Daniel Marian, despre volumul „everest”

Nicolae Silade: Escalada meditativă

                Rezonanţă magnetică maxim amplificată, în proximitatea aproape imposibilului, erupţie  energetică festivă pentru celebrarea evenimentului vieţii. Urmează tragerea timpului pe un culoar îngust, unde nu se mai poate zburda în voie, globulele de timp înşirându-se şerpeşte spre nu se ştie unde. Gata cu timpurile paralele, cu debandada cuantelor după fantasme factoriale în disperări integrale. Până şi aerul se răzvrăteşte în faţa acestei perspective şi îngheaţă solemn ca la un muzeu al aerului. Tot ce mai contează aici este mersul stelelor, şi ceva speranţă obligatorie.

               Se cheamă „everest” şi se citeşte cu spaimă dar şi cu dorinţă. În elucidarea înainte de cucerirea abruptului, Nicolae Silade foloseşte alături de consacratele sale formule autogene, ancore tari şi avânt pe măsura dezlănţuirii mult aşteptate. Iar everestul acesta nu este vreunul de contrabandă, el are solemnitatea cuvenită autenticităţii.

               Într-un gest de promiţătoare sinucidere socială, pentru că nimănui nu-i va conveni aceasta, poetul ridică aventuros cortina de pe măreţia lumii, şi porneşte în escalada superbă a realului colţuros şi plin de el ca o frază de semne de punctuaţie stridente.

              Se face deci dimineaţă în foamea de curiozităţi cu totul ieşite din comun: „tom harvey a câştigat un porsche 911 carrera gts/ l-a vândut şi a câştigat altul peste două zile/ o femeie din austria a comandat rochii pe internet/ şi a primit un colet cu droguri de 500.000 de euro/ primarul jorge luis escandon a fost scos din primărie legat/ la mâini şi târât de un camion pe străzile din santa rita/ pentru că nu şi-a onorat promisiunile din campania electorală/ adică să repare un drum din localitate/ o tânără din românia nespus de frumoasă s-a oferit carabinierilor/ după ce iubitul ei a fost prins conducând fără permis// iată lumea în care trăim/ eu stau aici pe malul cernei într-o cameră de 4x4 cu un frigider/ într-un colţ un calorifer în altul şi mă uit la un film pe netflix/ vizavi e vila lui ceauşescu în care ceauşescu nu a locuit niciodată/ dar camarila lui ce chefuri mai trăgea acolo cu prostituate/ din când în când ies pe terasă la o cafea o ţigară şi privesc/ ruinele de peste drum ruinele comunismului îmi spun/ o frunză de nuc cade la picioarele mele o ridic o studiez cu atenţie/ apoi îi dau drumul pe apă// apa aceasta curge de mii de ani îmi spun/ munţii aceştia stau nemişcaţi de mii de ani îmi spun// cum e mai bine// să curgi sau să stai/ împietrit ca statuia lui mihai eminescu/ ori fără astâmpăr/ ca mulţimea ce trece încolo şi-ncoace pe podul cel roşu” (everest, I).

               Despre maniera în care Nicolae Silade demontează şi recompune cu nonşalanţă aspectele vieţii, s-a scris în mai multe rânduri, însă merită o aprofundare, prin această augmentată „ars poetica” spirală, sarabandă, labirint: „vezi tu poezia e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către un/ bărbat care n-a mai văzut în viaţa lui o femeie e ca mângâierea unui/ trup gol de femeie de către o altă femeie în căutarea idealului feminin e/ ca mângâierea unui trup gol de femeie de către un travestit în femeie în/ bărbat e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către un gay retardat// poezia e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către imberbul care/ îşi imaginează un trup gol de femeie e ca mângâierea unui trup gol de/ femeie de către impotentul care de mult a uitat cum arată un trup gol/ de femeie e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către propriul ei/ fiu de către propriul ei tată e ca mângâierea unui trup gol de femeie de/ către propriul ei frate// poezia e ca dragostea dintre un bărbat şi o femeie e ca preludiul ca/ orgasmul ca somnul de după nu contează ce simţi tu nu contează/ ce simte ea important e ceea ce rămâne din aceste simţiri importantă e/ filozofia mângâierii religia ei mântuirea poezia e ca miracolul naşterii/ unui trup gol de femeie dintr-un trup de femeie care n-a cunoscut/ niciodată bărbat”.

              Ceva mai pământean de astă dată, poetul ne aduce totuşi „cuvintele”, spre lămurirea firilor mai sensibile la cutremure ideatice: „mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ le-am binecuvântat şi le-am zis:/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul/ luaţi chipul meu numele meu/ şi suflare din suflarea mea/ stăpâniţi peste toţi aceia care vor să vă stăpânească/ ascultaţi de toţi aceia care vor să v-asculte/ mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul le-am zis”

             Aşadar, martor dar şi demiurg, cu un fler nemaipomenit, la taifas şi la toartă cu grozăviile unei lumi încâlcite, Nicolae Silade.  

(Nicolae Silade,  „everest”, Ed. Brumar, 2020)

Daniel MARIAN

Mioara Bahna, despre Calea Victoriei de Nicolae Silade

O cronică insolită: Nicolae Silade, Calea Victoriei 

Cum în lunga ei istorie, literatura a avut suficient timp să cuprindă tot ce poate să-l frământe pe om, în general și pe creator, în special, menirea artistului nu (mai) este să inventeze teme noi, ci să le dezvolte ori să le ilustreze în mod original pe cele deja cunoscute. Nici scriitorul Nicolae Silade nu face excepție de la acest mod de manifestare, astfel că, din problematica adunată de poezia lumii, el nu putea ocoli, de pildă, tematica vastă a condiției umane, cu laturile ei bune și mai puțin bune, însă ceea ce se remarcă, în special, este nu această opțiune, cât modul în care poetul contemporan simte că poate și trebuie să se aplece asupra convulsiilor trăite de oameni, să-și facă auzit glasul și să le ofere cititorilor și alte perspective asupra unor frământări proprii.

Un aspect al cărții de „poeme în proză” a lui Nicolae Silade – „Calea Victoriei”, Cartea Românească Educațional, Iași, 2019 –, observabil încă din  textul cu care debutează, este abordarea eseistică a condiției umane, într-o construcție amintind de un puzzle, care adună secvențe din ceea ce este sau ar putea fi, în enunțuri care au, uneori, structură aforistică, prin cuprinderea, în planul expresiei, a unui prezent gnomic. De pildă, „… lipsește paradisul și nici nu va fi câtă vreme timpul istoriei e chiar istoria timpului”. Sau: „când te așezi și începi să cugeți precum gânditorul de la hamangia și cugetând începi să exiști cum zice descartes și existând îți dai seama că ai un avans față de lucrurile care nu gândesc cum avea și sorescu pe vremea când își scria drumul numai ce auzi cocoșii cântând (…)”.

Racordat sinestezic la viața artistică a planetei („… ascultam john lennon și citeam / elytis…”), din care derivă stări prin intermediul cărora își asigură un confort lăuntric, cel ce se confesează în aceste „poeme în proză” explorează tărâmul văzut și, îndeosebi, pe cel intuit („…prin norul de fum din camera mea făceam drumul îndărăt spre facerea lumii tot mai singur dureros de singur…”), iar introspectiv, mărturisește: „eram înaintea unui episod psihotic discordant la treizeci de kile de trup ești tot un suflet și-un spirit simți cum creierul arde și luminează…”

În plus, vorbind în numele lui și în numele semenilor, Nicolae Silade străbate un drum, „Calea Victoriei” (o victorie relativă însă, care își schimbă configurația, în funcție de perspectiva receptorului), selectând date obișnuite pe care să le transforme în jaloane existențiale, procedând într-un fel insolit, în stare să-l reprezinte, prin construirea unor calupuri (sugerate și prin așezarea în pagină și, în felul acesta, amintind oarecum de caligrame) asertive. Din acestea, dar și prin alte mijloace, la rându-i, interschimbându-le, cititorul este chemat să participe (interactiv) la crearea întregului, mai ales că absența punctuației îl obligă să identifice ori să-și stabilească nuclee în jurul cărora, meditând el însuși, să țeasă sensuri conotative, conform propriei personalități, fiindcă visul este, în cartea de față, principalul furnizor al imaginilor, al trăirilor pe care le etalează poetul.

Și, cum visul este o formă de evadare din concretul imediat, dar și de completare a acestuia din urmă, care și-l asumă („între ceea ce vezi și ceea ce este e un zid transparent precum sticla dincolo de care zboară pescărușii peste nesfârșita mare e o transparență opacă pentru cei ce n-au trăit ca și tine calvarul golgotei inexistența tuturor existențelor”...), se explică și prezența în texte, a contiguității, și chiar a fuziunii firescului cu absurdul. Mai mult, prin această acțiune modelatoare asupra sinelui, „Calea Victoriei” se convertește într-un sui-generis bildungsroman, care-l presupune ca actant nu doar pe cel care o trasează, pavând-o cu observații ori himere, ci și pe lector, fiecare însă având șansa de a o parcurge pe cont propriu. 

Prin urmare, visul ori stimularea deliberată a unei stări de visare formează un fel de plasă prin care se filtrează atât zone de realitate („nu reușeam să-mi revin după concertul the skywalkers de la english pub unde robert șerban și tudor șerban au lansat volumul tata eu glumesc serios era într-o sâmbătă într-un 30 martie cu o zi înainte ca nichita stănescu să sfârșească cu sine la fel cum a început fără să-l vestească vreo aură / fără să-l urmeze vreo coadă de cometă” …), cât și aspirații ori fabulații („ne-am cazat la golden spirit pe malul cernei care de această dată curgea invers”), dintr-o necesitate profilactică sau terapeutică pentru existență. De aceea, peste toate, cartea este și un omagiu, implicit, dar și explicit, închinat firii, a cărei atotputernică forță de întrupare devine sursă pentru toate acțiunile creatoare chiar și ale unei părți a ei întruchipate în ființa umană: „pământul e sfânt altfel cum să dea verdeață iarbă cu sămânță și pomi roditori cum să rodească după soiul lor toate semințele îngropate vedeam ca prin ceață era ceață deasă în jur…”   

Pe de altă parte, dincolo de aspectele general-umane la care se fac referiri în planul conținutului, la nivelul expresiei, o seamă de termeni ai actualității („pixeli”, „treide”, „laicuri”, „facebook”, „off”, „on”, „insert” etc.) vin să dea culoare temporală textelor și, concomitent, să sublinieze perenitatea temelor. Acestei modalități de racordare la concret i se adaugă flash-uri imagistice, obișnuite în peisajul contemporan („blocurile în ruină”, „o femeie cu copilul în cărucior”, „urmărind tăvițele adunate în elevatorul de tăvițe se repezea din când în când și lua câte-o pâinică sau câte-o bucățică de carne pe care le învelea într-o punguță de plastic”). Iată, de pildă, și un fragment dintr-un text din perimetrul iubirii: „am văzut-o venind ca într-un vis treide avea o rochie luuuungă și albă cum au miresele când merg la altar mie îmi crescuse o barbă mare și albă cum avea zamolxe pe kogaion și era atât de frumoasă că frumusețea însăși pălea când o vedeam venind și venea și venea și încă mai vine și-acum când mă trezesc îmi fac o cafea aprind o țigară și prin norii de fum o văd tot pe ea (…)”

Textele care alcătuiesc volumul sunt construite pe două planuri: unul, unde sunt etalate frământările celui ce vorbește și altul, în background, unde se adună elemente de cronotop, pornind de la care se pot identifica evenimentele contemporane, pe fundalul cărora se petrec trăirile din prim-plan („era ora pământului era beznă în oraș în lume în univers”; „la știri se anunță că talibanii mai revendică un atentat”; „după colocviul revistelor din sala ferdinand a primăriei arad unde manolescu a vorbit despre adevăratul eminescu”; „băile venera”, „valea milenară a cernei”, „izvorul neptun și termele romane și băile imperiale”).

Așadar, atent la evenimentele propriei ființe, dar și la cele din afară, din off, poetul creează un complex univers poetic, un fel de cronică a lumii în care trăiește, din care, prin absența punctuației, pare a dezvălui doar o parte, ca o promisiune de continuare.

Mioara BAHNA

Delia Muntean, despre volumul [despre]

„Stăpânirea limbii nu se poate face decât prin cultură”

            În casa de cuvinte a lui Nicolae Silade, poetul și jurnalistul se îngăduie. Ba chiar își împrumută unelte, atitudini. Se stimulează unul pe altul și dau seama, ca ipostaze ale aceleiași personalități, de felul în care comunică omul Nicolae Silade cu vremile și cu sine: „cine sunt ce gândesc și cum mă împac cu cel care este” (miniepistole I/2). S-ar cădea, de aceea, să ne apropiem de ambele dimensiuni ale sale pentru a vedea ce înseamnă pentru autor locuirea înțeleaptă în timp și în sine: o bună cunoaștere a epocii în care trăiește – cu împlinirile, obsesiile și disfuncțiile ei – și mai ales un lung ocol prin cultură.

            Sunt aspecte pe care le regăsim și în volumul intitulat [despre], apărut anul trecut la Editura Brumar din Timișoara. Cartea adună aproape o sută de editoriale publicate în revista „Actualitatea literară” în perioada octombrie 2010-august 2020, articole care, privite acum laolaltă, trădează o serie de încrengături, evidențiind totodată câteva repere ale existenței autorului. Având o experiență de câteva decenii în presă, Nicolae Silade e la curent cu expectanțele jurnalismului de opinie și știe că editorialul – ca gen – antrenează atât profesional, cât și sufletește pe cel care-l semnează, că urmărește binele comunității și reclamă principii morale sănătoase, de care să fie cu adevărat convins autorul însuși.

            Din punct de vedere tehnic, jurnalistul optează pentru categoria editorialului-eseu – mai adecvată strategiei publicației pe care o conduce și individualității sale auctoriale –, precum și pentru anumiți algoritmi de compoziție, cărora le rămâne fidel și pe care-i alternează întru o mai eficientă implicare a cititorului. Astfel, subiectele avute în vedere (condiția umană, relația cu timpul, cunoașterea, scrisul, poezia actuală, breasla scriitorilor, credința, rețelele de socializare online, provincia culturală, manipularea etc.) beneficiază nu doar de argumentația obligatorie (cu descinderi prin câteva domenii predilecte), ci sunt acompaniate, de fiecare dată, de poziția celui care scrie.

            Angajarea deplină a autorului o confirmă implicit frecventele inserții autobiografice: momente de răspântie ale devenirii proprii („Aveam puțin peste 20 de ani, tocmai mă eliberasem din armată și mă simțeam la o răscruce de drumuri, fără să știu încotro să mă îndrept. După câteva ezitări, am pornit pe drumul literaturii, lăsând în urmă fotografia și pictura” – Despre lungul drum până la tine însuți), scene din copilărie (Despre zăpezile de altădată), lansări de carte și recitaluri cu public din creația sa lirică. Relevante se dovedesc convingerile personale, îndeosebi încrederea în bunătate, în dragoste și în perenitatea valorilor spiritului – indiferent de capriciile vremilor („Este știut că după orice sfârșit urmează un alt început și că, după ce dărâmi ceva, trebuie să pui altceva în loc. Cei care însă au dorit să dărâme valorile spirituale ale ființei noastre nu doar că nu au reușit să pună în loc altceva, dar nici măcar nu și-au dat seama că valorile spirituale nu pot fi dărâmate. Cel mult pot fi umbrite, ascunse sau de-a dreptul ignorate. […] Fie că le ignorăm, fie că nu, ele există!” – Despre devenire și evoluția umană).

            Pentru a le susține, editorialistul apelează la gânditori din varii spații și epoci culturale: Socrate („poate mai viu decât în timpul vieții sale, mai viu decât mulți dintre contemporanii noștri. Oare nu înseamnă asta că, prin gândire, îți poți învinge moartea, sau că, de fapt, pentru cel ce gândește profund, moartea nici nu există?” – Despre moartea morții și învierea vieții), Sfinții Părinți, T.S. Eliot, Eugenio Montale, Eschil, Friedrich Nietzsche, Eminescu (cel care îndeamnă – în poema Pentru păzirea auzului – la detașare de vuietul cotidian: „a aerului miere / slăbănogește mintea și mândra ei putere” – Despre vârstele și vremea înțelepciunii), Emil Cioran, Mircea Eliade, Nichita Stănescu ori, mai aproape de noi, Carmen Mușat (care pledează într-un editorial al său pentru „redescoperirea valențelor formatoare ale discursului cultural” – Despre nenăscuți).

            Nu lipsesc linkurile – de sorginte postmodernistă – către experimentele poetice personale: „mă simt nevoit să mă citez din eternelia: «nu poți avea dacă nu ești. și dacă ești, ți-e suficient să fii. pentru că ființa are totul. și totul e supus ființei» – Despre „a fi” și „a avea”). Pentru Nicolae Silade, a fi (pentru sine) înseamnă „a nu fi pentru lumea înconjurătoare” (Despre nenăscuți), a trăi în microuniversul propriu („să te refugiezi în lumea gândurilor tale, probabil cea mai reală dintre lumile posibile” – Despre clipa cea repede și înafara ei; sau: „Cei care însă doresc să ajungă la cunoaștere își întorc fața de la lumea celor văzute pentru a privi în ei înșiși. Veți spune, probabil, că îndemn la asceză, la sfidarea acestei lumi pentru una imaginară. Adevărul este că lumea în care trăim este cea imaginară. Lumea reală se află înlăuntrul nostru” – Despre lucrurile cu adevărat importante; sau: „pot spune că averea mea e în mine însumi, că averea mea sunt eu însumi” – Despre moștenire și comorile spirituale).

            A fi mai înseamnă să „poți fi fericit doar cu foarte puținul. Și foarte puținul ăsta poate fi la fel de bine șansa de a te bucura de cele cinci simțuri (văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul), cum poate fi și șansa de a te bucura de o simțire mai înaltă, cum este aceea a poeților, care văd nevăzutele” (Despre puțin necesarul pentru a fi fericit). Să fii cumpătat („Și mai multă înțelepciune găsesc în stăpânirea de sine decât în dorința de a stăpâni totul. Pentru că, după cum cel ce se cunoaște pe sine cunoaște totul, tot așa și cel ce se stăpânește pe sine stăpânește totul” – Despre marele poet și cel care stăpânește totul). Să prețuiești, precum Rabindranath Tagore, „picătura de rouă strălucitoare în iarba din fața ușii” tale (Despre lucrurile cu adevărat importante).

            Remarcăm faptul că majoritatea editorialelor selectate în prezentul volum îndeamnă la cunoaștere autentică (Despre manipularea prin învățătură), implicit a limbii. Or, cum „stăpânirea limbii nu se poate face decât prin cultură” (Despre umflarea în pene și dezumflarea la români), individul neînstare să-și asume limba și cultura – opinează, pentru cel care are urechi de auzit, jurnalistul Nicolae Silade – nu poate lua nici decizii în cunoștință de cauză și este nevoit să re-acționeze – îndeosebi în momentele-cheie ale destinului său ori ale devenirii colective – la felul în care alții îi hotărăsc soarta. Pro-acțiunea, în cazul său, se dovedește dificil (sau imposibil) de înfăptuit. El este gândit de alții, după legile și interesele altora, atât la nivel restrâns (grup, organizație, partid etc.), cât și în plan lărgit: „Pentru a te împotrivi, trebuie să te bazezi pe ceva: pe cultură. […] Dar dacă nu o ai, accepți. Și atunci, oricât te-ai umfla în pene, vine dezumflarea. Europa îți impune reguli, americanii, care te-au ignorat 50 de ani, îți dau sfaturi și se aliază cu tine în interesul lor. E cazul să ne trezim, să realizăm că, fără a pune accentul pe cultură, vom rămâne o colonie a marilor puteri” (idem).

De aici și responsabilitatea cuvintelor: „ele, cuvintele, spre deosebire de celelalte mărfuri, au darul de a transmite un mesaj, de a trasa o cale, de a îndruma. […] Când nu îți transmit nimic, când nu îți dau de gândit, când nu te determină să-ți schimbi viața, când nu te îndeamnă să te cunoști, să fii, ele sunt doar vorbe în vânt” (Despre prețul cuvintelor și prețuirea Cuvântului).

De aici menirea cu totul aparte a celui care scrie: „În opinia mea, scriitor adevărat este doar acela care a devenit el însuși din Cuvânt, prin Cuvânt și pentru Cuvânt, cel care se cunoaște pe sine, cel care este, cel care te îndeamnă să fii” (idem, subl. n.).

Suntem de părere că editorialele-eseu ale lui Nicolae Silade sunt scrise cu profesionalism, întrunind la modul superior imperativele genului: luciditate, suplețe – a limbii și a gândului, ironie (în doze homeopatice) și, desigur, coloană vertebrală.

Delia MUNTEAN

Constantin Cubleșan, despre volumul „everest”

Nostalgic și meditativ

Cu o statornicie admirabilă, Nicolae Silade cultivă specia lirică a poemului în proză, foarte puțin practicată la noi, în ciuda faptului că oferă mari posibilități de exprimare liberă. Noul volum, everest (Editura Brumar, Timișoara, 2020) este ilustrativ în totul. Această formulă poetică constituie, la drept vorbind, o opțiune oarecum programatică a sa („dintotdeauna mi-am dorit să scriu pentru totdeauna/să surprind întotdeauna acel indescifrabil/care să nu fie nici prea poezie nici prea proză /…/ această declarație de dragoste pe proprie răspundere” - declarație de dragoste…), formulă în care își vede modalitatea de exprimare proprie, originală: „nimeni nu a spus totul despre tot cum voi spune eu” (chilia sfântului…).

Nostalgic și meditativ, Nicolae Silade are un discurs liric confesiv, calm, condus de o afectivitate pregnantă, ce insinuează un fals biografism: „stau aici pe malul cernei într-o cameră de 4x4 cu un frigider/ într-un colț un calorifer în altul/…/ din când în când ies pe terasă la o cafea o țigară și privesc/ ruinele de peste drum ruinele comunismului îmi spun/ o frunză de nuc cade la picioarele mele o ridic o studiez cu atenție/ apoi îi dau drumul pe apă” - (everest). Sunt cuprinse în această mărturisire de sine, dacă dorești să le decoperi, coordonatele esențiale ale poeziei sale. Mai întâi, o stare contemplativă, poetul având plăcerea de a admira peisajul, hibernal mai ales („iarna la munte nu se compară cu vara la mare. și iarna încă nu-i/ un anotimp. e un regat. e o țară. nu e peisajul care devine tablou/ e chiar tabloul realității reale /…/ în acest rai e o mare bucurie să ajungi aici o mare bucurie să/ privești. dar și mai mare să vezi cum se albește împrejurul. și cât de/ alb devine. mai alb ca începutul. o nesfârșire albă peste care nimeni/ n-a pășit vreodată.  o nesfârșire albă  peste care dumnezeu a presărat// cristale” - zăpezile de la stâna de vale, III); nu e totuși un peisagist, un pictural.

Cadrul natural îl provoacă întodeauna la reflecție, la meditație asupra existenței înseși, într-o ritualizare mistică a spectacolului vieții: „toată noaptea să stai să privești cum ninge. cum crește zăpada/ zăpada care acoperă totul /…/ și după înghețul care a cuprins lumea noastră de gheață să ieși singur în/ lumea zăpezii singur în nesfârșirea albă când soarele își împrăștie razele// peste munții înzăpeziți. peste brazii ninși. peste drumurile ascunse vederii /…/ da să ieși singur din/ singurătatea ta. să intri în singurătatea lui dumnezeu”. Discursul se metaforizează astfel, observația asupra realității primește gravitatea conștientizării comuniunii cu miracolul de dincolo de percepția direct-senzorială - „dimineața devreme când pescărușii încă dorm pe nisipuri și mulțimea/ pe țărm așteaptă ca pe-un miracol răsăritul (câte miracole numără viața/ noastră nu se întreabă nimeni?) când soarele programat să răsară la 6:26/ încă mai stăruie pe sub valuri (parcă voind să ne-arate că știința nu știe tot/ că între iluzie și realitate de-o frumusețe fără seamăn e iluzia realității)” - marea cea mare. Apoi, Nicolae Silade e un sentimental care știe să-și cenzureze însă cu eleganță efuziunile de acest fel, mai ales atunci când poetizează predispoziții erotice, căci nu scrie poezii de dragoste, în accepțiunea comună a exercițiului cântării iubirii, cât comentează, oarecum peisagistic, deșteptarea sentimentului în sine, lăsând impresia unui spectator al acesteia, ce caută sensuri livrești pentru adorarea femeii: „din balcon am zărit o femeie goală pe plajă. și mi-am/ amintit de eva. și mi-am zis că lumea începe cu ea. lumea/ dragostei. celelate lumi sunt doar închipuire. maya. nirvana/ e dragostea. fără ea nu începe nimic. fără ea totul sfârșește./ îndrăgostește-mă, doamne, îndrăgostește-mă!” (versetele de la marea neagră).

Asemenea pasaje de reflecție (de meditație) asupra sensurilor existențialității sunt prezente aproape fără excepție în întregul său discurs liric, asumându-și personal trăirile: - singurătatea („da. să ieși singur din/ singurătatea ta. să intri în singurătatea lui dumnezeu. strălucitoare. să vezi// ceea ce vede doar el. să te bucuri de ceea ce vezi. acolo unde nimeni nu/ mai vede nimic iubirea care mișcă sori și stele da. să fii acolo unde e totul./ unde totul e să fii” - zăpezile de la stâna de vale, VI) - visul ca realitate sau realitatea ca vis („realitatea în care ne/ trezim este tot un vis da un vis mai real dacă pot spune așa mult mai/ real și mult mai frumos decât toate visele pe care le visează omul în/ trecerea lui prin visul lui dumnezeu și nu pot să nu mă întreb unde/ unde sfârșește visul unde// începe realitatea cine al cui vis este cine a visat pe cine și cine a fost/ viu în vis și cine este viu în realitate în realitatea asta care este tot/ un vis dă-ne doamne o realitate de vis în care să visăm să visăm să/ visăm cu ochii deschiși” - o realitate de vis) - libertatea („nu m-am gândit niciodată la libertate nuuuu pentru că gândurile mele ori/ nu sunt ale mele ori libertatea mea nu este libertate dar am tot așteptat/ să fiu liber de sărbători /…/ viața asta o viața asta în care ești liber să fii liber să mori în libertate/ oare e nu e cea mai minunată captivitate mă întreb în timp ce aștept să fiu/ liber de sărbători” - liber în captivitate/captiv în libertate) ș.a.

Problematizarea realității trece prin propriul afect, susținut (dublat) de o meditație dramatică asupra vieții, a vieții în care se mișcă neîncetat ca un observator subiectiv (cum altfel?) al acesteia, exultând oarecum patetic întru frumusețile ei („răsare pentru prima oară soarele și răsare pentru mine și răsare/ din mine precum eu răsar din toate lucrurile pentru a lăuda toate/ lucrurile pe care le-am găsit făcute da și le-am refăcut întru lauda/ facerii și desfacerii întru lauda creației care se creează pe sine și/ nu încetează nici după moarte moartea morții dacă vreți învierea” - pădurea verde), sau oripilându-se observând și reținând mizeriile realității concrete pe care le descrie într-un soi de aqua-forte: „câtă liniște dimineața în cartierul muncitoresc după ce a murit/ comunismul dacii ruginite bălării cât casa și blocuri fără uși fără/ ferestre fără locatari ca un cimitir fără morți și alei pline de gropi/ și tomberoane de sârmă cu peturi de bere și bătrâna aceea care/ adună deșeuri stau într-un opel și-o privesc îi tremură mâinile// dar tot nu se lasă mai are doi dinți dar încă mai caută și părul/ ei alb și și hainele negre spun totul despre ea despre noi dar cine/ o vede cu mâini tremurânde adună deșeuri cu mâini tremurânde/ adună gunoaie un gunoi și comunismul a fost și capitalismul la/ gunoi va ajunge dacă n-o vede pe bătrâna care adună deșeuri” (cartier)

Poemele în proză ale lui Nicolae Silade au în retorica lor o mare încărcătură meditativă în ordine filosofică asupra lumii, asupra existenței lumii, totul însă pornind de la propria experiență de viață, de la impresiile provocate de realitatea ambiantă pe care o percepe, de obicei, din perspectiva contemplării, fie natura, anotimpurile în dinamica lor miraculoasă (vară/iarnă/primăvară), introducând în metaforicul versurilor o marcată tentă religioasă, asumată organic. Își introspectează poziția în lume, comunicând impresiile și mai ales ideatica  într-un soi de colocvialitate discursivă, poetizând trecerea timpului ca pe un dat al parcurgerii drumului spre finitudine: „credeai că totul se încheie aici. dar nu se încheie. totul/ continuă. ai văzut anotimpurile lumii. anotimpurile omului./ și anotimpurile vieții. dar după un timp vine alt anotimp. un/ anotimp al versului. anotimpul universului. vine un timp fără/ de timp. un fel de ieșire din timpul lumii. un fel de intrare/ într-un timp personal. iar timpul tău personal nu are nicio/ legătură cu anotimpurile lumii. pe care le privești detașat/ de undeva de sus de foarte sus. din timpul în care exiști.// din timpul și din locul în care exiști.  cu adevărat. și ceea/ ce vezi este lumea pe care ai biruit-o. este omul. fratele tău./ și este soarele. fratele omului. și pământul întors în pământ./ viața și moartea indestructibil legate de la facerea lumii” (un anotimp în paradis)

Lirica aceasta cu insinuări epice în dezvoltarea metaforică a meditației asupra propriei condiții existențiale, într-un timp diurn perceput ca dimensionalitate parabolică a faptului/a gestului aparent banal, consumat cu o participare sentimentală în marele anotimp existențial al firii, marcheaă originalitatea expresiei poetului Nicolae Silade, asigurându-i astfel un loc aparte în pleiada scriitorilor de azi.

Constantin CUBLEȘAN

Menuț Maximinian despre volumul [despre] de Nicolae Silade

Actualitatea literaturii*

La Lugoj apare, de mai bine de zece ani, „Actualitatea literară”, o revistă în care, de-a lungul timpului, pe lângă autorii din zonă au publicat nume importante ale literaturii. Importanţa revistelor literare a fost dezbătută, de-a lungul vremii, cele mai recente semnale de alarmă fiind trase odată cu restructurarea uneia dintre cele mai vechi reviste româneşti - „Familia” de la Oradea.

            Pe acelaşi subiect, în urmă cu ani, Silade trăgea un semnal de alarmă că, printre cele peste 3000 de manifestări cultural-artistice şi sportive aprobate de Consiliul Judeţean Timiş nu se regăseşte nicio revistă de cultură din judeţ. „Dacă în alte judeţe ale patriei CJ-urile finanţează nu una, ci două, trei sau chiar patru reviste de cultură, editează fără pretenţii cărţi de referinţă pentru literatura română şi finanţează concursuri, festivaluri naţionale sau internaţionale de poezie, nu înţeleg de ce CJ Timiş nu vrea să fie „fruncea” şi la acest capitol. Pe drept cuvânt, scriitorul bănăţean trăieşte într-un vest foarte sălbatic din acest punct de vedere. Nu-i rămâne decât să bată din uşă în uşă până găseşte un patron care sfidează criza şi e dispus să încurajeze cultura, sau să sune un prieten. Care poate. Poate că...”.

            Cartea „[despre]”, apărută la Editura Brumar, sub semnătura lui Nicolae Silade, jurnalist, fondatorul săptămânalului „Actualitatea” şi mai apoi al revistei „Actualitatea literară”, vorbeşte, prin editorialele cuprinse aici, tocmai despre importanţa presei culturale. Adunate din cei zece ani de existenţă ai publicaţiei ce apare lunar pe piaţă, editorialele vorbesc „despre” (cuvânt ce apare în titlul a 90% din editoriale) literatură, artă, lume şi nenumăratele ei feţe, suferinţă şi înţelepciune, valoarea cuvântului scris.

            Da, poţi trage un semnal de alarmă şi asupra modului în care literatura este percepută la nivel naţional de către mai marii ţării şi iubirea oamenilor de rând pentru pagina scrisă. Anul acesta, la statuia lui Mihai Eminescu de la Bistriţa, ne-a recitat versuri, de Ziua Culturii Naţionale, o angajată a Serviciului de Salubrizare (o măturătoare, pe înţelesul tuturor, meserie pe care ar trebui s-o respectăm cu toţii) ce se străduia cu lopata să ne facă loc să ajungem la poet printre troienele de zăpadă. Lucrul acesta îl remarcă şi Silade care spune că, de multe ori, mai mari iubitori de poezie decât mai marii statului sunt „chiar şi boschetari, cetăţeni turmentaţi, copii ai străzii. Figuri
expresive ca şi poezia prezentată lor”.    

            În „mocirla de nemaisuportat a cotidianului autohton”, salvarea vine prin cultură, tocmai de aceea revistele tipărite au un rol important în ducerea mai departe a unui mesaj al elitelor peste timp. Probabil, va veni vremea în care  şi la noi presa culturală va fi mult mai respectată de către toate structurile sociale. S-a constatat că în perioada de izolare, din cauza coronavirusului, românii au citit mai mult, însă câştigul ar fi ca ei să rămână cititori constanţi şi nu unii de ocazie.

În urmă cu câţiva ani, asistam şi la Bistriţa la „Drumul Crucii” adus de Daniel Leş, cel care l-a interpretat pe Hristos, păşind desculţ pe străzile oraşului, biciuit la propriu. Despre suferinţă şi înţelepciune vorbeşte şi scriitorul bănăţean care a vizualizat, la Lugoj, aceste scene, declarând: „Ce am înţeles noi din suferinţa Mântuitorului, ce înţelegem din suferinţele altora? Înţelegem ceva când îl vedem suferind pe cel de lângă noi, când vedem o ţară întreagă în suferinţă?”.

Jurnalistul dezbate şi o altă faţetă a învăţăturii, aceea a manipulării, fiind de părere că „omul trebuie să înveţe doar să vorbească, să scrie, să numere şi să citească, restul fiind manipulare, aducerea lui într-o lume atât de complexă (complicată) încât aflarea sensului ei devine aproape imposibilă. Se ştie că, la naştere, omul este înzestrat cu nenumărate calităţi şi puteri supranaturale, pe care le pierde pe parcurs, treptat, pe măsură ce ia contact cu lumea noastră”. Într-adevăr, ar trebui să discernem şi să citim mai ales în zilele noastre, de multe ori, printre cuvinte, pentru că, dincolo de mesajele politicienilor de multe ori se ascund nonsensuri.

            Antologiile în etapa postrevoluţionară sunt o problemă pentru că foarte mulţi au încercat să facă o afacere din acestea, pe lângă unu sau două nume cunoscute apărând diferiţi „poeţi” care au fost incluşi în urma unor sume. Este exact ca la Taraf TV, unde „artişti” fără voce plătesc pentru a apărea în faţa publicului. Nu mai există selecţii. Este şi situaţia inversă în care tineri debutanţi nu sunt luaţi în seamă de către grupările ce s-au închis, promovând aceiaşi oameni şi mai greu dând şansă altora să se afirme. Acesta a fost motivul pentru care Nicolae Silade se gândea, în 2010, la apariţia unei reviste care să dea o şansă tuturor pentru exprimare, pentru că, în publicaţiile de la Timişoara se răzbătea mai greu: „Oare ne consideră ei, timişorenii, mai retardaţi sau e vorba de vreo invidie la mijloc, de faptul că Lugojul a fost şi încă este, credem noi, capitala spirituală a Banatului?”.

            Sunt convins că redacţia revistei, aşa cum se întâmplă la majoritatea publicaţiilor culturale, este asaltată de diferite titluri de cărţi ale unor scriitori dornici să se afirme. Tocmai de aceea, selecţia se face drastic, directorul publicaţiei dându-ne şi o reţetă a lucrurilor făcute cu măsură: „Nu are rost să citeşti mult, important este să citeşti esenţialul”.

            Valorile şi revalorizarea sunt mereu pe agenda scriitorului, care în editorialele sale semnalizează multiplele crize ale lumii contemporane, cea mai gravă dintre acestea fiind cea a reperelor spirituale care ne-au ajutat să rezistăm peste timp: „Societatea a evoluat enorm de mult din punct de vedere ştiinţific, însă cu preţul unui mare regres moral”.

            Poate că, în ultima perioadă, şi internetul cu iluziile lui ne-a luat o parte importantă din aprofundarea adevăratelor cunoştinţe care să ne ajute la realizarea unui „pachet” de cultură generală cu care să ne putem prezenta oriunde cu fruntea sus. Mai grav este când totul rămâne la capitolul iluziei, iar când eşti pus faţă-n faţă cu cineva dincolo de ecranul calculatorului să nu mai poţi socializa. Silade spune că (şi trebuie să îi dăm dreptate) farmecul îmbrăţişării, vuietul vântului, ropotul ploii nu pot fi trăite pe youtube, ci doar prin trăirile adevărate, nu doar în spaţiul virtual.

Două texte „Despre critica de întâmpinare şi întâmpinarea criticii”, respectiv „Critica de receptare şi receptarea criticii” vorbesc despre ruptura dintre generaţiile de scriitori, dar şi despre un zid care s-a creat între generaţiile de critici. Despre poezia de azi, Silade trage un semnal de alarmă că a coborât în stradă, în spaţii neconvenţionale, limbajul ei devenind unul vulgar, devalorizând-o. „Coborând atât de jos, cum mai poate face legătura cu muzica sferelor, cu înălţimile spiritului”, se întreabă scriitorul. Iarăşi două editoriale au aproximativ aceeaşi temă, „Despre politică, literatură şi credinţă”, respectiv „Despre politică, religie şi literatură”, vorbindu-ne despre modul în care apar revoluţionari atât printre scriitori, cât şi printre oamenii politici, lucrurile fiind oarecumva la fel: „Nu eşti apreciat într-un grup, îţi faci repede grupul tău, pe facebook, aduni o mulţime de fani şi te proclami lider. Nu te publică o revistă, îţi faci repede un blog, un site, chiar o revistă online [sau una printată, de ce nu?, dacă te ţin buzunarele] şi eşti mare. Ba chiar poţi visa şi la o editură şi, în loc să-i îmbogăţeşti pe
întreprinzătorii de dinaintea ta, le poţi lua tu banii celor care visează la măreţia literară”. Mai grav este atunci când şi religia este în schimbare: „Asistăm, se pare, la o înţelegere de taină între politică şi religie, astfel încât populaţia să poată fi ţinută sub control”.

Editorialul „Despre vise, mitologie, filozofie, religie şi poezie” aduce toate frământările noastre prin „Cuvântul care cuvântează viaţa”, interpretarea scriitorului fiind una pe măsură. În ceea ce privește repetiția unor citate din Evanghelia după Toma, Eschil, Sfântul Francisc din Assisi, Elytis, Seferis, Eliot, Montale, Ungaretti ș.a., autorul le consideră repere ale gândirii umane de inspirație divină.

Cartea aceasta de editoriale străbate drumuri culturale ce se întind pe existenţa a zece ani, ne vorbeşte despre evoluţia presei literare de la print la online, după cum şi cărările noastre sunt mai nou virtuale şi mai puţin bătătorite prin iarba plină de metafore.

Nicolae Silade propune, astfel, prin gândurile sale, readucerea în actualitate a reperelor fiecărei generaţii şi cunoaşterea acestora de către marele public pentru că, dacă nu-ţi ştii rădăcinile culturale şi spirituale nu ai identitate.

* Nicolae Silade: [despre], Editura Brumar, Timișoara, 2020

 Menuţ MAXIMINIAN

R. V. Giorgioni, despre „everest„ și [despre] de Nicolae Silade

Nicolae Silade, veşnic îndrăgostitul...

Veacul de singurătate al iubirii 

Vino tu cu suediile tale cu finlandele tale şi siberiile în prezentul meu alb în mănăstirea mea de gheaţă în care mă rog (N.S.) 

Exceptând volumul de la debut de la Editura Litera (Visul în lucru, 1979: la debut toţi poeţii sunt filosofi!), Nicolae Silade poate fi considerat un poet al iubirii. Nu c-ar fi el mai frumos ca noi, dar se pare că de mic i-au plăcut „muzele”... Şi zicând cu tărie aceasta, mă sprijin pe cartea lui în două părţi, intitulată iubirea nu bate la uşă. Şi aşa şi este: ea vine întotdeauna, te ia prin surprindere, are neobrăzarea de a da buzna peste om (mai cu seamă când omul este şi poet). Voi începe prin a emite câteva păreri despre Nicolae Silade - îndrăgostitul, spre a trece apoi la cărţi „mai serioase”, până la a ajunge pe „muntele” everest (cel mai recent volum de versuri, tipărit ca şi celelalte, la editura timişoreană Brumar).

Aşadar, avem de-a face – după propria caracterizare – cu un poet „în serviciul iubirii”: „eşti în servicul iubirii nicio absenţă nu poate fi motivată asta/ mi-a spus ea înainte să plece şi plecarea ei spori iubirea”. În acelaşi poem (54, din iubirea... II) poetul face constatarea aparent banală că „şi dragostea e supusă timpului” şi se cere trezită din adormire – sau amorţeală – acţiune pentru care „e nevoie de ochi de răbdare de lacrimi...” Poetul este şi un virtuoz al sonetului şi sunt sigur că multe femei (încă) suspină după poezia de tinereţe a lui N. S., înlocuită de „panseurile” sale lirice ulterioare. Toată cartea e compusă din poezie rimată/sonet pe partea stângă şi din poeme în vers alb pe cea dreaptă.

Dar iubirea, după ce a bătut la uşă (şi i s-a deschis... „iată eu stau la uşă şi bat”) devine invidioasă, geloasă, absolut restrictivă: lumea întregă se miceşte/diminuează, reducându-se la el şi ea. Toate celelalte – fiinţe sau lucruri – trec pe planul doi şi se estompează, iar „surâsul bucuria dragostea celuilalt devin hrana ta zilnică” (56). Desigur, ca orice poet liric care se respectă, N. S. invocă birtul şi băutura – ca Ion Mureşan în cartea sa Alcool: „Decât iubiri în van, mai bine-n birt/ În fum, cu votcă şi prostituate,/ Cu nepăsarea de a fi, în flirt,/ Să dai mereu tristeţile pe spate” (XCIX). Deşi pare a se lăsa purtat de val, poetul se sustrage acestui lumesc carnaval: „Dar har de ai, nu-l risipi în bar/ Oricât ar fi amarul de amar!”

 Dacă ar fi să mă-ntrebe cineva care aspect îl prefer din poezia siladiană din acea perioadă, aş opta fără discuţie pentru sonet, gen în care poetul a realizat performanţe notabile printre cei care încă îl mai cultivă în zilele noastre. Iată o mostră: „Când voi pleca în noaptea necuprinsă/ Unind în mine cele patru zări/ Îţi voi lăsa, în flacără nestinsă,/ Iubirea, să răspundă la-ntrebări” (CII). Iată şi un sonet care sună, oareşcum, ca eminescianul De ce nu-mi vii: „De ce te vreau când nu mă vrei, când altul/ Fără să vrea primeşte ce-i oferi?/ De ce coboară în abis înaltul?/ De ce e mâinele mereu în ieri?/.../ De ce e gândul meu împărătesc/ Când slugile din gândul tău mă fură?/.../ De ce nu vrei măcar să mă împaci/ Cu gândul meu, cu mine. De ce taci?” (CXXXI).

Dar poezia de dragoste a autorului se îmbină/se împleteşte adesea cu cea religioasă; avem parte aşadar de o iubire dublă: „sufletul  meu ţi se-nchină e lumina divină ce vine înainte de crăciun/... e o sumă/ de păcate iertate o albire de suflet e cerul deschis (s.n.) din care coboară/ unul câte unul îngerii mei păzitori ca fulgii în ochii miraţi ai copiilor// iarna e împărăţia ta şi sala de aşteptare a mântuirii mele... / celor ce credem în iubirea ta în noua ta venire...” (131). „Degeaba însă vin cu tot alaiul/ De sentimente reîmprospătate/ Tu izgoneşti din mine raiul/ Şi-mi laşi doar veacul de singurătate...” (CLVI).

Escaladând Everestul... O fereastră spre Dumnezeu

Cel mai recent volum de versuri al lugojeanului Nicolae Silade este intitulat, cum spuneam (cu deplină îndrăzneală urcă poetul muntele!), everest. Cartea a apărut la binecunoscuta editură Brumar din Timişoara în anul pandemiei, 2020; MMXX, cum obişnuiesc ei să noteze anii. De aproape 150 de pagini – şi împărţită în două cicluri  - , ea cuprinde cele mai noi poeme scrise şi publicate de autor în presa literară. Un volum nou de versuri e (pentru puţinii care ştiu să-l aprecieze) o mană cerească, fereastră spre cer: „şi pe când săpa o fereastră în munte [probabil o fereastră spre/ dumnezeu] doi vânători îl împuşcară. din greşeală spune legenda...” (Am citat din partea a III-a a poemului chilia sfântului ioan de la prislop, care începe aşa: „se pare că a fost spus totul despre tot. dar nimeni nu a spus totul despre/ tot cum voi spune eu”. Astfel, poetul îşi „arogă” dreptul unui nou început în poezie; a reinventa lumea aşa cum numai el poate sau ştie).

Avem de-a face cu un poem teist în care se înregistrează comunicarea om-Dumnezeu: „când dumnezeu m-a întrebat cine eşti tu? cine vrei să fii? n-am ştiut/ să-i răspund. mă gândeam să fiu apa. pământul. sau despărțirea apelor de pământ. mă gândeam să fiu focul. să fiu cerul. sau toate laolaltă. lumina care luminează în lume și întunericul n-a biruit-o. mai târziu i-am zis: doamne vreau să fiu eu însumi. și dumnezeu mi-a zis: să fii!” Fără a fi vorba de-o poezie manifest religioasă, ideea de Dummnezeu este prezentă, implicit sau explicit, în mai toate poemele volumului: „cât de uman e dumnezeu când ne vorbeşte de iubire. şi cât de divin e/ omul când iubeşte” (chilia sfântului ioan de la prislop – II); „...şi s-a/ retras. în sine însuşi s-a retras. acolo unde nu e loc de-ntors. nici timp/ de amăgire. e mai degrabă o suire în fiinţa lumii. în dumnezeire”. Avem în faţă o poezie în care aluziile şi citatele biblice (ex.: Ioan 3:16) se împletesc: „și n-am putut să nu mă întreb ce a simțit dumnezeu când și-a văzut fiul răstignit pe cruce”  (o zi ca oricare alta pe pământ dar cu totul altfel în ceruri).

De bună seamă, ca toţi poeţii, şi Nicolae Silade simte nevoia irepresibilă a definiţiilor poetice. Una din cele mai sonore din volum, „cercul e pauza de respiraţie a spiralei”, este întâlnită în poema (non)sensul giratoriu. Dedicat unei intersecţii clujene, vizavi de hotelul unde au fost cazaţi poeţii la o întâlnire literară, acest poem prezintă o viziune autohtonă a universului: „un sens giratoriu care adună cele şapte străzi ale clujului care adună/ tot clujul toată românia lumea pământeană & subpământeană/ şi le învârte le învârte le învârte până când/ încep să urce toate în spirală spre cer...” Câteva poeme sunt dedicate cartierului unde locuieşte poetul: arealul său pământesc: cartier, bătrânul de la blocul 5, fratele lui george.

Un poem impresionant este cel dedicat mamei elisabeta: „pe mama o cheamă elisabeta nu nu e regina angliei dar e mai frumoasă/ decât ea și mai bună și mai regină...”; „dar mama e altfel decât surorile ei îmi cere mereu integrame şi pixuri... mă sună mereu şi-mi citeşte din/ biblie şi are o oră a  ei pe care o ţine ascunsă (s.n.)”; „mama dacă o întrebi cum am venit pe lume îţi va vorbi despre dragoste/ îţi va spune că a fost un miracol cu trei săptămâni înainte de naşterea domnului...”  O mostră care dovedeşte că iubirea de mamă n-are pereche în lume, se înscrie în seria agapao/agape (iubirea pură, dezinteresată cu care numai Dumnezeu poate iubi), depăşind toate celelalte iubiri pământeşti.

Dar poate că era necesar să încep demersul meu exegetic cu un poem integral citabil, scurt, dar cu valoarea unei profesiuni de credinţă, ilustrând aşadar crezul poetic al autorului: „mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ le-am binecuvântat şi le-am zis:/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul/ luaţi chipul meu numele meu/ şi suflare din suflarea mea/ [...] mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul le-am zis” (cuvintele). Un poem antologic.

Un imn adresat iernii ca anotimp imperial este cel intitulat zăpezile de la stâna de vale, poem dedicat iernilor româneşti din Coşbuc şi Alexandri: „să stai la geam şi să priveşti cum ninge.../ ce mare nea. ce înălţime. ce linişte. ce împăcare...”; „şi iarna încă nu-i/ un anotimp. e un regat. e o ţară...” (versuri care nouă ne-au amintit de cartea lui Gabriel Gafiţa – Iarna e o altă ţară). Putem spune, de altfel, că iernii îi este dedicată o întreagă secţiune (transversală) a cărţii. Iată încă un poem, inspirat botezat printre troiene şi troieni: „...şi maşinile care abia se mai văd printre troiene şi troieni aş vrea să număr fulgii toţi dar încă nu m-am născut nu...” Poetul îşi imaginează prima iarnă din „viaţă”: viaţa intrauterină, cu câtva timp înainte de data naşterii care, la orice poet, este una fastă, norocoasă, cu adevărat frumoasă: „ninge tare ninge continuu ninge frumos dar încă nu m-am născut...”

Dar, de la naşterea fizică, poetul trece la naşterea din nou, întru înţelepciune duhovnicească: „...un dangăt de clopot cheamă la liturghie prea multe religii prea puțină credință să treci dintr-un paradis în altul asta e naşterea naşterea din nou când troienit de înţelepciune (s.n.) te întrebi ce e viaţa...” Iar când poetul declară „e bine înăuntru” nu-ţi dai seama la ce înăuntru se referă: spaţiul de confort al căminului conjugal, sau pur şi simplu la protecţia caldă a lichidului amniotic în care fătul se lăfăie ca un celest scafandru, belfer înotător... „e bine înăuntru dar parcă mai frumos/ e afară și poate că totuși ar trebui să mă nasc pe mine însumi din mine”. Dar ciclul anotimpurilor se continuă în ultima secţiune a cărţii, intitulată un anotimp în paradis (iarna valahă, primăvara românească, vara carpatină, toamna principatelor). Un anotimp poetic celebrează şi poemul în VII părţi, splendid intitulat şapte zile medievale: „...pe alei ne întâmpină palmieri/ care-adună în ei mulţimi de tăceri. unde sunt cei de ieri? cetatea e vie de/ acum înainte doar prin ei. şi doar prin cuvinte”.

Deşi uneori pare puţin discursiv, poetul ştie să ascundă în text, ca pe o bombă, surpriza lirică - adeseori monotonia naşte poezia. Aparent, ai de-a face cu o incontinenţă verbală, dar când te aştepţi mai puţin apare revelaţia: „...după un pahar de răchie şi un recital de fabule/ cum apăsa cadenţat pe câte-o morală nepieritoare/ cu aerul că schimbă lumea această lume mereu în schimbare/ în care vii hotărât să rămâi/ dar eşti totdeauna pe picior de plecare” (ghilgameş). E drept, nu întotdeauna finalurile sunt la fel de pregnante ca acesta, dar şi aşa merită să te transformi într-un culegător de perle, pe urmele poetului: „de ce-aş da valea cernei pe o plimare în bronx cheile nerei pe un sejur în manhattan/ zgârie-norii mei sunt aceşti munţi minunaţi munţii/ carpaţi cu vârful în dor bucegi făgăraș parâng retezat și floarea/ de colț ca o stea răsărind în inima lor și zăpezile de altădată care iar/ se arată ca un miracol pe everestul meu interior”  (everest VI). 

-II-

Despre ce este vorba în [despre]: o carte intitulată chiar [despre] 

Acolo, odată cu gemantanul, a dispărut şi americanul… (p.96) 

Odată cu volumul de versuri everest, poetul Nicolae Silade publică la aceeaşi editură (Brumar-ul poeţilor) o plachetă de 118 pagini, în care include editorialele din revistă – cunoscuta de-acum „Actualitate(a) literară” – semnate număr de număr în primul ei deceniu de existenţă. Cartea începe cu un scurt argument al autorului, urmat de primul editorial, în ordine cronologică: „De ce o nouă revistă literară” (A.l. nr. 1, octombrie 2010).  Din postura de director – ex cathedra… - poetul argumentează necesitatea unei noi reviste în peisajul literaturii române – reviste care, oricât ar fi de multe tot nu sunt prea multe, cum au unii impresia. De asemenea, explică pentru toată lumea sintagma afişată pe frontispiciul revistei (comuniştii titrau „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”; lozincă din care este de reţinut doar ideea unirii): că nu este vorba despre nicio grupare, organizaţie, o nouă uniune de creaţie, paralelă cu cea existentă: Uniunea Scriitorilor.  Idee reluată în textul de la pagina 82, intitulat „Despre Uniunea Scriitorilor... şi Unirea Scriitorilor din România” (dubla subliniere ne aparţine, spre a indica termenul de unire, pe care cade întreg accentul).

            Editorialele siladiene sunt mici eseuri pe teme varii, care încearcă să explice lumea. Unul dintre texte - cel de la p. 96 - chiar se intitulează „Despre ce vorbim”, încercând să clarifice termenii „ecuaţiei”. În acest text, editorialistul se foloseşte de-un „banc” – de fapt o povestioară cu tâlc, în care un american face un experiment ciudat: abandonează un geamantan în mijlocul unei (aero)gări, în diferite locuri geografice, curios să vadă ce se întâmplă (Dar cată să-ţi povestesc eu toată întâmplarea, cititorule... Ia pune mâna şi citeşte singur. Fiindcă multe din aceste minipanseuri sunt pe tema scrisului şi cititului.). Despre cunoaştere în general - poate cea mai acută temă a filosofiei, alături de cea a morţii - , se ocupă editorialul de la pag. 113, titlu complet: „Despre informare, cunoaştere, inteligenţă şi înţelepciune”. Dar probabil că patru teme, chiar convergente, sunt prea mult, prea greu de tratat într-un singur text.

            Deşi minuscule  - ocupând de regulă o pagină de carte – editorialele lui N. Silade încearcă imposibilul: să acopere toată plaja gândirii umane, textul de la pag. 11 – A.l. nr. 5/ februarie 2011 – chiar intitulându-se „La ce bun filosofia?”. Glosând pe marginea dictonului Barba non facit philosophum, poetul nostru arată că, dacă întrebarea cu pricina    şi-o puneau până acuma oamenii de rând, după 200 – sau chiar 2.500 - de ani de filosofare, au ajuns să şi-o pună, dureros şi acut, filosofii înşişi. Iese puternic în relief criza folosofiei clasice, cea „de sistem”: „Dacă filosofia e cel mai lung drum spre adevărul la care prin credinţă ajungi într-o clipă... ajungem unde trebuia, de fapt, să pornim. Într-o deşertăciune a deşertăciunilor, cine mă poate convinge că filosofia nu e deşartă?” (Editoriale cu tematică similară sau care chiar se suprapun în arealul gândirii descoperim la pag. 84, 90, 93: „Despre politică, literatură şi credinţă”; „Despre vise, mitologie, filosofie, religie şi poezie; „Despre politică, religie şi literatură”.)

            Din această aserţiune ca dintr-o „manta a lui Gogol” (Dostoievski) se dezvoltă un întreg florilegiu de teme cultural-filosofice, teme pe care noi am încercat să le grupăm, cât de cât, tematic, iar nu cronologic, cum o făcuse poetul: în ordinea apariţiei lor în revistă. Aşadar, texte despre gândire/cunoaştere (la pagina): 11, 13-26, 41, 58, 73, 81 etc., 114. Le-am legat prin liniuţă de unire pe cele de la p.13 şi 26, fiind legate ele însele prin tematică şi conţinut: prima este intitulată „Despre suferinţă şi înţelepciune”, iar a doua, „Despre vârstele şi vremea înţelepciunii”. „Dar ce am înţeles noi din suferinţa Mântuitorului, ce înţelegem din suferinţele altora?”, se întreabă poetul-cugetător.

            Despre lucrurile cu adevărat importante

Foarte multe texte se referă la literaţi, literatură/cultură: poeţi şi critici: 8-28, 9, 31, 87-88, 115. Şi de data asta am cuplat câteva editoriale, fiind nu numai afine, ci pentru că tratează subiecte aproape identice. Încă de la început (p. 8), poetul se arată preocupat de distincţia supremă, Premiul Nobel pentru Literatură: „Despre culorile Premiului Nobel”, „Despre... cum am luat eu Premiul Nobel”. Iar cum se întâmplă şi la noi cu Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, la fel se petrece, la nivel global, cu premiul instituit de Alfred Nobel, inventatorul dinamitei. Despre poeţi – ... talent, înzestrare şi har -  se preocupă îndeaproape eseurile de la paginile: 9, 45, 54, 80, 107.

            Cele mai importante – nu interesante: interesante sunt cam toate, mai puţin inerentele repetiţii – ni s-au părut cele legate de Dumnezeu-Cuvântul, veşnicie, renaştere şi înviere. Despre adevărata cunoaştere – a lui Dumnezeu – cea care face distincţia între inteligenţă (deşteptăciune, isteţime) şi înţelepciune. Nu degeaba spune Solomon în Eclesiastul că „frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”; iar el – sau psalmistul David - mai spune şi: „Nebunul zice în inima lui, nu este Dumnezeu”! Iată care sunt textele (ar fi prea mult să le analizăm pe toate): „Despre preţul cuvintelor şi preţuirea Cuvântului”, „Despre sfârşitul veacurilor şi regăsirea veşniciei” „Despre înviere sau visul unei nopţi de primăvară”. Şi una cu titlu în rimă („defect” profesional care mărturiseşte poetul din autor): „Despre Dante, Isus şi lumea văzută de sus”. Nouă ne-a căzut cu tronc mai cu seamă textul „Despre Dumnezeu nu se face vorbire” – temă atacată şi de noi într-o serie de articole vizând morala în artă.

            ...„Despre lucrurile cu adevărat importante” (p. 59) - iată despre ce combate, despre ce încearcă (de la termenul franţuzesc vine cuvântul „eseu”) să scrie prietenul nostru, colegul Nicolae Silade. Despre cele care nu se văd cu ochii din carne, ci cu vederea duhovnicească, fiindcă „Împărăţia Cerurilor este în lăuntrul vostru”, cum glăsuieşte Scriptura. Poetul îi citează aici pe Rabindranath Tagore şi Lao Tse (iată o idee interesantă, proprie lui: am fost făcuţi din pământ, dar ne-am desprins de el „spre a-l  privi dinafară ca pe-un miracol”, p. 60). Dacă, desprinşi de pământ, ne îndreptăm ochii spre cer, spre realitatea invizibil-lăuntrică, vom găsi, ca oameni şi ca poeţi, toate motivele să-L slăvim pe Cel care se numeşte pe Sine: „Eu sunt Cel ce (ceea ce) sunt”/ „ce este”; „Eu sunt Cel-ce-voi-fi... fiindcă/ din cauză că sunt”...

R. V. GIORGIONI