james joyce

james joyce

și într-o după-amiază de vară a anului de la domnul două mii plus șaptesprezece
plus șapte luni plus paisprezece zile plus douzăzecișiuna de ore plus douăzecișiuna
de minute de secunde plus

primesc un mesaj pe facebook cling nu îl citesc cling necitit cling
și timpul se sfârși în sine brusc la fel cum apăru

când ești proptit în toate punctele cardinale cu toată ființa
și toată ființa e înlăuntrul tău și în afara ta nu e decât divina comedie
și în afara ta nu e decât țara pustie a lui ts eliot și în afara ta nu e decât
celebrul vers al lui montale dacă sfârșește ce-i viu viu n-a fost niciodată
și în afara ta nu e decât mazilescu viaţă moarte viaţă moarte pentru că ne-am
despărţit până acum de o mie de ori pentru că ne-am despărţit de o mie două sute
patruzeci şi patru de ori noi nu ne mai putem despărţi niciodată niciodată oh salvie
levănţică iasomie trandafir
trebuie că dumnezeu e în tine

și trebuie să înțelegi asta să nu se simtă dumnezeu în tine un rob în temniță încătușat
cum zice blaga și trebuie să-i dai dreptate și lui ungaretti când spune moartea
se ispășește
trăind

e sufletul în trupul tău emancipat e sufletul în jurul tău eliberat
și lumea dansând goală în afara lumii pe o scenă imaginară

nu te mai gândi la ulisse nu te mai gândi trăiește mai bine în vise
la limita conștientului cu subconștientul și supraconștientul
unde un simplu te iubesc sparge toate tiparele

sottomarina

sottomarina

I

vara când soarele se ridică la doi metri deasupra pământului
plin de viață în toată măreția lui și-ți îngăduie să distingi între
lucrările domnului și lucrările omului când peste palmierii din
via borghetto 4 adierea matinală se sincronizează cu liniștea
neștirbită a dimineții arunci în aer câteva fire de păr albe și e

ca și cum ți-ai alunga bătrânețea și o lași să plutească uitată
pe deasupra firelor de iarbă tunse deasupra florilor înrourate
e momentul acela al zilei când guguștiucul așezat pe vechea
antenă tv începe să cânte când celelalte păsări îi răspund și
cântecul unui cocoș întârziat îi trezește la viață pe cei ce nu

s-au trezit încă ar mai fi lătratul unui câine deranjat de mersul
omului orgolios mersul omului prin lumea omului umbră ieșind
din lumea umbrelor și arhitectura clădirilor pe care doar florile o
înfrumusețează și cerul atât de senin că poți vedea prin el poți
vedea prin el îngerii cântând și lăudându-l pe bunul dumnezeu

II

toată noaptea au cântat greierii și ac/dc cine să mai doarmă
din legnaro în padova și din padova în legnaro soldați romani
călare și tineri rockeri motocicliști roiau laolaltă pe ponte san
nicolo era festa del cavallo o sărbătoare tradițională cine să
mai doarmă număram stelele constelațiile avioanele spre și

dinspre veneția până când primii stropi de ploaie au întrerupt
petrecerea filipo s-a întors acasă cu roco au cântat pe balcon
melodii din argentina deși fani vinicius moraes giani a venit cu
alina eu credeam că în această zonă fără internet sunt rupt de
lume de lumea care își vede de treabă în infernul ei nesfârșit

dimineața însă am găsit un loc pe terasă și o măsuță la care
să scriu aceste versuri și iată pornim spre sottomarina coloane
de mașini pe zeci de kilometri ca-ntr-un exod fără sfârșit toată
lumea se îndreaptă spre mare de parcă marea ar fi paradisul
pe care îl tot căutăm în aceste zile și nopți care se tot repetă

III

te-am văzut la constanța neptun kusadassi te-am văzut la lido
di jesolo paralia katerini și thassos te-am văzut la budva ulcinj
dubrovnik te-am văzut la costinești jupiter și mamaia niciodată
însă atât de frumoasă ca aici niciodată așa frumoasă ca acum
poate pentru că te privesc altfel și te văd altfel în toate fibrele

ființei mele din cabina salvamarului salut armonia valurilor tale
adâncul tău misterios și zborul pescărușilor și țipătul lor și norii
care obturează răsăritul din cabina salvamarului încerc să mai
salvez o valoare umană încerc să te cunosc cunoscându-mă
te implor să fii calmă să-ți temperezi furia când velierele albe

apar la orizont și fetele bronzate se avântă în valuri nesfârșită
e aici bucuria copilului înălțătoare bucuria mamei privindu-l cum
construiește castele de nisip mereu în premieră e fericirea aici
țară înconjurată de ape ape înconjurate de mări și marea cea
mare care înconjură totul într-o măreție feerică și fără sfârșit

înconjurătorul

înconjurătorul

când te trezești să nu deschizi imediat telefonul laptopul postările
și mesajele de pe facebook te întorc în trecut să nu-ți lași privirea
peste litere de revistă de carte ideile de acolo te vor duce departe
departe de tine tu când te trezești să nu faci nimic înainte de a-ți
asculta bătăile inimii nimic înainte de a te gândi la gândurile tale

să nu faci niciunul din lucrurile pe care lumea le face să nu asculți
cântecul păsărilor din platani nici țipetele copiilor din parcare rămâi
surd pentru lumea de afară rămâi orb trage obloanele fă-ți o cafea
aprinde-ți o țigară rămâi cu tine însuți în tine însuți când te trezești
să nu deschizi ochii brusc înconjurătorul sare imediat înlăuntrul tău

pune stăpânire pe tine pe gândurile tale te amăgește cu lumina unei
zile despre care știi că se sfârșește în clipa în care a început rămâi
cu tine însuți în tine însuți cât poți de mult iar când nu mai poți când
nu se mai poate atunci ieși dar să ieși doar pentru tine să te privești
doar pe tine și să te vezi și să te minunezi și să binecuvântezi totul

a zecea zicere


























a zecea zicere

„Și lasă morții să-și îngroape morții!”
                  Matei 8:18-22
I

ai știut că te iubesc de aceea ai venit după ce m-ai urmărit prin târguri prin piețe prin scări de blocuri prin lifturi prin stații de autobuz de metrou în ultima ușile erau încuiate ai disperat ai ieșit nu știu cum ai scăpat îți vedeam umbra printre brazii din parcuri semănai cu umbrele lor mă urmăreai ca pe o umbră de aceea ai venit nu-i așa ai închis ușa ai făcut întuneric te-ai făcut stăpână peste acel întuneric peste acele negre ape nouă zile nouă luni nouă ani relativitatea timpului ignorată în căutarea timpului de aceea ai propus jocul acela nu-i așa jocul de-a viața de-a moartea apoi s-au auzit sirenele ambulanței apoi strigătele tale de durere și un țipăt prelung nu știu dacă al meu femeie

II

v-am zis să nu vă pierdeți timpul
și l-ați pierdut
v-am zis să nu vă pierdeți credința
și ați pierdut-o
acum vă spun să nu vă pierdeți sufletul
dar mai ales să nu vă pierdeți pe voi
căci lumea asta atât așteaptă vă zic
iar lumea cealaltă încă nu s-a deschis

uitați-vă la mine nu am ceas de mână
nici podoabe la gât nici verighetă pe deget
la ce-mi folosește ceasul dacă nu vreau să știu
când m-am născut și când voi muri
la ce-mi folosește inelul dacă femeia
pe care mult am iubit-o mă va părăsi într-o zi
uitați-vă la mine vă zic
la ce-mi folosește averea dacă viața
n-o pot prelungi dacă moartea n-o pot muri
căci învierea dragilor învierea
e o minune o lume a celor pururea vii

am văzut atâția morți aici încât
până și moartea e îngrozită de moarte
i-am văzut pe cei vii pe cei aproape vii
cei pe care viața îi mai ține în viață
până când moartea îi poate primi

și iată că trebuie să ne naștem din nou
iată că trebuie să devenim copii
copiii unei alte împărății

căci viața este foarte lungă dragilor
mai lungă decât moartea mai lungă
decât moartea morții

III

ai văzut portretul copilului din camera mea e așezat pe peretele dinspre apus e o fotografie alb-negru de fapt în mărime naturală retușată colorată înainte a se inventa fotografia color fotograful s-a dus fotografia a rămas nu poți spune că fotografia e opera lui pentru că e portretul meu și nu poți spune că sunt eu în fotografia aceea pentru că nu mai port mărțișorul prins cu un ac de gămălie la reverul hainei de la uniforma școlară și nu mai zâmbesc atât de frumos ca atunci când aveam șapte ani și nu mai sunt atât de frumos ca atunci când aveam șapte ani lasă-l acolo pe peretele dinspre apus la miazăzi e icoana maicii domnului la miazănoapte calendarul iar la răsărit fereastra la răsărit lumina

IV

și iată că trebuie să ne naștem din nou
iată că trebuie să devenim copii
copiii unei alte împărății

știu că veți veni și veți zice
dar acesta e doar un copil
care zâmbește la soare

e chiar soarele dacă vreți
soarele pe care eu îl văd
când nimeni nu mai vede nimic

de aceea vă zic
nu vă pierdeți în lucruri mărunte
nu vă pierdeți credința nu vă pierdeți speranța
nu vă pierdeți sufletul dar mai ales
nu vă pierdeți pe voi

pădurea verde

pădurea verde

și ca să fiu primul care se întoarce la natură în acest an cu cinci
anotimpuri am lăsat în urmă timpurile și anotimpurile am lăsat
în urmă orașul am lăsat urme adânci prin oraș prin acest infern
virtual veți spune da și am ieșit la iarbă verde la pădurea verde
unde cântă pentru prima oară păsările și cântă pentru mine unde

răsare pentru prima oară soarele și răsare pentru mine și răsare
din mine precum eu răsar din toate lucrurile pentru a lăuda toate
lucrurile pe care le-am găsit făcute da și le-am refăcut întru lauda
facerii și desfacerii întru lauda creației care se creează pe sine și
nu încetează nici după moarte moartea morții dacă vreți învierea

despre care firul de iarbă știe mai multe decât noi verdele fir de
iarbă din pădurea verde unde cântă pentru prima oară păsările și
cântă pentru mine unde răsare pentru prima oară soarele și răsare
pentru mine precum eu răsar pentru voi precum această lumină
care nu știu de unde vine dar mă luminează și luminează totul

(non)sensul giratoriu

(non)sensul giratoriu

„Aici ne-nvârtim în jurul perei ghimpoase
Pară ghimpoasă pară ghimpoasă
Aici ne rotim în jurul perei ghimpoase
La orele cinci dimineața”
                  T. S. Eliot - „Oamenii găunoși”

i se spune se7en și are trei stele + o arhitectură avangardistă
se află în intersecția unde își dau întâlnire cele șapte străzi ale clujului
are trei etaje treizeci de camere și mobilier proiectat&realizat în italia

stați liniștiți nu îi fac reclamă își face el singur cu un banner uriaș
postat pe fațada băncii transilvania de unde am luat wireless free

eu am venit aici să citesc poezii să-i întâlnesc pe poeții din poezia vie
și am stat doar o zi însă o zi mai lungă decât viața pentru că viața
doamnelor și domnilor viața e mai lungă decât veșnicia

dar nu despre se7en vreau să vă vorbesc și nici despre poezie
deși în vremurile astea secetoase poezia e atotcuprinzătoare

ci despre sensul giratoriu din fața hotelului un sens giratoriu
cum am văzut recent la londra un sens giratoriu desenat
în închipuirea conducătorilor auto & autoconducătorilor

un sens giratoriu care adună cele șapte străzi ale clujului care adună
tot clujul toată românia lumea pământeană & subpământeană
și le învârte le învârte le învârte până când
încep să urce toate în spirală spre cer

în restaurantul hotelului am băut pălincă cu george cu darie
pălincă de maramureș originală de la mama ei de la ieud
am făcut calcule am emis ipoteze am spus povești
știind prea bine că o poveste e totul

privind îndelung sensul giratoriu
privind îndelung nonsensul giratoriu

mie îmi place să spun: nonsensul giratoriu al sensului giratoriu
și îmi place să spun: cercul e pauza de respirație a spiralei

peste drum la doi pași am zărit o tutungerie
de acolo îmi luasem țigări
am tăiat diametral sensul giratoriu
înainte și înapoi

lumea se învârtea în sensul giratoriu
în spirală spre cer
căutând sensul în nonsensul giratoriu al sensului giratoriu
în spirală spre cer

în hotel vânzoleală de nedescris nu știai cine vine cine pleacă
de ce vin cei ce vin de ce pleacă cei ce pleacă
intrând și ieșind din sensul giratoriu
în pauza de respirație a spiralei

cercul e pauza de respirație a spiralei
nonsensul giratoriu al sensului giratoriu
cercul e pauza de respirație a spiralei

orașul de sus

orașul de sus

I

nu înseamnă că sunt în al nouălea cer dacă am găsit un apartament liber
la etajul 9 dar după cum se vede de aici împrejurul la ora 21 aș putea zice
da sunt în al nouălea cer în limbaj popular asta înseamnă că sunt fericit dar
de ce nu poți fi fericit și la etajul 10 în al zecelea cer asta chiar că nu înțeleg

când toate lucrurile de nota 10 înseamnă perfecțiune și luminile orașului da
strălucesc mai frumos decât stelele din orice parte le privești te ademenesc
te cheamă te strigă pe nume în timp ce divinitatea nici nu te cheamă nici nu
te respinge dar te aduce cu picioarele pe pământ când îți spune da da totul

e deșertăciune iar tu cu capul tău în nori trebuie să înțelegi asta și trebuie
să ieși din asta ca și cum ai ieși din tine însuți și te-ai privi de sus ca pe un
străin și te-ai compătimi în timp ce în orașul de sus se pregătesc petreceri
și iată că privești de sus orașul de sus așa cum dumnezeu privește lumea

din raiul său care a fost raiul nostru și nu mai poate fi pentru că nu-l putem
face după chipul și asemănarea noastră pe cel ce ne-a făcut asemenea lui


II

când prima rază de soare răzbate printre draperii te trezești din nou la viață
la o viață nouă deschizi ferestrele deschizi ușa aerisești încăperea ca și cum
ți-ai aerisi viața ieși pe balcon și privești e o priveliște nouă îți spui dar atât de
asemănătoare cu cea veche îți bei cafeaua în liniște în liniștea care acoperă

platforma industrială rulmentul coresi shopping resort sephora și auchan iată
strada tudor arghezi iată și strada zaharia stancu tu însă tot la diaconul coresi
te gândești și la tipăriturile lui și la jennifer lopez care seamănă atât de bine cu
femeia de la etajul șapte femeia care alăptează femeia care își plimbă copilul

e sâmbătă e ziua a șaptea îți dai seama de asta când parcarea e plină bmw
audi suzuki ferrari suntem în plin postmodernism în postumanitate eu îți arăt
ce trebuie să vezi dar mai vezi tu blocurile comuniste furnalul zizin sau turnul
de apă mai înalt decât turnul babel mai vezi tu munții înzăpeziți și zăpada ce

stăruie pe crestele lor cum stăruie viața noastră pe deasupra morții parcă
te învârți la nesfârșit într-un sens giratoriu și nu-i nimeni să-ți arate direcția


III

e bine din când în când să schimbi orașul să schimbi țara să schimbi lumea
și chiar viața ta să o schimbi să vezi alte chipuri alte străzi alte malluri cu alți
ochi să le vezi iată-i pe angajații de la salubritate salopetele verzi care mătură
praful zilei de ieri e martie 4 pe strada 13 decembrie iată una din ciudățeniile

timpului dacă nu cumva o ciudățenie e chiar timpul iată-i pe îndrăgostiții din
stația de autobuz se-mbrățișează se sărută și-ntre două săruturi vine mereu
autobuzul cheia succesului scrie pe el fără nicio legătură cu dragostea fără
nicio legătură cu transportul cu transportul sufletelor dintr-o parte în alta aici

zice dante aici e infernul aici purgatoriul și paradisul aici în lumea de jos dar
sus în lumea de sus în lumea de deasupra lumii ce lume e iată păsările care
trec peste țara pustie a lui ts eliot și avioanele care trec pe deasupra păsărilor
dar niciun om de jos nu privește în sus și niciun om de sus nu privește în jos

numai dumnezeu în marea lui milă numai dumnezeu cum ne privește el nu
ne privește nimeni și cum ne compătimește el nimeni nu ne compătimește


IV

am ajuns duminică la sâmbăta de jos duminică la sâmbăta de sus iată încă
una din ciudățeniile timpului și în timp ce te rogi îți sunt ascultate rugăciunile
și în timp ce te rogi îți sunt deja împlinite dar tu nu știi încă asta pentru că tu
trăiești în timp și numai cel din afara timpului vede și numai cel fară de timp

aude la mănăstirea brâncoveanu la mănăstirea prislop la toate mănăstirile
în toate chiliile sfinților care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire
și-au dăruit viața vieții și iubirii și adevărului ești tu oare alfa și omega ca să
știi ce a fost înainte ești tu oare alfa și omega ca să știi ce va fi după mister

am vizitat biblioteca am vizitat muzeul am vizitat academia am primit peste
tot bilet de intrare dar nimeni nu ne-a dat un bilet de ieșire am rămas închiși
în taine închiși în miracol și nici nu știm dacă vrem să ieșim iată ce stă scris
la intrare iată ce stă scris la ieșire pace celor ce vin bucurie celor ce rămân

și binecuvântare celor ce pleacă dar când în noi clocotește păcatul când ne
cheamă ispitele cum să rămânem și încotro să plecăm ca să ajungem aici


V

când munții se-ndepărtează în oglinda retrovizoare când în fața noastră
se arată munții șerpuim spre crestele lor înzăpezite spre bâlea cascadă
spre bâlea lac urcăm cu mașina cu telecabina poți urca pe cele mai înalte
culmi îmi spui dar nu poți rămâne multă vreme acolo iată transfăgărășanul

acoperit de zăpadă iată hotelul de gheață și biserica de gheață și igluurile
lume din toată lumea vine să vadă aceste minunății vino și tu vino și tu să
vezi câtă lume pe un vârf de munte câtă lume într-o albă pustietate iată și
statuile de gheață și oamenii de gheață și crucea de lumină sus pe stâncă

suzy a lui pompei ne întâmpină cu pastramă de oaie cu mușchi de mistreț
gogoși calde cu brânză și covrigi cașcaval afumat atâtea bunătățuri printre
atâtea frumuseți ce să alegi? eu beau o cafea în restaurantul de gheață tu
te rogi în mănăstirea albă și ne gândim la întoacere la ziua de mâine când

se va topi totul și ghiocei și toporași și zambile vor răsări în acest loc
unde acum e atâta viață atâta libertate atâta splendoare atâta măreție

A doua declaraţie de dragoste a unui ales

A doua declaraţie de dragoste a unui ales

O prezenţă pregnantă în spaţiul cultural românesc, ca director al revistei „Actualitatea literară”, dar şi ca poet, Nicolae Silade se află acum la cel de-al şaptelea volum de poezie, debutul său editorial producându-se în anul 1979 cu cartea „Visul în lucru”. Ultimul volum apărut (Ed. Brumar, 2016) reprezintă a doua parte din „iubirea nu bate la uşă” – după ce prima parte a fost editată în 2013 – şi cuprinde un număr de 156 de poeme. Cartea se deschide cu un mesaj către cititor intitulat „din zece în zece ani te cheamă marile iubiri”, iubiri care nu pot fi decât infinite în timp şi în spaţiu: „Iubind mereu. Mereu iubind. Stele din stele răsărind”. Doar prin prisma acestei filosofii de viaţă pot fi receptate versurile lui Nicolae Silade, care ni se relevă ca un trubadur îndrăgostit de femeie, şi nu de o anumită femeie!, şi care alege să fie el însuşi, sincer până la capăt, arzând până la capăt şi tocmai de aceea vulnerabil, dar renăscând de fiecare dată mai puternic în lumina viitoarei iubiri – o altă felie, de fapt, a iubirii eterne.

Poetul aspiră la desăvârşirea fiinţei sale prin iubire, în ciuda timpului care trece şi care din când în când îl răneşte; un rid, nişte fire albe ori o pierdere din energia virilă devin cauze ale plecării femeii iubite. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în lirica sa femeia este mereu tânără, are trup „de fată”, este „preafrumoasă” şi ştie să „preamângâie”, ceea ce are drept efect revigorarea bărbatului: „Şi-n sacrul schimb de pofte şi plăcere/ Mă simt mai tânăr, mai frumos, mai viu” (LXXXVI). În aceste condiţii, iubita devine atotputernică, un Dumnezeu personal al poetului: „Am devenit, din rege, cerşetor,/ Un biet călugăr fără mănăstire,/ Mă rog doar ţie, poate scap de dor” (XCVII). Dar nu există o altă cale, un alt mod de a trăi, de a fi bărbat, întrucât poetul pune semnul egal între femeie şi viaţă: „nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca şi cum/ aş spune nu trebuie să mă îndrăgostesc de viaţă (69).

Când nu apelează la melodicitate, cele mai multe poeme ale sale având o structură clasică şi fiind fluide, calde, plăcute auzului datorită prozodiei perfecte, poetul se exprimă aforistic, oferind soluţii, chei de supravieţuire cât timp iubirea stă departe de suflet: „... e mai bine să taci, să aştepţi// pentru că dragostea oricum răspunde oricui şi n-are importanţă când şi n-are importanţă unde” (61); „nicio bucurie nu vine dacă nu dăruieşti bucurii” (85); „puținele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste cuvinte atât de puţine cuvinte te iubesc” (125).

Poetul Nicolae Silade închină imnuri femeii şi vibraţia erotică urcă spre paroxism, este dependent organic şi sufleteşte de Evă sau e ironic, caustic uneori, fin şi constant observator, ca un bărbat care nu-şi scapă nicio clipă femeia din ochi, arar autoironic, vulnerabil la „zâmbirea” ei, meditativ, nostalgic, ludic, teribil de lucid, ancorat cu toate puterile în prezentul care îi oferă în plus mijloacele tehnologice moderne de a rămâne legat de ea. E ca şi cum femeile s-ar aduna într-una singură şi aceasta ar fi de fiecare dată alta, păstrând esenţa, dar inconstantă cu el şi cu ea însăşi, de unde absenţa, dorul, suferinţa ori mulţumirea, adoraţia, plăcerea trupească ridicată la grad de scop şi modalitate de a trăi. Nici moartea n-ar putea să pună capăt arderii fără întrerupere în flăcările cele mai înalte ale simţirii deopotrivă sufleteşti şi trupeşti: „Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea.// Nu e iubirea totul într-o viaţă,/ Însă doar ea de moarte mă dezvaţă!” (XCI). Chiar şi el, un îndeaproape cunoscător al femeii, e uneori luat prin surprindere de meandrele ei, astfel încât, ca jumătate a perechii adamice, se întreabă dacă într-adevăr ea a plecat din coasta lui. Alteori, perechea adamică funcţionează aşa cum a gândit-o şi a dorit-o Dumnezeu: „... ea vine goală cum a lăsat-o dumnezeu/ şi cu goliciunea ei îmi acoperă goliciunea asta e dragostea (...)// mă îmbrăţişează şi pomul cunoaşterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm şi zicerea şarpelui n-o mai ascultăm” (67). Dependenţa de dragoste – „nimic nu există fără dragostea ta” (105) – poate să însemne şi a trăi iubirile, a trece din iubire în iubire: „Şi m-ai uitat aşa cum uiţi o plasă/ Cu lucruri inutile-ntr-un vagon,/ Şi m-a găsit o altă preafrumoasă, / În drumul către casă, ca baston.// Şi-am mers cu ea, cam un amar de vreme,/ Am sprijinit-o-n suflet şi în trup,/ Până şi ei i se făcuse lene/ De dragoste, şi trebuia s-o rup.// De-atunci îmi caut o altă preafrumoasă” (CXXX). În viziunea poetului, femeia e „totală”, perfectă („cine ţi-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârşiturile”), misterioasă ca o Giocondă („nu mai vorbesc de surâsul tău enigmatic); el (re)capătă viaţă prin ea, precum odinioară Galateea din dragostea lui Pygmalion: „cine suflet ţi-a dat a vrut să mă însufleţească pe mine” (62).

Visul de iubire nu-l ocoleşte pe poet, care, pentru a fi mai elocvent, recurge la frumoase imagini artistice dinamizate de verbe folosite la modul condiţional-optativ. Iată un poem pe care îl redau întreg, pentru că nu reuşesc să las la o parte nici măcar un vers: „Eu m-aş iubi cu tine zi şi noapte,/ Până la moarte şi-aş muri iubind,/ Fără-ntreruperi, în eternitate,/ A ta preafrumuseţe răsărind!// Ţi-aş oferi plăceri nebănuite, / Pe cea mai ’naltă culme de plăceri,/ Cum n-au visat nici cele mai dorite/ Femei de azi, de mâine sau de ieri!// Şi te-aş numi regină-ntre regine,/ Şi te-aş aduce-n noul meu regat,/ Să fii mai mare chiar peste virgine,/ Aşa cum Dumnezeu mi te-a lăsat!// Dar, ca să fie totul cum doreşti/ N-ar trebui decât să mă iubeşti!” (LXXXIV).

Poetului nu-i scapă emanciparea femeii şi superficializarea trăirilor ei sufleteşti şi denunţă faptul că ea alege de multe ori luxul în pofida iubirii: „ne-am iubit pe bancnote cam asta s-a întâmplat/ azi-noapte la sat dar la palat cucoanele erau supărate şi pe bună/ dreptate dintre toate nu alesesem niciuna prea mă fascina soarele/ prea mă fascina luna din ochii ţărăncii miruna” (129).

Ţinându-se departe de modele literare, talentatul poet Nicolae Silade scrie o poezie frumoasă, care se adresează sufletului mai mult decât minţii. Iubitorii liricii de dragoste găsesc în poemele sale acea lumină izvorâtoare de înaltă emoţie, care alină, vindecă şi rămâne încă multă vreme înlăuntru să mângâie fiinţa. Nu m-aş mira să aud într-o zi că a apărut şi a treia parte din „iubirea nu bate la uşă”. Ar fi ca o a treia declaraţie de dragoste. Şi cui nu-i plac declaraţiile de dragoste, oricâte ar fi ele, atunci când vin din partea unui ales?
Diana Dobriţa BÎLEA

zăpezile de la stâna de vale

zăpezile de la stâna de vale


I

după ani și ani cu zăpadă doar în coșbuc și alecsandri după ani și
ani cu zăpadă artificială a-nceput de ieri să cadă câte-un fulg. acum
a stat. norii s-au mai răzbunat înspre apus. dar stau grămadă peste
sat. ziua ninge noaptea ninge dimineaţa ninge iară. cu o zale argintie
se îmbracă mândra ţară
. după ani și ani cu zăpadă doar în coșbuc și

alecsandri după ani și ani cu zăpadă artificială am început să mă întreb
ca villon altădată où sont les neiges d’antan? hei, où sont les neiges où
sont les neiges d’antan?
și iată că acum pot răspunde: ici sont les neiges
d'antan. maintenant sont les neiges d'antan
. în acest paradis de la stâna
de vale unde am găsit zăpadă adevărată și ninsoare adevărată peste

brazi adevărați. și o albă liniștire împrejur și peste fire. împrejur și peste
fire. gândurile iată s-au lăsat la vatră. și în lumina răsărind din ele îl văd
pe dumnezeu venind. și stâna toată leruirind leru-i ler ca altădată. doamne
zăpadă și brazi am vrut. zăpadă și brazi ne-ai dat. și globuri și stele. și-o
veste minunată pe deasupra: că nu sfârșește totul în întuneric și tăcere.


II

la stâna de vale la stâna de vale vin magii cu daruri pentru o naștere
mare
. dintr-o lume artificială de când lumea în lumea asta fără artificii.
aici totul e adevărat și adevărul este totul. aici sunt oamenii. adevărații
oameni. oameni de pământ. oameni de cuvânt. oameni cu sufletul alb
ca zăpada. o lume de îngeri aș spune. o îngerime de oameni. un rai

prin care înaintăm cu mașina. căutând cazare. un loc în care timpul
stă în loc și locul devine timp. când începe să ningă. când începe să
viscolească. peste munții înzăpeziți. peste izvorul minunilor. e chiar o
minune să vezi cum ninge peste izvorul minunilor. dar iată castelul alpin.
și vila apuseni. și pensiunea eden. iată și cabana piatra grăitoare. aici

să stai la geam și să privești cum ninge. cum crește stratul de zăpadă.
ce mare nea. ce înălțare. ce liniște. ce împăcare. și viscolul peste nămeți
vuind. și sloiuri de cristal înmărmurind la streșini. e totul ca într-o poveste
și povestirea e adevărată. s-asculți colinde vechi în noua țară. când ard
în șemineu castane. pocnind printre arome de vin fiert și scorțișoară.


III

iarna la munte nu se compară cu vara la mare. și iarna încă nu-i
un anotimp. e un regat. e o țară. nu e peisajul care devine tablou.
e chiar tabloul realității reale. iar noi care iubim călătoriile noi care
călătorim prin timp și în afara timpului precum magii de odinioară
noi care călătorim din țară în țară până când ajungem în patria

noastră de sus în patria noastră din munții înzăpeziți noi ne oprim
aici. în acest rai. e o mare bucurie să ajungi aici. o mare bucurie să
privești. dar și mai mare să vezi. cum se albește împrejurul. și cât de
alb devine. mai alb ca începutul. o nesfârșire albă peste care nimeni
n-a pășit vreodată. o nesfârșire albă peste care dumnezeu a presărat

cristale. le vezi tu oare strălucind în soare? dar soarele? întâiul soare?
și în această țară în acest regat în această împărăție în care dacă nu
veți fi ca unul din acești copilași cu niciun chip nu veți intra
ne adunăm
în jurul focului din inima noastră da și adunăm în jurul inimii noastre
oameni vii asemenea nouă asemeni cuvintelor asemenea vouă


IV

știu că îți place: da. să te bucuri de frumusețile patriei tale. mai ales
iarna. să hoinărești prin satele ninse într-o sanie trasă de cai. printre
case de lemn acoperite cu paie. să le admiri coperișul împovărat de
zăpadă. mulțimea de hornuri din care un fum alb se înalță spre cer.
de parcă ar fi coșurile capelei sixtine. și-n fiece casă un papă ar fi.

știu că îți place: da. să te plimbi prin nămeți. pe marginea unui râu
înghețat. pe sub care doar izvorul mai curge. când gerul sculptează
cascade de țurțuri și crapă de ger pietrele. să te bucuri de frumusețile
patriei tale. dar nu întreba ce poate face ţara pentru tine. întreabă-te
ce poţi face tu pentru țară.
să-ți împodobești bradul și casa ca și cum

ți-ai împodobi viitorul. să mergi cu steaua cu plugușorul cu sorcova. să
faci un om de zăpadă un om de pământ un om de cuvânt și încă unul și
încă un om. să urci muntele înzăpezit și o mulțime de copii să te urmeze.
să cobori cu sania printre mulțimi. știu că îți place. dar toate acestea au
fost demult în anii copilăriei tale. acum te afli în copilăria lui dumnezeu.


V

să luăm aminte așadar să luăm aminte greşelile păcatul zgârcenia
prostia ne-aruncă-n suflet zbucium şi-n trupuri frământări
dar zăpada
acoperă totul cum bine spunea cineva. însă până să vină iarna până
să vină zăpada care acoperă totul și gerul care purifică toate trebuie
să ne răscumpărăm sufletul. să-l facem alb ca zăpada. să-l înălțăm.

îmi veți spune că omul sfințește locul. dar și locul sfințește omul vă
spun. acesta e locul. și acesta e timpul. doamnelor și domnilor. e acest
paradis de la stâna de vale. unde dumnezeu coboară pe pământ și omul
-om se înalță la ceruri. omul dezpământenit. dar există o clipă există un
loc în această pogorâre/înălțare în această întruființare când dumnezeu

se întâlnește cu omul și omul cu dumnezeu. iar ce își spun unul altuia
numai dumnezeu știe. pentru că la întâlnirea cu dumnezeu vii totdeauna
singur. și omul de pământ și omul de cuvânt și omul de zăpadă sunt încă
împreună. cu soarta lor comună dimpreună. și viu e omul care s-a învins
pe sine. peste care dumnezeu din ceruri ninge. peste care dumnezeu


VI

la felinar toată noaptea să stai să privești cum ninge. cum crește zăpada
zăpada care acoperă totul. iar după ninsoare după neîntrerupta ninsoare
care ne-a albit pe de-a-ntregul după viscolul care a spulberat nenorocirile
și după înghețul care a cuprins lumea noastră de gheață să ieși singur în
lumea zăpezii singur în nesfârșirea albă când soarele își împrăștie razele

peste munții înzăpeziți. peste brazii ninși. peste drumurile ascunse vederii.
și nu mai topește nimic și nu mai încălzește pe nimeni. și nu e o nouă zi. e
chiar ziua. ziua noastră cea de toate zilele. nesfârșita zi. e soarele dreptății
care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. da. să ieși singur din
singurătatea ta. să intri în singurătatea lui dumnezeu. strălucitoare. să vezi

ceea ce vede doar el. să te bucuri de ceea ce vezi. acolo unde nimeni nu
mai vede nimic iubirea care mișcă sori și stele da. să fii acolo unde e totul.
unde totul e să fii. pe acoperișul lumii. și lumea de jos și lumea de sus să
fie o singură lume. și să fie o întindere albă. o nesfârșită întindere. peste
care doar urmele pașilor tăi să se vadă. urmele pașilor tăi către tine însuți


VII

dacă zăpezile de la stâna de vale nu sunt zăpezi. ci doar pagini albe peste
care dumnezeu așterne cuvinte. cuvintele care întrupează cuvântul. cel care
este. iar cel care este este aici și acum. un cer de stele dedesubt. deasupra
cer de stele.
dacă te întrebi cum ai ajuns aici. când drumurile nu se mai văd.
când înapoi nu se mai poate. când înainte e doar alb. o nesfârșire albă. un

alb strălucitor. strălucitor de alb și orbitor. precum lumina. precum lumina ce
vine acum din lăuntru. din lăuntrul tău alb și strălucitor și orbitor. și dacă susul
și josul și oricândul și pretutindenea mai au vreun înțeles pentru tine. cel care
ești. și sus. și jos. și pretutindeni. și totdeauna. acum când se golesc de sens
toate sensurile. ca să dea sens non-sensului. într-un înțeles mai înalt. dacă

te întorci cu fața spre tine. întoarce-te. și dacă iar pornești la drum. pornește.
acesta e drumul tău. drumul tău adevărat. prin zăpada adevărată și ninsoarea
adevărată. printre brazii adevărați. e drumul tău prin memoria ta. e drumul tău
prin memoria lumii. când lumea e-n tine. și începe cu tine. și sfârșește cu tine.
întru nașterea altor lumi. de sub zăpada care acoperă totul. de peste zăpadă.