Şerban Codrin: NICOLAE SILADE sau pervertirea artei oratorice în artă poetică (I)

Poetul, liric prin excelenţă, nu este nici prozator, nici dramaturg, însă invers totul devine cu putinţă, prozatorul adoptă lirismul, dramaturgul la fel, ba mai mult, prozatorul se metamorfozează poet în proză, dramaturgul poet dramatic. Cu cât ne apropiem de modernitate, poeţii îmbracă din ce în ce mai ostentativ haine epice, dramatice, chiar jurnalistice, însă esenţa nu este trădată, ci numai mascată, jucată, trucată ironic cel mai adesea. Astfel ajungem la un creator de poezie, nici pe departe unicul, versat în deghizări şi toate, să recunoaştem, îl reprezintă foarte bine, dovadă ca acţiunea sa literară are temeiuri de mare seriozitate, profunzime.

Poemele frământatului, agitatului, dezabuzatului, dureros de lucidului, adeseori panicatului poet, unul dintre cele mai pregnante, convingătoare nume din poezia română a primului sfert din secolul XXI, te îndeamnă să cercetezi marile epoci ale cuvântului scris sau rostit, spre exemplu discursurile oratorilor, luate în răspăr, de unde contemporanul nostru preia repetiţia, tautologia, insistenţa, simetria, calamburul, pe care le compromite, le parodiază cu fineţe, metamorfozându-le în propriile sale figuri de stil poetice de data aceasta. 

O altă cascadă Niagara se revarsă, de cuvinte, cuvinte, cuvinte, să nu spunem Duruitoarea, în structuri bine temperate, dovadă a unei insistenţe pe teritoriul subtilitătilor până la cel mai desăvârşit amănunt, unde poezia se recomandă ca stil al poetului, iar poetul ca stil al poeziei. Există creatori lirici care au destule de spus, însă într-un limbaj dezordonat, tern, fără vibraţie, dar iată, dintr-odată nimerim, ca dintr-o întâmplare neîntâmplătoare, peste un creator cu altfel  de rostire, una de sinteză, superficial acuzabilă de a fi preluată de pretutindeni, inclusiv din arta oratorică, aparent, cea mai liberă, mai tranşantă, mai directă.

Arta discursului literar a lui Nicolae Silade, încerc să anticipez, în toate adâncimile ei, va merita analize odată cu devoalarea întregii opere a poetului; până atunci să îi luăm în seamă câteva provocări, descătuşări, desfăşurări, evidenţe.    

Pe de o parte o formă fals oratorică şi antilirică, pe de altă parte conţinutul, deci lestul greu al poeziei siladiene, un cuvânt nou, un adjectiv necesar, nu pleacă de nicăieri, ci îşi are origini dezvăluite, capcană sau nu, chiar de autorul predispus la perfide ori adevărate confesiuni; aşadar uriaşul teritoriu al conţinutului se autopropune o prelungire evidentă sau numai mascată a secolului trecut, oarecum din: „cel mai poet” ivit în literatura română:

„ascultă-mă fiule ascultă-mă cu atenţie şi cu luare aminte ascultă-mă/ stau lângă ploi bacoviene lungi şi stropii bat în sufletul de cretă durerea/ lui rămâne violetă stau lângă ploi bacoviene lungi în parc pe-o bancă/ toamnele de plumb se-aşează leneş le privesc în faţă sunt laticlave// ce-au ieşit din ceaţă să zguduie simţurile de plumb da ai ghicit sunt/ sunt versurile mele de la două zeci de ani dedicate lui bacovia pe când eram/ şi eu bacovian dar acum vreau să-ţi spun ceea ce nimeni nu-ţi spune/ vreau să-ţi spun ceea ce nimeni nu ştie vreau să-ţi spun că bacovia// este cel mai poet stai lângă mine şi ascultă un poem de bacovia eu trebuie să beau să uit ceea ce nu ştie nimeni ascuns în pivniţa / adâncă fără a spune un cuvânt singur să fumez acolo neştiut de/ nimeni altfel e greu pe pământ parcă nu seamănă a bacovia// şi totuşi e şi totuşi întreabă-te ce ştia el fără ca nimeni să ştie/ nimeni nimeni nimeni şi s-asculţi pustiul ce melancolie” (miniepistole, 3; textul în cursive este subliniat de autor).

Mai mult de atât, poetul continuă prin cele mai sincere mărturisiri:

„îţi mulţumesc ţie doamne pentru această libertate de a gândi de a fi/ de a spune şi de facere (...) care mă călăuzeşte spre tine când fratele soare şi sora lună/ şi sfântul francisc din assisi dăruie omului liniştea şi neliniştea/ şi dorinţa de căutare a unui sens pierdut îţi mulţumesc pentru/ prietenii mei întorşi la tine şi care dorm în pacea ta elitis seferis/ montale şi eliot şi pentru ţara pustie pe care ne-ai dat-o nouă” (binecuvântările, II)

Poezia lui Nicolae Silade nu este rugăciune, cum ne îndeamnă să credem, sau este şi rugăciune, aşa cum este destăinuire, încredinţare, spovedanie, dar şi contrariul tuturora.

„după cum vezi nu mă pricep la cântare de laudă dar inima mea/ te laudă neîncetat şi gândul meu spre tine străluceşte şi pasul meu/ numai spre tine se îndreaptă şi sufletul o rugăciune mi se face/ acum când cele de văzut au fost văzute şi cele de urmat au fost/ urmate arată-ne calea ta arată-ne împărătia ta arată-ni-te” (binecuvântările, II).

Acestea fiind scrise, iată alt poem de Nicolae Silade dintr-o fază revolută:

„Ne despărţim, dar mai rămânem încă/ Uniţi în amintiri, în idealuri,/ Aşa cum valul e legat de stâncă,/ Dar despărţit mereu de alte valuri.// Ne despărţim şi nu-ţi găsesc vreo vină,/ Nici eu nu mă consider vinovat,/ Dar duci în beznă sfânta mea lumină,/ Schimbând păcatul cu un alt păcat.// Ne despărţim şi nu ştim dacă doare,/ Doar clipa asta, sau şi mai târziu,/ Cunoaştem însă dubla vindecare:/ Tu leac îmi eşti, eu doctor pot să-ţi fiu./ Ne despărţim şi parcă nu pot crede/ Că nu mai eşti, când inima te vede!” (Surâsul Bucovinei, nr. 3, octombrie 2021)

Este un cu totul alt stil, cantabil, romantic/romanţios, cu notaţii uşor demagogice, discursiv cu elocvenţă, probabil cultivat cândva cu asiduitate, de vreme ce sonetul poartă numărul 56; celălalt stil, elocvent-parodic, sarcastic pare mai actual, e cultivat în poemele publicate număr de număr în revista pe care poetul o păstoreşte în Lugojul bănăţean:

„tocmai luasem premiul nobel şi începuse să ningă şi am intrat/ într-un bar să beau o cafea să mă gândesc la mine la tine la/ trecutul tău viu la prezentul meu înstelat la viitorul nostru mai/ alb ca o pagină albă peste care tot el aşează cuvinte cuvinte// (...) mă gândeam să îţi dau sms să îţi scriu o scrisoare din care să afli/ unde sunt cine sunt ce gândesc şi cum mă împac cu el care este/ dar am trecut peste pentru că începuse să ningă atât de frumos/ începuse să ningă şi era atât de frumos şi atâta alb în afară// că mi-am băut pe nerăsuflate cafeaua şi am ieşit de îndată/ singur singur singur şi strălucitor în marea albire stelară” (miniepistole, 2)

În definitiv, ce vrea poetul? Nimic, de aceea e poet, adică se străduieşte să dea cuvintelor nişte sensuri şi nonsensuri noi. Rememoraţi-i pe George Sion „Mult e dulce şi frumoasă, limba ce-o vorbim, altă limbă-armonioasă ca ea nu găsim, românaşul o iubeşte/ ca sufletul său/ vorbiţi, scrieţi româneşte/ pentru Dumnezeu!” sau pe Alexei Mateevici cu „Limba noastră e-o comoară”; pe acelaşi drum înalt, „patria mea e limba română”, sau bătătorit până la pustiire şi banalizare prin repetiţie, să ne dăm întâlnire cu încă o miniepistolă de Nicolae Silade:

„pentru mine românia a devenit literară îmi duc viaţa printre/ litere sunt un om de litere aşadar îmi duc viaţa printre cuvinte/ sunt un om de cuvânt aşadar un om de litere un om de cuvânt/ printre cuvintele limbii române aici în românia mea literară// şi limba română este cea mai frumoasă dintre toate limbile/ pământului şi cuvintele limbii române sunt cele mai frumoase/ mai melodioase cuvinte şi dumnezeu este român şi ce mi-am zis/ eu mie hai să-mi fac un imperiu un imperiu al limbii române da// şi o armată de cuvinte care să cucerească lumea să o facă mai/ bună mai frumoasă un popor de cuvinte care să se înmulţească/ să dea naştere cuvântului să scrie istoria doamnelor şi domnilor/ istoria limbii române istoria româniei mele literare istoria acestei// împărății care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire/ da pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire va fi” (miniepistole, 19).

Plecând din aventura limbii/limbajului, se ajunge la marile întrebări, de unde poetul alege câte poate şi ne trage de mânecă să nu trecem nepăsători pe lângă ele, că ne bate conştiinţa peste obraz:

„bine sunt de acord că sufletul cântăreşte douăzeci şi una de grame/ că are aripi că seamănă cu un înger dar cum rămâne cu cel rău cu/ cel bun cu cel fără de suflet iubito despre asta ştiinţa nu spune nimic/ nici eu nu ţi-aş spune iubito câte grame cântăreşti în sufletul meu/ (...) // ştiinţa e bună ok dar mi se rupe sufletul mi-e sufletul greu şi/ negru mi-e sufletul când văd atâtea suflete tari atâtea suflete/ de vânzare când văd cum omul ia sufletul omului când văd/ cum omul îşi dă sufletul fără să ştie cui fără să ştie când// iar dacă sufletul cântăreşte douăzeci şi una de grame/ cum spune ştiinţa cât cântăreşte ura dar iubirea cât” (miniepistole, 12)

Întrebările se adună, se suprapun, devin din ce în ce mai alarmante, poemul devine tragic din ironic. Am încercat să scurtez citatul, dar mai degrabă am mutilat un mesaj cu totul neliniştitor, cu atât mai îngrijorător, aproape de o tragedie euripidiană, unde biata fiinţă umană suportă cel mai neîntrerupt asediu al maleficului.

Aparenta capcană a simplităţii, a detaşării, fie oricât de trucate de fapt nu funcţionează decât în măsura cât suntem induşi în eroare de simplitate, detaşare. Nici ironia nu îşi mai arată puterile tocite dinaintea unor copii bătrâni. Iată un fapt aparent banal, probabil real printre întâmplările de zi cu zi ale unui poet, o lectură publică într-un azil, fie chiar de ziua poeziei, noroc că este sărbătorită anual, deci cât mai rar posibil:

„de ziua poeziei am fost invitat/ să recit nişte versuri într-un cămin de bătrâni./ bătrânii erau mulţi şi cuminţi şi atenţi. atât de mulţi/ şi cuminţi şi atenţi că puteai vedea copiii înlăuntrul lor.// şi le-am citit două poeme de dragoste. din dragostea/ aceea care mişcă sori şi stele. şi am văzut copiii înlăuntrul/ lor. am văzut cuvântul. am văzut și sori şi stele. de parcă/ se-ntrupaseră din versuri. de parcă tinereţea// reînflorirea în ei. şi le-am spus că sufletul n-are vâstă./ şi le-am spus că bătrân e doar podul de fier. podul acela/ de fier dintre lumea de mâine şi lumea de ieri. apoi nu/ mai ştiu ce le-am spus. dar i-am văzut privindu-mă// şi i-am văzut ascultându-mă ca şi cum/ dragostea singura noastră avere.” (miniepistole, 15)

Dincolo de aluziile danteşti, biblice, poetul construieşte utopia unei grădiniţe de copii bătrâni, unde funcţionează un singur drept de proprietate asupra singurei averi, dragostea. În rest, există decrepitudinea unui pod de fier, senectutea unei lumi, probabil însăşi bătrâneţea bătrâneţii, aşa că până la urmă totul ar trebui să fie dragoste, deci la ce bun deformarea, urâţirea, gârbovirea, decăderea prin timpul criminal?

În această dezolantă utopie, poetul ajunge până în pragul unde să îşi pună întrebări despre propria identitate birocratică, unde viaţa devine un amestec de legitimităţi, inclusiv dreptul de a muri, însă numai prin „eliberarea” unui anume certificat, aşadar alt triumf al scriptologiei. Atunci apare parşiva, insidioasa, insinuanta întrebare: ce deosebiri mai există între a scrie, scriitură, scriptologie, poezie ca scriere, ca dragoste, ca viaţă?

„tocmai când mă gândeam ce frumoasă ar fi viaţa fără acte/ m-am trezit că îmi expiră buletinul fain mi-am zis şi o vreme/ am trăit aşa cu identitatea expirată în afara lumii într-o lume/ de după lume ca un supravieţuitor al propriei identităţi// am înţeles că certificatul de naştere ţi-l fac părinţii să ai şi tu/ o dovadă că ai venit pe lume ca şi cum ţipătul n-ar fi de ajuns/  am înţeles că buletinul ţi-l faci singur că din zece ani în zece/ mergi să mai iei o porţie de viaţă după care te duci s-o trăieşti// am înţeles că atunci când îţi alegi jumătatea ai nevoie de/ o dovadă de dragoste certificat de căsătorie adică dar de ce/ îţi mai trebuie certificat de deces asta n-am înţeles niciodată/ dacă oricum nu-l mai vezi dacă dincolo n-ai nevoie de acte// dacă dincolo tocmai moartea lipseşte oare nu e ciudat/ că în viaţa asta se eliberează certificate de moarte” (miniepistole, 27)

Poezia există pentru „miniepistolierul” lugojean, devenit „un om care simte gândeşte şi scrie nimic din ce e omenesc/ nu mi-e străin nici dumnezeirea nu mi-e străină (...) şi am iubit până când am început să// urăsc şi într-atât de mult am urât încât ura s-a transformat în iubire/ şi cu această iubire am învăluit eu lumea (...)/ am urmat şcoala vieţii am absolvit-o şi am transformat-o în şcoală// de poezie convins că poezia e viaţa şi mai mult decât viaţa (...) nimic din ce e omenesc nu mi-e străin îmi spun/ singur noapte bună bună dimineaţa bună ziua şi iarăşi noapte bună (...)” (miniepistole, 28) 

Astfel sfârşeşte, esenţializat numai în câteva versete sau versuri lungi discursul omenesc, prea omenesc al poetului dispus să ne convingă de adevărul său (poetic). Convins că orice supralicitare este malefică, nepotrivită, chiar periculoasă, îşi opreşte discursul printr-un „insert” de aceeaşi abundenţă ideatică, subîmpărţit în trei poeme, din ce în ce mai ample, însă divizate strict în secvenţe de aceeaşi lungime de 20 sau 15 versete/versuri lungi, ceea ce obligă din nou pe cititor la atenţie maximă. 

Fiindcă poetul se adresează direct divinităţii, ca între vechi prieteni: „îţi mulţumesc ţie doamne pentru această libertate de a gândi de a fi/ de a spune” (binecuvântările, I), discursul poetic devine, la fel, din ce în ce mai solemn, pe o muchie ascuţită, la cel mai mic semn fascinaţia devenind antifascinaţie, parodie a grandilocventului: „dar să revin/ la ceea ce spuneam mai înainte în paradis ajungi întotdeauna în zori”.

Întrerup aici „în căutarea oratorului pierdut” şi vă invit să cercetăm împreună, mai în amănunţime, „insert”-ul inclus în mijlocul celor 56 de miniepistole.

...........................................................................................................

Nicolae Silade, miniepistole, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2019

Șerban CODRIN

 

Şerban Codrin: NICOLAE SILADE sau „vara când omul călătoreşte” (II)

Miniepistolierul lui Nicolae Silade se întrerupe exact la mijloc, unde încap poemele „binecuvântările”, „a şaptea frumuseţe”, „a doua venire”, aparent cu scopul muzical al unui concert tripartit, prin introducerea unui adagio, o parte mai lentă, mai reflexivă, o meditaţie fără agitaţia browniană din primele 28 de texte.

În „binecuvântările, I-V”, prologul este o rugăciune aproape biblică, în orice caz, o incantaţie posibilă într-o carte sacră, un psalm, o sură, o sutră, nu a Florii-soarelui, ca în Ginsberg, ci a Fratelui-soare, precum în Sfântul Francisc din Assisi, sărăcuţul lui Dumnezeu, dar şi a lui „elitis seferis/ montale şi eliot şi pentru ţara pustie pe care ne-ai dat-o nouă// îţi mulţumesc de asemenea pentru această insulă binecuvântată” (I), o insulă din Marea Egee, de unde poetul va contempla spiritualizata civilizaţie a vechii Elade, distrusă de creştinismul expansiv, care mai mult nu l-a înţeles pe creatorul său, iubitorul, însă reînviată prin arhitecţii, sculptorii, dramaturgii, poeţii ei. Poemul devine un fel de „albastru şi linişit” jurnal de călătorie scris pe şi despre o mare unde „valuri şi valuri izbeau/ stânca de marmoră până o făceau statuie” (binecuvântările, II). În totalitatea sa, al treilea popas jurnalier este fascinant şi poetul are energia unui Emil Cioran de a ne transmite o încântare împinsă până la magie:

„sunt locuri pe pământ care trebuie văzute sunt frumuseţi/ fără de care sufletul ar fi mai sărac sunt lucruri pe care mintea/ nu le înţelege dar inima le poate explica sunt insule unde omul/ e singur sunt insule cu oameni singuri cu munţi însinguraţi/ şi marea de jur împrejur aceeaşi mare cu aceleaşi valuri// să priveşti lumea de sus cum zeii din olimp odinioară cu/ olimpul la picioarele tale să te simţi ca un zeu printre oameni/ să fii precum fiul lui dumnezeu când atâtea minuni te înconjoară/ şi stăruie în memoria pietrei în memoria valului să vezi cum omul/ devine amintire devine piatră şi fiul omului se înalţă// pe sine într-o fără de seamăn şi fără de sfârşit frumuseţe/ şi pentru că tocmai despre frumuseţe voiam să-ţi vorbesc (...)” (binecuvântările, III)

Călătoriile „toată ziua cu vaporul pe mare am colindat toată marea tot pământul tot cerul” sunt mai mult interioare, pe drumuri cu un singur sens, dragostea lui Dumnezeu, încât întrebarea neconsemnată grafic printr-un semn rămâne neliniştitoare:

„dar încotro ne vom duce când se sfârşesc drumeţiile încotro/ vom privi când privirea se-ntunecă şi omul coboară şi nu e nici portul/ şi nu e nici insula şi nici marea măcar nu mai e încotro ne vom duce/ când toate s-au dus şi nimeni nu vine şi nimeni nu pleacă şi singurul/ drum spre noi înşine duce spre lumina înaltă din inima noastră” (binecuvântările, IV)

Ultima secvenţă din „binecuvântările”, o continuă pe prima, însă cu mai accentuată intensitate, enumerând prezenţa a doi Dumnezei, unul creştin, deci al cărţii, al cetăţii, al cărturarilor, al religiei sistematizate, şi altul păgân, popular, al miturilor, al Muntelui Olimpului. Poetul de azi se simte nevoit la închinare dinaintea unui nou Olimp, a unui nou timp, unde şi când se rostesc „cuvinte (...) nerostite”:

„iată-mă aşadar în noul olimp în acest timp fără timp fără zei fără/ oameni în această împărăţie a cuvintelor în această lumină fără apus/ în această oază de linişte din pustietatea pustiită iată-mă liniştit în/ neliniştea mea ascultând tăcerea ta grăitoare cuvintele tale nerostite/ încă iată-mă în sfârşit întreg întregind cu viaţa mea viaţa lumii întregi” (binecuvântările, V)

„a şaptea frumuseţe, I-VII” pare, la fel, o altă lungă scrisoare „despre această minunată margine a pământului”, unde, prin jocuri de cuvinte „minunata mare care ne întâmpină mereu neliniştită neschimbată/ mereu marea al cărei nume este mare (...)”.

Poetul se lasă în voia „rugăciunii de seară la musulmani şi creştini”, edulcorând conflictele interconfesionale ale istoriei, acum „când se aprind luminile în/ vechea cetate când se aprind luminile în oraşul cel nou şi se naşte// o fără de seamăn splendoare o frumuseţe care se tot înfrumuseţează da/ (...) apoi într-o noapte/ s-a întrerupt curentul şi am rămas singur cu frumuseţea singur cu luna/ înecată în mare într-o mare beznă mare precum înainte de începuturi” (I).

Poetul nu intenţionează să transmită nimic, nu vrea să demonstreze nimic, ci surprinde prin fluxul vocalelor şi consoanelor, cu sens sau fără, o stare de extaz, o stare mistică de contemplare a frumuseţii dincolo de orice frumuseţe. Fluxul enorm, repetitiv, redundant al cuvintelor, cuvintelor, cuvintelor are efect invers, de accentuare a unor stări, de împingere paroxistică spre un fel de narcoză extrasă din repetiţii ca dintr-un drog. Lipsa punctuaţiei şi a majusculelor contribuie, de asemenea, la accentuarea efectelor de fluxuri continue.

„blitzuri şi blitzuri peste tot lasere şi jucării fosforescente mici zepeline/ cu baterii şi-o baterie de stele deasupra oamenilor care pozează oameni/ oameni care pozează în oameni oameni simpli oameni bogaţi oameni goi/ în faţa mării oameni goi în faţa lui dumnezeu cum să nu-ţi scriu despre/ oamenii care surprind în imagini un paradis regăsit fie şi pentru o clipă// cum să nu-ţi scriu despre minunata simfonie a valurilor şi muzica din anii/ treizeci muzica anilor tăi peste care au trecut anii (...)” (II) şi aşa mai departe, narcoza repetitivă îşi continuă ameţitorul efect.

Plajele devin „un adevărat turn babel culcat/ la pământ în lumina răsăritului întâiul şi soarele singurul translator traduce/ totul într-o limbă necunoscută într-o limbă numai de el ştiută”; în continuare poetul, un babilon al simţurilor, se lasă fascinat de ceea ce aude, miroase, vede, „fete bronzate cu părul în vânt cum zâmbesc din limuzine/ decapotabile şi vezi cavalerii întorcându-se în cetatea înflorind şi auzi ce spune valul când se/ izbeşte de stânci şi auzi ce spune stânca şi auzi şi vezi şi te minunezi” (III)

În  poezia română ploaia nu poate fi decât bacoviană, cu atât mai mult cu cât poetul îşi recunoaşte obârşiile culturii literare, însă „o ploaie la mare e ca o binecuvântare nu te-ai gândit niciodată la asta ştiu”, iar ceea ce urmează este tocmai ceva cu totul nebacovian, mai degrabă siladian:

„de aceea îţi scriu în timp ce plouă peste moschee plouă peste mănăstire/ plouă peste biserica ortodoxă plouă peste cei răi peste cei buni plouă la fel/ plouă peste cetate plouă peste oraşul cel nou peste cei care pleacă peste cei care/ vin plouă peste cei ce se-mbăiază în mare plouă peste mare plouă divin// e aceeaşi ploaie de acum o mie de ani aceeaşi ploaie de acum două mii/ de ani şi doar bătrânul care stă de vorbă cu marea ştie asta doar bătrânul/ care stă de vorbă cu tainele lui de aceea îţi scriu în timp ce plouă şi plouă/ peste mare (...) are şi ploaia o frumuseţe a ei de aceea îţi scriu în timp ce tună şi fulgeră/ şi fete bronzate dansează în ploaie şi cântă despre ploaie şi cântă despre/ dragoste despre zilele ei însorite dar eu vreau să scriu despre dragostea/ în vreme de ploaie despre dragostea în orice vreme şi mai vreau să îţi scriu/ despre vremea dragostei în timp ce plouă şi plouă şi plouă cu binecuvântări”. Repetiţii şi totuşi nu, cuvintele capătă de fiecare dată dacă nu sensuri noi şi mai noi, cel puţin sunetele sunt proaspete, vii, ca într-o orchestră, unde asculţi cu fascinaţie ritmul muzicii fără înţeles.

Cea de a treia secţiune, „a doua venire” este subîmpărţită de la „ziua întâi” la „ziua a şaptea”, texte egale, cu titluri, alcătuite din 3 versete ample, sau 15 versuri lungi. Aparent, par strofe de câte cinci versuri. Decorul se repetă, este grecesc, insular, cu obsesiva prezenţă a mării. Esenţa poemului pare concentrată în versetul: „sunt lucruri// care se văd cu ochii şi sunt lucruri care se văd cu inima noi însă privim acolo/ unde nu e nimic de văzut iar marea oglindită în geamurile unui hotel de cinci/ stele nu e aceeaşi mare şi vederile trimise pe facebook nu înseamnă vedere/ iar clopotul ce-l auzim cum bate e doar înregistrarea unui clopot ce bate/ în această imensitate albastră pe care pluteşte pierdut un colac de salvare” (ziua a cincea. Un refresh vizual)

Poetul, cu falsă bonomie, se lasă pradă „învăţăturilor” către toată suflarea omenească, înghesuită mai mult sau mai puţin pe plaje la băi de soare, fiindcă „din evul mediu până în zilele noastre nicio zi nu a fost mai frumoasă nicio/ zi nu a fost mai a noastră să ne bucurăm de această zi de această/ clipă de această viaţă întoarsă la viaţă acum când cerurile se înseninează/ acum când gps-ul reconfigurează traseul şi ne anunţă că am ajuns/ la destinaţie în noi înşine adică în frumuseţea fără de seamăn a sinelui” (ziua a treia. configurarea traseului);   

Însă am uitat de „învăţături”. Nu le voi scurta, nu le voi comenta, fiindcă au motivarea lor subversivă, ironică, unde liber este numai sportivul în „parasailing”-ul între mare şi cer, totuşi nici bănuita lui libertate nu e nici măcar libertate, ci o goală imagine a unuia care „nu-i decât om”:

„greu de stăpânit popoarele dar mai grea stâpănirea de sine când întâlneşti/ la tot pasul comori pe care le vrei ale tale frumuseţi străluciri şi măriri care îţi/ fac cu ochiul sau când îţi zâmbeşte o fată iar zâmbetul ei devine dintr-odată/ icoană la care te închini la mare la mai mare când dragostea pune stăpânire/ pe tine ca să facă un om care nu-i decât om care nu-i decât om în zilele vieţii lui sub soare care// nu-i decât om şi nici măcar liber în această imensitate albastră o poţi vedea/ şi cu ochii închişi şi cu ochii închişi poţi vedea mult mai bine cum vin îngerii/ şi cum pleacă şi cum te cheamă în împărăţia lor du-te nu e nimic mai frumos/ decât muzica mării ce se răsfaţă între ţărmuri decât muzica valurilor izbite/ de stânci când te înalţi în parasailing spre cer iar cerul brusc se deschide” (apatra zi. un parasailing în zori)

Imaginea blagiană a unei fete frumoase capătă proporţii epice, de epopee, de hagiografie, într-o religie, creştinismul, care dezavuează trupul, înlocuindu-l cu un fetiş, cu un fals, cu moaşte ale frumuseţii. Poetul din contra, dedică un ditiramb dionisiac trupului, în versete/versuri solemne:

„(...) cum te îmbrăţişează/ soarele cum te arde cum devin gelos pe mare gelos pe soare şi cum devin// ce ochi ce buze ce zâmbet o fata mea când intri în mare când ieşi când/ goală te-ntinzi pe nisipuri ce sâni ce fese ce sublimă invitare la dragoste/ o fata mea oricât de frumoasă e lumea frumuseţea ta o întrece căci toate/ frumuseţile lumii din tine se nasc odată cu tine de parcă dumnezeu te-a/ aşezat la începutul începuturilor bucură-te fată tu care bucuri cu trupul// de rodul trupului tău bucureşte-te şi fericeşte-ne pe noi în timpul vieţii/ noastre şi fericeşte-ne pe noi cu dragostea ta reîncărcată toată filozofia/ lumii păleşte în faţa nudului tău şi toată mitologia lumii piere în miracolul/ trupului tău vino acum cu îmbrăţişările mării vino cu soarele ce te arde/ vino aici unde dragostea arde mai tare şi nu-s ape în stare s-o stingă” (a şasea zi. in love reloaded)

Finalul poemului e o altă rugăciune, mai mult a stărilor, a marilor dorinţe, incapabile să încapă în cuvinte, oricât poetul se preface în orator.

„am văzut tatuate aceste cuvinte pe mâna celui ce a scris înainte// şi am luat aminte şi am luat înălţime am luat tot ce se poate lua/ dintr-o viaţă şi am dat tot ce se poate da dar ceea ce rămâne e ca/ o hologramă vie într-o lume moartă sau ca imaginea soarelui ce apune/ în propriul său răsărit mântuieşte-ne pe noi acum şi-n timpul vieţii noastre/ slobozeşte-ne şi aminteşte-ţi de noi cei care în măreţie am fost asemenea ţie” (ziua a şaptea. o hologramă vie).

Trebuie remarcate, şi repetate cam des, referirile la o mândrie prometeică, din păcate nerelativizată ironic, ceea ce mă miră la un creator foarte atent cu orchestrarea ideatică a poeziei sale. Sau este o observaţie pripită. Nu m-aş mira, mesajul poetului se prezintă ca o împletitură de mesaje, directe, indirecte, mascate, adeseori caricaturizate, în orice caz, niciodată abandonate la voia întâmplării. 

Dar poetul are o întrebare: „încotro ne vom duce când se sfârşesc drumeţiile încotro/ vom privi când privirea se-ntunecă şi omul coboară şi nu e nici portul/ şi nu e nici insula şi nici marea măcar nu mai e încotro ne vom duce (...)” (binecuvântările, IV). Nu am continuat citatul pentru că ajunge la acelaşi optimism prometeic „singurul/ drum spre noi înşine duce spre lumina înaltă din inima noastră”. O explicaţie ar fi: marea e grecească, şi plaja, şi soarele, şi vaporul „Victoria”, „am adunat/ impresii şi impresii despre impresii (...)”. Mai există o şansă, optimismul prometeic, precum drumurile, are un sfârşit, privirea se întunecă, omul coboară...

...........................................................................................................

Nicolae Silade, miniepistole, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2019

Șerban CODRIN

 

Şerban Codrin: NICOLAE SILADE dinaintea unor mari mirări, treziri, priviri, cântări (III)

Miniepistolele 29-56 alcătuiesc partea a treia a unui unic poem, aparentă spovedanie, unde realul devine, tocmai prin supralicitare, un real fantasmagoric, prilej de aur, de neratat să apeşi pe accelerator şi, fie cum o fi, numai sinceră să fie: „să nu spui că nu-ţi place să stai seara pe balcon să asculţi cântarea de greieri a nopţii de august cu laptopul stins şi toate/ gândurile stinse risipite în nemărginirea stelară când luna trece/ imperială pe deasupra platanului şi platanul înalt cât şapte vieţi// de om aruncă o frunză la picioarele tale să nu spui că nu-ţi place/ să priveşti o femeie frumoasă cea mai frumoasă femeie din lume (...) să nu spui că nu-ţi place/ să dormi pe balcon înfăşurat în stele în raze de lună în simfonii/ de greieri să visezi cum se face ziuă în timp ce se face ziuă// să nu spui că nu-ţi place să te trezeşti într-o viaţă nouă/ sub soarele nou să nu spui că nu-ţi place să fii” (32)

Orice pe lumea asta, faptă sau obiect, devine prilej de confesiune, de unde poetul, singur, cu cerul deasupra, singur dinaintea cafelei aburinde, extrage un fel al său de poezie, sau de trezire, sau de ascultare, sau de cântare. Oare degeaba marile epopei încep cu evocarea unei melopei esenţiale, cântă-mi zeiţă, cântă-mi armele şi pe bărbatul?... Iată-l pe cantorul nostru înaintea marilor „treziri”, a marilor „priviri”, a marii „cântări”, a marilor „mirări”, a marii „trăiri”:

„să te trezeşti să priveşti un răsărit de soare ca şi cum ai privi/ începutul să te trezeşti să priveşti în oglindă un răsărit de soare/ ca şi cum ai privi propria viaţă întoarsă să te trezeşti să priveşti/ soarele urcând printre blocuri să te trezeşti să priveşti dâra de// de lumină din ferestre şi surâsul primei femei întâlnite să te trezeşti/ să asculţi liniştea din primele ore să te trezeşti să asculţi forfota/ păsărilor din platani şi zgomotul maşinilor din parcare să te trezeşti/ să cânţi astăzi e ziua mea şi să fie chiar ziua ta să te trezeşti să-i// trezeşti pe cei care vin să te trezeşti să miroşi o cafea aburindă/ să te trezeşti să guşti din dulcele clipei să te trezeşti să te pipăi şi/ să urli sunt să te trezeşti să te miri să se facă lumină să te trezeşti/ să te ridici să umbli pe ape să te trezeşti să-ţi aminteşti să te înalţi// la cer să te trezeşti să porneşti spre propriul tău drum să te trezeşti/ să trăieşti propria viaţă să te trezeşti să iubeşti, trezeşte-te” (33) Număraţi îndemnurile la trezire şi la autotrezire şi veţi dezlega tot atâtea sensuri în aceleaşi cuvinte simbolic repetate.

Fiecare miniepistolă ascunde o enigmă evidentă cu cât un poem sau altul lasă impresia că transcrie câte un fapt brut, neprelucrat, tocmai aparenta necizelare depunând mărturie de subtilizare maximă. Astfel apar unele fapte autobiografice, totuşi prefacerile, schimbările, deformările, fragmentările, recompunerile, mixările, interconectările sunt estetice, intenţionat creatoare de sugestii precum în foarte atent dozatul poem între concret agresiv şi subtilitate mai mult decât intenţionată, căutată:

„când eram mai tânăr locuiam în bucureşti pe 13 septembrie şi/ lucram la itb floreasca şi visam să devin un mare taximetrist pe/ o dacia 1300 sport. locuiam la o doamnă care avea optzeci şi şase/ de ani şi pretindea că este nepoata lui octavian goga. nu-mi cerea// chirie nu-mi cerea decât să stau la taclale cu ea în timpul meu liber./ nicolae imi zicea mergi jos la alimentara şi cumpără-ţi vin şi ţigări şi/ cafea şi vino să mai stăm de vorbă am atâtea să-ţi spun. dar eu eram/ tânăr tânăr nu aveam chef de taclale şi gândul mai mereu îmi zbura// la fetiţele dulci din bucureşti. pe care le plimbam cu taxiul în imaginaţia/ mea. şi timpul meu liber se risipea pe vin pe ţigări şi pe cafea. n-am rezistat/ să stau acolo nici măcar cât a rezistat guvernul goga la putere. după ce/ am plecat ceauşescu a dărâmat 13 septembrie şi 14 septembrie şi toate// zilele românilor până la revoluţie. plus visul meu de mare taximetrist/ acum îngropat undeva între grand hotel marriott şi casa poporului” (34)

Acelaşi balans între dragoste şi carte duce la întrebarea de ce dragostea are nevoie de existenţa cărţii, de ce o carte are nevoie de pasiunea misterioasă numită uneori dragoste? Poetul prin poezie pune întrebări fără să ceară răspunsuri, însă le poate sugera în infinite variante:

„niciodată n-am ştiut să aleg între o femeie frumoasă şi o carte bună/ mi-au plăcut întotdeauna femeile întotdeauna cărţile nu le poţi separa/ sunt dătătoare de viaţă amândouă sunt izvor de iubire şi de/ înţelepciune dar o femeie frumoasă citind o carte bună ehei o femeie// frumoasă citindu-mă ca pe o carte bună în timp ce eu citesc toate/ femeile frumoase ca să înţeleg viaţa şi frumuseţea ei şi misterul da/ qui n’a pas connu la femme n’a pas connu la vie îmi spune cineva/ şi înclin să-i dau dreptate pentru că viaţa fără femei nu e viaţă iar// cel ce iubeşte ştie şi cel ce știe iubeşte am aflat din cărţile bune/ din cartea cărţilor pe care o tot citesc şi o tot citesc şi tot misterioasă/ rămâne oare n-ar fi mai bine mă întreb eu pe mine să fac dragoste cu/ cea mai frumoasă femeie din lume iar ea să mă nască din nou să îmi// spună mai pune şi tu mâna pe-o carte pe cartea cărţilor de exemplu/ căci naşterea e cea mai mare minune iar eu să îi zic că dragostea” (38)

Ceea ce se observă şi nu e recomandabil să se ajungă la vizibilitate este apariţia unei oboseli cam după miniepistola 38. De ce nu ar trebui? Volumul cuprinde o arhitectură urmărită cu acribie, deci poemele unde autorul îşi simte puterile de comunicare sleite ar fi trebuit sacrificate prin înlăturare, deoarece altele aşteaptă să le ia locul, scrise, rescrise, aşezate în poziţie de aşteptare. Nu se întâmplă aşa. De ce? Miniepistola 39 are carenţe stilistice prea evidente, bineînţeles că reparabile. Se repetă de 7 ori în 14 versuri lungi pronumele relativ „care”, precum „cerul albastru în care deveneam invizibil” în loc de „cerul albastru unde deveneam invizibil” şi aşa mai departe, ceea ce nu ar trebui să se întâmple. Neatenţie? Nu cred. Alte cauze? Probabil... Să fie poetul prea sedus de farmecul universului său imaginar, prea cufundat în reverie, de unde oscilaţia de multe ori prea periculoasă, scăpată de sub control, între ordine şi neglijenţă? Un poet comunică nu numai cu conştientul, cât, mai ales, cu inconştientul unui cititor, este un vrăjitor al mesajelor subliminale, deci are la dispoziţie întregul arsenal al inefabilului. Nu am decât un sfat, mai mult autocontrol. Bătrânul hâtru filozof Gaston Bachelard ne-a lăsat o astfel de frază: „Când este vorba să scrii prostii, ar fi cu adevărat mult prea uşor să faci o carte groasă”. Miniepistolele lui Nicolae Silade încap, arghezian, într-o cărticică de-a dreptul subţire, unde nu este loc de „prostii”, dar poetul este şi el om, să-i oferim cel puţin această şansă...

Un text se străduieşte să schimbe faţa unor lucruri şi a unor fapte, însă unele repetiţii devin inutile, parcă anume folosite să umple un gol de neumplut altfel:

„să locuieşti într-un apartament cu două camere cu două balcoane/ ca şi cum ai locui în propriul tău cer luminat de propriul tău soare/ hrănit din propriul tău pământ şi te-ai scălda în toate apele lumii/ în toate oceanele în toate mările în toate fluviile, în toate râurile// până la ultima picătură căci ale tale sunt toate ale tale al tău/ este totul totul este şi totul vine din tot şi toate pleacă în toate/ totul este geneză şi totul apocalipsă şi învierea un miracol o să/ vezi şi o să crezi şi te vei minuna vei privi împrejur şi împrejurul// va fi al tău cât vezi cu ochii vei privi înăuntru şi vei vedea totul/ ca-n palmă cu ochii închişi vei vedea şi dragostea ce-nvăluie/ totul dragostea din care totul se naşte vei privi înăuntrul tău/ şi te vei vedea pe tine însuţi şi te vei minuna// căci al tău este totul totul este totul vine din tot şi toate pleacă/ în toate totul este geneză şi apocalipsă şi învierea un miracol” (40)

Repetiţiile au rol incantatoriu, rol de refren, au orice rol le atribuie poetul, însă nu să arunce cuvintele din dicţionar într-un spaţiu; mai degrabă aştepţi alte momente de inspiraţie, sau aşezi textul în păstrare pentru vremuri mai bune.

Grav, când poetul îşi ia gândurile în serios, cu atât mai mult se motivează să devină mai dramatic chiar decât în tiradele vechiului teatru din amfiteatrele de marmoră:

„mă gândeam la nişte poeme politice şi brusc fără nicio legătură/ cu politica mi-a venit în minte sintagma numai cel ce zideşte are/ dreptul să dărâme ia să vedem noi mi-am zis cine e ziditorul cine/ dărâmătorul şi am găsit dărâmători peste tot dărâmători de case// oraşe şi ţări dărâmători de familii popoare valori dar niciun ziditor/ nu e bine mi-am zis nu se poate dărâmi dărâmi dărâmă dar pune/ ceva în loc altfel se alege praful de dărâmarea ta ori vine ziditorul/ şi te-ntreabă unde e zidirea lui şi nu ştiu cum vei motiva adevărul// dragilor e că nu ştim să zidim nimic nici rău nici bine ne pricepem/ însă să dărâmăm frumos să dărâmăm bine fără să ştim cine este/ ziditorul dărâmăm tot dar tot urmele zidirii se văd iar urmele nu se/ pot dărâma nu se pot şterge cum nu poţi şterge amintirea în care// ai fost ai iubit ai gândit pentru că urma acestora eşti chiar tu da tu/ cel care vrei să dărâmi şi dragostea fără de care nimic nu poate fi” (55)

Întrerup cercetarea prea ostentativă, a căutării lumânării cu lumina lumânării, şi revin la partea întâi, unde un poem ar putea fi marcă a întregului final prin simplă nouă poziţionare, un poem ambiguu, ceva între copilăros şi ultraserios, tocmai prin asta excepţional, capabil de multiple sensuri/semnificaţii. Iată-l, merită scos în evidenţă.

„astăzi am mers la grădiniţă. grădiniţa din spatele/ judeţeanului. o grădiniţă nouă. modernă. postmodernă./ educatoarele: una şi una. copiii: unul şi unul. ca îngerii./ roiau cu duiumul în preajma mea. ca într-o poveste// romantică. întotdeauna mi-a plăcut să merg la grădiniţă./ odinioară mergeam de mână cu sora mea. un fotograf/ ne-a făcut atunci o poză. o poză alb-negru. decolorată/ în timp. o poză de colorat. în timp. o am şi acum. o port// în buzunarul de la haină ca pe un lucru de preţ./ nepreţuit. din când în când o scot la lumină şi atunci/ pornesc spre grădiniţă cu surioara mea. o ţin de mână/ şi zâmbim unui înger. unui înger care a fost fotograf.// sau poate poet. pentru că numai poeţii ştiu/ să eternizeze nepreţuitele clipe” (14)

Poetul are dreptate, 56 de miniepistole, 56 de clipe mai scurte, mai lungi, depinde numai de starea de moment a miniepistolierului, când fotograf, când participant „la colocviile reflex alături de alţi poeţi şi alte frumoase/ poetese unele trecute bine de patruzeci de ani” (51), când obligat să răspundă la întrebarea: „ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?”, pentru că „totul e deşertăciune/ şi goană după vânt dar iubeşti deşertăciunea şi goneşti după/ vânt până când vântul se-ntoarce şi te ia şi te duce departe// în locuri luminoase (...)” (48)

Oricum, totul e ambiguu în catedrala lirică a celui care nu a „învăţat nimic din viaţa asta” (1), dar „vremea a fost frumoasă cât s-a citit poezie sau poezia a făcut// vremea frumoasă s-a spus acolo că viaţa e ba un hotel în care vii/ îți spui poezia şi pleci ba că e un râu pe marginea căruia stau poeţii/ în neînţeleasa lor eternitate dar eu cred că viaţa este chiar muntele/ din faţa ta îl urci pe o parte îl cobori pe cealaltă şi gata eşti iarăşi// pe marginea râului pe terasa unui hotel de şapte stele unde îţi bei/ cafeaua în linişte privind cum vremea se schimbă vremurile nu” (51)

Volumul „miniepistole” a primit Marele premiu al Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei în anul 2018. El se adaugă unei bibliografii relativ restrânse, alcătuită din Visul în lucru, Litera, 1979, Cartea poeţilor (colectiv), Lugojpress, 1994, Mergere înainte, Lugojpress, 1997, eternelia, Marineasa, 2006, iubirea nu bate la uşă (I), BrumarR, 2013, iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, 2016, everest, BrumaR, 2020. 

Acestui din urmă volum îi voi dedica o atenţie accentuată, deoarece, la o primă lectură, se dovedeşte ofertant, continuând stilul, diversificându-l totodată, din „miniepistole”, cu întrebarea dacă autorul propune alte  schimbări, metamorfoze, într-o epocă de trecere, ambiguă, instabilă, neprecizată, precum a noastră, când poezia devine „o formă de artă de tristă statură periferică” (apud Joseph Epstein, citat de Constantin Dehelean, Cafeneaua literară, 11, noiembrie 2021). 

Ei bine, Nicolae Silade nu propune nimic periferic, suflul său liric se adaugă altor câtorva rare eforturi de a renaşte poezia aflată întotdeauna în stare agonică sau vie, cum o recomandă unii, creatorii, cum o receptează alţii. Abuzul actual al mijloacelor de informare duce la dezechilibre de receptare nu numai în domeniul literar, însă totul, treptat, se reechilibrează şi destabilizează, prin aportul creativ, inovator şi distructiv, al generaţiilor de creatori. Bătrânii Orfeu şi Homer reîntineresc pe zi ce trece, nicio grijă pentru destinul lor.

...........................................................................................................

Nicolae Silade, miniepistole, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2019

Șerban CODRIN

 

Nicolae Silade sau cum banalitatea devine metafizică (I)

        Când îşi imaginează imperiul literar, poetul cu mari proiecte propune un nou simţ al realităţii, cu ajutorul căruia se autoîntemeiază pe sine şi îşi construieşte „brava lume nouă” tematic, ideatic, estetic, adică totul. De bună seamă, amplul poem everest este un simbol al devenirii sale, al măsurii între celelalte măsuri, să le spunem, ale lumii. Astfel, să preluăm în priviri, în auz, în reverii părţile I-VIII, unde poetul îşi condensează, deocamdată spre proprie orientare printre pericole şi deviaţii de la calea propusă, una dintre artele poetice:

         „(...) şi începi să vezi/ începi să auzi glasul domnului printre pomii din grădină aşa începi cu o// întoarcere în sine după risipirea în cele lumeşti cu o urcare pe everestul/ dinăuntrul tău oamenii da oamenii cum spune carl sandburg ei sunt/ firele de iarbă ale lui walt whitman trestiile gânditoare ale lui pascal ei/ şlefuiesc minunile până când nu mai rămâne nimic din ele ei învăluie/ simplitatea într-o mulţime de zorzoane nu e uşor să renunţi la ei dar/ dar pentru o întâlnire cu/ dumnezeu merită merită să renunţi la tine însuţi pentru a te câştiga/ pe tine însuţi (...)”.

         Poetul nu aduce argumente filozofice, religioase, istorice, ci numai morale/etice pentru a justifica un loc al omului între oameni şi a trage o primă concluzie („nu am văzut oameni care să vrea să fie mai/ oameni decât oamenii”) înainte de a ne conduce spre miezul agitat al universului său:

         „nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucereşti/ everestul dinlăuntrul tău ca să fii şi începi să fii când începi să înţelegi/ şi începutul tău e chiar începutul lumii şi e ca o primăvară care vine/ pentru prima oară în lumea aceasta împietrită în care (unde, n.n.) tu eşti mişcarea/ în lumea aceasta în mişcare în care (unde, n.n.) stai împietrit ca statuia lui mihai eminescu” (II).

         Da, concluzie orgolioasă, iar poetul o afirmă cu mare convingere: „dimineaţa devreme cu mult înainte să se crape de ziuă/ (...) când te trezeşti la realitate şi vezi/ că realitatea nu e ceea ce se vede// când între gândire şi vedere/ e miracolul care te face să fii// când trebuie să alegi/ între lucrările omului/ şi lucrările domnului// când afli că împrejurul ţi-e frate/ şi tată şi fiu împrejurul// de ce să mai aştepţi răsăritul/ când răsăritul lumii eşti tu” (III).

         Aceste ultime două jumătăţi de verset se sprijină copios pe o premergătoare argumentaţie poetică, încât autorul trebuie înţeles în calitatea sublimată de creator, de purtător de reverie, iar nu de învăţător, de moralizator pe orice catedră înaltă sau amvon. O variantă a Everestului este „un bloc de provincie”, unde „atunci m-am văzut pe mine însumi urcând zilnic 55 de trepte şi tot/ atâtea coborând în spirală (...)”, iar mai departe, într-o lungă înşiruire de personaje/personalităţi, se opreşte brusc într-un „da m-am văzut pe mine pentru că în fiecare/ dintre voi mă văd pe mine însumi” (IV)

         Poetul recunoaşte: „această piatră din capul unghiului acest rug aprins care arde/ arde şi nu se mistuie arde şi nu se mistuie/ aşa este stânca aceasta pe care îmi construiesc casa/ casa mea din cuvinte/ ce aţi crezut?” Cum are păreri bune despre oameni, le admiră castelele din Spania, palatele de vară, cetăţile, dar îşi preferă, pentru uz propriu, o peşteră, un bordei, un iglu, o colibă a unchiului Tom, „într-o cameră de 4x4 cu un frigider într-un colţ şi un calorifer în altul/ pe malul unui râu de munte sau la marginea mării/ eu prefer să locuiesc în mine însumi”, mai mult, poetul enumeră, luxuriant, marile destinaţii ale migraţiei turistice, fiindcă se mai întreabă o dată, ştiind că popoarele migratoare spre Capela Sixtină, Cairo, Palatul Dogilor şi aşa mai departe nu îl vor crede: „de ce nu mă vedeţi pe mine în mine însumi” ? (V)

         O altă enumerare de personaje istorice, de specii umane cu „nori de praf se ridică pe urmele lor”, „uteciştii de azi comuniştii de mâine securiştii bolşevicii naziştii şi fidel şi/ stalin şi che ciocoii vechi ciocoii noi ciuma roşie ciuma neagră moartea/ albă nihil novi sub sole”, urmează mărci de „automobile electrice taxiuri zburătoare avioane şi păsări şi îngeri şi zei” fiindcă „pe aici trec toate şi toţi pe aici chiar şi trecerea trece (...) şi floarea de colţ ca o stea răsărind/ în inima lor şi zăpezile de altădată care iar se arată ca un miracol pe/ everestul meu interior”. Mottoul din Dante, „Prin mine treci spre locul de durere/ prin mine treci spre veşnica jelire (...)” ajută la devoalarea adevăratelor sensuri încifrate în versete. (VI)

         În vreme ce eul creator/poetul se plimbă, „n-am văzut sculptor mai mare ca râul”, trece în genul epic şi, cinic, povesteşte pe scurt despre o vilă donată „printre meandrele unui gest măreţ”, cu „schimbări la faţă” odată cu trecerea timpului, devenind casă de odihnă pentru preoţi, hotel comunist, aşezământ recuperat, monahal, mănăstire de maici, în orice caz o naştere, o moarte, o renaştere printre adevărate şi mai multe schimbări la faţă decât în alegoria biblică. (VII).

         În cele din urmă, prea multă realitate îl enervează pe poet, aşa că, vrei, nu vrei, o atacă furibund: „întrebarea care naşte veşnic întrebări de ce venim de ce plecăm de ce nu/ rămânem carpe diem îmi spun şi mă uit pe youtube la tigrul siberian la preşedintele putin şi la vila lui de un miliard de dolari de pe malul mării/ negre la colecţiile lui de artă de două miliarde de dolari şi la frumoasa lui/ gimnastă câtă frumuseţe îmi spun şi câtă bogăţie şi câtă putere în mâinile/ unui singur om mă uit pe youtube la king jong-un coreeanul de nord/ care are ţara la picioare şi tot la picioarele ţării va fi tot un schelet (...)”. Nicolae Silade îşi are propriile spaţii de referinţă în lumea imaginară, unde domneşte ordinea sa poetică, decât în lumea reală, aflată sub stăpânirea necunoscutului, a întâmplătorului, iată, a efemerului politic, „stăpân nu e cel puternic stăpân e cel ce se stăpâneşte/ cel care murind trăieşte căci el este viu şi el va moşteni pământul” (VIII).

         Poemul „ghilgameş” preia un vers din Nichita, pe care-l tot rostogoleşte prin praful vieţii şi morţii, Enkidu, „care a vânat cu mine lei”, devenind un portar de supermarket, câţiva profesori, câţiva prieteni poeţi. Într-o viziune de realism tern, prozaic, „astăzi vineri 13 mănânc polonezi cu muştar beau bere ursus”, poetul schimbă cârma, „ieri s-a dus şi arcadie profesorul de sport din primară/ prietenul meu care a vânat cu mine idei”, pentru ca, în cele din urmă, fascinantul său portret să se încheie cu „acordeonul său weltmeister/ după un pahar de răchie şi un recital de fabule/ cum apăsa cadenţat pe câte o morală nepieritoare/ cu aerul că schimbă lumea această lume mereu în schimbare/ în care (unde, n.n.) vii hotărât să rămâi/ dar eşti totdeauna pe picior de plecare”. Textul este un exemplu, alături de prea multe, cum banalul cel mai agresiv se metamorfozează în metafizică, în filozofie.

         Nu probabil, ci sigur, în mâna altui poet astfel de texte s-ar prăbuşi în platitudine, în truisme. Nicolae Silade deţine nişte secrete inefabile, atât ale propriului talent, cât şi ale culturii, aşa că ridică nimicul din noroi şi îl transformă în artă, în sublim, dar fără ostentaţie, cu o simplitate de zâmbet candid. În definitiv, ce este poezia dacă nu cel mai mare nimic devenit o minunăţie inexplicabilă.

         Iată arta poetică din incipitul poemului „declaraţie de dragoste pe propria răspundere”: „dintotdeauna mi-am dorit să scriu pentru totdeauna/ să surprind întotdeauna acel indescifrabil/ care să nu fie nici prea poezie nici prea proză/ cum spunea czeslaw milosz laureatul nobel pentru literatură în 1980/ sau Odysseas Elytis laureat cu un an înainte/ poezia zicea el începe de acolo de unde/ ultimul cuvânt nu-l are moartea”. Parcă este un fragment de eseu, de proză filozofică, rece, fără fior poetic, însă imediat poetul devine metafizic.

Astfel, „pictorul acela din lovrin”, anonim, are noroc să facă portretul marii iubiri inaccesibile a poetului, „care s-a prăpădit probabil săracul/ neştiut de nimeni/ doar ei au şansa asta doar lor le arată dumnezeu frumuseţea (...)”; poemul continuă, însă ultimul verset citat, apoi altele, luminează dintr-o dată pustietatea, păienjenişul, subteranele, decăderea, dăruind sens înalt poemului, ridicându-l la ceruri, cum s-ar zice.

Aceasta este arta adevăratului poet, care nu selectează frumosul din cuvinte, metafore, versificaţie, ci îl găseşte oriunde, în „mucegaiuri şi noroi”, precum spunea Tudor Arghezi, iar Nicolae Silade are forţa, declanşează energiile să lanseze pe orbită frumosul său, care, văzut de aproape, pare rudă cu hidoşenia, cu sluţenia, cu inevitabila banalitate, cu ceea ce, de fapt, suntem, fiinţe aproape oarbe, aproape surde, aproape pierdute între nimic şi nimic, într-o lume ostilă, pe o planetă aproape inexistentă în univers, ceva fără importanţă de azi pe mâine, însă, himeric, trăieşti (ce o fi însemnând trăieşti?) „o viaţă care se transformă încet încet în tablou în/ poezie” (ghetsimani, II).

Şerban CODRIN DENK

Nicolae Silade sau cum banalitatea devine metafizică (II)

        Metaforic, reveriile poeţilor pot fi telurice, acvatice, aeriene şi ale focului, ceea ce numim elementele primordiale teoretizate de filozofia greacă antică. Astfel, pare limpede, în poezia română Tudor Arghezi este în mare parte un poet al pământului cu toate ale sale, unelte agricole, glie, recoltă, munţi, „râpi şi gropi adânci, suite de bătrânii mei pe brânci”; George Bacovia este perceput ca un poet al apei, prin ploi tomnatice, zăpezi în decembrie şi aşa mai departe. Un poet evanghelic a scris şi rostit „La început a fost cuvântul”, Nichita s-a vrut poet al necuvintelor. Nicolae Silade este în mod evident poet al pământului, al apei (marea îl obsedează, râurile); altă dată, programatic, se proclamă poet al cuvintelor:

         „mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ le-am binecuvântat şi le-am zis:/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul/ luaţi chipul meu, numele meu/ şi suflare din suflarea mea/ stăpâniţi peste toţi aceia care vor să vă stăpânească/ ascultaţi de toţi aceia care vor să v-asculte/ mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul le-am zis” (cuvintele)

         În ordinea spiritului, poezia cuvintelor ar trebui să fie prima, poezia celorlalte patru elemente se exprimă cu atât mai accentuat prin poezia cuvintelor. Dacă eşti poet cu destin, poezia ta trebuie să fie o intensă, apoi o complexă desfăşurare a tuturor elementelor. Rămân întrebările: ce se întâmplă cu poezia sentimentelor, cu poezia ideilor? Răspunsuri s-au dat: se suprapune/se interferează cu poezia elementelor, o accentuează, îi oferă profunzime şi înălţime, sau mai exact, îi oferă reveria profunzimii şi a înălţimii, reveria interiorului psihic şi a exteriorului fizic, fie restrâns, de interior, fie cosmic, în orice caz, reverii infinite; poeţii, dacă sunt poeţi, se descurcă în aceste labirinturi, le explorează, le organizează. Nicolae Silade este un maestru, fără pretenţii de maestru ludic, al orientării în aceste simbolice labirinturi, unde îşi este propriul fir al Ariadnei.

         „(...) să vă spun că iubirea te eliberează din toate chiar dacă rămâi/ subjugat iubirii unei iubiri înstelate oricum pământul e o captivitate/ poate cea mai frumoasă cerul o altă captivitate poate cea mai albastră şi/ viaţa asta o viaţa asta în care (unde, n.n.) eşti liber să fii şi liber să mori în libertate/ oare nu e cea mai minunată captivitate (...)” (liber în captivitate/captiv în libertate).

         În dreptul său la reverie, poetul se joacă liber cu reveria, o face pe naivul, pe zăpăcitul, pe nepriceputul, în definitiv îşi exprimă relaţiile cu lumea în moduri indirecte, obligându-ne pe noi, cititorii săi, să-i intuim adevăratele intenţii prin lecturi ezoterice, sibilinice, aproape prevestitoare a ceva şi de ceva. Astfel, etajul 9 al poetului devine semnul unui alt Everest interior/exterior.

         „nu înseamnă că sunt în al nouălea cer dacă am găsit un apartament liber/ la etajul 9 dar după cum se vede de aici împrejurul la ora 21 aş putea zice/ da sunt în al nouălea cer în limbaj popular asta înseamnă că sunt fericit dar/ de ce nu poţi fi fericit şi la etajul 10 în al zecelea cer asta chiar nu înţeleg// când toate lucrurile de nota 10 înseamnă perfecţiune şi luminile oraşului da/ strălucesc mai frumos decât stelele din orice parte le priveşti te ademenesc/ te cheamă te strigă pe nume în timp ce divinitatea nici nu te cheamă nici nu/ te respinge dar te aduce cu picioarele pe pământ când îţi spune da da totul// e deşertăciune iar tu cu capul tău în nori trebuie să înţelegi asta şi trebuie/ să ieşi din asta ca şi cum ai ieşi din tine însuţi şi te-ai privi de sus ca pe un/ străin şi te-ai compătimi în timp ce în oraşul de sus se pregătesc petreceri/ şi iată că priveşti de sus oraşul de sus aşa cum dumnezeu priveşte lumea/ din raiul său care a fost raiul nostru şi nu mai poate fi pentru că nu-l putem/ face după chipul şi asemănarea noastră pe cel ce ne-a făcut asemenea lui” (oraşul de sus, I)

         Poem al pământului (oraşul, blocul) are semnificaţii suprapuse, metafizice, dovadă a subtilului amestec tematic şi ideatic. Iată continuarea în altă parte a poemului, nu explic nimic, totul pare la vedere, şi totuşi, nu este nimic la vedere, fiindcă reveria nu este obiect, ci stare sublimată:

         „zice dante aici e infernul aici purgatoriul şi paradisul aici în lumea de jos dar/ sus în lumea de sus în lumea de deasupra lumii ce lume e iată păsările care/ trec peste ţara pustie a lui ts eliot şi avioaele care trec pe deasupra păsărilor/ dar niciun om de jos nu priveşre în sus şi niciun om de sus nu priveşte în jos// numai dumnezeu în marea lui milă numai dumnezeu cum ne priveşte el nu/ ne priveşte nimeni şi cum ne compătimeşte el nimeni nu ne compătimeşte” (oraşul de sus, III)

         Un poem emblematic este „versetele de la marea neagră”, o poezie a reveriei apei, o poezie a poeziei apei, o poezie care emană o energie albastră, neliniştită uneori, contemplativă alteori.

         „din camera noastră cu vedere la mare am privit îndelung/ nesfârşirea albastră. cu ce ochi o priveam! şi ce gânduri din/ senin îmi veneau! şi zburau ca pescăruşii pe deasupra valurilor/ şi plecau ca bărcile de pescari în larg până dincolo de linia/ orizontului. până dincolo. o, linia orizontului uman!// era prima zi. erau primele impresii. despre timp şi locaţie. şi/ dacă totul e fără sfârşire – îmi spuneam – dacă totul e fără sfârşire/ de ce tocmai noi să începem? de ce tocmai să sfârşim/ să sfârşim/ adică într-o nesfârşire? şi nu prima zi mă preocupa într-atât./ (...) când stai pe balcon cu marea în faţă e imposibil să nu/ te gândeşti la ulise. la aventurile mării. la aventurile vieţii. la homer. la mai marele cântăreților. la cei care au fost înainte de tine aici. aici unde începe totul. aici unde totul sfârşeşte. şi îţi pare că viaţa ta seamănă cu vieţile lor. cu valurile”

         Să nu mă acuzaţi că sunt prea lungi citatele propuse din poemele lui Nicolae Silade. Într-un interviu despre locul lui Mihai Eminescu în poezia română, în cultură şi spiritualitate, Nicolae Silade acuza critica literară luată în totalitate că a înşirat prea multe vorbe şi a citat/citit prea puţin dintr-un poet pur şi simplu, că a bătut degeaba câmpii în frunte cu toţi divinizaţii şi marii şi vorbăreţii comentatori, uitând că poezia se contemplă prin citire/audiere şi atâta tot, se comentează de fiecare în parte în propriul monolog interior, cu atât mai mult dacă eşti poet.

Propunându-vă aceste citate vă îndemn să luaţi contact direct cu fragmente din, în viziunea mea, eminentele poeme, cu atât mai mult cu cât cărţile unde au fost tipărite nu se găsesc în librării, ci, probabil, se ascund în unele biblioteci.

Într-o primă Istorie a literaturii române, în secolul XIX, în loc de încheiere, autorul atrăgea atenţia că se vorbea prin unele adunări de literaţi şi jurnalişti despre un talent prea-plin de promisiuni. Fără comentarii, se reproducea „Epigonii” alături de numele unui poet necunoscut, un poem cât toate comentariile la un loc.

         Eu, în loc de poemul eminescian, aş încheia cu „şapte zile medievale” sau, dacă vreţi alte titluri, poftim, propuneţi, dar nu o voi face de data aceasta, insistând pe îndemnul că toate poemele lui Nicolae Silade, indiferent de numele volumului, trebuie citite şi luate în posesie afectivă, fiindcă veţi repeta concluzia mea: ne aflăm în faţa unui poet dominant, luminat şi luminos, în matricea unui fascinant univers de idei.

         „încă din zori am pornit să înconjurăm cetatea. cu admiraţie. ce lupte/ s-au dat acolo doar tunurile pot povesti. pe tunuri fac tinerii fotografii./ în memoria tinerilor ucişi de tunuri? eu cred că nu. (...) iar tu, care din urmă ne vii,/ cu o întreagă istorie-n spate, poţi tu spune cum să rămâi viu între vii?/ fără luptă nu există victorie. fără eroi nu există istorie. fără femei nu există urmaşi. acum te rugăm să ne laşi. înconjurăm cetatea. cu graţie./ cu admiraţie. iat-o şi pe domnişoara în costum popular. ne invită să/ vizităm un neştiut sanctuar. zâmbetul ei e mai scump decât taxa. noi/ o taxăm cu un surâs princiar. şi intrăm. pe alei ne întâmpină palmieri/ care adună în ei mulţimi de tăceri. unde sunt cei de ieri? cetatea e vie de/ acum înainte doar prin ei. şi doar prin cuvinte.” (şapte zile medievale, III) 

Şerban CODRIN DENK