Miniepistolierul lui Nicolae Silade se întrerupe exact la mijloc, unde încap poemele „binecuvântările”, „a şaptea frumuseţe”, „a doua venire”, aparent cu scopul muzical al unui concert tripartit, prin introducerea unui adagio, o parte mai lentă, mai reflexivă, o meditaţie fără agitaţia browniană din primele 28 de texte.
În „binecuvântările, I-V”, prologul este o rugăciune aproape biblică, în orice caz, o incantaţie posibilă într-o carte sacră, un psalm, o sură, o sutră, nu a Florii-soarelui, ca în Ginsberg, ci a Fratelui-soare, precum în Sfântul Francisc din Assisi, sărăcuţul lui Dumnezeu, dar şi a lui „elitis seferis/ montale şi eliot şi pentru ţara pustie pe care ne-ai dat-o nouă// îţi mulţumesc de asemenea pentru această insulă binecuvântată” (I), o insulă din Marea Egee, de unde poetul va contempla spiritualizata civilizaţie a vechii Elade, distrusă de creştinismul expansiv, care mai mult nu l-a înţeles pe creatorul său, iubitorul, însă reînviată prin arhitecţii, sculptorii, dramaturgii, poeţii ei. Poemul devine un fel de „albastru şi linişit” jurnal de călătorie scris pe şi despre o mare unde „valuri şi valuri izbeau/ stânca de marmoră până o făceau statuie” (binecuvântările, II). În totalitatea sa, al treilea popas jurnalier este fascinant şi poetul are energia unui Emil Cioran de a ne transmite o încântare împinsă până la magie:
„sunt locuri pe pământ care trebuie văzute sunt frumuseţi/ fără de care sufletul ar fi mai sărac sunt lucruri pe care mintea/ nu le înţelege dar inima le poate explica sunt insule unde omul/ e singur sunt insule cu oameni singuri cu munţi însinguraţi/ şi marea de jur împrejur aceeaşi mare cu aceleaşi valuri// să priveşti lumea de sus cum zeii din olimp odinioară cu/ olimpul la picioarele tale să te simţi ca un zeu printre oameni/ să fii precum fiul lui dumnezeu când atâtea minuni te înconjoară/ şi stăruie în memoria pietrei în memoria valului să vezi cum omul/ devine amintire devine piatră şi fiul omului se înalţă// pe sine într-o fără de seamăn şi fără de sfârşit frumuseţe/ şi pentru că tocmai despre frumuseţe voiam să-ţi vorbesc (...)” (binecuvântările, III)
Călătoriile „toată ziua cu vaporul pe mare am colindat toată marea tot pământul tot cerul” sunt mai mult interioare, pe drumuri cu un singur sens, dragostea lui Dumnezeu, încât întrebarea neconsemnată grafic printr-un semn rămâne neliniştitoare:
„dar încotro ne vom duce când se sfârşesc drumeţiile încotro/ vom privi când privirea se-ntunecă şi omul coboară şi nu e nici portul/ şi nu e nici insula şi nici marea măcar nu mai e încotro ne vom duce/ când toate s-au dus şi nimeni nu vine şi nimeni nu pleacă şi singurul/ drum spre noi înşine duce spre lumina înaltă din inima noastră” (binecuvântările, IV)
Ultima secvenţă din „binecuvântările”, o continuă pe prima, însă cu mai accentuată intensitate, enumerând prezenţa a doi Dumnezei, unul creştin, deci al cărţii, al cetăţii, al cărturarilor, al religiei sistematizate, şi altul păgân, popular, al miturilor, al Muntelui Olimpului. Poetul de azi se simte nevoit la închinare dinaintea unui nou Olimp, a unui nou timp, unde şi când se rostesc „cuvinte (...) nerostite”:
„iată-mă aşadar în noul olimp în acest timp fără timp fără zei fără/ oameni în această împărăţie a cuvintelor în această lumină fără apus/ în această oază de linişte din pustietatea pustiită iată-mă liniştit în/ neliniştea mea ascultând tăcerea ta grăitoare cuvintele tale nerostite/ încă iată-mă în sfârşit întreg întregind cu viaţa mea viaţa lumii întregi” (binecuvântările, V)
„a şaptea frumuseţe, I-VII” pare, la fel, o altă lungă scrisoare „despre această minunată margine a pământului”, unde, prin jocuri de cuvinte „minunata mare care ne întâmpină mereu neliniştită neschimbată/ mereu marea al cărei nume este mare (...)”.
Poetul se lasă în voia „rugăciunii de seară la musulmani şi creştini”, edulcorând conflictele interconfesionale ale istoriei, acum „când se aprind luminile în/ vechea cetate când se aprind luminile în oraşul cel nou şi se naşte// o fără de seamăn splendoare o frumuseţe care se tot înfrumuseţează da/ (...) apoi într-o noapte/ s-a întrerupt curentul şi am rămas singur cu frumuseţea singur cu luna/ înecată în mare într-o mare beznă mare precum înainte de începuturi” (I).
Poetul nu intenţionează să transmită nimic, nu vrea să demonstreze nimic, ci surprinde prin fluxul vocalelor şi consoanelor, cu sens sau fără, o stare de extaz, o stare mistică de contemplare a frumuseţii dincolo de orice frumuseţe. Fluxul enorm, repetitiv, redundant al cuvintelor, cuvintelor, cuvintelor are efect invers, de accentuare a unor stări, de împingere paroxistică spre un fel de narcoză extrasă din repetiţii ca dintr-un drog. Lipsa punctuaţiei şi a majusculelor contribuie, de asemenea, la accentuarea efectelor de fluxuri continue.
„blitzuri şi blitzuri peste tot lasere şi jucării fosforescente mici zepeline/ cu baterii şi-o baterie de stele deasupra oamenilor care pozează oameni/ oameni care pozează în oameni oameni simpli oameni bogaţi oameni goi/ în faţa mării oameni goi în faţa lui dumnezeu cum să nu-ţi scriu despre/ oamenii care surprind în imagini un paradis regăsit fie şi pentru o clipă// cum să nu-ţi scriu despre minunata simfonie a valurilor şi muzica din anii/ treizeci muzica anilor tăi peste care au trecut anii (...)” (II) şi aşa mai departe, narcoza repetitivă îşi continuă ameţitorul efect.
Plajele devin „un adevărat turn babel culcat/ la pământ în lumina răsăritului întâiul şi soarele singurul translator traduce/ totul într-o limbă necunoscută într-o limbă numai de el ştiută”; în continuare poetul, un babilon al simţurilor, se lasă fascinat de ceea ce aude, miroase, vede, „fete bronzate cu părul în vânt cum zâmbesc din limuzine/ decapotabile şi vezi cavalerii întorcându-se în cetatea înflorind şi auzi ce spune valul când se/ izbeşte de stânci şi auzi ce spune stânca şi auzi şi vezi şi te minunezi” (III)
În poezia română ploaia nu poate fi decât bacoviană, cu atât mai mult cu cât poetul îşi recunoaşte obârşiile culturii literare, însă „o ploaie la mare e ca o binecuvântare nu te-ai gândit niciodată la asta ştiu”, iar ceea ce urmează este tocmai ceva cu totul nebacovian, mai degrabă siladian:
„de aceea îţi scriu în timp ce plouă peste moschee plouă peste mănăstire/ plouă peste biserica ortodoxă plouă peste cei răi peste cei buni plouă la fel/ plouă peste cetate plouă peste oraşul cel nou peste cei care pleacă peste cei care/ vin plouă peste cei ce se-mbăiază în mare plouă peste mare plouă divin// e aceeaşi ploaie de acum o mie de ani aceeaşi ploaie de acum două mii/ de ani şi doar bătrânul care stă de vorbă cu marea ştie asta doar bătrânul/ care stă de vorbă cu tainele lui de aceea îţi scriu în timp ce plouă şi plouă/ peste mare (...) are şi ploaia o frumuseţe a ei de aceea îţi scriu în timp ce tună şi fulgeră/ şi fete bronzate dansează în ploaie şi cântă despre ploaie şi cântă despre/ dragoste despre zilele ei însorite dar eu vreau să scriu despre dragostea/ în vreme de ploaie despre dragostea în orice vreme şi mai vreau să îţi scriu/ despre vremea dragostei în timp ce plouă şi plouă şi plouă cu binecuvântări”. Repetiţii şi totuşi nu, cuvintele capătă de fiecare dată dacă nu sensuri noi şi mai noi, cel puţin sunetele sunt proaspete, vii, ca într-o orchestră, unde asculţi cu fascinaţie ritmul muzicii fără înţeles.
Cea de a treia secţiune, „a doua venire” este subîmpărţită de la „ziua întâi” la „ziua a şaptea”, texte egale, cu titluri, alcătuite din 3 versete ample, sau 15 versuri lungi. Aparent, par strofe de câte cinci versuri. Decorul se repetă, este grecesc, insular, cu obsesiva prezenţă a mării. Esenţa poemului pare concentrată în versetul: „sunt lucruri// care se văd cu ochii şi sunt lucruri care se văd cu inima noi însă privim acolo/ unde nu e nimic de văzut iar marea oglindită în geamurile unui hotel de cinci/ stele nu e aceeaşi mare şi vederile trimise pe facebook nu înseamnă vedere/ iar clopotul ce-l auzim cum bate e doar înregistrarea unui clopot ce bate/ în această imensitate albastră pe care pluteşte pierdut un colac de salvare” (ziua a cincea. Un refresh vizual)
Poetul, cu falsă bonomie, se lasă pradă „învăţăturilor” către toată suflarea omenească, înghesuită mai mult sau mai puţin pe plaje la băi de soare, fiindcă „din evul mediu până în zilele noastre nicio zi nu a fost mai frumoasă nicio/ zi nu a fost mai a noastră să ne bucurăm de această zi de această/ clipă de această viaţă întoarsă la viaţă acum când cerurile se înseninează/ acum când gps-ul reconfigurează traseul şi ne anunţă că am ajuns/ la destinaţie în noi înşine adică în frumuseţea fără de seamăn a sinelui” (ziua a treia. configurarea traseului);
Însă am uitat de „învăţături”. Nu le voi scurta, nu le voi comenta, fiindcă au motivarea lor subversivă, ironică, unde liber este numai sportivul în „parasailing”-ul între mare şi cer, totuşi nici bănuita lui libertate nu e nici măcar libertate, ci o goală imagine a unuia care „nu-i decât om”:
„greu de stăpânit popoarele dar mai grea stâpănirea de sine când întâlneşti/ la tot pasul comori pe care le vrei ale tale frumuseţi străluciri şi măriri care îţi/ fac cu ochiul sau când îţi zâmbeşte o fată iar zâmbetul ei devine dintr-odată/ icoană la care te închini la mare la mai mare când dragostea pune stăpânire/ pe tine ca să facă un om care nu-i decât om care nu-i decât om în zilele vieţii lui sub soare care// nu-i decât om şi nici măcar liber în această imensitate albastră o poţi vedea/ şi cu ochii închişi şi cu ochii închişi poţi vedea mult mai bine cum vin îngerii/ şi cum pleacă şi cum te cheamă în împărăţia lor du-te nu e nimic mai frumos/ decât muzica mării ce se răsfaţă între ţărmuri decât muzica valurilor izbite/ de stânci când te înalţi în parasailing spre cer iar cerul brusc se deschide” (apatra zi. un parasailing în zori)
Imaginea blagiană a unei fete frumoase capătă proporţii epice, de epopee, de hagiografie, într-o religie, creştinismul, care dezavuează trupul, înlocuindu-l cu un fetiş, cu un fals, cu moaşte ale frumuseţii. Poetul din contra, dedică un ditiramb dionisiac trupului, în versete/versuri solemne:
„(...) cum te îmbrăţişează/ soarele cum te arde cum devin gelos pe mare gelos pe soare şi cum devin// ce ochi ce buze ce zâmbet o fata mea când intri în mare când ieşi când/ goală te-ntinzi pe nisipuri ce sâni ce fese ce sublimă invitare la dragoste/ o fata mea oricât de frumoasă e lumea frumuseţea ta o întrece căci toate/ frumuseţile lumii din tine se nasc odată cu tine de parcă dumnezeu te-a/ aşezat la începutul începuturilor bucură-te fată tu care bucuri cu trupul// de rodul trupului tău bucureşte-te şi fericeşte-ne pe noi în timpul vieţii/ noastre şi fericeşte-ne pe noi cu dragostea ta reîncărcată toată filozofia/ lumii păleşte în faţa nudului tău şi toată mitologia lumii piere în miracolul/ trupului tău vino acum cu îmbrăţişările mării vino cu soarele ce te arde/ vino aici unde dragostea arde mai tare şi nu-s ape în stare s-o stingă” (a şasea zi. in love reloaded)
Finalul poemului e o altă rugăciune, mai mult a stărilor, a marilor dorinţe, incapabile să încapă în cuvinte, oricât poetul se preface în orator.
„am văzut tatuate aceste cuvinte pe mâna celui ce a scris înainte// şi am luat aminte şi am luat înălţime am luat tot ce se poate lua/ dintr-o viaţă şi am dat tot ce se poate da dar ceea ce rămâne e ca/ o hologramă vie într-o lume moartă sau ca imaginea soarelui ce apune/ în propriul său răsărit mântuieşte-ne pe noi acum şi-n timpul vieţii noastre/ slobozeşte-ne şi aminteşte-ţi de noi cei care în măreţie am fost asemenea ţie” (ziua a şaptea. o hologramă vie).
Trebuie remarcate, şi repetate cam des, referirile la o mândrie prometeică, din păcate nerelativizată ironic, ceea ce mă miră la un creator foarte atent cu orchestrarea ideatică a poeziei sale. Sau este o observaţie pripită. Nu m-aş mira, mesajul poetului se prezintă ca o împletitură de mesaje, directe, indirecte, mascate, adeseori caricaturizate, în orice caz, niciodată abandonate la voia întâmplării.
Dar poetul are o întrebare: „încotro ne vom duce când se sfârşesc drumeţiile încotro/ vom privi când privirea se-ntunecă şi omul coboară şi nu e nici portul/ şi nu e nici insula şi nici marea măcar nu mai e încotro ne vom duce (...)” (binecuvântările, IV). Nu am continuat citatul pentru că ajunge la acelaşi optimism prometeic „singurul/ drum spre noi înşine duce spre lumina înaltă din inima noastră”. O explicaţie ar fi: marea e grecească, şi plaja, şi soarele, şi vaporul „Victoria”, „am adunat/ impresii şi impresii despre impresii (...)”. Mai există o şansă, optimismul prometeic, precum drumurile, are un sfârşit, privirea se întunecă, omul coboară...
...........................................................................................................
Nicolae Silade, miniepistole, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2019
