Când îşi imaginează imperiul literar, poetul cu mari proiecte propune un nou simţ al realităţii, cu ajutorul căruia se autoîntemeiază pe sine şi îşi construieşte „brava lume nouă” tematic, ideatic, estetic, adică totul. De bună seamă, amplul poem everest este un simbol al devenirii sale, al măsurii între celelalte măsuri, să le spunem, ale lumii. Astfel, să preluăm în priviri, în auz, în reverii părţile I-VIII, unde poetul îşi condensează, deocamdată spre proprie orientare printre pericole şi deviaţii de la calea propusă, una dintre artele poetice:
„(...) şi începi să vezi/ începi să auzi glasul domnului printre pomii din grădină aşa începi cu o// întoarcere în sine după risipirea în cele lumeşti cu o urcare pe everestul/ dinăuntrul tău oamenii da oamenii cum spune carl sandburg ei sunt/ firele de iarbă ale lui walt whitman trestiile gânditoare ale lui pascal ei/ şlefuiesc minunile până când nu mai rămâne nimic din ele ei învăluie/ simplitatea într-o mulţime de zorzoane nu e uşor să renunţi la ei dar/ dar pentru o întâlnire cu/ dumnezeu merită merită să renunţi la tine însuţi pentru a te câştiga/ pe tine însuţi (...)”.
Poetul nu aduce argumente filozofice, religioase, istorice, ci numai morale/etice pentru a justifica un loc al omului între oameni şi a trage o primă concluzie („nu am văzut oameni care să vrea să fie mai/ oameni decât oamenii”) înainte de a ne conduce spre miezul agitat al universului său:
„nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucereşti/ everestul dinlăuntrul tău ca să fii şi începi să fii când începi să înţelegi/ şi începutul tău e chiar începutul lumii şi e ca o primăvară care vine/ pentru prima oară în lumea aceasta împietrită în care (unde, n.n.) tu eşti mişcarea/ în lumea aceasta în mişcare în care (unde, n.n.) stai împietrit ca statuia lui mihai eminescu” (II).
Da, concluzie orgolioasă, iar poetul o afirmă cu mare convingere: „dimineaţa devreme cu mult înainte să se crape de ziuă/ (...) când te trezeşti la realitate şi vezi/ că realitatea nu e ceea ce se vede// când între gândire şi vedere/ e miracolul care te face să fii// când trebuie să alegi/ între lucrările omului/ şi lucrările domnului// când afli că împrejurul ţi-e frate/ şi tată şi fiu împrejurul// de ce să mai aştepţi răsăritul/ când răsăritul lumii eşti tu” (III).
Aceste ultime două jumătăţi de verset se sprijină copios pe o premergătoare argumentaţie poetică, încât autorul trebuie înţeles în calitatea sublimată de creator, de purtător de reverie, iar nu de învăţător, de moralizator pe orice catedră înaltă sau amvon. O variantă a Everestului este „un bloc de provincie”, unde „atunci m-am văzut pe mine însumi urcând zilnic 55 de trepte şi tot/ atâtea coborând în spirală (...)”, iar mai departe, într-o lungă înşiruire de personaje/personalităţi, se opreşte brusc într-un „da m-am văzut pe mine pentru că în fiecare/ dintre voi mă văd pe mine însumi” (IV)
Poetul recunoaşte: „această piatră din capul unghiului acest rug aprins care arde/ arde şi nu se mistuie arde şi nu se mistuie/ aşa este stânca aceasta pe care îmi construiesc casa/ casa mea din cuvinte/ ce aţi crezut?” Cum are păreri bune despre oameni, le admiră castelele din Spania, palatele de vară, cetăţile, dar îşi preferă, pentru uz propriu, o peşteră, un bordei, un iglu, o colibă a unchiului Tom, „într-o cameră de 4x4 cu un frigider într-un colţ şi un calorifer în altul/ pe malul unui râu de munte sau la marginea mării/ eu prefer să locuiesc în mine însumi”, mai mult, poetul enumeră, luxuriant, marile destinaţii ale migraţiei turistice, fiindcă se mai întreabă o dată, ştiind că popoarele migratoare spre Capela Sixtină, Cairo, Palatul Dogilor şi aşa mai departe nu îl vor crede: „de ce nu mă vedeţi pe mine în mine însumi” ? (V)
O altă enumerare de personaje istorice, de specii umane cu „nori de praf se ridică pe urmele lor”, „uteciştii de azi comuniştii de mâine securiştii bolşevicii naziştii şi fidel şi/ stalin şi che ciocoii vechi ciocoii noi ciuma roşie ciuma neagră moartea/ albă nihil novi sub sole”, urmează mărci de „automobile electrice taxiuri zburătoare avioane şi păsări şi îngeri şi zei” fiindcă „pe aici trec toate şi toţi pe aici chiar şi trecerea trece (...) şi floarea de colţ ca o stea răsărind/ în inima lor şi zăpezile de altădată care iar se arată ca un miracol pe/ everestul meu interior”. Mottoul din Dante, „Prin mine treci spre locul de durere/ prin mine treci spre veşnica jelire (...)” ajută la devoalarea adevăratelor sensuri încifrate în versete. (VI)
În vreme ce eul creator/poetul se plimbă, „n-am văzut sculptor mai mare ca râul”, trece în genul epic şi, cinic, povesteşte pe scurt despre o vilă donată „printre meandrele unui gest măreţ”, cu „schimbări la faţă” odată cu trecerea timpului, devenind casă de odihnă pentru preoţi, hotel comunist, aşezământ recuperat, monahal, mănăstire de maici, în orice caz o naştere, o moarte, o renaştere printre adevărate şi mai multe schimbări la faţă decât în alegoria biblică. (VII).
În cele din urmă, prea multă realitate îl enervează pe poet, aşa că, vrei, nu vrei, o atacă furibund: „întrebarea care naşte veşnic întrebări de ce venim de ce plecăm de ce nu/ rămânem carpe diem îmi spun şi mă uit pe youtube la tigrul siberian la preşedintele putin şi la vila lui de un miliard de dolari de pe malul mării/ negre la colecţiile lui de artă de două miliarde de dolari şi la frumoasa lui/ gimnastă câtă frumuseţe îmi spun şi câtă bogăţie şi câtă putere în mâinile/ unui singur om mă uit pe youtube la king jong-un coreeanul de nord/ care are ţara la picioare şi tot la picioarele ţării va fi tot un schelet (...)”. Nicolae Silade îşi are propriile spaţii de referinţă în lumea imaginară, unde domneşte ordinea sa poetică, decât în lumea reală, aflată sub stăpânirea necunoscutului, a întâmplătorului, iată, a efemerului politic, „stăpân nu e cel puternic stăpân e cel ce se stăpâneşte/ cel care murind trăieşte căci el este viu şi el va moşteni pământul” (VIII).
Poemul „ghilgameş” preia un vers din Nichita, pe care-l tot rostogoleşte prin praful vieţii şi morţii, Enkidu, „care a vânat cu mine lei”, devenind un portar de supermarket, câţiva profesori, câţiva prieteni poeţi. Într-o viziune de realism tern, prozaic, „astăzi vineri 13 mănânc polonezi cu muştar beau bere ursus”, poetul schimbă cârma, „ieri s-a dus şi arcadie profesorul de sport din primară/ prietenul meu care a vânat cu mine idei”, pentru ca, în cele din urmă, fascinantul său portret să se încheie cu „acordeonul său weltmeister/ după un pahar de răchie şi un recital de fabule/ cum apăsa cadenţat pe câte o morală nepieritoare/ cu aerul că schimbă lumea această lume mereu în schimbare/ în care (unde, n.n.) vii hotărât să rămâi/ dar eşti totdeauna pe picior de plecare”. Textul este un exemplu, alături de prea multe, cum banalul cel mai agresiv se metamorfozează în metafizică, în filozofie.
Nu probabil, ci sigur, în mâna altui poet astfel de texte s-ar prăbuşi în platitudine, în truisme. Nicolae Silade deţine nişte secrete inefabile, atât ale propriului talent, cât şi ale culturii, aşa că ridică nimicul din noroi şi îl transformă în artă, în sublim, dar fără ostentaţie, cu o simplitate de zâmbet candid. În definitiv, ce este poezia dacă nu cel mai mare nimic devenit o minunăţie inexplicabilă.
Iată arta poetică din incipitul poemului „declaraţie de dragoste pe propria răspundere”: „dintotdeauna mi-am dorit să scriu pentru totdeauna/ să surprind întotdeauna acel indescifrabil/ care să nu fie nici prea poezie nici prea proză/ cum spunea czeslaw milosz laureatul nobel pentru literatură în 1980/ sau Odysseas Elytis laureat cu un an înainte/ poezia zicea el începe de acolo de unde/ ultimul cuvânt nu-l are moartea”. Parcă este un fragment de eseu, de proză filozofică, rece, fără fior poetic, însă imediat poetul devine metafizic.
Astfel, „pictorul acela din lovrin”, anonim, are noroc să facă portretul marii iubiri inaccesibile a poetului, „care s-a prăpădit probabil săracul/ neştiut de nimeni/ doar ei au şansa asta doar lor le arată dumnezeu frumuseţea (...)”; poemul continuă, însă ultimul verset citat, apoi altele, luminează dintr-o dată pustietatea, păienjenişul, subteranele, decăderea, dăruind sens înalt poemului, ridicându-l la ceruri, cum s-ar zice.
Aceasta este arta adevăratului poet, care nu selectează frumosul din cuvinte, metafore, versificaţie, ci îl găseşte oriunde, în „mucegaiuri şi noroi”, precum spunea Tudor Arghezi, iar Nicolae Silade are forţa, declanşează energiile să lanseze pe orbită frumosul său, care, văzut de aproape, pare rudă cu hidoşenia, cu sluţenia, cu inevitabila banalitate, cu ceea ce, de fapt, suntem, fiinţe aproape oarbe, aproape surde, aproape pierdute între nimic şi nimic, într-o lume ostilă, pe o planetă aproape inexistentă în univers, ceva fără importanţă de azi pe mâine, însă, himeric, trăieşti (ce o fi însemnând trăieşti?) „o viaţă care se transformă încet încet în tablou în/ poezie” (ghetsimani, II).
Şerban CODRIN DENK
