Everestul lui Nicolae Silade

Dacă în precedenta culegere de versuri (Calea Victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019), autorul denunța grave crize existențiale vizând patologicul psihiatric, provocat și politic (cu administrare de „plegomazin clordelazin” etc.), în Everest (Timișoara: Editura Brumar, 2020 – 150 p., format 19 x 19,3 cm.), Nicolae Silade proclamă un manierism de tip reducționist, înțelepțit rezonabil-rezonant în speța corzilor lirice ale orientalilor aflați, potrivit unei sintagme cultivate cândva de Ion Mircea, aproape în departe: Omar Khayyam sau Rabindranath Tagore.

O semnalare, în schimb, a iminentei psihoze generate de proximitatea temelor sacre: „e greu să ocolești psihoza când te apuci să/ cercetezi cele sfinte să înțelegi neînțelesurile” (p. 99).

Împăcat cu sine și cu lumea într-o nișă stilistică salvatoare, o firidă în care crește marele său Everest simbolic, vârf declarat de experți ca având 8.848 de metri de la nivelul Mării chiar dacă, măsurat din centrul Pământului, muntele Chimborazo din Ecuador ar fi cel mai proeminent vârf al Planetei, cu un total de 11.016, iar cârcotașii ar găsi că, socotind de la poalele de sub ape ale piscului, până și Mauna Kea, vulcanul adormit din Hawaii, ar măsura 9.330 de metri înălțime.

Dacă pe icoana Sfântului Ioan de la Prislop citim îndemnul: La munți, suflete, să ne ridicăm!, iar poetul îi închină sfântului un poem (pp. 35-39), poate că de aici și titlul cărții de versuri...

«Patriotismul nu este nici judecată, nici prejudecată, ci sentiment», preciza Duiliu Zamfirescu (fost secretar al legației României la Roma, secretar general în Ministerul de Externe, ministru de Externe în Guvernul Averescu, academician român, scriitor etc.), într-o scrisoare către Titu Maiorescu (fost prim-ministru, ministru de Interne, membru fondator al Academiei Române, directór de generație culturală, filosof, scriitor etc.).

Nișa de care vorbeam se concretizează, în imaginarul poetic livrat lectorului la modul predilect al poemului în proză, în vecinătatea cu „ruinele comunismului” pe care eul poetic o trăiește, situat strategic, pentru a nu spune chiar geo-politic, în același loc minunat, locuibil chiar în mod patriotic (sic!) la fel ca în precedentul volum: „pe malul cernei într-o cameră de 4 x 4 cu un frigider într-un colț un calorifer în altul [...] vizavi e vila lui ceaușescu în care ceaușescu nu a locuit niciodată” (p. 9).

E microuniversul balconului de apartament domestic din care, la o cafea și o țigară, constată integrarea în marele tot: „de ce aș da valea/ cernei pe o plimbare în bronx cheile nerei pentru un sejur în manhattan/ zgârie-norii mei sunt acești munți minunați munții carpați cu vârful în/ dor [...] și zăpezile de altădată care iar se arată ca un miracol pe everestul meu interior” (p. 19).

Mai limpede, în interogația conclusivă: „de ce nu mă vedeți pe mine în mine însumi” (p. 17). La fel, în atoatecuprinzătorul autoportret și animist crez poetic – o artă poetică a empatiei herderiene dincoace de Eu și Tu al lui Martin Buber: „și rege și clovn și mare și mic naiv înțelept/ faraon și budist împărat proletar și evreu și comunist cel mai iubit/ dintre pământeni și cel mai iubitor da m-am văzut pentru că în fiecare/ dintre voi mă văd pe mine însumi” (p. 15).

Anticomunist (man in red, p. 49); ziarist cu ochi critic, imparțial și lucid: „un gunoi și comunismul a fost și capitalismul la/ gunoi va ajunge dacă n-o vede pe bătrâna care adună deșeuri” (cartier, p. 55); poetul echivalează ieșirea din dictatura comunistă cu învierea românilor ca neam: „și dacă învierea unui om e/ o minune când un popor învie e cea mai mare dintre minuni” (primăvara românească, III, ciclul: un anotimp în paradis, p. 133), fără a uita că: „între iluzie și realitate de-o frumusețe fără seamăn e iluzia realității” (marea cea mare, p. 59).

Universalismul acesta umanist și, așa cum autorul însuși întoarce frazele spre augmentarea sensului într-o prospețime limpede, umanismul universalist – găsirea în sine a celuilalt și a alterității în sine – se exprimă plenar: „n-am văzut oameni care să vrea să fie mai/ oameni decât oamenii și nu// nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucerești/ everestul dinlăuntrul tău ca să fii și începi să fii când începi să înțelegi/ și începutul tău e chiar începutul lumii” (p. 11).

O remarcabilă ars poetica (p. 46). O apreciabile directețe a expresiei care cucerește și convinge.

«Narcisismul este igiena marelui scriitor», e de părere Dan Arsenie apărându-l pe M. Cărtărescu într-un dialog cu D-tru Aug. Doman, când afirmă că: „dacă un poet n-ar suferi de narcisism n-ar fi nimeni sau cel mult ar fi critic, literar firește” (Generația ’80 văzută din interior (VIII), în revista ARGEȘ, Nr. 5 (323), mai 2009, p. 16).

Eul fiind corolarul simbolic al celorlalți, egotismul acesta motivat ca iubire de oameni devine paroxistic în Everestul lui Nicolae Silade: „de ce să mai aștepți răsăritul/ când răsăritul lumii ești tu” (p. 13); ca rezultat al trezirii rațional-intelecte totdeodată cu dobândirea trezviei ascetice: „când te trezești la realitate și vezi/ că realitatea nu e ceea ce se vede// când între gândire și vedere/ e miracolul care te face să fii// când trebuie să alegi” (p. 12).

Stare pentru atingerea căreia: „ajunge un ciripit de păsări să te trezească la realitate”, întrucât calea discursului poetic e mistică, paradoxală potecă redemptorie în sens doctrinar «iudeocreștin»: „pentru o întâlnire cu/ dumnezeu merită să renunți la tine însuți pentru a te câștiga/ pe tine însuți” (p. 10).

Învățat buddhist ori, poate, mai recent inițiat bahá’í, poetul se arată iluminat de bucuria de a exista în frumusețea cernută din tot ce îl înconjoară holistic: „bucuros să admir lucrările omului bucuros/ să admir lucrările domnului” (p. 14).

Nicolae Silade reconfirmă avizata părere mai veche a criticului literar Gh. Grigurcu: «Cel mai apropiat de mottoul cărţii, dat de celebra profeţie a lui Malraux, potrivit căreia „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, ni se pare a fi Nicolae Silade» (recenzie la Cartea poeților, 1994, apărută în CONTEMPORANUL, subl. autorului).

Și nu întâmplător, mottoul ales de poet din William Shakespeare sună aproape «banal», ca mai toate marile adevăruri: To be or not to be that is the question (p. 8). Bucuros de tot fiindul creat, poetul, nici pe departe hedonist epicureic, e un suitor în evlavia fericirii de a fi în iubirea situată mai presus de cunoașterea aducătoare de tribulații: „ce bucurie să am din/ cunoaștere când cunoașterea nu poate să schimbe nimic?” (p. 140).

Exemplar, profundul text al volumului de filosofie-poetică Everest: [Re]Facerea omului (pp. 89-92) și singurul titlu grafiat cu majuscule. Foaia albă, înaintea textului final, ca un văl alb.

Poetul e un căutător de sine care s-a găsit și își continuă imperturbabil, egal cu sine, dezvăluirea de sine în deplină maturitate, apăsat manieristă, a propriului limbaj imnic și cu o dicție ce-l singularizează – ca psalmist – între confrați: „un anotimp în paradis e chiar paradisul. cel de dinlăuntrul/ tău. e o altă viață. e muntele cel mai înalt și vârful de/ munte. un everest al gândirii. un everest al iubirii. facerea/ lumii și desfacerea. noul pământ și cerul cel nou. noile stele.// e zăpada care acoperă totul înainte ca totul să înceapă. din/ nou. e ninsoarea neîntreruptă ce se întețește. e/ pâinea care se face trup și vinul ce devine sânge. focul din/ cămin care se stinge. și focul dinlăuntrul tău. cel de nestins.// e fericirea care bate la ușă. și ușa care se deschide. e norul/ care te-nvăluie. îmbrățișarea îngerului și înțelepciunea care/ luminează. e chiar lumina lumii. este ceea ce vezi când ai/ ajuns la tine însuți. când toate se sfârșesc și reîncep cu tine” (un anotimp în paradis. III, p. 145).

Pecete inimitabilă a stilului, exacerbarea antinomiei ca figură poetică-suport pe care concresc metafore, comparații etc. îmbogățește sematic și ideatic frazări liric-simfonice ale fiecărui text și împreună arborele sefirotic înalt al întregului volum.

Nicolae Silade cucerește în anul 2020 un Everest poetic, exaltând regăsirea de sine ca sentiment al prezentului cu tangențiale trimiteri la un trecut ce ține mai mult de veșnicie decât de nostalgii personale.

Mihai POSADA

© Nicolae Silade. Un produs Blogger.