Gheorghe Grigurcu despre Nicolae Silade


Gheorghe Grigurcu despre Nicolae Silade


Cel mai apropiat de mottoul cărţii, dat de celebra profeţie a lui Malraux, potrivit căreia "Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc", ni se pare a fi Nicolae Silade

Prin gestul de a evoca "sângele mărturisind despre o viaţă mai presus de viaţă", "minunea care deodată ne luminează pe dinlăuntru", "acest suflu nou înţesat cu oracole (...) prilej de înălţare şi cântec/ bucurie şi lacrimă de bucurie/ la hotarele unei alte lumi/ la hotarele unei alte vieţi", autorul se ridică peste "urgie" şi "fărădelegi", pentru a celebra, smerit, chipul Creatorului lumii. 

Limbajul său de psalmist este "alb", mustind, precum un tub de neon, de o lumină a revelaţiei, care împlineşte rolul unei metafore sufleteşti: ”o, cât de lungi cât de lungi drumeţii/ de la un capăt la altul al vieţii/ de la un capăt la altul al morţii/ şi lumea aceea roind la răscruci/ printre cruci aşteptând întoarcerea ta/ o, tu care vii din înalturi/ deopotrivă stăpân peste ape şi lumi/ mersul nostru pe pământ e străin/ e o naltă suire pe culmi ce se nalţă/ e o altă suire într-un cer mai senin” (Poema silvană, IV).

Gheorghe GRIGURCU
recenzie la Cartea poeţilor, Editura Lugojpress, 1994, 
publicată în revista Contemporanul

Despre o feerie a textului. O carte a lui Nicolae Silade

Despre o feerie a textului. O carte a lui Nicolae Silade



O carte aparent cuminte, cum ar zice comentatorul grăbit, este această eternelia a lui Nicolae Silade (Timişoara, Editura Marineasa, 2006, 90 p.), autor aproape discret în literatură, dar extrem de activ în managementul cultural din provincia bănăţeană.

Poet, eseist, cu o vervă publicistică originală, Nicolae Silade ne aşează pe masa lecturii mai întâi o carte ciudată; apoi nonconformistă, dacă orizontul nostru de aşteptare s-ar reduce la confortul lecturii; şi deodată interesantă, pentru că aparenta, iarăşi, oralitate a discursivului aduce izul proaspăt (dacă vreţi, nostalgia) al poemelor în proză, astfel că textele îndepărtează la fel de brusc de noi pericolul de a ne sastisi spiritul cu o mostră din eventuala „unterhaltungsliteratur”.

E un lirism subversiv aici şi trebuie să fii atent, foarte atent să-i surprinzi farmecul. Insolitul te determină să rişti comentariul în spiritul unor posibile „xenograme” (ca să trimitem la luciditatea formulării radicalului clujean Ştefan Borbely), valoarea poemelor care solemnizează afecţiunea, frumosul, sentimentul le conferă, totuşi, un apriorism ontologic:

„dacă acum aş bate la poarta ta sunt sigur că/ cineva îmi va deschide. o fecioară în alb cu o coroană/ de argint pe creştet. sau vreun bătrân bogat în ani. dar/ porţile nababilor de pe pământ sunt ferecate. inima lor la fel./ îşi apără proprietatea. dar sufletul şi-l pierd uşor./de-aceea eu la alte porţi voi bate. şi mi se deschide de/ îndată. chiar dacă bat la poarta tainelor.” (p. 79)

Un parfum simbolist traversează acest construct de un lirism al răspântiilor semantice, am zice. Şi tocmai de aceea adeverind că de la plăcerea scriiturii eul auctorial ne salvează, ne readuce din fictiv în realitate, apoi revenirea în starea textului capătă nuanţe arhetipale.

Iubirea, spre exemplu, este absolutul, întemeierea, temă a iniţierilor, dar şi maxima sufletului în ritualul redobândirii eternităţii, după izgonirea din paradis:

„şi cât te iubesc. o, cât de mult te iubesc. din ce/ în ce mai mult. până când iubirea ia chipul tău şi se/ veşniceşte. până şi iubirea primeşte numele tău. mai mult/ decât această lume. mai mult decât această viaţă te/ iubesc pe tine. în tine am totul. şi totul eşti tu. cine te-a/ văzut? cine te cunoaşte? cine mai poate iubi? hei, cine/ mai poate iubi e încă viu. înţelept. şi puternic.” (p. 19)

O insolită feerie a textului devine parabola acestor delicate unităţi estetice. Iar cartea lui Nicolae Silade este a unui eu serafic care aderă la mitul lumii din prea marea dragoste a autorului pentru oameni.

Ionel BOTA

Poetul Nicolae Silade pune "câte-o speranţă în braţele minunii"



Poetul Nicolae Silade pune "câte-o speranţă în braţele minunii"


 Nicolae Silade nu este doar un poet talentat, ci în egală măsură un apreciat editor, conducând în calitate de director, minunata revistă „Actualitatea Literară“ din Lugoj.
În literatura românească a zilelor noastre tot mai mulţi poeţi, în special din generaţiile mai tinere, se străduiesc, dar, din păcate, nu prea reuşesc să „revoluţioneze“ şi să modernizeze discursul poetic, unii dintre ei, seduşi fiind de „cascadele“ aşa-zisei poezii postmoderne sau neomoderne.
Iată de ce tot mai puţini sunt poeţii care nu renunţă la stilul clasic, păstrându-şi filonul romantic, cristalin şi muzical, presărat cu metafore calde şi convingătoare, care dau o notă sapienţială versurilor.
 Din acest din urmă „contingent“ face parte şi Nicolae Silade, autorul unui volum de excepţie, intitulat „iubirea nu bate la uşă“, tipărit în 2013 la Editura Brumar din Timişoara.
Consecvent poeziei de dragoste, poetul care ne dăruieşte această carte, cu o ţinută grafică impecabilă, surprinde prin stihurile sale ce curg ca o apă limpede, prin imaginile, prin eleganţa, frumuseţea şi perfecţiunea meloritmică: „Nu încerca să te ascunzi de mine / Frunza de vie dacă ţi-a picat, / O să te-mbrac în mângâieri virgine / Şi voi intra cu tine în păcat. //...Păcatul nostru, ierte-ne cel sfânt, / E că mutăm tot raiul pe pământ !“ (pag.16) sau: „Eu însumi parcă-s îngropat de viu / În dragostea ce nu pot s-o măsor, / Fără de care, în acest pustiu, / Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor.“ (pag.56).
Autor al unor versuri fluente şi spontane, Nicolae Silade nu se lasă atras în capcanele desuetitudinii, ba dimpotrivă, demonstrează, prin fiecare nou volum, că ştie să-şi caligrafieze trăirile, sentimentele şi meandrele iubirii sale nesecate: „Nu vreau să pleci ! O, nu pleca ! Mai stai ! / Acum, când sentimentele se cern, / E în prezenţa ta atâta rai, / Iar în absenţa ta - atât infern.“ (pag.78) sau: „Îţi mulţumesc că îmi rămâi aproape / Când tinereţea se îndepărtează, / Când pleoapele ni se lipesc de pleoape / Şi adormim într-o iubire trează“. (pag.100).
Nicolae Silade ne dovedeşte în acest nou volum de versuri că trăieşte viaţa la cele mai înalte cote ale unei iubiri sincere, permanente. Adeseori rătăceşte prin miracolele nostalgiei, în căutarea femeii iubite: „am alergat ca un nebun după tine te-am urmărit / pas cu pas clipă de clipă aşa cum destinul ne urmăreşte / pe amândoi am umblat în limbă după tine cu limba scoasă / am umblat ca un câine pe urmele stăpânului său“. (pag. 109).
Melodioase şi învăluite în parfumul melancoliilor netulburate, capabile să declanşeze nebănuite emoţii, sincere şi iradiind o nedisimulată sensibilitate, unele dintre poeziile lui Nicolae Silade par a fi adevărate declaraţii de dragoste: „Îţi mulţumesc că vrei să te iubesc, / Îţi mulţumesc că vrei să fii a mea, / Dar nu pot fi atât de pământesc / Încât să te îngădui altcuiva.“ (pag. 100) sau „te iubesc mai mult ca-n prima zi şi-n fiecare zi adaug / un plus de iubire iubirii aşa cum soarele adaugă spre vară / de la o zi la alta mai multă căldură şi-ţi face trupul de bronz / şi frumuseţea neagră şi ochii tăi ca două stele mă privesc.“ (pag.101).
Pentru Nicolae Silade poezia şi iubirea sunt două noţiuni interdependente, două moduri de a exista, de a respira, de a visa: „şi totuşi de dragul tău draga mea / o viaţă la fel parcă tot aş mai vrea“. ( pag.21).
Caligrafiate cu multă răbdare şi migală, versurile talentatului poet din Lugoj sunt lucrate într-un stil filigranal, ceea ce dovedeşte că Nicolae Silade stăpâneşte foarte bine limba română. Înzestrat cu atributele capabile să dea cât mai multă lumină şi claritate propriului univers, bine delimitat prin creaţia lirică, oferită cititorilor până în prezent, autorul acestui volum de excepţie, infailibil, surprinde prin versurile sale care nu cochetează deloc cu nicio modă poetică. Parcurgând pagină cu pagină, de la început şi până la sfârşit, iubitorul de poezie, atent şi avizat, are impresia că face o „baie de Eros“, întinerind şi purificându-se.
Egal cu sine în demersul liric pe care şi l-a asumat, permanent „amorezat“ de poezia de dragoste, Nicolae Silade ştie că în iubire, la fel ca în unele afaceri, insistenţa poate fi cheia succesului: „Eu însumi parcă-s îngropat de viu / În dragostea ce nu pot s-o măsor, / Fără de care, în acest pustiu, / Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor.“ (pag. 56) sau: „Ca un fluviu mi-ai curs printre degete, / Ca un râu, ca un val, ca o undă. / Înţelege-mă ! Şi înţelege-te ! Întoarce-te măcar o secundă !“ (pag.106).
Armonia completă între idee şi expresie, exteriorizarea unor sentimente sincere şi puternice, spontaneitatea şi fluenţa zvâcnirilor lirice, accentele incantatorii ale unui discurs proaspăt, surprinzător, îmbrăcat adeseori într-un plăcut veşmânt muzical, sunt doar câteva dintre coordonatele care dau valoare şi rezistenţă poeziilor semnate de Nicolae Silade. Un poet în adevăratul sens al cuvântului, mereu zbuciumat şi îndrăgostit, obsedat de frumuseţe, fluent şi visător, hărăzit unei trăiri melancolice.
După ce am lecturat cu atenţie frumoasele poezii de dragoste grupate de Nicolae Silade în acest volum, pot să afirm că am descoperit un poet înnăscut şi nicidecum (pre)făcut. Am impresia că, până şi în viaţa de toate zilele, vorbeşte adeseori în versuri. În tot ce spune (scrie) îşi revarsă preaplinul sufletului său şi îşi dezvăluie eul liric: „Nici moartea morţii nu-mi dă liniştire“ (pag.84).
Cărţile pe care acest poet le dăruieşte, din când în când, cititorilor înzestraţi cu o sensibilitate deosebită, nu sunt decât oglinzi fidele ale nesecatului său izvor de iubire, sinceră şi adevărată.
Vânt prielnic, aşadar, acestui corăbier al dragostei  fără de leac.
                                                                                                Ioan VASIU

pasajul

pasajul



cică se face ziuă zice unul dar ziuă nu e dacă nu vezi pe unde
mergi dacă nu vezi încotro dacă nu îţi aduci aminte când ai pornit
la drum şi cum ai ajuns aici la pasajul ăsta pe care trebuie să urci
spre a coborî dincolo şi iarăşi să urci de dincolo spre a coborî aici

cred că cititorul nu are nimic împotriva unei mici digresiuni în care
vreau să vă reamintesc un poem de robert frost cel cu patru premii
pulitzer pentru poezie dar niciun nobel un poem pe care îl recitesc
adesea şi în care se face vorbire despre două drumuri care duceau

într-o pădure galbenă iar poetul (celebru pentru „pentru descrierile
realiste ale vieţii rurale şi arta limbajului colocvial american prin care
examinează teme sociale şi filozofice complexe” cum zice wikipedia
această carte a vieţii care ne adună pe toţi) aşadar poetul întristat

că nu le poate urma pe amândouă o porneşte pe cel mai neumblat
şi asta i-a schimbat viaţa zice frost dacă viaţa se poate schimba sau
nu poate vom vorbi altădată pentru că vreau să mă întorc la pasaj şi
la descrierea realistă a vieţii urbane într-un limbaj colocvial românesc

iar pasajul ăsta pe sub care trec perpendicular trenuri pline cu morţi
pe sub care trec dintr-o parte în alta oamenii străzii oamenii oraşului
oamenii infernului cotidian pasajul ăsta sub care se adună noaptea
boschetarii să se încălzească la focul mic din butoaie pasajul ăsta

un adăpost pentru viaţa subterană peste care trec dintr-o parte în
alta norii şi păsările şi îngerii lui dumnezeu peste care mai trece din
când în când un poet urmat de camioanele lui pline cu versuri urmat
de cititorii săi cu limuzine luxoase şi motociclişti bărboşi pasajul ăsta

o construcţie solidă şi trainică poate mai solidă mai trainică decât
piramidele egiptene are zece piloni gigantici care seamănă perfect
cu cei zece stâlpi ai lumii şi are o istorie lungă mai lungă decât istoria
lumii şi va dăinui cât dăinuie lumea lumea aceasta şi cealaltă lume

eon


eon

eon I

întâlnire cu zeul glasul său mai puternic ca tunetul
m-a trezit de din somnul cel negru al morţii 
şi fulgerul său o clipă mi-a luminat
în depărtare calea

atât cât să văd cum se înalţă la ceruri
sufletul şi cum se pogoară
solie spre o lume pierdută

vai mlaştina-n care stăruie omul şi vai
pentru multele sale păcate

dragostea mea tăinuită eu ţie mă rog
du-mă departe departe departe

dincolo de râul ce se cheamă uitare
am visat o câmpie-nflorită cu crini
o întindere mai albă ca spuma
mării ce urcă-n înalturi

acolo dragoste du-mă şi sună de înviere
să se deştepte îngerii şi sună de întâlnire cu zeul hai sună



eon II

căci dreaptă a fost dreaptă chiar moartea
în priveliştea fără nume ce trupuri înveşmântă
cu verzile-i flăcări şi văpăi miresmate

ea care aminteşte mereu fărădelegile
şi-n focuri de gheenă purcede să le ardă

o suflete răscumpărat priveşte
au fost drepte vestirile
celui sfânt între sfinţi

acum iată se-ntoarce zefirul
şi zori de ziuă nouă se arată



eon III

şi aurora venea surâzând şi mari cete de îngeri
în urmă-i se deşteptau una câte una deschizând
porţile paradisului

să intre înţeleptul şi cel fără de prihană
mai marele cântăreţilor şi dreptul să intre

însă mai înainte ca înaltul să se înalţe
şi mai înainte ca adâncul să se adâncească
au fost strălucind în memorie albul
cel pururea viu şi nebiruitul

semn că vremea se întoarce în vreme
şi e nevoie de dragoste de un singur cuvânt
pentru ca totul să o ia de la capăt

după cum a fost scris iară pustiul
ca într-o vedenie să se umple de soare
de cânturi de flori



eon IV

apoi am trecut de cealaltă parte
a cerului şi am prins de îndată
rădăcini în sfinţenie

atât de adânc încât veşnicia - am simţit
cum urcă în mine laolaltă cu sângele
unei vieţi mai curate

era iubirea în lăuntrul meu atotputernică
pre cele din afară luminându-le astfel
încât să se vadă la mari depărtări
singurătatea-mi

dar cine
poate doar ochiul de apă
întors către sine să fi zărit vreo imagine
a pururei mele

şi numai o clipă apoi iarăşi însemnul
şi harul şi tainele
tot mai mult tăinuite



eon V

dincolo de cuvinte în patria fără de seamăn
a zânelor acolo o nouă lumină
răsare şi inima inima lumii
cu toate fiinţele-n preajmă unite întru adorare
începe să cânte

patrie asemenea patriei şi totuşi nevăzută
acolo atotputernici zefiri poartă clipe de pace
şi miresme de crini împrejmuie veacul se preschimbă
în muzici culorile un dans al sferelor
încremenit

acolo te aştept vino acolo grădini suspendate
ca într-un vis se ivesc tot ce-ai pierdut
acolo vei regăsi vino
val după val cu marea ce urcă
de-a dreptul în cer

va fi ca o naştere nouă bucuria
ce nicicând n-ai atins-o acolo leagăn îţi va fi
şi vor fi toate fiinţele-n preajmă
întru adorare unite şi va fi patria ta
adevărată şi mereu nevăzută



eon VI

pătrar de veac şi vânturi răvăşind o tinereţe
iese tristeţea în lumină cu sunete de clopot
şi cu lacrimi

unde s-au dus împovăraţi de nepăsare anii
unde fetele păşind goale pe prundişuri
zâne

ce-n mreje ale dragostei m-au prins
şi m-au legat şi m-au pierdut apoi
printre cuvinte

apă curgătoare tu nu te opreşti nicicând
pe un mal ce se surpă vin acum ursitoarele
ce vor

nimic nu mai e cu putinţă trecutul întreg
o mireasmă viitorul mister şi ziua
de azi străbate cu greu întunericul

ce vor nădejdea e sus iar fericirea
departe pe celălat mal dar nimeni
nu vede

şi înecaţii fac pluta pe râul funebru



eon VII

spune-mi tu zefire tu care treci abătut
peste viaţa mea veche suflând uşor
ca într-o lumânare spune-mi tu care treci
prin moarte cârmind spre lumină
spre o viaţă nouă

unde e trandafirul a cărui mireasmă
prin lume ai risipit-o unde e el
cel pururea viu cuvântul născător de cuvinte
el fratele tău

văzătorule tu care citeşti în frunze
destinul unei lumi ce mă visează tu care vezi
cum înverzeşte timpul cum iarăşi alb se face
şi cum moare spune-mi unde

cine e zeul cel fără de nume
cel ce se poartă pe valuri înainte de lumină
şi mult după moarte spune-mi cine

în ora de aur când aurora coboară
când pământul cel nou se iveşte din ape
învăluit în raze în mii de luciri

cine e cel ce întreabă cel ce răspunde
cel ce rosteşte cuvinte născătoare de lumi
spune-mi cine e geamănul tău



eon VIII

privind cum răsare din propria ei cenuşă
speranţa şi privind cum răsare
nimb de aur în jurul chipului meu

ai spus lumină şi lumină s-a făcut
viaţa mea toată pe căile cerului
lumină s-a făcut

iar pământul un înger din braţele lui
smulgându-mă am zărit pe cel sfânt cum întinde
o mână celui de lume desprins

atât de nouă minunea era atât de multe
splendorile c-am păşit de îndată
înspre tine privind

cum răsare din neguri noul soare al lumii
cum răsare nimb de aur în jurul
chipului tău



eon IX

un veac de frumuseţe retrăiesc acum
în clipa asta singura care nu trece
rug nestins

în preajmă ard cuvintele sfinţite
şi stele de din stele se aprind
şi cu tristeţi uşoare îmi mângâie fruntea

mereu sihastru ascultând
doar foşnetul zefirului printre frunzare
şi până dincolo de vis privind

văd fericirea şi o spun:
e adevărul viu şi vie în lăuntrul său minunea
iubirea ce-a salvat de la pieire lumi