Actualitatea literaturii

Actualitatea literaturii*

La Lugoj apare, de mai bine de zece ani, „Actualitatea literară”, o revistă în care, de-a lungul timpului, pe lângă autorii din zonă au publicat nume importante ale literaturii. Importanţa revistelor literare a fost dezbătută, de-a lungul vremii, cele mai recente semnale de alarmă fiind trase odată cu restructurarea uneia dintre cele mai vechi reviste româneşti - „Familia” de la Oradea.

            Pe acelaşi subiect, în urmă cu ani, Silade trăgea un semnal de alarmă că, printre cele peste 3000 de manifestări cultural-artistice şi sportive aprobate de Consiliul Judeţean Timiş nu se regăseşte nicio revistă de cultură din judeţ. „Dacă în alte judeţe ale patriei CJ-urile finanţează nu una, ci două, trei sau chiar patru reviste de cultură, editează fără pretenţii cărţi de referinţă pentru literatura română şi finanţează concursuri, festivaluri naţionale sau internaţionale de poezie, nu înţeleg de ce CJ Timiş nu vrea să fie „fruncea” şi la acest capitol. Pe drept cuvânt, scriitorul bănăţean trăieşte într-un vest foarte sălbatic din acest punct de vedere. Nu-i rămâne decât să bată din uşă în uşă până găseşte un patron care sfidează criza şi e dispus să încurajeze cultura, sau să sune un prieten. Care poate. Poate că...”.

            Cartea „[despre]”, apărută la Editura Brumar, sub semnătura lui Nicolae Silade, jurnalist, fondatorul săptămânalului „Actualitatea” şi mai apoi al revistei „Actualitatea literară”, vorbeşte, prin editorialele cuprinse aici, tocmai despre importanţa presei culturale. Adunate din cei zece ani de existenţă ai publicaţiei ce apare lunar pe piaţă, editorialele vorbesc „despre” (cuvânt ce apare în titlul a 90% din editoriale) literatură, artă, lume şi nenumăratele ei feţe, suferinţă şi înţelepciune, valoarea cuvântului scris.

            Da, poţi trage un semnal de alarmă şi asupra modului în care literatura este percepută la nivel naţional de către mai marii ţării şi iubirea oamenilor de rând pentru pagina scrisă. Anul acesta, la statuia lui Mihai Eminescu de la Bistriţa, ne-a recitat versuri, de Ziua Culturii Naţionale, o angajată a Serviciului de Salubrizare (o măturătoare, pe înţelesul tuturor, meserie pe care ar trebui s-o respectăm cu toţii) ce se străduia cu lopata să ne facă loc să ajungem la poet printre troienele de zăpadă. Lucrul acesta îl remarcă şi Silade care spune că, de multe ori, mai mari iubitori de poezie decât mai marii statului sunt „chiar şi boschetari, cetăţeni turmentaţi, copii ai străzii. Figuri
expresive ca şi poezia prezentată lor”.    

            În „mocirla de nemaisuportat a cotidianului autohton”, salvarea vine prin cultură, tocmai de aceea revistele tipărite au un rol important în ducerea mai departe a unui mesaj al elitelor peste timp. Probabil, va veni vremea în care  şi la noi presa culturală va fi mult mai respectată de către toate structurile sociale. S-a constatat că în perioada de izolare, din cauza coronavirusului, românii au citit mai mult, însă câştigul ar fi ca ei să rămână cititori constanţi şi nu unii de ocazie.

În urmă cu câţiva ani, asistam şi la Bistriţa la „Drumul Crucii” adus de Daniel Leş, cel care l-a interpretat pe Hristos, păşind desculţ pe străzile oraşului, biciuit la propriu. Despre suferinţă şi înţelepciune vorbeşte şi scriitorul bănăţean care a vizualizat, la Lugoj, aceste scene, declarând: „Ce am înţeles noi din suferinţa Mântuitorului, ce înţelegem din suferinţele altora? Înţelegem ceva când îl vedem suferind pe cel de lângă noi, când vedem o ţară întreagă în suferinţă?”.

Jurnalistul dezbate şi o altă faţetă a învăţăturii, aceea a manipulării, fiind de părere că „omul trebuie să înveţe doar să vorbească, să scrie, să numere şi să citească, restul fiind manipulare, aducerea lui într-o lume atât de complexă (complicată) încât aflarea sensului ei devine aproape imposibilă. Se ştie că, la naştere, omul este înzestrat cu nenumărate calităţi şi puteri supranaturale, pe care le pierde pe parcurs, treptat, pe măsură ce ia contact cu lumea noastră”. Într-adevăr, ar trebui să discernem şi să citim mai ales în zilele noastre, de multe ori, printre cuvinte, pentru că, dincolo de mesajele politicienilor de multe ori se ascund nonsensuri.

            Antologiile în etapa postrevoluţionară sunt o problemă pentru că foarte mulţi au încercat să facă o afacere din acestea, pe lângă unu sau două nume cunoscute apărând diferiţi „poeţi” care au fost incluşi în urma unor sume. Este exact ca la Taraf TV, unde „artişti” fără voce plătesc pentru a apărea în faţa publicului. Nu mai există selecţii. Este şi situaţia inversă în care tineri debutanţi nu sunt luaţi în seamă de către grupările ce s-au închis, promovând aceiaşi oameni şi mai greu dând şansă altora să se afirme. Acesta a fost motivul pentru care Nicolae Silade se gândea, în 2010, la apariţia unei reviste care să dea o şansă tuturor pentru exprimare, pentru că, în publicaţiile de la Timişoara se răzbătea mai greu: „Oare ne consideră ei, timişorenii, mai retardaţi sau e vorba de vreo invidie la mijloc, de faptul că Lugojul a fost şi încă este, credem noi, capitala spirituală a Banatului?”.

            Sunt convins că redacţia revistei, aşa cum se întâmplă la majoritatea publicaţiilor culturale, este asaltată de diferite titluri de cărţi ale unor scriitori dornici să se afirme. Tocmai de aceea, selecţia se face drastic, directorul publicaţiei dându-ne şi o reţetă a lucrurilor făcute cu măsură: „Nu are rost să citeşti mult, important este să citeşti esenţialul”.

            Valorile şi revalorizarea sunt mereu pe agenda scriitorului, care în editorialele sale semnalizează multiplele crize ale lumii contemporane, cea mai gravă dintre acestea fiind cea a reperelor spirituale care ne-au ajutat să rezistăm peste timp: „Societatea a evoluat enorm de mult din punct de vedere ştiinţific, însă cu preţul unui mare regres moral”.

            Poate că, în ultima perioadă, şi internetul cu iluziile lui ne-a luat o parte importantă din aprofundarea adevăratelor cunoştinţe care să ne ajute la realizarea unui „pachet” de cultură generală cu care să ne putem prezenta oriunde cu fruntea sus. Mai grav este când totul rămâne la capitolul iluziei, iar când eşti pus faţă-n faţă cu cineva dincolo de ecranul calculatorului să nu mai poţi socializa. Silade spune că (şi trebuie să îi dăm dreptate) farmecul îmbrăţişării, vuietul vântului, ropotul ploii nu pot fi trăite pe youtube, ci doar prin trăirile adevărate, nu doar în spaţiul virtual.

Două texte „Despre critica de întâmpinare şi întâmpinarea criticii”, respectiv „Critica de receptare şi receptarea criticii” vorbesc despre ruptura dintre generaţiile de scriitori, dar şi despre un zid care s-a creat între generaţiile de critici. Despre poezia de azi, Silade trage un semnal de alarmă că a coborât în stradă, în spaţii neconvenţionale, limbajul ei devenind unul vulgar, devalorizând-o. „Coborând atât de jos, cum mai poate face legătura cu muzica sferelor, cu înălţimile spiritului”, se întreabă scriitorul. Iarăşi două editoriale au aproximativ aceeaşi temă, „Despre politică, literatură şi credinţă”, respectiv „Despre politică, religie şi literatură”, vorbindu-ne despre modul în care apar revoluţionari atât printre scriitori, cât şi printre oamenii politici, lucrurile fiind oarecumva la fel: „Nu eşti apreciat într-un grup, îţi faci repede grupul tău, pe facebook, aduni o mulţime de fani şi te proclami lider. Nu te publică o revistă, îţi faci repede un blog, un site, chiar o revistă online [sau una printată, de ce nu?, dacă te ţin buzunarele] şi eşti mare. Ba chiar poţi visa şi la o editură şi, în loc să-i îmbogăţeşti pe
întreprinzătorii de dinaintea ta, le poţi lua tu banii celor care visează la măreţia literară
”. Mai grav este atunci când şi religia este în schimbare: „Asistăm, se pare, la o înţelegere de taină între politică şi religie, astfel încât populaţia să poată fi ţinută sub control”.

Editorialul „Despre vise, mitologie, filozofie, religie şi poezie” aduce toate frământările noastre prin „Cuvântul care cuvântează viaţa”, interpretarea scriitorului fiind una pe măsură. În ceea ce privește repetiția unor citate din Evanghelia după Toma, Eschil, Sfântul Francisc din Assisi, Elytis, Seferis, Eliot, Montale, Ungaretti ș.a., autorul le consideră repere ale gândirii umane de inspirație divină.

Cartea aceasta de editoriale străbate drumuri culturale ce se întind pe existenţa a zece ani, ne vorbeşte despre evoluţia presei literare de la print la online, după cum şi cărările noastre sunt mai nou virtuale şi mai puţin bătătorite prin iarba plină de metafore.

Nicolae Silade propune, astfel, prin gândurile sale, readucerea în actualitate a reperelor fiecărei generaţii şi cunoaşterea acestora de către marele public pentru că, dacă nu-ţi ştii rădăcinile culturale şi spirituale nu ai identitate.

* Nicolae Silade: [despre], Editura Brumar, Timișoara, 2020

 Menuţ MAXIMINIAN

Nicolae Silade, veşnic îndrăgostitul...

Nicolae Silade, veşnic îndrăgostitul...

Veacul de singurătate al iubirii 

Vino tu cu suediile tale cu finlandele tale şi siberiile în prezentul meu alb în mănăstirea mea de gheaţă în care mă rog (N.S.) 

Exceptând volumul de la debut de la Editura Litera (Visul în lucru, 1979: la debut toţi poeţii sunt filosofi!), Nicolae Silade poate fi considerat un poet al iubirii. Nu c-ar fi el mai frumos ca noi, dar se pare că de mic i-au plăcut „muzele”... Şi zicând cu tărie aceasta, mă sprijin pe cartea lui în două părţi, intitulată iubirea nu bate la uşă. Şi aşa şi este: ea vine întotdeauna, te ia prin surprindere, are neobrăzarea de a da buzna peste om (mai cu seamă când omul este şi poet). Voi începe prin a emite câteva păreri despre Nicolae Silade - îndrăgostitul, spre a trece apoi la cărţi „mai serioase”, până la a ajunge pe „muntele” everest (cel mai recent volum de versuri, tipărit ca şi celelalte, la editura timişoreană Brumar).

Aşadar, avem de-a face – după propria caracterizare – cu un poet „în serviciul iubirii”: „eşti în servicul iubirii nicio absenţă nu poate fi motivată asta/ mi-a spus ea înainte să plece şi plecarea ei spori iubirea”. În acelaşi poem (54, din iubirea... II) poetul face constatarea aparent banală că „şi dragostea e supusă timpului” şi se cere trezită din adormire – sau amorţeală – acţiune pentru care „e nevoie de ochi de răbdare de lacrimi...” Poetul este şi un virtuoz al sonetului şi sunt sigur că multe femei (încă) suspină după poezia de tinereţe a lui N. S., înlocuită de „panseurile” sale lirice ulterioare. Toată cartea e compusă din poezie rimată/sonet pe partea stângă şi din poeme în vers alb pe cea dreaptă.

Dar iubirea, după ce a bătut la uşă (şi i s-a deschis... „iată eu stau la uşă şi bat”) devine invidioasă, geloasă, absolut restrictivă: lumea întregă se miceşte/diminuează, reducându-se la el şi ea. Toate celelalte – fiinţe sau lucruri – trec pe planul doi şi se estompează, iar „surâsul bucuria dragostea celuilalt devin hrana ta zilnică” (56). Desigur, ca orice poet liric care se respectă, N. S. invocă birtul şi băutura – ca Ion Mureşan în cartea sa Alcool: „Decât iubiri în van, mai bine-n birt/ În fum, cu votcă şi prostituate,/ Cu nepăsarea de a fi, în flirt,/ Să dai mereu tristeţile pe spate” (XCIX). Deşi pare a se lăsa purtat de val, poetul se sustrage acestui lumesc carnaval: „Dar har de ai, nu-l risipi în bar/ Oricât ar fi amarul de amar!”

 Dacă ar fi să mă-ntrebe cineva care aspect îl prefer din poezia siladiană din acea perioadă, aş opta fără discuţie pentru sonet, gen în care poetul a realizat performanţe notabile printre cei care încă îl mai cultivă în zilele noastre. Iată o mostră: „Când voi pleca în noaptea necuprinsă/ Unind în mine cele patru zări/ Îţi voi lăsa, în flacără nestinsă,/ Iubirea, să răspundă la-ntrebări” (CII). Iată şi un sonet care sună, oareşcum, ca eminescianul De ce nu-mi vii: „De ce te vreau când nu mă vrei, când altul/ Fără să vrea primeşte ce-i oferi?/ De ce coboară în abis înaltul?/ De ce e mâinele mereu în ieri?/.../ De ce e gândul meu împărătesc/ Când slugile din gândul tău mă fură?/.../ De ce nu vrei măcar să mă împaci/ Cu gândul meu, cu mine. De ce taci?” (CXXXI).

Dar poezia de dragoste a autorului se îmbină/se împleteşte adesea cu cea religioasă; avem parte aşadar de o iubire dublă: „sufletul  meu ţi se-nchină e lumina divină ce vine înainte de crăciun/... e o sumă/ de păcate iertate o albire de suflet e cerul deschis (s.n.) din care coboară/ unul câte unul îngerii mei păzitori ca fulgii în ochii miraţi ai copiilor// iarna e împărăţia ta şi sala de aşteptare a mântuirii mele... / celor ce credem în iubirea ta în noua ta venire...” (131). „Degeaba însă vin cu tot alaiul/ De sentimente reîmprospătate/ Tu izgoneşti din mine raiul/ Şi-mi laşi doar veacul de singurătate...” (CLVI).

Escaladând Everestul... O fereastră spre Dumnezeu

Cel mai recent volum de versuri al lugojeanului Nicolae Silade este intitulat, cum spuneam (cu deplină îndrăzneală urcă poetul muntele!), everest. Cartea a apărut la binecunoscuta editură Brumar din Timişoara în anul pandemiei, 2020; MMXX, cum obişnuiesc ei să noteze anii. De aproape 150 de pagini – şi împărţită în două cicluri  - , ea cuprinde cele mai noi poeme scrise şi publicate de autor în presa literară. Un volum nou de versuri e (pentru puţinii care ştiu să-l aprecieze) o mană cerească, fereastră spre cer: „şi pe când săpa o fereastră în munte [probabil o fereastră spre/ dumnezeu] doi vânători îl împuşcară. din greşeală spune legenda...” (Am citat din partea a III-a a poemului chilia sfântului ioan de la prislop, care începe aşa: „se pare că a fost spus totul despre tot. dar nimeni nu a spus totul despre/ tot cum voi spune eu”. Astfel, poetul îşi „arogă” dreptul unui nou început în poezie; a reinventa lumea aşa cum numai el poate sau ştie).

Avem de-a face cu un poem teist în care se înregistrează comunicarea om-Dumnezeu: „când dumnezeu m-a întrebat cine eşti tu? cine vrei să fii? n-am ştiut/ să-i răspund. mă gândeam să fiu apa. pământul. sau despărțirea apelor de pământ. mă gândeam să fiu focul. să fiu cerul. sau toate laolaltă. lumina care luminează în lume și întunericul n-a biruit-o. mai târziu i-am zis: doamne vreau să fiu eu însumi. și dumnezeu mi-a zis: să fii!” Fără a fi vorba de-o poezie manifest religioasă, ideea de Dummnezeu este prezentă, implicit sau explicit, în mai toate poemele volumului: „cât de uman e dumnezeu când ne vorbeşte de iubire. şi cât de divin e/ omul când iubeşte” (chilia sfântului ioan de la prislop – II); „...şi s-a/ retras. în sine însuşi s-a retras. acolo unde nu e loc de-ntors. nici timp/ de amăgire. e mai degrabă o suire în fiinţa lumii. în dumnezeire”. Avem în faţă o poezie în care aluziile şi citatele biblice (ex.: Ioan 3:16) se împletesc: „și n-am putut să nu mă întreb ce a simțit dumnezeu când și-a văzut fiul răstignit pe cruce”  (o zi ca oricare alta pe pământ dar cu totul altfel în ceruri).

De bună seamă, ca toţi poeţii, şi Nicolae Silade simte nevoia irepresibilă a definiţiilor poetice. Una din cele mai sonore din volum, „cercul e pauza de respiraţie a spiralei”, este întâlnită în poema (non)sensul giratoriu. Dedicat unei intersecţii clujene, vizavi de hotelul unde au fost cazaţi poeţii la o întâlnire literară, acest poem prezintă o viziune autohtonă a universului: „un sens giratoriu care adună cele şapte străzi ale clujului care adună/ tot clujul toată românia lumea pământeană & subpământeană/ şi le învârte le învârte le învârte până când/ încep să urce toate în spirală spre cer...” Câteva poeme sunt dedicate cartierului unde locuieşte poetul: arealul său pământesc: cartier, bătrânul de la blocul 5, fratele lui george.

Un poem impresionant este cel dedicat mamei elisabeta: „pe mama o cheamă elisabeta nu nu e regina angliei dar e mai frumoasă/ decât ea și mai bună și mai regină...”; „dar mama e altfel decât surorile ei îmi cere mereu integrame şi pixuri... mă sună mereu şi-mi citeşte din/ biblie şi are o oră a  ei pe care o ţine ascunsă (s.n.)”; „mama dacă o întrebi cum am venit pe lume îţi va vorbi despre dragoste/ îţi va spune că a fost un miracol cu trei săptămâni înainte de naşterea domnului...”  O mostră care dovedeşte că iubirea de mamă n-are pereche în lume, se înscrie în seria agapao/agape (iubirea pură, dezinteresată cu care numai Dumnezeu poate iubi), depăşind toate celelalte iubiri pământeşti.

Dar poate că era necesar să încep demersul meu exegetic cu un poem integral citabil, scurt, dar cu valoarea unei profesiuni de credinţă, ilustrând aşadar crezul poetic al autorului: „mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ le-am binecuvântat şi le-am zis:/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul/ luaţi chipul meu numele meu/ şi suflare din suflarea mea/ [...] mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul le-am zis” (cuvintele). Un poem antologic.

Un imn adresat iernii ca anotimp imperial este cel intitulat zăpezile de la stâna de vale, poem dedicat iernilor româneşti din Coşbuc şi Alexandri: „să stai la geam şi să priveşti cum ninge.../ ce mare nea. ce înălţime. ce linişte. ce împăcare...”; „şi iarna încă nu-i/ un anotimp. e un regat. e o ţară...” (versuri care nouă ne-au amintit de cartea lui Gabriel Gafiţa – Iarna e o altă ţară). Putem spune, de altfel, că iernii îi este dedicată o întreagă secţiune (transversală) a cărţii. Iată încă un poem, inspirat botezat printre troiene şi troieni: „...şi maşinile care abia se mai văd printre troiene şi troieni aş vrea să număr fulgii toţi dar încă nu m-am născut nu...” Poetul îşi imaginează prima iarnă din „viaţă”: viaţa intrauterină, cu câtva timp înainte de data naşterii care, la orice poet, este una fastă, norocoasă, cu adevărat frumoasă: „ninge tare ninge continuu ninge frumos dar încă nu m-am născut...”

Dar, de la naşterea fizică, poetul trece la naşterea din nou, întru înţelepciune duhovnicească: „...un dangăt de clopot cheamă la liturghie prea multe religii prea puțină credință să treci dintr-un paradis în altul asta e naşterea naşterea din nou când troienit de înţelepciune (s.n.) te întrebi ce e viaţa...” Iar când poetul declară „e bine înăuntru” nu-ţi dai seama la ce înăuntru se referă: spaţiul de confort al căminului conjugal, sau pur şi simplu la protecţia caldă a lichidului amniotic în care fătul se lăfăie ca un celest scafandru, belfer înotător... „e bine înăuntru dar parcă mai frumos/ e afară și poate că totuși ar trebui să mă nasc pe mine însumi din mine”. Dar ciclul anotimpurilor se continuă în ultima secţiune a cărţii, intitulată un anotimp în paradis (iarna valahă, primăvara românească, vara carpatină, toamna principatelor). Un anotimp poetic celebrează şi poemul în VII părţi, splendid intitulat şapte zile medievale: „...pe alei ne întâmpină palmieri/ care-adună în ei mulţimi de tăceri. unde sunt cei de ieri? cetatea e vie de/ acum înainte doar prin ei. şi doar prin cuvinte”.

Deşi uneori pare puţin discursiv, poetul ştie să ascundă în text, ca pe o bombă, surpriza lirică - adeseori monotonia naşte poezia. Aparent, ai de-a face cu o incontinenţă verbală, dar când te aştepţi mai puţin apare revelaţia: „...după un pahar de răchie şi un recital de fabule/ cum apăsa cadenţat pe câte-o morală nepieritoare/ cu aerul că schimbă lumea această lume mereu în schimbare/ în care vii hotărât să rămâi/ dar eşti totdeauna pe picior de plecare” (ghilgameş). E drept, nu întotdeauna finalurile sunt la fel de pregnante ca acesta, dar şi aşa merită să te transformi într-un culegător de perle, pe urmele poetului: „de ce-aş da valea cernei pe o plimare în bronx cheile nerei pe un sejur în manhattan/ zgârie-norii mei sunt aceşti munţi minunaţi munţii/ carpaţi cu vârful în dor bucegi făgăraș parâng retezat și floarea/ de colț ca o stea răsărind în inima lor și zăpezile de altădată care iar/ se arată ca un miracol pe everestul meu interior”  (everest VI).                                                                                  

R. V. GIORGIONI

Nicolae Silade și reflecțiile unui „dezvremenitor”

Nicolae Silade și reflecțiile unui „dezvremenitor”   

            Cu siguranță, Nicolae Silade e „pe cale și pe cai mari atunci când vine vorba de Poezie, calea victoriei (nu o simplă uliță, stradă, stradelă sau bulevard) reprezentând un fericit parcurs poematic, o sumă de victorii personale ale inspiratului poet. Ca și famous people painting din debut, Nicolae Silade este unul dintre acei famous people writing, calea victoriei nefiind altceva decât calea (lactee a) Poeziei, triumful spiritului asupra materiei. În era click-ului și a pixel-ului (dublate de răspunsul postmodern al poetului la apelul rousseau-ist de întoarcere la natură), pentru cel în cauză, poezia funcționează ca efect de [localizare], Silade practicând un soi de „topometrie-topografie literară, fapt care conferă volumului calea victoriei (ce se înscrie în „lucrările omului, diferite, ca nuanță și substanță, de „lucrările domnului) calitatea unui veritabil „plan de situație.

Nevoia poetului de spațiu populat (cu grădini, vegetație luxuriantă și copii, simbol al inocenței la care recurge în repetate rânduri), echivalent al unei așezări-reașezări în sine (întreg volumul fiind, în fapt, un dialog monologat cu sinele, la rându-i topos-arhipelag interior), dar și prilej de meditație-autoscopie, parte din fascinația acestuia pentru rural/matrice/veșnicie, modelat însă de beneficiile pe care le presupune „up-datarea la civilizație („să prinzi răsăritul într-un sat modernizat din vest” - idem), vine în completarea obsesiei lui Nicolae Silade pentru vedere/privire/localizare, fapt ce transformă calea victoriei nu doar într-o veritabilă calea banatica, ci într-un ghid al călătoriilor extinse: „[…] privirea e doar un dar vederea un har/lumina o binecuvântare […]” (idem).

În funcție de starea de spirit sau de inspirația de moment, Nicolae Silade își pune titlurile poemelor în proză fie între paranteze drepte [reflexul unei (auto)limitări-delimitări] sau rotunde, fie le lasă libere, nestrunite, fără contur sau hotar. Există situații când finalul poemelor e unul deschis, conjuncțiile și (siebenbűrgen) ori se (j’adore sau zece pentru costinești III) de la sfârșit reclamând o invitație la continuare fie din partea cititorului (chemat astfel să coparticipe la `maieutica” textului), fie o revenire din partea poetului însuși, `suspendat” între gânduri și lumi.

calea victoriei e construită pe alternanța binoamelor sau a dubletelor antinomice: văzut-nevăzut, lumină-întuneric, cuprins-necuprins, infern-paradis (cu purgatoriul intermediar, după modelul dantesc), mișcare-nemișcare, existență-inexistență, aici-acolo, lumea aceasta-lumea cealaltă, aproape-departe, viu-mort. În genere, poemele în proză ale lui Silade sunt poeme celebratoare, poeme-cadre, poeme-secvențe (secvențiale), „asocieri ciudate” [ce amintesc de tehnica (bri)colajului și a punerii laolaltă], după cum afirmă însuși poetul, populate de un univers uman condensat, aparent haotic, în care celebritățile, rânduite ca într-o galerie portretistică (de tip „șantier, oricând îmbunătățibilă), joacă un rol central [cuprins/necuprins]: platon, bill gates, pelé, lenin, columb, gingis han, santa maria, napoleon, che guevarra, castro, cezar, yasser arafat, bush, gorbaciov, keops, stalin, da vinci, marx, nietzsche, lincoln, mao, elisabeta a II-a, shakespeare, mozart, tolstoi, picasso, spielberg, marie curie, elvis, hemingway, churchill, roosevelt, einstein, confucius, corneliu baba, cleopatra, aristotel, van gogh, toulouse-lautrec, tagore, rousseau, maica tereza, michelangelo, dali, pavarotti, marilyn monroe, goethe, lao zi, beethoven, hitler, mussolini, chaplin, ford, mike tyson, putin, freud,  gorki, pușkin, bill clinton, de gaulle, nobel, thatcher, eminescu, brâncuși, enescu, eliade, cioran, arghezi. La fel de bine, sunt poeme-tablouri, de tip caleidoscop, de unde puternicul impact imagistic-vizual.

Autosituarea lui Nicolae Silade în vecinătatea numelor de rezonanță invocate presupune lipsa unor complexe de inferioritate sau ale învecinării, inhibiții sau dificultăți de identificare din partea acestuia. Altfel spus, libertate deplină de creație („[...] liber liber liber într-o lume liberă [...]” - aleea litoral VII), conștiința valorii, dar și orgoliu de scriitor: „[…] eminescu poet și jurnalist ca mine ca/tine […]”( (pixeli (5)), „ninge ca într-o simfonie de mozart/ca într-un tablou de/da vinci picasso matisse ninge ca într-un poem de silade” (ninsoarea cea mare de pe muntele mic).

Există momente în calea victoriei când poetul îmbracă mantia ezoterismului, a încifrării hermeneutice: „[…] timpul/istoriei e chiar istoria timpului” [cuprins/necuprins], „dar cum să pui în mișcare nemișcarea te întrebi […]”, „[…] nu e nimic întâmplător în lumea/întâmplărilor […]”, „[…] când totul sfârșește într-o mare nemișcare/[...] care începe/ // să se miște de la sine din sine prin sine și pentru sine […]” [ecranizare], „[…] poate că moartea nici nu există […]” (pixeli).

Silade, la care coexistă poezia, proza, filmul și tabloul, cel care, pe-alocuri, își tehnicizează afectele (împrumută cuvinte din jargonul informatic), își este sieși „regizor”, creează scenarii sub semnul și auspiciile paradoxului: „ar fi prea simplu să  spui că vii dintr-o dragoste/mare dintr-un vis de dragoste dar poate că așa este/și așa este după ce ai văzut acel powerpoint de la/nasa și te simți ca un pixel într-o nesfârșită/hologramă și întreg sistemul solar e un pixel față/de alte sisteme solare […]” (idem), „[…] moartea a/murit de mult și dacă ești viu ești viu pentru că trăiești într-o țară moartă […]” (calea victoriei I), „ce să-i mai spui acestei lumi care știe atât de multe/dar cunoaște atât de puțin […]” (calea victoriei III).

Din perspectiva tentației de a cuprinde cât mai mult în poemele sale, Nicolae Silade arde etapele într-un ritm galopant-halucinant, așa că nu este de mirare că alături de pixeli, la câteva versuri distanță, se lasă pătruns de vraja poveștii de tip clasic: „[…] poate că totul e doar o poveste […]” (idem), de unde și tonul dubitativ (punerea sub semnul întrebării a evidenței și crearea, în replică, a evidenței poetice), alternarea realității „reale” cu realitatea virtuală. Cum Nicolae Silade e un om dedicat studiului, rememorarea vârstei christice ni-l prezintă în ipostaza acumulării de experiențe esențiale (tutunul și cafeaua adjuvanți îl țin cât mai mult timp conectat), atât pe linie extatic-spirituală, cât și pe cea lumesc-psihedelică (muzică, lectură), de unde și „uceniciile” sale succesive: „ascultam john lennon și citeam// elytis și prin norul  de fum din camera mea făceam/drumul îndărăt spre facerea lumii” (pixeli (2)).

Urmând calea începută în volumul miniepistole (ce conține poeme mai mult sau mai puțin autoadresate), melomanul Nicoale Silade („[…] muzica te face mai bun mai frumos mai viu […]”-  (pixeli (4)), cel îndrăgostit de viață (pe care preferă s-o descopere singur, și nu să-i fie explicată sau povestită: „[…] prefer bucuria// de a admira splendoarea de a trăi încă viu această// minune vie când plouă peste cele șapte izvoare” - pixeli (6)), nu renunță la galanterii când vine vorba de femei (femeia-peisaj), față de care se poartă curtenitor: „pot să vă dau un like domnișoară îi zic unei fete/ care vine pe plajă cu țâțele goale și părul în vânt/ are un trup de culoarea pământului are ochii de/culoarea mării și doar bikini o despart de/ goliciunea edenică […]” (j’adore sau zece pentru costinești X). Deloc întâmplător, în/pe calea victoriei, desprinsă parcă dintr-un „vis treide” (pixeli (3)), o fata morgana „adaptată” rigorilor (paradoxale) impuse de mediul online, se perindă o „ea” generică, universal-valabilă, iluzorie (căreia îi rezistă cu țigări și cafea), cu o identitate precar-incertă, în afara timpului și a spațiului, față de care manifestă un adevărat cult: „[…] seamănă totuși cu// fecioara maria dar mai mult seamănă fecioara/ maria cu ea și nu are nume pentru că toate numele// sunt în numele ei și nu are vârstă pentru că toate// vârstele sunt grație ei și tinerețea fără bătrânețe și// viața fără de moarte […]” (idem).

În poemele sale de tip pixel (la fel, realitatea-pixel, irealitatea-pixel, omul-pixel, „nesfârșire pixelată” (pixeli (7)), „cerul înstelat cu pixeli (pixeli (8)), „când totul se reduce la un pixel dintr-o imagine/ care îți stăruie în memorie dincolo de memoria/timpului […]“ - pixeli (13) etc.), fărâma care conține întregul (de unde și asemănarea cu tehnica pointilistă), Nicolae Silade pune în ecuație (citește poeme) faptul cotidian, dar și preferințele sale în materie de artă, muzică și limbaj IT. Pe toate le notează cu acribie ca-ntr-un jurnal (nedatat), pe toate le filtrează poetic și poematic. Iubitor de lux-lucis, de lumină, de soare, de apus și de răsărit, de piscuri, înălțimi și creste, de întinderi de ape (marea), de spectacolul grandios al naturii, fascinat de originile milenare ale poporului român (Herculane, Valea Cernei și miturile și legendele locului ocupă un loc important în poemele sale - „pământul e sfânt”- pixeli (7)), Silade se sustrage realității de tip carceral pe care o reprezintă blocul-spațiu de locuit (de dincolo de ferestre consemnează banalul în detaliu, pe care-l translatează apoi în „actualitatea literară” - pixeli (5)), creionând adevărate pictograme de inspirație chinezească (din nou, Herculane, cu peisajele sale de vis: „între ceea ce vezi și ceea ce este e un zid// transparent precum sticla […]” - pixeli (11)).

calea victoriei, „oglindire a celui ce sunt” (la o masă lungă și bogată), e locul în care Nicolae Silade creează adevărate șarade: „inexistența tuturor existențelor”, „[…] dumnezeu la fel survolează lumea și se face/ că nu vede/ ceea ce nu poți vedea dar nu trece cu/ vederea când vede că nu vrei să vezi când vede că/ nu vrei să crezi e o problemă// de vedere aici […]” (pixeli (11)), „[…] nu/ timpul nu el e important aici nu timpul ci să ajungi/ la timp sau înaintea timpului cu patru anotimpuri” (calea victoriei IV), „[…] adevăratul salvamar (am învățat la școala/ vieții) te învață mersul pe ape te învață înălțarea la/ cer” (aleea litoral III). În poemul (cu vădit rol de manifest) care dă titlul volumului, îl regăsim pe autor (rural plus citadin) în ipostaza de ghid prin București („[…] vă voi arăta calea vă voi/ arăta totul vă voi povesti totul” (calea victoriei I)), moment în care rousseau”-istul Silade reconfigurează, schimbă paradigma și perspectiva, se focalizează de pe macro (peisaj), pe micro (om): „mă gândesc la cei fără mâini fără picioare la cei/ fără cap fără suflet […]” (idem). 

Întreaga creație a lui Nicolae Silade stă sub semnul călătoriei (poetul-Ulise), fapt dovedit prin aceea că întoarcerii la natură i se alătură întoarcerea la iubire, adevărata „victorie” a poetului: „[…] calea victoriei este calea iubirii” (idem), calea poetului dinspre sine înspre sine (locuirea în sine însuși), ca prim-pas înspre descoperirea „celuilalt”, drumul spre Centrul-Axis al propriei ființe: „[…] eu scriu aici și îmi spun cunoaște-te pe/ tine însuți și stăpânește-te pe tine însuți dacă vrei/ să nu fii stăpânit […]” (imaginea statului). Veritabilă luare în posesie, admirabil exercițiu de domolire a sinelui năvalnic!

Itinerariile lui Silade nu se consumă doar în areale geografice bine definite (bucurești, herculane, padova, san marco, liubliana, szeged, mamaia, costinești, bușteni, buziaș, brașov, sighișoara, mediaș, alba iulia, sebeș, mărginimea sibiului, sibiu, făgăraș), ci și în istorie, în opera unor scriitori de primă mână (gunnar ekelöf, ungaretti, bacovia, eminescu), în mitologie sau în religios („ai văzut cum ne culcă luna la pământ cum ne/ ridică soarele din ape și dumnezeu din cuvânt spre/ cuvântare și binecuvântare […]” (calea victoriei V). Legat de aspectul spiritual (saltul de la fizic la metafizic), muntele și marea (simboluri predilecte, care-i provoacă poetului stări, îi induc senzații și îl inspiră) sunt percepute și din perspectiva hierofaniei, de unde și ideea peisajelor care se autocontemplă, se auto(ex)pun în lumină.

Tot sub zodia călătoriei se situează și fascinația lui Nicolae Silade pentru nou, pentru început, pentru primenire (exterioară și interioară), pentru „o nouă zi” și „o viață nouă” (j’adore sau zece pentru costinești VIII), replică la oroarea de banalitate, de static, de încremenire (inclusiv în mentalități păguboase): „[…] și ce/ suntem noi altceva decât drum și călători deopotrivă” (siebenbűrgen). 

Nu tot ce cade sub incidența poeticului e pe placul lui Nicolae Silade. Față de poezia generaționistă, de pildă, care, în opinia sa ucide misterul și frumosul, el emite ironice judecăți de valoare, devenind neîngăduitor-șfichiuitor: „[…] poezia generaționistă a anului/ 2017 care a abolit valorile și se reconfigurează de la/ o lună la alta de la o zi la alta// aș spune că ea seamănă […] cu/ fata aceea superbă care adună gunoaiele de pe/ plajă dar nu despre frumusețea ei scriu poeții/ anului 2017 ci despre gunoaiele pe care ea le adună/ sărmanii poeți […] unii au/ distrus poezia alții au reinventat-o […]” (aleea litoral V). La fel de tranșant este Silade când ia atitudine împotriva politicului ucigător de speranță (imaginea statului).

calea victoriei atrage prin mesajul predilect pozitiv pe care-l conține, veritabil crâmpei de filosofie existențială: „viață/ nonstop” (aleea litoral VI). Așadar, să luăm aminte!

* Nicolae Silade, calea victoriei, Ed.Cartea Românească Educațional, Iași, 2019, 91 p.

Florin-Corneliu POPOVICI

 

Everest, urcușul interior și îndumnezeirea

impresii de lectură

Everest, urcușul interior și îndumnezeirea*

Există în cel mai recent volum de prozopoeme, semnat de Nicolae Silade, o temă dominantă, înțelept asumată de poet și în volumele precedente, aceea a comuniunii perfecte cu Dumnezeu, Cel care este (în) Tot și în toate.

Astfel că, între realitatea imediată, materială, populată de locuri, oameni și întâmplări, și realitatea spirituală, filosofică, religioasă, determinantă în viziunea poetică a lui N. Silade, se poate observa un fir-fior călăuzitor, impalpabil și luminos, care-i poartă pașii dinafară spre înăuntru, acolo unde Îl va întâlni, cu siguranță, pe Dumnezeu; învingându-se pe sine și „intrând” în „singurătatea lui Dumnezeu”, cum într-o ninsoare care purifică totul, „o nesfârșită întindere peste care doar urmele pașilor tăi să se vadă urmele pașilor tăi către tine însuți”. Drumul, ninsoarea, memoria omului și a lumii într-un singur înțeles înalt, absolut.

Poetul, „troienit de înțelepciune”, (re)naște astfel cu fiecare decembrie (4), întrebându-se, parcă tot mai insistent, ce e viața, ce schimbări ar mai putea face (omul) în propria viață întru îndumnezeire sau dacă acest mod de asumare prin și în Dumnezeu este modul ideal care i-ar putea „asigura” înveșnicirea.

Tocmai de aceea, verbul care domină lăuntricul văz al poetului este verbul „a fi”. A fi „drept, senin și măreț”, a fi demn de rolul pe care Creatorul i l-a hărăzit omului pe pământ, a te situa deasupra lucrurilor mărunte, nesemnificative și neesențiale, urcând continuu un everest interior, aceasta pare a fi ideea definitorie, ideea călăuză a unui înalt principiu existențial.

Scris la persoana a II-a singular, volumul se constituie într-o subtilă și credibilă ars poetica, presupunând un neobosit urcuș metafizic, prin cuvinte înspre Cuvânt și întru contopirea finală cu esența divină.

Locuirea Totului, de fapt dorința și speranța omului de a transcende materialitatea ființei sale, ar putea fi răspunsul omului dat lui Dumnezeu, Cel care „locuiește întreaga istorie a lumii”, Cel care dorește ca omul să fie parte a Ființei Lui de lumină; Dumnezeu îl invită astfel pe om (El nu îl obligă niciodată) să se întoarcă, la auzul glasului Său, în paradisul din care omul „s-a alungat”. Dar întoarcerea este posibilă numai prin renunțarea la sine, la egoism, la dorința de „a avea” și nu de „a fi”, prin înduhovnicire, toate pentru a se câștiga în final pe sine. Minunată filozofie de viață! Pe care, din păcate, mulți nu o înțeleg preț de o viață!

M-a bucurat întotdeauna lectura cărților domnului Silade, un poet și un om cu totul special!

Proza sa poetică revine deseori asupra miracolului care face ca începutul fiecărui om să fie sinonim cu începutul întregii lumi.

Traversând realitatea imediată („eu stau aici pe malul Cernei…”), poetul ajunge întotdeauna în „casa de cuvinte” pe care și-o ridică în fiecare clipă și unde pare că se simte cel mai bine.

Repetarea unor cuvinte sau grupuri de cuvinte, accentuând astfel idei și imagini, sporește un sens al curgerii continue, de neoprit, în timp, a tuturor celor văzute spre contopirea cu cele nevăzute, ,„dintotdeauna spre totdeauna”.

Pentru că există un timp al tuturor timpurilor, un timp care cuprinde timpul fiecărui om și timpul tuturor oamenilor.

Într-o introspectivă „Declarație de dragoste pe proprie răspundere”, poetul mărturisește: „dintotdeauna mi-am dorit să scriu pentru totdeauna/ să surprind întotdeauna acel indescifrabil care să nu fie nici prea poezie nici prea proză…”

Repetând că totul în lume ține de miracolul divin (amintirea, neuitarea, frumusețea, iubirea, libertatea, facerea și refacerea lumii etc.) poetul declară, mai precis afirmă că „pentru o întâlnire cu Dumnezeu merită merită să renunți la tine însuți pentru a te câștiga/pe tine însuți oamenii da oamenii se vor mai bogați decât alții mai/ puternici decât alții mai în față mai sus mai presus de oameni n-am/ văzut însă oameni care să vrea să fie mai buni decât alții mai iubitori/ decât alții mai înțelepți n-am văzut oameni care să vrea să fie mai/ oameni decât oamenii și nu/ nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucerești/ everestul dinlăuntrul tău…”.

Pentru poet, „înomenirea lui Dumnezeu” trebuie să fie urmată, în mod firesc, de „îndumnezeirea omului”. Un exemplu minunat, în sensul atingerii everestului interior, este cel a lui Ioan de la Prislop, sfântul care „s-a nevoit până la moarte” în chilia pe care și-a săpat-o singur într-o stâncă.

Realizând că „moartea se ispășește trăind”, volumul everest se constituie și într-o invitație „să ne trăim viața hai să ne trăim pe noi/ înșine înainte să ne trăiască alții înainte să trăiască alții în locul nostru/ viața noastră singura ce ni s-a dat acest dar dumnezeiesc irepetabil/ acest dar dumnezeiesc neprețuit numai Dumnezeu știe cât face numai/ Dumnezeu știe…”

Am citit cu mare bucurie încă un volum, conceput armonios și inteligent, expresiv și introspectiv, semnat de poetul Nicolae Silade, un volum semănând cu o călătorie, al cărei sens este unul spiritual și moral deopotrivă. Consecvent cu propria filozofie de viață, dar și cu propria scriitură, poetul nu vrea să se abată sau să rătăcească drumul spre Cale, nu vrea, de asemenea, să piardă sensul Adevărului și al Vieții.

Tocmai de aceea, meditația sa poetică este însuflețită de luciditate, de gravitatea tonului (deloc ostentativ și zgomotos), de un remarcabil simț al rânduielii bune a lucrurilor, printr-un canon al unei solemnități prin care parcă o ușă i se deschide oricând poetului către Dumnezeu. Încât relația cu Cel care este nu este doar una necesară (condiției umane în căutarea propriei identități), ci și una vitală, esențială.

Cum Dumnezeu nu iubește podoabele exterioare, nici poetul Silade nu iubește luxul estetic exagerat, el concentrându-se cu precădere asupra a ceea ce urmează să spună. Precum pruncul înveșmântat doar în propria-i ingenuitate, poetul se înveșmântă în cuvintele pe care le are de adăugat, jertfelnic, Cuvântului. Cuvânt a cărui dimensiune se confundă, osmotic, cu totul.

Așa încât, latura interioară, personală, confesivă a scrisului său pare întotdeauna ascunsă sub faldul semantic al sfințeniei lui Dumnezeu. Abordarea unei ordini superioare a lumii, ordinea divină, presupune, evident, un demers liric aflat sub semnul unei aparente austerități expresive, poetul rostindu-se parcă voit „prozaic” într-o aventură poetică deloc exacerbată, definitoriu lucid controlată.

Luciditatea, bunul simț și bunul gust, dar mai ales un spirit critic bine temperat, îl ajută, cu siguranță, pe domnul Nicolae Silade să fie nu doar un inteligent și inspirat creator de poeme în proză, într-o manieră personală și recognoscibilă, ci și un înzestrat „făcător” al unei extreme de interesante reviste literare.

În Actualitatea literară pot fi (re)găsite nume importante ale unor scriitori actuali, de asemenea, nume ale unor critici literari respectabili.

* Nicolae Silade: EVEREST, Editura Brumar, Timișoara, 2020

Miruna MUREȘANU 

Austria

Ion Bălu: Poezia lui Nicolae Silade

Ion Bălu: Poezia lui Nicolae Silade

Prin noul său volum de versuri, Calea Victoriei, apărut la Cartea Românească Educațional, Nicolae Silade reia pe alte coordonate tehnica utilizată în volumul anterior, miniepistole (Editura Grinta, Cluj-Napoca, ediția a doua în 2019, la aceeași editură).

1. Continuitate  

Nu cu multe săptămâni în urmă, într-unul dintre „editorialele” semnate cu regularitate în pagina a doua din revista „Actualitatea literară”, Nicolae Silade afirma, voalat, că poezia sa va continua lirica lui Nichita Stănescu. O apropiere de poetul prahovean poate fi făcută. Dar abia cu volumul 11 elegii. O similitudine în formă, nu în substanță.  

Nicolae Silade a plecat de mai departe. A schimbat frecvent sintaxa și topica enunțului metric. Rolul procedeelor gramaticale în poezie a fost reliefat inițial de Roman Jakobson și de Boris Tomașevski prin determinări similare ce provoacă un ecou prelungit în memoria receptorului. Poetul reia de două sau de mai multe ori același enunț ori grup de cuvinte cu topica modificată, pentru a exprima o idee, un sentiment sau o trăire interioară.  

2. Structura  

Exceptând primele patru poeme de la începutul volumului și două de la sfârșit, celelalte sunt grupate în secvențe lirice de dimensiuni diferite.  

Întâile treisprezece poeme formează substanța ciclului intitulat Pixeli. Folosit întâia oară de S. T. Coleridge în anul 1796, în poemul cu titlul Songs of the Pixies, specia are o vechime de secole. Pixelii sunt făpturi acvatice de dimensiuni minuscule. Dicționarele străine definesc pixelul ca pe o noțiune minimă, folosită de sistemul informatic. Spune poetul: „după ce ai văzut acel powerpoint de la nasa și te simți ca un pixel într-o nesfârșită/ hologramă și întreg sistemul solar e un pixel față/ de alte sisteme solare galaxii roiuri de galaxii/ superroiuri...” (pixel 1).  

Vocea poetului folosește repetiția, amplificată frecvent de un element sintactic adiacent. În Pixelul nr. 6, poetul utilizează repetiția sinonimică pentru a exprima intensitatea unei semnatice: „ai putea să-mi explici cum se naște splendoarea” - întreabă poetul pe un interlocutor nenumit. Întrebarea este dublată de un efect semantic. ai putea să-mi spui „cum se formează norul ce urcă printre blocurile în ruină pe crestele munților din jur cum se fac auzite/ la cinci dimineața mulțimile de păsări din/ mulțimea de păduri ai putea să-mi explici...”. Repetiția se îmbină firesc cu poliptotonul, reluarea aceluiași cuvânt la diverse forme flexionare: „ai putea/ să-mi explici cum se ruinează lucrările omului și cum se renovează / spre a se ruina din nou...”. 

 În mai multe poeme, Nicolae Silade vorbește despre sine și năzuințele sale, dezvăluindu-și trăirile interioare față de univers și realitatea contemporană. În Pixelul nr. 2 , de pildă, descoperă frumusețea trecutului: «în vremea aceea aveam vârsta lui Isus și studiam ca Isus universul întreg toate legile lui toate religiile lumii până la mine până la „eu sunt religia mea”», din propria-i cameră, făcea drumul îndărăt „spre facerea lumii până la eva până la adam până la/ pământul acela pustiu și gol și până la întunericul acela în care/ duhul lui dumnezeu se mișca pe deasupra apelor…”.  

În pixelul nr. 3, vocea poetului evocă imaginea unei femei cunoscute cândva: „am văzut-o venind ca într-un vis treide avea o rochie luuuungă și albă cum au miresele când merg la altar…”. Venea „și încă mai vine și-acum când mă trezesc îmi fac o cafea aprind o țigară și prin norii de fum o văd tot pe ea”. Femeia din vis „vine întotdeauna și nu vine oricum vine dintr-o dragoste mare și dintr-un miracol postum o văd și mă bucur că o pot vedea așa cum vezi un răsărit de soare un izvor în munți nemărginita mare”.  

În  poemul La o masă lungă și bogată, ce părea „fără sfârșit”, vocea poetului imaginează un festin pantagruelic, unde bucatele nu se terminau niciodată: „și era atâta depărtare între noi și atâta apropiere încât când te priveam mă preavedeam pe mine. poate că și tu privindu-mă te preavedeai” în celălalt capăt al mesei. Poetul a privit-o îndelung, până când  văzut-o „în lumină lumină gând în gând și cuvânt în cuvânt. oglindire a celui ce sînt.”  

3. Calea Victoriei 

De ziua Franței, Nicolae Silade surprinde Bucureștiul, „micul Paris”, într-o nouă lumină. O zi călduroasă. Bucuros să revadă clădirile vechi ale orașului, se așează la o masă a Hotelului Restaurant „Belvedere” și comandă o sticlă de fanta. Trei secvențe surprind tonalitatea orașului. La o masă alăturată, doi arabi vorbesc despre o sumă de nouă milioane de euro; la parter, doi țigani se ceartă pentru un bilet de avion. Din cinci în cinci minute, zgomotul orașului este acoperit de sunetul unei salvări. 

Întâia parte a poemului se încheie cu vocea ghidului: „veniți pe calea victoriei doamnelor și domnilor să mergem la academie la parlament la președinție să mergem la monarhie…”. În a doua parte a poemului, vocea poetului rostește: „păcatul nostru doamne iartă-ne e că nu vrem să știm că există un timp al sosirii un timp al plecării nouă ne place să zăbovim să zăbovim între timpul sosirii și timpul plecării”. Dar din timpul zăbovirii - avertizează vocea poetului - să faci „timpul izbăvirii de timp asta e o artă doamnelor și domnilor”. În a treia parte a poemului, vocea poetului introduce o meditație asupra făpturii și a existenței ei trecătoare.  

Al cincilea poem din același ciclu constituie o sinteză a zece ani din viața poetului: „da trebuie să speri sau să crezi sau amândouă altfel e greu pe pământ cum spune Bacovia și viața ta nu e viață e moartea ce se ispășește trăind cum a spus Ungaretti”. […] „am pornit așadar pe un drum singurul drum care duce din noi înșine spre noi înșine”.  

Era primăvară „când am pornit și am ajuns primăvara după zece ani zece zile zece ore zece minute la fel ca ulise…”. Dar nu timpul este important - rostește vocea poetului – „ci să ajungi la timp sau înaintea timpului cu patru anotimpuri într-o singură zi zi de toamnă ploioasă la Szeged și iarnă de vis în Slovenia vară în piața San Marco și ploaie de primăvară în Padova”. Am văzut „cum ne culcă luna la pământ cum ne ridică soarele din ape și Dumnezeu din cuvânt”. Luate din context, versurile par enigmatice. Dar prin ele, vocea poetului sintetizează un deceniu de călătorie în țările Europei.  

4. Siebenbürgen 

În gara Brașov, oaspeții sunt cazați într-un hotel de cinci stele. A doua zi de dimineață, se urcă în „Transilvania train”, în sunetul muzicii. Prima oprire la Sighișoara, „Haferland țara ovăzului (o țară a văzului nu există încă)”. Ce bogat era acest ținut și ce dezbogățită masa de prânz. După un tur al orașului și o cină de taină, vizitatorii sunt cazați la un hotel de șapte stele. A doua zi de dimineață, vizitatorii pornesc spre Mediaș, unde sunt așteptați de meșteri populari. Ei conduc vizitatorii, unde sunt așteptați de meșteri ce îi duc în ateliere. Către seară, oaspeții pornesc spre Alba Carolina. Aflate în fața gării, unitățile de artilerie trag salve de tun în onoarea oaspeților. Vizitatorilor le trebuie o zi întreagă pentru a face turul orașului în sunet de viori și violine. Urmează Sebeșul medieval, unde biserica evanghelică își deschide porțile și orga din veacul anterior. Urmează Sibiul cu fortificațiile sale celebre, apoi Făgărașul cu mirajul și miracolul lui, după care vizitatorii se urcă din nou în „Transilvania train” și „pornesc pe drumul de întoarcere”, memorând „toate văzutele și nevăzutele”.  

5. Contraste  

Cincisprezece volume sunt grupate în ciclul J’adore sau zece pentru Costinești. O doamnă se pregătește să plece la munte, pentru că nu mai poate suporta „atâtea răsărituri și apusuri de soare”. Și se justifică că nu mai poate suporta valurile nesfârșite, „atâtea răsărituri & apusuri de soare de lună și toate din mare”. Și își motivează opțiunea: „ador înălțimile drumețiile montane potecile cu urme de urși și aromă de zmeură și tânguiri de mierlă ador vârful omul și cerbul carpatin retezatul și masivul ceahlău”. În poemul al șaselea, la întrebarea poetului: „de ce v-ați construit casa la mare dacă adorați muntele?”, doamna răspunde: „am și la munte o vilă […] dar îmi place să locuiesc în mine însumi”.  

Dimineața, pe malul mării, când barurile s-au închis, un concert de greieri și o liniște atotcuprinzătoare se instaurează încet, încet, doar valurile sunt mereu neliniștite în așteptarea răsăritului (VIII). În poemul X, din același ciclu, acostează o domnișoară care vine pe plajă „cu țâțele goale și părul în vânt are un trup de culoarea  pământului are ochii de culoarea mării și doar bikini o despart de goliciunea edenică”. La întrebarea poetului: „pot să vă dau un like domnișoară?”, tânăra vine și îi cere un foc, îi mulțumește și tace „și mă-mbrățișează cu tăcerea ei”.  

6. Aleea litoral  

În șapte poeme, grupate sub titlul aleea litoral, poetul așterne o privire critică peste făpturile umane: „plaja s-a umplut de babe de babi de fete tinere devenind babe (cum spune geo dumitrescu) cu trupurile atârnând de un suflet rătăcit într-o lume fără suflet cu varice cu vergeturi cu țâțe lăsate la vatră”; „le-am admirat îndelung goliciunea trupului sufletul gol și deșertăciunea spiritului”. 

În Poemul IV, vocea poetului înregistrează desfășurarea unei zile obișnuite la mare. Pe terasă, așteaptă ospătărița cu berea. Zgomotul general este acoperit de plânsul unui copil. El amintește că cineva a venit pe lume, că cineva pleacă și cineva rămâne. Lumea totuși - constată vocea poetului - e la fel de frumoasă. În Poemul VI, poetul surprinde o zi friguroasă și „urâtă urâtă urâtă în care nu ai ce face nu ai ce vedea (dacă mai e ceva de văzut/ după ce ai văzut totul și ai înțeles totul) stai pe balcon și privești marea învolburată…”. 

Unii nu pot să trăiască fără „imaginea statului devenită pentru ei zeitate fără acel post tv/ unde apar tot felul de guguștiuci politici...”. 

În secvența următoare, poetul rememorează un sejur petrecut pe Valea Prahovei. Aflat la Bușteni, privirile poetului se opresc pe un panou mare, pe care scrie „for sale/ două dacii ruginite năpădite de iarbă și o casă brâncovenească veche în care demult nu mai locuiește nimeni”. Casa are tencuiala căzută, țigle lipsă, camerele în care „se jucau altădată copiii boierilor copiii micilor industriași copiii comuniștilor”.

--------------------------

* În ziua de 7 mai 1946, ora 12, Radio Londra a anunțat revenirea Ardealului de Nord României. La aflarea veștii, studenții au organizat o entuziastă festivitate, în 10 mai, care s-a transformat într-o grandioasă mișcare anticomunistă. După demonstrația din 10 mai - va mărturisi ulterior Tudor Bugnariu, profesor de marxism - s-a decis la județeana de partid să li se dea o lecție studenților. În seara zilei de 28 mai, o coloană de camioane cu aproximativ o mie de muncitori, bărbați și femei, s-a îndreptat spre căminul „Avram Iancu” și l-au devastat. Atrasă de vacarmul dezlănțuit, o patrulă sovietică a intervenit și i-a somat pe muncitori să părăsească locul. La 11 iulie, Lucrețiu Pătrășcanu, secretar al Partidului Comunist Român, a rostit la Cluj o amplă cuvântare, în care a pronunțat propoziția: „Întâi sunt român și apoi comunist”. Pentru vorbele acestea a fost criticat de „Scânteia” și de Gheorghiu-Dej. Puțin mai târziu, a fost arestat și ucis în închisoare, în 1954. (Ion Bălu, Viața lui Lucian Blaga, vol. III, 1997, p. 224-229)

--------------------------

După naționalizarea din 1948, vila lui Pătrășcanu a fost naționalizată și atribuită inginerilor de la Fabrica de Hârtie. Când fabrica a fost vândută unui întreprinzător particular, acesta a transformat-o în atelier de croitorie. Prin contrast, poetul alătură „expoziția cirque d'art de la Castelul Cantacuzino” din Bușteni și expoziția de pictură modernă deschisă în casa familiei Cantacuzino din Florești, Prahova.  

7. Visul și realitatea  

De la o vreme, mărturisește poetul în old fashioned dreams, „ne povestim visele” după o noapte „cu dureri de spate și crize de fiere și tu le vei cunoaște o hypocrite lecteur mon semblable mon frère și tu/ îți vei povesti visele dimineața la o țigară în fața unei cești de cafea dar le vei/ povesti fragmentat pentru că anumite pasaje se pierd/ la întâlnirea cu realitatea”.  

În structura poemului său, Nicolae Silade introduce o secvență reală. O fată de 17 ani și-a pus capăt zilelor deoarece băiatul de care era îndrăgostită i-a spus că nu o mai iubește. Oare să fie iubirea atât de puternică și atât de dureroasă despărțirea, încât nu poți trece peste o ruptură atât de brutală?  

Poetul a dat timpul înapoi cu 142 de ani și l-a văzut „pe împăratul Franz Joseph/ în carne și oase […] pe împărăteasa Sissi în carne și oase în timp ce carnea și oasele lor odihneau mai departe departe în cripta imperială din Viena”. Actorii de azi au intrat at\t de bine în pielea personajelor de ieri, încât „adevăratul Franz Joseph și adevărata Sissi ar fi dat totul să intre în pielea actorilor de azi”.  

În poemul intitulat ninsoarea cea mare de pe muntele mic, vocea poetului surprinde o ninsoare de basm: „ninge ca într-o simfonie de mozart ca într-un tablou de da vinci/ picasso matisse ninge ca într-un poem de silade”. Poetul vorbește despre ninsoare pentru că îi plac ninsorile din copilărie ca în visul unei nopți de iarnă... 

​8. Poetica  

Toate poeziile aproape sunt construite pe o succesiune de figuri stilistice puțin întâlnite în poezia contemporană. Ele se ivesc ca într-o constantă de-a lungul întregului volum. Frecvent, poetul folosește panoda: „ca să înțelegi de ce el/ care ne vede pe toți/ el care se vede pe sine/ nu poate fi văzut”. Personificările sunt frecvente: „toate apele se varsă în mare şi marea tot nu se umple zice/ ecleziastul ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc ca iarăşi să pornească de acolo”. În numeroase poeme, Nicolae Silade folosește polisindetul, alcătuit din „și”: „de acolo vine răsăritul de acolo vine și/ apusul și norii aceia albi și mărunți și înserarea și vântul și ploaia și furtuna și nesfârșitele valuri”. Poliptotonul se ivește în multe poeme: „băi de soare băi de valuri îmbăieri/ într-o nesfârșire de care sunt sătulă cum era hyperion de veșnicia sa” etc. 

Un gând se întoarce printr-o declarație de dragoste către femeia iubită: „mă bucur că ești a mea și ador să fii totdeauna a mea căci vorbesc despre tine mândrindu-mă cu tine și vorbesc despre frumusețea ta mândrindu-mă cu frumusețea ta cu frumusețea ta unică și irepetabilă”  

În foarte multe poeme, Nicolae Silade vorbește despre sine și aspirațiile sale, dezvăluindu-și atitudinea față de univers și realitatea imediată. În pixelul nr. 7 își exprimă fascinația lecturii: „în vremea aceea aveam vârsta lui Isus / și studiam ca Isus universul întreg toate legile lui toate / religiile lumii până la «eu sunt religia mea» / nu într-un templu nu într-o biserică  ci într-o cameră de 4 pe 4 cu obloanele trase și un bec/ de 100 totdeauna aprins nu știai când e zi când e / noapte...”. 

Printre cărțile de poezie ale noului început de secol, volumul semnat de Nicolae Silade iese în evidență prin deosebita valoare artistică. Un volum în care vocea poetului surprinde critic realitățile României de azi. Asemenea unui potențial demiurg, Nicolae Silade creează prin intermediul unor constante lirice eterne.