Îngerii și eonii poetului Nicolae Silade
„iar pământul un înger din brațele lui/ smulgându-mă
am zărit pe cel sfânt cum întinde/ o mână celui de lume desprins...” (eon VIII)
Lumina de dinaintea
luminii...
Înainte de a lectura
poezia lui Nicolae Silade e necesar să te apleci puțin aspra cărții Geneza;
asupra textului biblic în
totalitatea lui, sau măcar asupra evangheliilor.
Pentru că aceasta e
procedura însăși a poetului: volumul EON începe cu o mică „geneză” prefațială,
intitulată „În loc de cuvânt înainte,
un înainte de cuvânt”.
Cum Evanghelia după Ioan
e supranumită mica geneză (datorită începutului ei „inițiatic” la început a fost cuvântul...),
la fel trebuie urmărit atent cum începe eonul siladesc.
Exegetul Sfintei
Scripturi se izbește încă de la primele ei cuvinte de următoarea dilemă: o
lumină ciudată – neînserată sau increată – apare încă de la începuturi.
Și iată zilele creației,
cu realizările lor: lumina (1), cerul (2), pământul (3), soarele/luna/stelele
(4), viețuitoarele mării (5), viețuitoarele pământului - inclusiv omul (6); iar
ziua a șaptea, sabatul, este ziua de odihnă.
La sfârșitul fiecărei
zile, se spune: „Astfel, a fost o seară și apoi a fost o dimineață; aceasta a
fost ziua... ”
Tot la fel poetul nostru
își imaginează începutul unei
zile ca pe un început de lume în sens invers: stelele și luna dispar – se șterg
– de pe boltă odată cu concertul de greieri, lăsând în loc „liturghia matinală
a păsărilor”.
Și apare întrebarea: „Ai
încercat vreodată să vezi cum se face ziuă înainte de răsăritul soarelui?” (Crepusculul
– răsăritul de dinainte de răsărit – este de fapt începutul.)
Dar înainte de ciudata
lumină a începuturilor, când se crăpa
de ziuă în univers – a existat Cuvântul, fără de care nimic n-ar fi venit
la viață/în ființă: Cuvântul-Dumnezeu. „Căci El zice și (ce zice) se face...”
După ce desparte lumina
de întuneric, apele de uscat, Creatorul constată, legat de creația Sa, că
„toate erau bune” și de folos. Iar creatorul mai mic, cel de astăzi, poetul, așijderea.
La sfârșit, își face un
bilanț de etapă, care – întâmplător? – coincide cu cel al Mântuitorului: la 30
de ani (la care se adaugă trei ani și jumătate), după o peregrinare prin
„pădurea întunecată” a lumii, dantesca selva oscura, își începe
lucrarea, pentru că s-a făcut „ziuă în viața mea, a răsărit soarele și mi-am
regăsit calea”.
Așa începe peregrinarea prin lume a poetului, ca
în acest parcurs genezic. Și așa se desfășoară acel „înainte de cuvânt” al cărții
(când a fost... ce?). Și abia acum putem intra și noi în pădurea de semne a cărții.
Întâlnirea cu Zeul
De vreo 10-12 ani, mai cu
seamă de când păstorește și revista
„Actualitatea literară”, Poetul Nicolae Silade este bine cunoscut în peisajul literaturii
române. El, cât și temele sale, dintre care dragostea este pe primul loc.
Dragostea erotică,
pământească/mundană, cât și dragostea divină – agape. Poetul este „veșnicul
îndrăgostit”, dar de cele mai multe ori de... femeia lui Eminescu: „copia
imperfectă a unui prototip irealizabil” (cum scria în manualul nostru de clasa a
X-a).
Fiindcă altfel, după cum
îl cunoaștem noi, e un bun familist. Dintre motivele cultivate de poet – și
neremarcate de critici - ne-a atras atenția cel al zefirului, întâlnit în
primul ciclu al cărții pe care o analizăm, ciclul eon:
„spune-mi tu zefire tu
care treci abătut/ peste viața mea veche suflând ușor/ ca într-o lumânare
spune-mi tu care treci/ prin moarte cârmind spre lumină/ spre o viață nouă...”
(eon VII); „acum iată se-ntoarce zefirul/ și zori de ziuă nouă se arată” (eon
II); „mereu sihastru, ascultând/ doar foșnetul zefirului printre frunzare...”
(eon IX).
Un alt motiv aprop(r)iat,
propriu poeziei lui Nicolae Silade este Zeul (noi l-am transcris cu majusculă,
pentru că e vorba chiar de Zeul Zeilor/Domine Deus). Chiar cu El și fulgerul
său – „Jupiter Tonans” - începe ciclul EONilor:
„întâlnire cu zeul glasul
său mai puternic ca tunetul/ m-a trezit de din somnul cel negru al morții/ și
fulgerul său o clipă mi-a luminat/ în depărtare calea...” (eon I).
În doctrina gnosticilor –
una dintre ele, că sunt foarte multe – un sens al „eonului” este îngerul, ca
intermediar între lumea lui Dumnezeu și cea a oamenilor.
Cunoscutul filosof timișorean
Corneliu Mircea chiar așa numește realitatea spirituală, lumea lui Dumnezeu: Eonul
divin:
„Nu voi rămâne singur nici
după ce mă voi desprinde de trupul în agonie și voi pătrunde în eonul divin,
acolo de unde nici n-am plecat vreodată pe de-a-ntregul...” (Fascinația
divinului, Eikon, 2022, s.n.).
Dar cel mai reprezentativ
text din volumul lui Nicolae Silade este anonimus, cu care începe
ciclul omul cu două umbre:
„el nu are nume nici
margini nu are/ este marele nostru necunoscut marele anonim/ este cel care
este”.
Este chiar definiția
dumnezeirii, care se auto-definește (YHWH) – Marele Anonim al lui Blaga.
Iar dacă ar fi să mergem și
mai departe în timp, cu vreo 2500 de
ani în urmă, dăm de definiția lui Parmenide: cel care a celebrat „Ființa continuă,
fără-de-început-și-sfârșit, nepieritoare și întreagă, una și indivizibilă”.
Iar la poetul nostru: „și
dacă nu are nume nu e nimic/ mai ciudat este faptul/ că n-are început și n-are
sfârșit”.
El este și Marele
Singuratic înconjurat de tunetele și fulgerele tăcerii:
„dar el tace/ e un mare
singuratic și un mare taciturn/ uneori leagă un cuvânt de altul/ o frază de
alta/ și le rostește cu intensitatea tunetului”.
La acest tărâm de Dincolo, aflat în „nesfârșime” (termen
atât de drag amintitului Corneliu Mircea) se referă și poetul analizat în
primul dintre eoni:
„dincolo de râul ce se
cheamă uitare/ am visat o câmpie înflorită cu crini/ o întindere mai albă ca
spuma/ mării ce urcă-n înalturi”.
Nu e greu de recunoscut
aici râul Lethe, cel „cu ape încethe” (cum poetizează un altul), nici câmpia cu
crini din locurile cu verdeață...
Dar aici va fi și locul
de întâlnire al Poetului cu prietenii săi de dincolo: Elytis, Seferis, Montale,
Eliot, pomeniți în ciclul binecuvântările:
„prietenii mei întorși la
tine (la Dumnezeu,
n.n.) și care dorm în pacea ta elitis seferis/ montale și eliot...” (I).
Ca și în Despre îngeri de Andrei Pleșu,
îngerii păzitori se bucură de atenție și în poetica lui Nicolae Silade:
„el văzu din departe neliniștea
mea. nu te-ntrista/ îmi zise. nu te-ntrista. eu sunt un înger./ un înger
de pază. eu adun ce rămâne/ din arderea ta” (îngerul de pază – 282,
s.n.).
Poetul practică vederea
cu gândul, vederea Nevăzutului. Într-un fel, poezia sa urmărește evoluția
lumii de la Geneză
la Apocalipsă – din Eden
în Noul Ierusalim, când „noul soare” al lumilor presupune un cer nou și un
pământ nou:
„o, fără sfârșire. o,
neliniștea omului./... printre atâtea însemne și atâtea minuni/ himeră cu ochii
deschiși spre înalturi/ himeră cu ochii deschiși spre adânc...” (poema
silvană I).
Timpul actual, fragment
de eoni – care se varsă în veșnicie
– are și el un moment al întoarcerii (mitul eternei întoarceri la Mircea Eliade):
„e vremea să întoarcem
clepsidrele/ să facem lumină de jur împrejur/ și tu/ chip unic multiplu să renaști
în memorie/ mai viu mai viu decât viața...” (mergere înainte I).
Și iarăși și iarăși – ne
întoarcem la vedenia Nevăzutului:
„și iarăși/ mai mulți
ochi nu reușesc/ ceea ce gândul el singur/ reușește să vadă” (III. vindecarea
orbului / ciclul vindecările); „îmi voi umple cu vată urechile/ așa cum
face iarna pământul/ ca să-și audă suspinul/ venind din adânc.” (VII.
vindecarea de mistere).
Poeme reînviate – poeme
confiscate (și eludate). Îngerul
rătăcit
Volumul de față („un fel
de antologie”) cuprinde o selecție din câteva volume ale autorului: mergere înainte
(Lugojpress, 1997), eternelia (Marineasa, 2006), miniepistole (Grinta
2017).
Menționata lirică erotică
a poetului se concretizează în motivul chipului:
„tot mai viu tot mai viu
înlăuntrul zăpezilor/ și mai alb fără seamăn de alb/ în adâncul memoriei mele/
chipul tău îmi apare din nou/ primăvară în mijlocul iernii// dar iată zăpada la
tâmplele noastre/ ca o roire de gânduri streine/ amintind tinerețea și
dragostea noastră/ de parcă streine/ sunt toate și noi înșine nouă streini...” (IV.
mergere înainte)
Apare ideea îmbătrânirii
în dragoste, care induce sentimentul înstrăinării. Dar iubiții nu se
înstrăinează propriu-zis unul de altul, ci de lume/viață; gândul întoarcerii în
natură/în elemente începe să ne bântuie de la o vreme:
„o, când va fi să-mi bați
din nou la ușă/ tu inimă a lumilor, o, când//
mă voi întoarce trist în elemente/ voi fi doar un cuvânt în gura ta/
punând adaos vechilor amprente/ sonetele durerii și o stea”: sonetine (3).
După primul ciclu, cel
care dă nume cărții, vin vindecările, de factură biblică: ologul,
orbul, slăbănogul – dar și o vindecare de iluzii și mistere...
Apoi o poemă silvană din VII fragmente
lirice, amintita mergere înainte (XII) și: omul cu două umbre, ziua fără
ore, mașina de înrămat neliniști (ciclurile cele mai lungi), poemul eternelia,
cât și împărăția cuvintelor, binecuvântările (V) și a șaptea frumusețe (VII).
Observăm la Nicolae Silade, pe
lângă alte calități, și o știință a găsirii titlurilor. Dacă este să ne dăm cu
părerea, noi ne-am legat de unul cu tentă postmodernistă, mașina de
înrămat neliniști, de care am dori să ne ocupăm cu o altă ocazie, separat.
Incluzând în cuprins
poeme publicate în timp în mai toate revistele importante – în care nu le putem include pe cele din
străinătate – : România literară, Luceafărul, Convorbiri
literare, Orizont, Flacăra, Ramuri etc., volumul antologic eon se
vrea un bilanț de etapă a creației poetice siladești.
Nicidecum operele
complete (care cam sună a... apropiere de veșnicie). Iar despre secțiunea
aceasta, mașina de înrămat neliniști, preferată de noi, care ar
fi de dorit să se materializeze într-un volum aparte, că titlul e prea...
minunat! - vom zice că este cea mai proeminentă din cadrul antologiei de față.
În Un cuvânt de încheiere, poetul însuși dă socoteală – dă seamă – de
„teancurile de manuscrise rămase prin sertare” – mormane din care face o aprigă
selecție.
Dintre poemele arse pe
drumul vieții (drumul dintre Lugoj și Buziaș), poetul reînvie – sau recompune – o bună parte. Deci
n-au fost definitiv pierdute, cum celelalte două caiete de 200 de file
confiscate în armată de un tovarăș colonel...
Dar cele socotite nedemne
au fost, intenționat, eludate. Deși noi, recenzenții, mai „pescuim” pe ici pe
colo câte-un poem de dragoste, adevăratele volume pe această temă au fost cele
două din iubirea nu bate la ușă.
Dacă am înțeles bine,
poetul intenționează să le publice separat, într-o antologie a poeziei de
dragoste. Chiar în ciclul nostru preferat, mai sus-menționat, descoperim poeme
de dragoste: cele șapte cântece pentru eliza - încă vreo câteva pentru alina, pentru alinare..., „cântece”
în care ea este văzută „ca o antică zee”, iar el ca un „personagiu postum”.
Oricum, mici capodopere,
bijuterii stilistice am putut remarca și în alte sectoare ale cărții: sinele (pagina 225), cel viu
(171), unul (291), întocmai ca fulgerul (178), însingurare (292), splendori (278), ca-ntr-o
oglindă (267) / majoritatea din împărăția cuvintelor.
(Într-o paranteză – spre
a nu fi bănuiți de vreun parti-pris – trebuie să adăugăm că unele poeme sunt
doar frumoase-și-gândicioase). În orice caz, ciclul preferat de noi conține
cele mai multe poeme reușite:
„e mult de când nu ne-am
văzut/ și nu mai am inimă iubito/ doar un ceasornic vechi care numără/ toate
absențele tale.../ ... / e atât de târziu încât timpul/ pare o mașină de
înrămat neliniști... iar sirena tristeții sună în gol...” (mașina de
înrămat neliniști).
Un poem frumos al acestui
ciclu este și cel dedicat orașului Lugoj – unul dintre mai multe – închinat
Celui înviat:
„o mireasmă de înviere
plutește/ pe vechile străzi ale lugojului” (cel viu).
Iar poezia care merită
citată integral este o femeie umblând dezbrăcată –
poem dedicat Poeziei:
„eu vin şi vă spun/ cine-a
văzut o femeie umblând dezbrăcată/ ca o nebună noaptea pe străzi//cine-a
văzut-o/ dansând şi cântând/ să nu se-nsoţească cu ea/ să nu se-nsoţească/ să
nu// căci numele ei/ este chiar poezia/ şi pe mulţi i-a pierdut/ până-n ziua de
azi”.
Dar tot poetul este și
îngerul rătăcit prin localuri și grădini de vară:
„veți spune că sunt/
îngerul rătătcit prin grădina de vară/ vă voi spune/ că rătăciți sunteți voi//
eu sunt calea și tot eu călătorul/ cântă-mi cobzar un cântec de dor!” (printre alcooluri tari şi femei uşoare)
Cât privește titlul cărții
- „eon” - vârstă sau veac - este un
termen complex și controversat, însemnând
o aglomerare mare de timp: secole și milenii, mergând până la veșnicie (zoe
aionion, care înseamnă viață veșnică); dar și ființe spirituale cerești,
populând intermundiile.
Eonii sunt un ordin al
ființelor spirituale, cerești, emanații ale naturii Divine, atribute ale
naturii Absolutului (vezi și Encyclopædia Britannica).
Primul Eon a emanat
direct din dumnezeire, încărcat cu forță divină, pe când cei care i-au urmat,
emanațiile succesive, au diminuat.
Numărul lor crește proporțional
cu îndepărtarea de focarul divinității (dar atunci cu apropierea de noi, poeții!?!).
Gnosticii și maniheii
consideră că eonii – cei inferiori – au avut un rol hotărâtor în cosmogeneză,
crearea lumilor inferioare, materiale.
Într-un cuvânt, eonul, ca
motiv poetic, depinde de felul în care îl utilizează poetul cu pricina. Iar
poetul nostru valorifică și exploatează din plin pletora de semnificații ale
termenului.
(P.S. Noi ne vedem nevoiți să ne oprim aici, altfel
ne-am trezi cu un articol de anvergura unei monografii... Ceea ce încă nu e cazul, fiindcă poetul în cauză,
destul de prolific, e departe de operele complete; vasăzică, încă mai are ceva,
mult și consistent de spus.)
Remus-Valeriu GIORGIONI
