Nicolae Silade: strategii stilistice
Despre primele două cărți ale lui Nicolae Silade - Visul în lucru și Mergere înainte - am scris (destul de lapidar) acum câțiva ani. Remarcam atunci apetența poetului lugojean pentru atmosfera bacoviană, pentru culoare și pentru încercarea de revigorare a unor arii de inspirație pe care se părea că poezia de azi le abandonase: natură, visare, dragoste pură.
Constante inovații expresiv-stilistice apar în volumele de lirică următoare, în care poetul pare că-și fixează o nouă modalitate de aderare la modernismul poetic: o schimbare a formulei expresiv-compoziționale, în care putem recunoaște, mai întâi, o lărgire a așa-numitei „arii de inspirație”, o schimbare de limbaj, o stabilizare a expresivității unor formule lirico-prozaice întâlnite destul de des în literatura (mai ales în poezia) de azi.
Nicolae Silade rămâne, în esență, poet; doar că discursul liric se amplifică, uneori, nebănuit de mult, și lasă cititorului (obișnuit, „comun”) de poezie senzația de diluție.
Volumele pe care le am în atenție sunt publicate în anii din urmă: Everest, Ed. Brumar, 2020 și Eon. Un fel de antologie, Ed. Brumar 2023. Mi-au reținut atenția două particularități ale textelor lui Nicolae Silade: capacitatea poetului lugojean de a „extrage” esențe lirice din cotidianul (și, poate, obișnuitul zilnic) care ne înconjoară și marea sa deschidere spre valorile eticii creștine, spre acea zonă din existența noastră care pare a fi bidimensioanlă, divin-umană.
Textul poetului e marcat de o discursivitate care nu trebuie „să deranjeze” cititorul; e acolo nevoia de a spune totul despre percepțiile sale, de a oferi lectorului o cuprinzătoare profesiune de credință și o mărturisire completă despre cum poate un om (un liric) să-și asume identitatea în această lume.
În vastul poem Eternelia din antologia numită mai sus (Eon) găsim toate elementele prin care poetul se simte în măsură a defini dubla identitate (divină și terestră) a unui cosmos în care parcă nevăzute clepsidre asigură comunicarea dintre lumi:
„totul începe acum. în această clipă. aici. lumea nouă începe. acum şi aici. viaţa nouă începe. adevărata viaţă. de acum fii sigur de tine. fii încrezător. iată omul nou. după chipul şi asemănarea ta nouă. el va fi adăpostul tău. templul tău. el va fi cuvântul tău întrupat. lumina ta să-i lumineze calea. mâna ta să-i netezească drumul. precum a fost scris.
***
pentru cine crede că aceasta e poezie vin şi spun: nu e poezie. nu e proză. nici filosofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea dintâi. o poţi tu înţelege? o poţi tu îmbrăca? fii asemeni mie şi-ai să vezi. ai să vezi cum se fac toate lucrurile. cele noi. cele frumoase. cele ne-nţeles de trainice.”
Cu o formidabilă insistență, Nicolae Silade își afirmă comuniunea - prin dragoste - cu Creatorul a tot ce e viu, în micul nostru cosmos pământesc. Iar iubirea a venit, cum știm, tot printr-una din ipostazele dumnezeirii - Iisus Hristos. Voit sau nu, o mare parte din textele poetului lugojean sunt ancorate într-o etică profund creștină:
„şi cât te iubesc. o, cât de mult te iubesc. din ce în ce mai mult. până când iubirea ia chipul tău şi se veşniceşte. până şi iubirea primeşte numele tău. mai mult decât această lume. mai mult decât această viaţă te iubesc pe tine. în tine am totul. şi totul eşti tu. cine te-a văzut? cine te cunoaşte? cine mai poate iubi? hei, cine mai poate iubi e încă viu. înţelept. şi puternic.
***
iar aceasta nu e o declaraţie de dragoste. e un imn. e o odă. e un psalm. dragostea naşte. dragostea ţine în viaţă. dragostea veşniceşte. ce-ar fi pământul fără dragoste? un deşert. ce-ar fi cerul fără dragoste? un pustiu. apa? un potop. focul? un infern. dar toate acestea au un rost. pentru că există dragoste. pentru că există. să nu uiţi asta.
***
eu ştiu că ai un nume. şi numele tău răsună în răcoarea serii printre pomii din grădină. numele tău răsună într-o lume depersonalizată. într-o lume care dă nume celorlalte lucruri. dar care şi-a pierdut numele. care şi-a pierdut speranţa. încrederea. puterea. o, sfânta inocenţă a zilelor dintâi...”
Iubirea poate sălășlui oriunde și sentimentul găsește destinatar și în ființa umană:
„se face ziuă. o zi bună. lumina în creştere
dă naştere culorilor. apune într-un con de ceaţă
luna. şi te zăresc venind cu un mănunchi de raze
prin iarba-nrourată din grădină.
parcă ar fi întâia dată. oare ce deosebeşte
această zi de prima noastră zi pe lume?
tu îmi răspunzi cu un surâs ce-nseninează totul.”
Aproape toate textele lui Nicolae Silade sun dominate de o bucurie care parcă amintește de biblicul bucurați-vă, de seninătatea cu care trebuie să ne integrăm în existență și în cotidian, chiar dacă uneori este nevoie să ignorăm realitatea:
„trăiesc liniştit într-un oraş de provincie
mic precum un betleem
nu-mi pasă de soarta lumii acesteia
nu-mi pasă
de cealaltă lume
mi-ajunge să ştiu
că exist
restul nu e decât
o albă-neagră magie”.
Judecată în integritatea ei, poezia lui Nicolae Silade descoperă cititorului o lume complexă, nu de puține ori dominată de contradicții, dar una acceptabilă ca realitate (uneori ca vis), o lume în care, volens-nolens, trebuie să învățăm a exista.
Poetul e mereu cu simțurile ascuțite, cu scutul pregătit pentru a se apăra de eventuali intruși în aria sa perceptivă, dar manifestă și dorința permanentă de a rămâne o ființă care se supune legilor firii, ca în cunoscuta formulare a lui Terențiu: „homo sum; humani nihil a me alienum puto”.
Livius Petru BERCEA
