Splendori și minuni plutitoare
Eon (Editura Brumar, Timișoara, 2023), antologia poetică pe care ne-o propune Nicolae Silade, abundă în rostiri parabolice acoperind un orizont ideatic în perpetuă expansiune, accentuări ale unei sensibilități fluide. Evanescența ia valori apodictice. Ritmul enigmei aduce aproape fascinația. Abordările imnice dau senzația că s-ar putea metamorfoza în orice moment.
Tehnica identificării cu flacăra lumânării conduce spre un tip de onirism plin de virtute. Neîncetat, se nasc întrebări situate parcă în siajul Păsării Phoenix. Hieratismul nedisimulat însoțește prin labirint sufletul poetic.
Semnele redempțiunii sunt vădite: un veac de frumusețe retrăiesc acum/ în clipa asta singura care nu trece/ rug nestins// în preajmă ard cuvintele sfințite/ și stele de din stele se aprind/ și cu tristeți ușoare îmi mângâie fruntea// mereu sihastru ascultând/ doar foșnetul zefirului printre frunzare/ și până dincolo de vis privind// văd fericirea și o spun:/ e adevărul viu și vie în lăuntrul său minunea/ iubirea ce-a salvat de la pieire lumi.
Propensiunea catre lumină este o adevărată profesiune de credință. Vederea clară consonează cu elementele taumaturgiei, cu neschimbătoarele date naturale. Atunci când întrebările nu au parte de răspunsuri, situarea omului aparține unei atmosfere alchimizante.
Privirea lui Nicolae Silade e fixată la nivel esențial asupra complexității condiției umane. Itinerariile existenței ne sunt vegheate neabătut de atotziditoare elanuri transcendente. Inițierea întru strălucire conduce la îmbogățiri interioare. Paradisul ar putea fi un tărâm cu minuni plutitoare. Astfel, calea către sine va trece printre coloane acvatice arborescente.
Starea poetică presupune adorația fără rest a celor superioare: am rostit îndelung al tău nume/ și cu strigăt sălbatic am chemat aurora/ s-a ivit cel dintâi însemn luminos/ iar noaptea a prins să-și ridice/ întunecatele văluri de peste sufletul meu// doamne/ cum în puterea luminii stau toate/ în puterea cuvântului/ și cântecul/ o divin este cântecul/ minunatelor tale făpturi// am așezat totul sub numele tău/ și-am băut însetat din apa ta vie/ însăilând vechi cuvinte/ pentru o liniște nouă/ străjuind credincios pacea turmelor tale// și a fost ca un vis nemaivisat vreodată/ și am fost însumi eu însumi eu visătorul/ singur pe stânci/ față în față/ cu veșnicia/ în taina preasfântă a revărsatului zorilor.
Nu de puține ori, reamintirea are virtuți cathartice. Simțim cum ne învăluie ample profunzimi meditative, împreună cu mutabile aspectări selenare. Statura Demiurgului influențează toate vibrațiile poeziei lui Nicolae Silade.
Cât despre unele particularități contondente ale cotidianului, lumina care va urma instaurează tămăduirea. Drumul poetului e presărat cu tentații eclectice, destin special ce are mereu în vedere interioritatea verticală.
Sonetinele lui Nicolae Silade poartă cu ele înfiorări nostalgice, peceți ale unor pasiuni marcante. Vocația nemărginirii se află la originea multor transfigurări poetice.
Versurile tind să fie broderii celeste, încorporate multor registre hermeneutice. Prezența celuilalt soare are impact deosebit asupra pulsației creatoare. Călătoriile în profunzimile sinelui se anunță deosebit de fructuoase.
Un motiv accentuat în vederea fascinației îl reprezintă unitatea în diversitate, respectiv diversitatea în unitate: da/ e o minune/ să faci din unu o mulțime// dar cea mai minunată dintre minuni/ e să aduni mulțimile/ în unu.
Spectrul lui Orfeu va fi mereu prezent la nivel sufletesc. Inevitabil, întrebările care vizează rostul în lume generează nelinști. Aceste circumstanțe problematice vor fi mereu salvate de incandescența iubirii, împlinire ce s-ar dori a fi permanentizată. Mediul acvatic, hipertrofiat, ia valoarea fundamentului.
Pasiunea conduce totul, ton cuceritor predispus întotdeauna la acțiune: știu. ți se pare o glumă. dar cine glumește/ cu inima lui?cine se joacă cu sufletul lui?/ plin de-o iubire nemărturisită. malraux spunea/ că secolul nostru va fi religios/ sau nu va fi deloc. eu cred mai degrabă/ că veacul acesta va fi al iubirii. dar în ce timp/ al durerii mă aflu acum? în ce veac al răbdării?
Poetul valorizează în fiecare moment cele ce țin de măreția existenței. Viața și moartea refac o unitate descinsă din arealul superior al splendorii, viziune fermecătoare. Contemplăm marea fără țărmuri, ființa oceanică cu valoarea acelei iubiri despre care cu greu se poate vorbi.
Iată o posibilă componentă a doctrinei virtuții solariene: în puterea soarelui suntem cu toții/ spunea/ sfântul francisc din assisi// era o cugetare profundă/ și desigur poetică/ de vreme se soarele/ nu era pentru el soarele/ ci domnul și fratele nostru. Purificările au preeminență. Figura tătălui apare în acele momente de răscruce, parcurgând pustiul ce ar trebui să ducă la fericire.
Poezia lui Nicolae Silade etalează virtuți holistice impresionante, imagini vii care adoră marele tron sclipitor. Axa iubirii va fi întotdeauna primordială, descinsă inițiatic din atotputernicia Triunghiului. Cu valoarea edictului: și iată cuvântul/ născător de cuvinte/ cele văzute/ și nevăzutele/ zămislind/ în el este viața/ și izvorul de viață/ în el e lumina/ izvor de lumini.
