cronici


Gheorghe Grigurcu despre Nicolae Silade, cel din „Cartea poeților”


Cel mai apropiat de mottoul cărţii, dat de celebra profeţie a lui Malraux, potrivit căreia „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, ni se pare a fi Nicolae Silade

Prin gestul de a evoca „sângele mărturisind despre o viaţă mai presus de viaţă”, „minunea care deodată ne luminează pe dinlăuntru”, „acest suflu nou înţesat cu oracole (...) prilej de înălţare şi cântec/ bucurie şi lacrimă de bucurie/ la hotarele unei alte lumi/ la hotarele unei alte vieţi”, autorul se ridică peste „urgie” şi „fărădelegi”, pentru a celebra, smerit, chipul Creatorului lumii. 

Limbajul său de psalmist este „alb”, mustind, precum un tub de neon, de o lumină a revelaţiei, care împlineşte rolul unei metafore sufleteşti: „o, cât de lungi cât de lungi drumeţii/ de la un capăt la altul al vieţii/ de la un capăt la altul al morţii/ şi lumea aceea roind la răscruci/ printre cruci aşteptând întoarcerea ta/ o, tu care vii din înalturi/ deopotrivă stăpân peste ape şi lumi/ mersul nostru pe pământ e străin/ e o naltă suire pe culmi ce se nalţă/ e o altă suire într-un cer mai senin” (Poema silvană, IV).

Gheorghe GRIGURCU
recenzie la Cartea poeţilor, Editura Lugojpress, 1994, 
publicată în revista Contemporanul

Laurențiu Ulici despre primul volum:  „Visul în lucru”


* Risipite într-o masă de locuri comune debitate stângaci, inexpresiv, cu tenacitate de versificator antrenat, câteva imagini realmente frumoase şi sugestive, câteva potriviri surprinzătoare de cuvinte şi cîteva acorduri lirice personale probează vocaţia poetică a tânărului Nicu Silade (Visul în lucru, Ed. Litera, 1979).

Iată un „strigăt”: „Strig şi depărtările se frâng uşor/ Se-apropie şi luna de Pământ/ Stelele căzute au miros de flori/ Şi fulgerele intră în descânt/ Un univers sălbatic se destramă/ În cioburi înghiţite de ocean/ E somnul frânt sub geană/ Şi plouă cu seminţe-n subteran”.

Sau acest final dintr-o „esenţă”: „Clipele - neutre oglinzi/ prin care se vede departe. Dar, vorba autorului, „mai e până când prinţul va tace să-i cuprinzi/ în boarea care scaldă destinul dimineţii”.

Date fiind fragmentele poetice promiţătoare şi tinereţea celui care le-a scris, nu vom spune că paharul e pe trei sferturi gol, ci vom observa că un sfert din el e plin.

Laurenţiu ULICI,
semnal editorial în rubrica „Prima Verba”, din România literară, 1979


Ion Bălu

Nicolae Silade / O nouă viziune poetică


Apărut la Editura Grinta, Cluj-Napoca, în 2017, miniepistole este al șaselea volum de poeme semnat de Nicolae Silade din 1979 până astăzi. Distanța temporală de aproape patru decenii dezvăluie seriozitatea prin care poetul a gândit atunci și a realizat astăzi o poezie distanțată programatic de comunicarea lirică uzuală.

Structura

După o intro-ducere, artă poetică esențializată, poetul a inclus, în prima secvență a volumului, 28 de miniepistole, toate personalizate ideatic și tematic, prin referire antitetică la epistola cultivată în clasicismul francez din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, iar în Țările Române un veac mai târziu.

Un insert introduce două modalități lirice distincte. Inițial, o privire meditativă asupra lumii de azi și de ieri. Șapte poeme sunt grupate sub sigla a șaptea frumusețe, număr nu ales aleatoriu. În numerologia universală, șapte simbolizează muzica și abilitățile psihice. În religia creștină, același număr, sacralitatea înzestrării magice, reprezintă prezența Divinității. Alte șapte poeme introduc zilele săptămânii într-o meditație personalizată. Volumul se închide cu alte 28 de miniepistole. Semnalez structura distinctă a textelor. miniepistolele sunt alcătuite din trei catrene și un distih, Binecuvântările cuprind două catrene, iar A șaptea frumusețe, trei.

Un catren cu titlul ortografiat intro-ducere – despărțit în intro, neologism francez cu sensul „înăuntru, în interior”, și ducere, substantiv cu sensul de „plecare”, undeva în lume – constituie o secvență avertizatoare. Vocea poetică își prezintă intențiile și noțiunile necesare decodării versurilor: „pentru cine crede că aceasta e poezie vin și spun: nu e poezie. / nu e proză. nici filosofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă / pentru mine, cuvântul meu către mine însumi. Singurătatea mea dintâi”. Menționez și ortografia particulară utilizată nu numai în acest text. Poetul nu folosește majuscula după punct. Din structura celorlalte poeme, punctuația este exclusă. Înfățișarea grafică a volumului prezintă o notă particulară. Formatul lui: 14,5 cm și 20,5 sugerează prezența unui album. În loc de posibile fotografii sau ilustrate, Nicolae Silade include poeme existențiale.

„Cuvântul meu către mine însumi”

Exceptând relativ continuitatea, între primele miniepistole și ultimele există, firesc, trăiri emoționale complexe. În același timp, sesizez și deosebirile. În cele dintâi, vocea poetului receptează și comentează realitatea extralingvistică. În a doua secțiune, se întoarce frecvent către propriul eu. Nicolae Silade gândește poezia sub forma unei nesfârșite aventuri a sinelui. Reprezentările monologate și trăirile sufletești sunt concretizate în imagini artistice în funcție de feluriți cronotopi spațio-temporali. În fiecare poem, felurite nuclee lirice însoțesc trăirile interioare și le modelează în funcție de spațiul autohton și de timpul prezent, cu incursiuni în trecutul apropiat și cu gânduri întoarse spre viitorul imprevizibil.

Volumul este deschis printr-o negativă retro-spectivă a propriei existențe: „n-am învățat nimic din viața asta care nu încetează să fie când eu / nu voi mai fi n-am învățat nimic din viața asta care nu încetează / să-mi arate altă viață adevărată pierdută în timp ce trăiam / și ce fericit eram și în ce rai eram când nu știam că nu știu nimic” (1). Același ciclu de poeme se închide printr-o caracterizare a propriei structuri caracteriale: „sunt un om care simte gândește și scrie nimic din ce e omenesc / nu mi-e străină nici dumnezeirea nu mi-e străină am trăit precum zic o vreme...” (28).

În alte miniepistole, vocea lirică relatează relațiile cu lumea: „am ieșit să văd și să mă văd...” (17), evocă amintirea surorii sale (14). Comentează sinteza unui experiment medical: „sufletul uman cântărește 21 de grame” (12). O bătrână surprinsă la „umbra nucului bătrân, într-o zi de vară la țară / privind pierdută în depărtare” (22) constituie nucleul unei mișcări sufletești: pământul pierdut prin colectivizare! Un trandafir, încărcat de flori, duce gândul spre trandafirul înflorit identic în „prima dimineață a lumii” (22). Decizia lui Ceaușescu de a ascunde bisericile bucureștene între blocurile  proletare formează substanța minieseului 16. Întâile amintiri se derulează melancolic pe un ecran imaginar (11). Câteva grațioase poeme de dragoste se desprind din miniepistolele 6, 7, 9 și 26.

În a doua serie, miniepistolele stau sub semnul unei introspecții melancolice: „Ferice de cel ce află împăcare în inima sa și liniște pentru sufletul său” (31). Întoarcerea spre sine este mai accentuată: „te trezești ca s-o pornești pe propriul drum...” (33). O meditație despre relațiile interumane: „de ani buni tot încerc să-mi fac simțită prezența de ani buni / îți spun te iubesc...” (35). Iar amintirile revin în poemele 49, 43, 45, 34.

ne sinucidem trăind n-a spus-o nimeni mai frumos ca Ungaretti, moartea se ispășește trăind” (50). Viața „este muntele din fața ta îl urci pe o parte îl cobori pe cealaltă” (8). Numai elementele rămân eterne: „revin mereu să privesc acest râu care curge fără oprire încă de pe vremea romanilor...” (53). Amintirile copilăriei revin obsedant: „la școală să învățăm / ce înseamnă a fost o dată ce înseamnă să fii fericit / adică să fii mulțumit de ceea ce ai de ceea ce ești” (52). Ultimul poem aduce un îndemn la statornică meditație: „rămâi cu tine însuți în tine însuți / cât poți de mult iar când nu mai poți când nu se mai poate atunci / ieși dar ieși doar să vezi să te minunezi și să binecuvântezi totul” (56)

Nucleul profund al textului

Lirica modernă – comenta T. S. Eliot în eseul Muzica poeziei – a rămas constant absedată „de transformarea radicală a codului lingvistic general, urmărind să dobândească pentru discursul poetic o altă gramatică, un alt tip de spunere decât cele îndeobște utilizate”. Aceeași idee a fost dezvoltată de Roman Jakobson prin noțiunea de paralelism gramatical: „la toate nivelurile limbii, esența tehnicii artistice constă în reveniri repetate” – asupra aceleiași idei, prin simetrie lexicală, morfologică, sintactică.

Un paralelism sintactic similar caracterizează miniepistolele din a doua parte a volumului. În poemul 32, de pildă, structura repetitivă este alcătuită dintr-o propoziție principală negativă: „să nu spui” și o subordonată completivă directă: „că nu-ți place”. Fraza este adresată unui receptor absent fizic, dar prezent în conștiința poetului.

Element recurent al textului, paralelismul sintactic este repetat anaforic: „să nu spui că nu-ți place să stai seara pe balcon să asculți / cântarea de greieri a nopții de august...” Și reluat în aceeași strofă prin epiforă. În toate, planul expresiei este alcătuit din elemente specifice semnificantului; planul conținutului cuprinde semnificatul, conceptul noțional.

Poem de dragoste, miniepistola nr. 9 este edificată pe repetiție lexicală, spre a sugera intensitatea trăirilor interioare. Reluate prin diaforă, structurile lirice primesc, în context, o fină nuanță de semnificație diferită. În întregul poem, accentul cade pe superlativul absolut al adjectivului „tare”, precedat de verbul „a se îndrăgosti”: „ne îndrăgostisem atât de tare” – însoțit de felurite determinări, introduse prin conjuncția „încât”, specializată în exprimarea raporturilor de subordonare consecutivă: „încât nu mai puteam lăsa nicio clipă să treacă...”. Reluată în fiecare strofă, structura sintactică exprimă nu numai durata și intensitatea trăirilor emoționale, dar și trăirile psihice ale emițătorului.

Imaginile artistice au o curgere interioară, izvorâtă din desfășurarea lor temporală: „laptopul stins și toate / gândurile stinse risipite în nemărginirea stelară când luna trece / imperială...”; „să nu spui că nu-ți place. să privești o femeie frumoasă...”; „că nu-ți place / să dormi pe balcon înfășurat în stele în raze de lună în simfonii / de greieri să visezi cum se face ziuă în timp ce se face ziuă...”. Vocea lirică folosește nu numai valorile expresive ale cuvântului, dar și material lingvistic diversificat.

Miniepistola 40 dezvăluie o superioară competență lingvistică. Poetul introduce în text adjectivul nehotărât „totul” și îi imprimă succesiv valoare de pronume nehotărât, substantiv neutru, adverb, dar și sensul figurat de esențialitate, în care se reduce „totul”. Remarc intertextualitatea difuză din majoritatea poemelor, procedeu retoric, definit de Genette „o relație” stabilită între un text cu altele asemănătoare, „pe care le absoarbe și le transformă”.

Nicolae Silade realizează intertextualitatea pe două axe diferite. Textul preluat este transpus pe orizontala noului text: „la umbra nucului bătrân” o femeie în vârstă se gândește la „prima noapte de dragoste la ultima zi de război” (22); „aș trece pe lângă tine nemuritor și rece” (45); „noaptea cea mai lungă” – replică posibilă la „ziua cea mai lungă”, „aerul proaspăt al înălțimilor” (39) etc. Referințele la literatura română (Bacovia, Eminescu) și la cea străină (Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski) sunt numeroase. Relev inserțiile constante în limba engleză: „like and share așadar pentru viață like and share pentru dragoste” (25).

Insert

Între cele 56 de miniepistole, Nicolae Silade a introdus alte trei cicluri de poeme. Cinci ample Binecuvântări aduc mulțumire divinității „pentru această libertate de a gândi de a fi / de a spune și de facere îți mulțumesc pentru harul vederii și bucuria / înțelegerii celor văzute”. Versurile se întorc într-o laudă libertății de a călători în spații geografice știute, vreme de patru decenii, numai din cărțile de geografie, călătorii interzise în comunism. Atunci, numeroși tineri treceau Dunărea înot spre țara lui Tito. Ceaușescu a promis guvernului iugoslav un vagon de sare gratuit pentru fiecare fugar prins și înapoiat țării-mamă, unde era judecat pentru trecerea frauduloasă a frontierei și vârât în închisoare. După căderea comunismului, constată vocea lirică, românul călătorește „tot mai departe de sine tot mai departe de om în căutarea fericirii...”.

Călătoria în „noul Olimp”, într-un „timp fără timp”, în oaza de liniște „din pustietatea pierdută” mi-a amintit de „notele” din Grecia de Al. Rosetti, elogiate de G. Călinescu în marea lui Istorie. Însă Nicolae Silade aduce o altă viziune și o imagine plastică inimitabilă, ascultând tăcerea grăitoare a divinității.

Miniepistolele din A șaptea frumusețe se întorc într-un elogiu adus intrării în „această minunată margine a pământului”, o splendoare „fără de seamă”, „o frumusețe care se tot înfrumusețează”, un spațiu unde, în cetatea cea veche și în orașul cel nou, se aud toate limbile pământului. Adresate unui receptor nenumit, poemele elogiază „libertatea neîngrădită de gânduri bucuria cea neumbrită și / fericirea”, frumusețe „care se înfrumusețează mereu și se veșnicește”.

Prin reluarea unor constante repere sintactice: construcții iterative, recurența substantivelor, repetarea verbelor în propoziții antonimice, însoțite de sinonimice determinări atributive, Nicolae Silade creează o formă specială de peridiocitate: „o ploaie de mare e ca o binecuvântare nu te-ai gândit niciodată la asta știu / de aceea îți scriu în timp ce plouă peste moschee plouă peste mănăstire / plouă peste biserica ortodoxă plouă peste cei răi peste cei buni plouă la fel / plouă peste cetate peste orașul cel nou peste cei care pleacă peste cei care / vin...”.

Versurile dezvăluie prezența unei ordini neschimbate, aptitudinea de a construi multiple enunțuri personalizate. Textul devine confesiv, atrăgând atenția asupra propriei organizări expresive.

Meditații existențiale

Versurile din secvența a doua venire sunt reflecții mulate sinonimic pe creația biblică a lumii în șapte zile. O istorie apocrifă, dar adânc poetică, adresată unui potențial grup de ascultători: „aici este locul de întoarcere ladies and gentleman this is the place aici / unde începe marea nesfârșita mare după ce pământul s-a tot rotunjit / s-a îngerit și s-a întors în pământ plin de viață e cuvântul aici cuvântul / ce dă naștere cuvintelor întoarse dintr-o altă viață aici e viața de apoi / adevărata viață care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire // s-a arătat... (ziua întâi. repornirea timpului).

Întreaga evocare este construită prin epanalepsă, distribuită simetric și intensificată prin insistență. Nicolae Silade folosește resursele expresive ale repetiției stilistice spre a realiza o modalitate diferită de receptare a realității.

Remarc tehnica diversificată prin care vocea lirică individualizează fiecare zi din „a doua venire”. Încărcătura lexicală a întregului are semnificație ambiguă. Nicolae Silade a imprimat textului o valență biblică: potențiala „venire” pentru „a doua” oară a Mântuitorului în mijlocul poporului ales. Și o alta profană: „a doua venire” a poetului într-o vacanță de o săptămână pe țărmul de vis al Mediteranei.

Gruparea hiponimică a limbajului subliniază convingător specificitatea analitică a peisajului receptat. Îndepărtându-se de ceea ce se numește „realitate”, Nicolae Silade propune structuri imagistice reduse la esență. Receptorul este provocat să se întoarcă spre sine, spre a descoperi nebănuite, anterior, relații interumane. Dar și pentru a sesiza corespondențe vizuale și acustice percepute direct pe țărmul mediteraneean și imagini similare „în severin pe semenic”, readuse în memorie dintr-un timp trecut.

Reiterarea reperelor constante de natură sintetică, recurența permanentă a acelorași verbe, adverbe și substantive, însoțite de similare determinări sintactice exclud redundanța și imprimă un relief emoțional strofei în integralitate: „când bat clopotele în două biserici
deodată și se sincronizează perfect / dangătul de plecare cu cel de sosire dintr-o biserică mare la țărmul mării / într-una micuță pe un vârf de munte cum am văzut  în grecia în thasos sau / în severin pe semenic să pleci dintr-un loc și să sosești în altul în același / timp ca și cum timpul și spațiul se fac una în cel mai pur gând omenesc...
” (a doua zi. Regăsirea spațiului).

Întâile versuri din ziua a treia. reconfigurarea traseului sunt organizate morfologic și sintactic pe o dublă structură lexicală. Inițial, vocea poetului resuscitează latența semantică a pronumelui relativ-interogativ „ce”, succesiv folosit cu valori stilistice diferențiate. Locuțiunea adjectival-pronominală „ce fel de”, utilizată cu superlativă încărcătură adjectivală: „ce valuri”, „ce insule”, reluat adverbial: „ce vrea”; element de relație, introduce o circumstanțial temporală, în raport de anterioritate cu propoziția regentă după ce”: „ce fel de nori ca niște picturi albastre valuri înspumate ce insule pe / marea învolburată în această dimineață după ce toată noaptea ai stat să / asculți ce vrea să spună tunetul...

Textul dezvăluie o particulară explorare a valorilor antonomazei prin anonimație. Poetul repetă un cuvânt folosind atât sensurile lui sinonimice, cât și deosebitele lui valori gramaticale. Prin această complexă modalitate repetitivă, Nicolae Silade realizează o neașteptată polisemie lexicală: „să ne bucurăm așadar de această zi de această / clipă de această viață întoarsă la viață acum când cerurile se înseninează / acum când gps-ul nostru reconfigurează traseul și ne anunță că am ajuns / la destinație în noi înșine adică în frumusețea fără de seamăn a sinelui”.

Intensitatea trăirilor interioare este supusă de Nicolae Silade rigorilor plastice, ca în tabloul Vedere de la Estaque de Paul Cezanne. De undeva de sus, privirile rețin culoarea albastră a mării, spuma albă a valurilor, peisajul natural. Substantivele sunt pete de culoare, adjectivele adaugă zbuciumul valurilor, verbele surprind emoția contemplării.

În ziua a cincea: un refresh vizual, recurența adverbului cantitativ „atât”, legat de adjectiv prin prepoziția „de”, imprimă enunțului semnificația de superlativ absolut și legitimează noi teritorii ale sensibilității umane: „atât de albastră marea n-a fost niciodată atât de curată atât / de prezentă în noi și în jurul nostru încât aerul și marea sunt una iar timpul / întreg e în această clipă stătătoare...”.

Asemenea lui Tudor Arghezi și lui Lucian Blaga, Nicolae Silade surprinde făptura umană sub dubla ipostază de entitate generică și individualitate distinctă. Specificitatea acestui tip de enunț este interiorizarea prin care vocea lirică așterne o nouă perspectivă asupra realității. Nicolae Silade vorbește despre solitudinea ființei și despre efemeritatea ei biologică, despre aspirațiile perpetue și raporturile sale cu Divinitatea, despre puținele bucurii și numeroasele limitări impuse prin destin.

Interiorizarea constituie consecința autoexprimării. Discursul liric se transformă în confesiune, aspirație și mărturisire: „când închid ochii te văd pe tine dumnezeule când îi deschid văd / lumea / pe care ai biruit-o tu ce poate fi mai frumos decât această vedere/ această / înălțare a sinelui în / sine doamne cât de aproape e omul de tine și cât de / departe ești tu de înalt în această măreție albastră...” (ziua a șaptea. o hologramă vie).

Dumnezeu – constată Tudor Vianu în eseul Filosofie și poezie – rămâne „ultimul cuvânt al tuturor lucrurilor”, iar filosofiile, întocmai ca poezia, nu sunt decât apropieri relative între făptura trecătoare a omului și făptura infinită a divinității. Izvorâte din structurile adânci ale sinelui, distribuite în șapte zile din „a doua venire”, minieseurile imaginate de Nicolae Silade reliefează o evidentă similitudine cu filosofia.

Remarc rigoarea geometrică a textelor. Adițiunea dintre idei și imagini augmentează expresivitatea structurii grafice. Plasticitatea gândului intensifică imaginea prin inuzitate conexiuni lexicale: simetrie, similitudine, ambiguitate. Dar și constante comunități lexicale: inversiune, dislocare, izolare sau intercalare. Frecvent utilizate sunt unitățile sintactice repetate prin anadiploză, reluare anaforică sau antimetateză.

Construite pe echivalentul verbal specific trăirilor interioare, Nicolae Silade transformă ideile în imagini artistice și obligă limbajul să-i exprime gândul prin structuri polifonice.

Reiterarea relațiilor sintactice dintre principalele părți de vorbire – asemănătoare cu reluarea aceluiași motiv melodic din Bolero de Ravel – imprimă enunțului metric structura unei fraze muzicale de un emoționant relief sufletesc, distribuit pe o pregnantă linie melodică.

Nicolae Silade a realizat astfel un tulburător volum de poeme proiectate pe trecerea ireversibilă a timpului: „scenariul care se schimbă întruna și pe care nu-l poți schimba” (11) și întoarcerea spre sine, temă esențială a poeziei mari de totdeauna: „am ieșit să văd să mă văd pentru că numai ieșind din tine însuți te poți vedea pe tine însuți...” (17).  


Adrian Dinu Rachieru

Nicolae Silade și Cartea Iubirii


Cândva un prestigios focar cultural al Banatului, alături de Caransebeș și Oravița, Lugojul, căzut în somnolență, satelizat de cosmopolita Timișoară, dă semne de revigorare. Într-un frumos „portret” dedicat orașului, leagăn al mișcării muzicale din secolul al XIX-lea, Eugen Uricaru făcea o reverență, notând că Lugojul „înaintează prin timp asemenea unei nave calme”, întreținând flacăra identității naționale. Încercăm să ilustrăm acest adevăr, aducând în atenție câțiva importanți poeți din urbea de pe Timiș, slujind cu har ofensiva lugojeană. Mai ales că, observa Tudor Crețu, absența acestei vocații ofensive ar fi „o tară a locului”.

Aventura lirică a făgețeanului Nicolae Silade a început, mărturisea însuși poetul, sub auspicii cazone. Fiind la oaste (furier la IFA Măgurele) a fost surprins „în flagrant” de un colonel venit în inspecție care i-a confiscat două caiete voluminoase, doldora de sonete, pierdute pentru totdeauna; acest „jaf literar” l-a îndârjit, chiar dacă o vreme după buclucașa întâmplare (1977) n-a mai scris. Debutul s-a petrecut doi ani mai târziu cu Visul în lucru (Editura Litera) și până în 1994, când era prezent în volumul colectiv Cartea poeților (Editura Lugojpress), s-a așternut tăcerea editorială. „Împins de la spate” a mai tipărit Mergere înainte (1997) și eternelia (2006), încercând să întoarcă poezia spre lume; și, implicit, lumea spre poezie! Fiindcă fondatorul și directorul Actualității literare, o frumoasă revistă lugojeană, constatase că poezia de azi „nu mai are priză”, nu intră în sufletele cititorilor. Iar haosul din agora electronică încețoșează peisajul (axiologic) și falsifică ierarhiile. Plus dezbinarea care macină frontul scriitoricesc.

Cu „limbaj de psalmist” cum observase Gheorghe Grigurcu, la flama unor intense stări sufletești când „inima visează”, Nicolae Silade pune la bătaie „toată averea de simțăminte”. Încât Iubirea nu bate la ușă, în „două părți” (2013, 2016), pledează pentru „o altă mare însuflețire”, iubind mereu și „mereu rodind”, marile iubiri, ne asigură poetul, fiind decenale (v. din zece ani în zece te cheamă marile iubiri). Mai mult, „numai atunci când iubești trăiești” și sinonimia iubire-creație se sustrage timpului devorator: „trupul ei a încremenit în cuvintele mele”, garant al tinereții eterne.

Observăm, fără mari eforturi hermeneutice, că Silade frecventează ingenios o unică temă, convins că doar poeții „știu să eternizeze neprețuitele clipe”. Chemarea iubirii, clamând fericirea, glosând repetitiv, descoperind mereu alte fațete / ipostaze, solicită recuzita retorică, încastrând ecouri intertextuale. „Viața însăși e iubirea mea”, decretează poetul, trecând de la lapidaritatea unui discurs abstract, încercuind și explorând sinele pe calc stănescian (cum o făcea la începuturi), invocând marele anonim („este cel care este”) la prozopoeme, meditând pe diverse teme: raportul cu divinitatea, destinul uman, timpul corupător, rostul poeziei etc., toate sub cupola iubirii. Sonetist infatigabil, cântând „dulceața ascunsă a vieții”, topind stări contradictorii, el manevrează „blocuri de proză”, zicea regretatul Constantin Buiciuc, încrezător că poezia salvează lumea. „Cu gps-ul în funcțiune”, vrea să înțeleagă neînțelesurile, filosofând socratic și trimițând cu hărnicie miniepistole, cum și-a botezat un volum (v. miniepistole, Editura Grinta, 2017). Iată o dovadă: „n-am învățat nimic nu știu nimic nici măcar să iubesc n-am învățat / și nu știu și nu știu cum aș putea iubi vreodată această deșertăciune / a deșertăciunilor dacă n-ai fi tu oaza din mijlocul ei dacă n-ai fi tu / izvorul ei și delta și marea cum aș putea iubi vreodată altceva // decât viața n-am învățat nimic nu știu nimic asta e tot ce știu / despre viață despre ea care știe tot despre ea care este totul.”

Aflăm chiar din gura poetului că aceste miniepistole, culegând „amintirile vieții”, memorate de o „realitate singuroasă”, nu se vor nici poezie, nici proză. Ele celebrează lucrurile mici, știind că „în lucrurile mărunte stă măreția”. Firește, nici o tangență cu minimalismul sau alte isme, discursul siladian, de forță ideatică, dorind a face din timpul zăbovirii un timp al ispășirii. Altfel, riscăm o viață netrăită, „pierdută în timp ce trăiam”. Mânat de „utopia fericirii terestre”, ar spune Liviu Chiscop, Nicolae Silade ne oferă, în sonete sau în poemele în vers alb, în varii înfățișări, o carte de dragoste, trimițând în lume cuvintele-mesager: „mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spațiu și timp / le-am binecuvântat și le-am zis: / creșteți înmulțiți-vă și umpleți pământul / luați chipul meu numele meu / și suflare din suflarea mea / stăpâniți peste toți aceia care vor să vă stăpânească / ascultați de toți aceia care vor să v-asculte / mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spațiu și timp / creșteți înmulțiți-vă și umpleți pământul le-am zis” (v. cuvintele).

Păstorind o revistă vie (doar online până în 2010), trăitor în urbea lugojeană (ca „centru al lumii”), Nicolae Silade este un nume important al liricii de azi, pe nedrept ignorat. Dar despre „critica de receptare și receptarea criticii” a scris însuși poetul-editorialist, constatând mâhnit că în „epoca rețelelor”, cu atâtea bloguri și site-uri, nimeni nu (prea) mai are nevoie „de mult prea dezbinata critică de întâmpinare”.


Constantin Cubleșan

Poeme de dragoste (Nicolae Silade)


Nu poate fi vorba de o ieșire din timp cât de o ieșire din modă, din moda liricii brutale, cinice, uzitând un limbaj ce decurge din experiența suprarealistă ș.a.m.d. Nimic din toate acestea în poezia lui Nicolae Silade, el oferind cititorilor un volum culant, cuminte (dacă vreți), insinuat clasicist, cu un titlu ironic: iubirea nu bate la ușă (Editura Brumar, Timișoara, 2016), construit cu rigoare inginerească – un inginer din epoca renascentistă, italiană (eventual), care scrie (false) sonete de dragoste („Sunt ultimul amant din lumea asta”), așezate pe pagini pereche, față-n față, numerotate cu cifre romane și arabe, unele începând de la LXXIX și mergând până la CLVI, celelalte de la 55 și ajungând la 131 – o speculație ludică, amuzantă dar cu versuri și imagini pline de savoare, scrise (rostite) cu patimă (pasiune), totul vibrând de o autentică trăire febrilă a sentimentelor, fie că sunt exaltate, pasionale, fie izvorâte din blazare, neîmplinire sau pur și simplu din trădare.

E o poezie de frumoasă caligrafie prozodică, bazată pe armonie, într-un discurs liric elegant, amintind – ca într-un halou teatralizat cu stilată regie – de songurile minulesciene, aduse într-un azi mai cinic și mai pragmatic, dacă se poate vorbi de o asemenea atitudine.

Ca un veritabil trubadur, acordându-și ghitara, poetul se adresează înfiorat iubitei: „De-aș fi bogat, cum n-a fost niciodată/ Nici un nabab arab pe-acest pământ,/ Mi-ai dărui, scump, trupul tău de fată/ Sau sufletul, sau ambele, pe rând?// De-aș fi frumos, cum nimeni n-a fost încă,/ Icoana frumuseții-n
veșnicii,/ Mi-ai da iubirea ta cea mai adâncă/ Sau cea mai 'naltă dragoste-mi vei fi?” (LXXXI).

Altădată, cu tandrețe romantică, sedus de frumusețea chipului iubitei ce-i aparține, își decantează lamentația știindu-se, la rându-i răsplătit de iubire: „Și cerul plânge. Lacrimi mari și dese/ Ți se preling prin părul ud și greu,/ Pe sânii goi, pe trupul gol, pe fese,/ Te îmbăiezi în lacrimă de zeu.// Plâng îngerii, cu lacrimi mari și grele,/ Poate că plânge însuși Dumnezeu,/ C-a izgonit, din raiul său, din stele,/ Așa o frumusețe,-n raiul meu.// Pământul plânge, lacrimi de izvoare/ Spală întruna trupul tău pierdut,/ Că frumusețe asemănătoare/ Din al său pântec nu s-a mai născut.// Pâng toți, de dor, eu
plâng de bucurie,/ Căci ce pierdură ei îmi dărui mie” (CXXVI).

Toate poemele numerotate latinește și așezate pe pagina din stânga, au construcția sonetului clasic, modificat însă cu un distih la urmă în loc de terțină, conclusiv și el.

Celelalte, de pe pagina din dreapta, numerotate cu cifre arabe, au aceeași structură liberă a sonetului,
numai că versurile sunt mai lungi, cu o metrică ce amintește de alexandrinul, pe care nici pe acela nu-l
respectă întocmai, Nicolae Silade fiind un mare iubitor de rostire altfel, în ciuda aparențelor, un inovator.

Substanțial, poemele din replică au mai mult dramatism, au un soi de durere a înfrângerilor, dar și o melancolie gravă, reflexivă, cu viziuni metaforice încercând spectacolul retragerii în sine: „ar trebui să-mi fac timp pentru acele timpuri atemporale ar trebui/ să-mi fac timp îmi spun de parcă și timpul se face așa cum faci/ un ceasornic un orologiu care măsoară mereu alte timpuri ar trebui/ să-mi fac timp îmi spun un timp numai al meu o lume numai a mea// să intru în ea ca într-o împărăție din care a fugit împăratul” (84).

Alteori ruptura idilei îl înverșunează, versul devenind mai dur, mai sentențios: „nu te mai caut nu te mai sun nu te mai chem nu te mai vreau/ nu voi mai vorbi despre tine nicicând te voi scoate din inima mea/ te voi scoate să știi și din gând din memorie din istorie fără glorie/ ca pe o rufă murdară aruncată afară ca pe un sac de gunoi// de mâine îți voi fi un străin îmi vei fi o străină vom trece/ unul pe lângă altul cum trece orbul pe lângă lumină” (95).

Atașat generației optzeciste, pe care o evocă în stil posmodernist (în viziune proprie), cu o afectivitate ironică („când silade iubea o femeie și ion mureșan o iubea pe femeia aceea/ și tot clujul o iubea pe femeia aceea și românia întreagă o iubea/ lumea de la facere până la apocalipsă tot pe femeia aceea o iubea/ dar femeia aceea nu iubea pe nimeni în afară de mureșan și silade” – 119),

Nicolae Silade nu face dovada implicării sociale, existențiale, altfel decât prin marea sa dăruire pentru frumos în dragoste. E coordonata ideatică ce-i individualizează lirica, ce-l personalizează ca pe un senin goliardic dezinvolt într-o lume încrâncenată și abuzivă: „hai să ne iubim pe-un mal de râu,/ Să fie-așa, ca o descătușare,/ Să dăm frâu liber marelui desfrâu!// Și să vedem, în apa curgătoare,/ Păcatul, înecat până la brâu,/ Și inocența-ntoarsă la izvoare,/ Ca pâinea caldă într-un bob de grâu” (CVIII).

Volumul iubirea nu bate la ușă e, în fond, o amplă construcție rapsodică, alcătuit din multe tablouri sentimentale (?!) ce-și au fiecare în parte anume tonalități muzicale proprii dar care, asamblate, toate împreună, se armonizează contrapunctic având sonorități ce par înviate dintr-un timp vetust, când iubirea, cu frumoase reverențe galante, făcea legea într-o societate liniștită, abrutizată azi, pe cale a se pierde definitiv.


Utopia fericirii terestre
în poemele filosofice ale lui Nicolae Silade


Personalitate culturală proteică și polivalentă - poet, prozator, eseist, critic și teoretician al literaturii, colaborator asiduu la mai toate revistele importante de cultură nu doar de la noi, ci și din S.U.A., Spania, Germania, Canada, Franța, Serbia ş.a. - Nicolae Silade nu este numai un talentat scriitor și prodigios autor, ci și un împătimit și hărăzit gazetar.

Stabilit la Lugoj, a condus aici, între 1991-1997, în calitate de redactor-şef, cotidianul local Lugojul, după care a devenit, din 1997, fondatorul și directorul unui ziar propriu, Actualitatea, iar, din 2010, și al unui supliment lunar intitulat Actualitatea literară care, în scurtă vreme, s-a impus la nivel național drept unul dintre cele mai prestigioase și apreciate periodice de profil, înregistrând, până în prezent, 87 de apariții!

Aici, număr de număr, în buna tradiție a presei românești, directorul publicației e prezent, în pagina a doua, cu un editorial pe teme exclusiv literare, făcând astfel dovada că este la curent nu doar cu disputele polemice din planul istoriei ori ideologiei literare, ci și cu cele de nuanță ale esteticii literare…

Apoi, în pagina 3 - parcă pentru a face și dovada că e un scriitor care-și sublimează cu iscusință talentul desăvârșit și inteligența creatoare obiectivului suprem pe care-l reprezintă, pentru el, literatura - Nicolae Silade susține, cu regularitate, încă o rubrică, dedicată fie unui poem în proză, fie unei miniepistole. E locul să spunem aici că miniepistola e o specie literară - dacă putem să îi spunem așa - inventată de directorul Actualității literare și care împrumută numele celui mai recent volum al său: miniepistole (Cluj, Editura „Grinta”, 2017). 

Anterior acestuia, Nicolae Silade -  al  cărui  debut editorial se produsese, în  urmă cu aproape patru decenii, cu volumul de versuri Visul în lucru (Ed. „Litera”, 1979) - fusese prezent și în culegerea colectivă Cartea poeților (Ed. „Lugojpress”, 1994), după care, la aceeași editură, scoate, în 1997, a doua carte proprie de poezii, intitulată Mergere înainte, căreia i-au succedat alte trei apariții de gen la edituri din Timișoara: Eternelia (Ed. „Marineasa”, 2006), Iubirea nu  bate la ușă (I) și Iubirea nu bate la ușă (II) (Ed. „Brumar”, în 2013 și, respectiv,  2016).

În același interval de timp, între 2013 și 2016, multe dintre creațiile lirice ale lui Nicolae Silade au fost incluse în antologii tematice editate la Timișoara, Cluj, Reșița, Baia Mare, Iași, București, Lugoj, dar și în Israel.

Revenind la volumul pe care încercăm a-l recenza aici, e de spus că Nicolae Silade - poet de rafinată stirpe culturală, dotat cu solide cunoștințe filologice, ţinând de estetica literară, dar înzestrat, cum vom vedea, și cu temeinice deprinderi editologice -, ne propune acum o operă complexă, extrem de greu de încadrat într-una din speciile canonice ale principalelor genuri literare (epic sau liric), fiindcă miniepistole nu mai e o carte de poezie (precum cele anterioare ale autorului), nici roman ori culegere de schițe și povestiri (deși face apel, adesea, la pactul ficțional), nici o suită de minireportaje, deși se simte frecvent, în paginile ei vioiciunea și stilul alert al explorării locurilor prin care a trecut, pe care le-a vizitat, ori în care şi-a petrecut vacanțele (Cuba, Marea Egee, Băile Herculane ş.a.)...

Anticipând dificultatea receptării adecvate a textelor în cauză, atât de critici cât și de către potențiali cititori, autorul - considerând oportună necesitatea unei explicații, a unei clarificări sau chiar justificări - precizează, în intro-ducere, cât se poate de limpede: „pentru cine crede că aceasta e poezie vin și spun: nu e poezie, nu e proză”.

Şi, într-adevăr, nu e nici poezie, nu e nici proză în accepțiunea consacrată a respectivelor concepte, ci - aș zice eu -  e și poezie, e și proză, adică un fel de proză  poematică, de proză lirică (Bacovia își numise romane lirice cele două încercări ale sale în această direcție…) sau, mai exact, de poeme în proză. De altfel, autorul însuși își intitulează așa, în ultima vreme, unele texte publicate în rubrica din pagina 3 a Actualității literare, la care ne-am referit într-un context anterior.
  
Deși foarte asemănătoare, atât în ceea ce privește conținutul ideatic și afectiv, cât și ca aspect formal (altfel spus - atât la nivel de semnificat, cât și de semnificant), autorul preferă să disocieze - cel puțin în rubrica din revistă - cele două categorii de texte, doar pe unele intitulându-le poeme în proză, iar pe celelalte încadrându-le (fără a le numi) în categoria miniepistolelor. În  ceea ce ne privește - întrucât miniepistola nu este deocamdată o specie atestată de teoria literaturii - preferăm a simplifica lucrurile, subsumându-le pe toate cunoscutei specii a poemului în proză.

Că autorul consideră a avea de-a face cu două specii distincte o confirmă și structura compozițională a volumului, acribios elaborată, cu diviziuni și subdiviziuni/ subcapitole minuțios ordonate și ierarhic clasificate. Așa, de pildă, după ampla intro-ducere de aproape patru pagini (ca să utilizez și eu antifraza, atât de frecventă în prezenta carte), urmează un prim grupaj de miniepistole (miniepistole I), numerotate de la 1 la 28.

Cel de-al doilea grupaj, alcătuit tot din 28 de piese, numerotate de la 29 la 56, a fost plasat - din rațiuni de simetrie compozițională - tocmai în finalul volumului (miniepistole II). Între cele două secvențe cuprinzând respectivele miniepistole, sunt inserate - chiar sub titlul de capitol insert (!) - zece poeme în proză, fără a fi numite ca atare de autor, dar având fiecare, de astă dată, câte un titlu propriu…

Opțiunea lui Nicolae Silade pentru specia poemului în proză mi se pare a fi cât se poate de inspirată dacă avem în vedere faptul că astăzi un autor își poate da cu mai mult succes măsura talentului în textele scurte, percutante, cu efecte imediate, în care reușește, în doar câteva pagini, să surprindă extrem de convingător realități care, de pildă, unui romancier i-ar lua zeci de pagini. Nu e mai puțin adevărat însă că poemul în proză e un gen dificil, primejdios chiar dacă nu realizezi perfecțiunea, fiindcă deși, pe de o parte, îți poate lesne confirma harul scriitoricesc, la fel de ușor poate trăda lipsa de talent a unor veleitari…

poemul în proză e o specie literară complexă, dificilă, de o factură aparte, a spus-o și Mihai Zamfir, singurul, la noi, care a consacrat exclusiv domeniului respectiv două cărți importante. Încercând să definească specia, universitarul bucureștean spune: „Poemul în proză - registrul funcțional înalt al prozei - este o specie prozastică închisă, de factură nominală, cu lexic pitoresc special ales, având o structură sintactică discontinuă, simetrică și eliptică, atrasă de ritm și utilizând un limbaj metaforizant (...). Definirea speciei nu poate fi decât de natură stilistică. Tematica bucăților, ritmul sau dimensiunea exterioară - elemente de definiție curentă - sânt doar criterii parțiale și anecdotice în judecarea poemului în proză”. (M. Zamfir, Palatul fermecat. Antologia poemului românesc în proză, Buc., Ed. „Minerva”, 1984). Toate trăsăturile  definitorii ale speciei, menționate de M. Zamfir, se pot regăsi - credem noi - și în miniepistolele de care ne ocupăm aici.

Mai mult decât atât: încercând el însuşi să-şi caracterizeze volumul, definindu-şi scrisul, Nicolae Silade, în intro-ducere, face această profesiune de credință: „este legea mea scrisă pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea dintâi”; afirmație care este - spunem noi - o perfectă ilustrare a definiției mesajului poetic, așa cum a fost ea formulată cândva de Roman  Jakobson: mesaj centrat asupra lui însuși, unitate formală ce compune un univers izolat și autonom... De altfel, una dintre temele centrale ale textelor din miniepistole este tocmai cunoașterea de sine ca sens suprem al vieții.

Având la bază, așadar, acest concept de cunoaștere - preluat, în literatură, din filosofie -, textele pe care ni le propune Nicolae Silade sunt, în majoritate, meditații pe cele mai diverse teme: a destinului uman (fortuna labilis), a Marii Treceri, a raportului individului cu divinitatea, a timpului (panta rhei), a spațiului, a iubirii, a rostului poeziei și al poetului (ars poetica) etc., așa încât, de astă dată, nu-i mai putem acorda credit autorului care din exces de modestie, spune, în aceeași lapidară intro-ducere, că în cartea sa „nici filosofie nu-i, nici religie”. Or, dimpotrivă -  cum spuneam - noi credem că tocmai acestea precumpănesc în textele din miniepistole.

Ilustrativ în această privință este chiar primul text, o veritabilă artă poetică nu doar fiindcă e plasat în fruntea volumului, ci și pentru că are, într-adevăr, un caracter programatic, dând glas setei ardente de cunoaștere a autorului căruia i se pare că încă nu știe nimic și că „n-a învățat nimic” (sintagma repetată, anaforic, în fiecare din cele patru secvențe ale poemului).

Apoi, după ce deplânge, în strofa a treia, în termenii Ecleziastului, zădărnicia existenței umane, „deșertăciune a deșertăciunilor” („o, vanitas vanitatum, vanitas”), autorul parafrazează, în distihul final, cunoscutul aforism al filosofului Socrate - „tot ce știu este că nu știu nimic”) -, concluzionând: „n-am învăţat nimic nu ştiu nimic asta e tot ce ştiu/ despre viaţă despre ea care ştie tot despre ea care este totul”.

Iar versul final din strofa a doua („şi ce fericit eram şi în ce rai eram când nu ştiam că nu ştiu nimic”) ne întărește convingerea că poemul e inspirat din filosofia arabă, unde un înțelept spusese așa: „cine știe și știe că știe, e înțelept - ascultă-l!/ cine știe și știe că nu știe, e adormit - trezește-l!/ cine nu știe și știe că știe, e arogant - ocolește-l!/ cine nu știe și știe că nu știe, e ignorant - învață-l!”  Se pare că în această din urmă ipostază se plasează - nu fără falsă modestie - și autorul prezentului volum...

Nu e omisă din această artă poetică nici problematica iubirii - motiv central al cărții de față -, autorul (care ni se dezvăluie a fi un perpetuu înamorat…) indicând persoana iubită prin nu mai puțin de patru izbutite antonomaze, nu întâmplător alese din mediul acvatic: „... dacă n-ai fi tu oaza din mijlocul ei dacă n-ai fi tu/ izvorul ei şi delta și marea cum aș putea iubi vreodată altceva”...

De altfel, nu doar poemul din fruntea volumului, ci absolut toate celelalte sunt beneficiare ale unui abundent imaginar poetic, fiind doldora de tropi și figuri de stil, de procedee artistice clasice ori moderne, unele dintre ele - precum antifraza, oximoronul, polisindetonul, antanaclaza, hipotipoza, anafora, prozopopeea, antonomaza etc. - confirmând, prin măiestria cu care sunt utilizate, înaltul profesionalism al autorului.

Tehnician desăvârșit al versului și convins - ca și Bacovia, despre care, în miniepistola 3, decretează că „este cel mai poet” -ritmul e prințul poeziei, Nicolae Silade asigură poemelor sale cadența și fluența necesară, pentru ca, la lectură, să nu ne împiedicăm de silabe în plus...

E lesne de presupus apoi că autorul miniepistolelor, maestru în meseria sa, și-a cizelat poemele îndelung și cu migală, asemeni unui şlefuitor de diamante, plasând, de pildă, pe alocuri - așa, ca din întâmplare - rime interioare destinate să confere textului muzicalitate, făcând lectura agreabilă.

Şi, fiindcă în miniepistola 3, mai sus menționată, construită magistral prin tehnica prozopopeii și a intertextualității,  autorul se declară „bacovian” - recitindu-i fiului in absentia „din versurile” sale „de la 20 de ani dedicate lui bacovia” -, e de amintit că poetul băcăuan n-a fost doar un exponent de seamă al liricii naționale, ci și autorul unor originale și inconfundabile poeme în proză, adevărate bijuterii artistice, cum ar fi De Paști, Cubul negru, Zborul cărților, Iarmaroc ş.a., având multe trăsături identice cu cele ale poemelor în proză de care ne ocupăm aici: notații lirice, umor, ironie, sarcasm, dar și dezolare, tristețe, dezgust existențial etc.

Ar fi de adăugat, în cazul textelor lui Nicolae Silade, câteva achiziții ţinând de estetica postmodernismului, între care spiritul ludic, intertextualitatea, minimalismul sintactic ş.a.

Referitor la acest din urmă aspect, constatăm că, în miniepistole, el e concretizat la nivel ortografic, prin scrierea numelor proprii fără majusculă, prin scrierea cu literă mică după punct sau la început de propoziţie și prin absența, quasi generalizată, a oricăror semne de punctuație...

E de amintit aici că autorii celor două lucrări care au fondat studiul tehnic și formal al textului poetic, apărute în Franța (Jean Coehn - Structura limbajului poetic, 1966 și A. Kibédi Varga - Constantele poemului, 1980) consideră că poezia nu trebuie să fie doar o pură acumulare de elemente sonore ori formale, sau de cuvinte fără reguli și fără ordine.

Obiceiurile generale ale spiritului fac ca oricărui text poetic să i se ceară semnificații, ambigue sau multiple. Or, semnificația e dată de gramatică, iar punctuația dezordonată (sau lipsa acesteia) are valoare în măsura în care întăreşte ori limpezește armătura propriu-zis gramaticală a frazei. Să sperăm că acesta este și cazul poemelor în proză din miniepistole... 

Oricum interesant și revelator ni se pare a fi faptul că, în miniepistola 10, care e, de fapt, un imn, o rugă către divinitate, autorul cere să fie iertat, între altele, şi pentru ignorarea deliberată a unor reguli ortografice: „doamne dacă suntem doar noi doi dacă suntem acum și suntem/ totdeauna te rog spune-mi pe nume și-ți voi spune pe nume da/ și iartă-mi scrierea cu litere mici și iartă-mi păcatele mari doamne/ tu cel fără de păcat m-ai și iertat îți mulțumesc doamne…” 

Iar în finalul aceluiași poem - precum odinioară Arghezi în celebrul Psalm în care spunea: „Vreau să te pipăi și să urlu: este!” - Nicolae Silade, partajat și el între credință și tăgadă, îl imploră pe Cel de Sus să se arate aievea: „iar tu care vezi totul care cunoști totul şi stăpânești totul/ lasă-mă doamne să văd să te văd așa cum mă vezi doamne”.

Aducând, în textele sale poetice, numeroase elemente din bagajul său cultural, cuprinzând mitologie, filosofie, religie, istorie, geografie, literatură, simbolistică etc., Nicolae Silade reușește să ne ofere astfel adevărate lecții de cultură și artă. Caracterizate printr-o impresionantă densitate ideatică, poemele din miniepistole ar merita, fiecare, câte un comentariu distinct.

Din păcate însă, corsetul limitativ al prezentei cronici ne obligă a ne limita la puține exemplificări, una dintre ele putând fi, de pildă, cea ilustrativă pentru conceptul de intertextualitate: „... stai lângă mine și-ascultă un poem de bacovia/ eu trebuie să beau să uit ceea ce nu știe nimeni ascuns în pivnița/ adâncă fără a spune un cuvânt singur să fumez acolo neștiut de/ nimeni altfel e greu pe pământ parcă nu seamănă a bacovia// și totuși e şi totuși întreabă-te ce știa el fără ca nimeni să știe// nimeni nimeni nimeni și s-asculți pustiul ce melancolie” (miniepistola 3).

Afinitatea pentru Bacovia și creația sa nu e deloc fortuită, putând fi explicată și prin aceea că ambii sunt poeți prin excelență citadini, puternic atașați valorilor estetice ale modernismului, respectiv postmodernismului și că ambii manifestă, în creația lor, o nedisimulată propensiune pentru îmbogățirea lexicului autohton cu neologisme, respectiv barbarisme, întrucât autorul miniepistolelor apelează abundent la termeni tehnici din domeniul informaticii, dar și la alte anglicisme încă neadaptate/ neintegrate sistemului limbii noastre…

Ştiind bine că poezia - și, în genere, literatura, arta - nu pot exista/ dăinui fără să conțină un minim fior metafizic, autorul miniepistolelor e frecvent preocupat de problemele înalte ale sensului existenței („dorința de căutare a unui sens pierdut”), ale  raporturilor cu divinitatea („gândul meu spre tine strălucește și pasul meu/ spre tine se îndreaptă”), ale destinului uman și îndeosebi ale fericirii terestre („în căutarea fericirii”) „care mereu se depărtează”, precum fata morgana, rămânând, în veci, o utopie…

Nicolae Silade scrie euforic și abundent, dintr-un prea plin al întrebărilor existențiale care-l frământă și al răspunsurilor pe care încearcă a le afla. Puțini scriitori reușesc, prin talentul lor, să acopere un atât de întins registru al afectivității. Prețioase atât ca document psihologic, pentru deconspirarea ideilor și afectelor autorului, cât și, mai ales, pentru arta scrisului, miniepistolele lui Nicolae Silade reprezintă, incontestabil, o dată importantă în evoluția poemului românesc în proză, dar și momentul deplinei sale maturități creatoare.

Liviu CHISCOP

Călătorii interioare


De ani buni, Nicolae Silade publică, în fiecare număr al revistei pe care o patronează la Lugoj - Actualitatea literară -, câte o miniepistolă, definită astfel în intro-ducerea la noul său volum*, care strânge la un loc aceste pseudo-„scrisori”: „pentru cine crede că aceasta e poezie vin și spun: nu e poezie./ nu e proză, nici filosofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă/ pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea/ dintâi. o poți tu înțelege? o poți tu îmbrăca?”.

Prin urmare, dacă ar fi să-l credem pe cuvânt, scrierea unor asemenea producții adresate de scriitor unui tu indefinibil, aflat dincolo de realitatea predictibilă, pare a avea un resort profund egoist: într-un gest de autoadulație și de frondă, el nu pare deloc interesat de receptarea de către alții a acestor creații hibride, monologale, întemeiate pe o logică discretă a așezării în pagină, ci doar de semnificația lor catartică, eliberatoare, vindecătoare de răni sufletești (auto)provocate.

Textele au alură de poezii prin dispunerea grafică în versuri (grupate în cvintete, catrene, terține, distihuri). Au, în același timp, printr-o bine condusă și controlată redundanță a discursului, și aspectul de proză, fundamental subiectivă, egocentrică și egolatră. Între incantație și litanie, fiecare segment este un în sine, parte dintr-un continuum ce poate fi citit ca un fel de epistolar/jurnal interior, în care sunt consemnate cu acribie trăirile, stările emoționale, reacțiile, sensibilitățile metafizice, angoasele, bucuriile, dubitațiile, exaltările, nemulțumirile, revoltele, împăcările, mai pe scurt, neliniștile și necumințenia autorului în viața/ realitatea sa de fiecare zi.

Ca și în cărțile de poezie, Nicolae Silade este nu doar un căutător de sine precum puțini, dar și un contestatar niciodată satisfăcut de formele tradiționale ale literaturii; un neobosit inventator, un creator de stil, dispus în orice clipă să iasă din tipare, să sfideze formele consacrate, să inoveze, să propună matrice, tropi, structuri poematice originale, în care să(-și) poată turna cuprinzătoare conținuturi sufletești: „ferice de cel ce află împăcare în inima sa și liniștire pentru sufletul/ său ferice de cel care neîncetat se caută și ferice de cel ce găsește/ căci el se va bucura și se va minuna și stăpân va fi el peste toate și/ împărăția cerurilor va fi împărăția sa. i-am zis sufletului meu: fii calm// și taci și
așteaptă"…(31).

Spirit profund neliniștit, niciodată mulțumit cu ceea ce se petrece în jur și mânat perpetuu de demonul căutării sensurilor ascunse ale sinelui și ale vieții, Nicolae Silade se povestește/ confesează cu voluptate și pare a nu ascunde nimic din ceea ce trăiește ori percepe cu toată ființa, într-o stare de continuă și luminoasă alertă, cu sentimentul generos că nimic din ceea ce e omenesc nu-i este străin.

Departe de a fi un simplu experiment literar, miniepistolele sale sunt expresia unui spirit cu totul aparte, cu o respirație metafizică și o capacitate de a surprinde și releva esențele de mare anvergură.

Marian ODANGIU
* Nicolae Silade, miniepistole, Editura Grinta, 2017

Imaginea sinelui


Cu cea de-a doua parte a volumului iubirea nu bate la ușă*, Nicolae Silade reușește recordul de a fi publicat cu șapte mai multe sonete "clasice" decât cele o sută cincizeci și patru apărute în celebra colecție din 1609 a lui Shakespeare și cu o sută cincizeci și șase mai puține decât cele din Il Canzoniere al lui Petrarca. Aceasta, dacă nu luăm în considerare și cele o sută treizeci și unu de sonete „libere” (fără rimă, adică) ce însoțesc, în contrapagină, titrate cu cifre arabe, poeziile cu formă fixă.

Este de înțeles că asemenea statistici au relevanță în egală măsură pentru randamentul autorului, dar și pentru a fixa cât de cât reperele culturale ale unui demers unic în literatura româ de azi: un tom ale cărui dimensiuni - împreunând cele două volume - se apropie de trei sute de pagini conținând un număr egal de poeme cu o stilistică unitară!

Dar sonetele lui Nicolae Silade sunt remarcabile nu atât prin cantitatea lor - elocventă ea însăși pentru perseverența și creativitatea poetului -, cât, mai ales, prin neobișnuita lui capacitate de a glosa, în conținuturi diferite de la un text la altul, asupra unei teme singulare: iubirea. Că dragostea este infinitul dintre noi, Nicolae Silade o demonstrează cu prisosință: vorbind mereu și mereu despre același lucru, poetul atinge și performanța de a imprima un sens diferit fiecărui poem, de a releva tot timpul o altă fațetă a unei realități unice, de a o fixa în alte și alte rame și registre temperamentale.

Adept al formei britanice a sonetului (cu trei catrene urmate de un distih ce induce o modificare neașteptată, cvasiconclusivă), autorul ia o apreciabilă distanță față de ilustrele sale „modele”, în primul rând prin abandonarea ireversibilă a intonației și atitudinii encomiastice la adresa unei (identificabile) persoane de sex feminin (precum Dark Lady, la Shakespeare, Beatrice, la Dante, ori Laura, la Petrarca).

Nicolae Silade nu se adresează unei iubite, ci femeii, în general, glorifică misterele, comportamentele imprevizibile, atributele nobile/derizorii și frumusețea repetitive, într-o dezlănțuire dihotomică ce pare a urma sentența lui Catullus ("Odi et amo. Quare id faciam fortasse requiris/ nescio, sed fieri sentio et excrucior").

Sonetele sunt dominate de polarizare: între extaz și agonie, speranță și disperare, încredere și trădare, forță și vulnerabilitate, comuniune și abandon, cunoaștere și ignoranță, rigiditate și toleranță, tensiune și relaxare ș.a.m.d., ele alternează stări contradictorii ce deschid calea unor reflecții ce trec dincolo de sentimente și stări, spre trecerea timpului, dialectica și ciclicitatea vârstelor, viața și moartea, eul și divinitatea etc.

Niciunde, însă, discursul nu e dominat de patos: dimpotrivă, ironia și autoironia, persiflarea și autopersiflarea, într-o singură sintagmă - simțul umorului impun așezarea creației lui Nicolae Silade sub alte auspicii, diferite de acelea sugerate de aparențe. Nu o dată, liubovul e luat în răspăr, textul
fiind împins astfel până în marginea parodiei.

Până la urmă, evocând/ exaltând iubirea în infinitele ipostaze ale acesteia, poetul vorbește despre imaginea unui sine care se poziționează în raport cu lumea din jur („Nu e iubirea ținta vieții mele/ Ci viața însăși e iubirea mea„, XCI), căreia îi decelează, deopotrivă, superficialitatea și profunzimea, măreția și decadența, splendoarea și derizoriul: „el avea jeep și vilă și conturi grase eu nici măcar/ bicicletă n-aveam el era manager la o firmă cu mulți angajați/ eu nici măcar șomer nu eram el avea chiar și ani mai mulți/ decât mine eu parcă nici vârstă nu aveam iar ea o
ea o ea" (111).

Asumându-și trecerea timpului, precum personajul din Prologul la Il Canzoniere („Voi ce-ascultați în aste răzlețe rime cum/ Cad rând pe rând suspine ce-n anii tinereții,/ La ceasul slăbiciunii, au fost un sprijin vieții,/Pe când eram în parte alt om decât acum"), cu cele două volume din iubirea nu bate la ușă, Nicolae Silade se așază, într-o ordine postmodernistă, în rândul poeților de care, de-o bună bucată de vreme, trebuie ținut seama.

Marian ODANGIU
* Nicolae Silade, iubirea nu bate la ușă (a doua parte), Editura Brumar, 2016


Nicolae Silade, poetul eternei fericiri


Poetul Nicolae Silade a debutat în volum cu Visul în lucru (Editura Litera, 1978), pentru ca, apoi, să fie prezent cu poeme în revistele literare (Luceafărul, Flacăra). A revenit, în 1994, cu un grupaj de poeme, în volumul colectiv Cartea poeţilor (Editura Lugojpress). Al doilea volum de poezii al lui Nicolae Silade a apărut tot la Editua Lugojpress, la sfârşitul anului 1996, şi se numeşte Mergere înainte

Noua apariţie impresionează, încă de la început, prin limbajul abstract, filosofic, asemănător celui al lui Nichita Stănescu din 11 elegii. Ca în Elegia întâia (a sinelui), apar definiţii lapidare, curăţate de podoabe: “el nu are nume nici margini nu are/ este marele nostru necunoscut marele anonim/ este cel care este” (p. 6); “el este treaz când visează/ iar când se trezeşte îşi vede visul cu ochii/ lumea aceasta e unul din visele sale/ cealaltă lume e visul din vis” (p. 7). Sinele ia însă aici dimensiuni infinite, devine Absolutul, stăpânul lumii, dificil de cuprins în definiţii inevitabil finite. 

Imaginea domestică a vieţii cuprinde în ea contrariul ascuns pe care poetul ştie să-l scoată la lumină: “în liniştea aceea/ de dinaintea zorilor/ îmi beau nestingherit cafeaua/ de preferinţă amară/ şi descopăr/ dulceaţa ascunsă a vieţii” (p. 14). Exacerbarea eului, hipertrofierea lui, este personalizată. Eul devine însuşi Poetul: “luaţi chipul meu numele meu/ şi suflare din suflarea mea/ stăpâniţi peste toţi aceia care vor să vă stăpânească” (p. 15). Evidenţierea contrariului devine acţiunea predilectă a Poetului: “se spune că aici au sfârşit vor sfârşi/ toate călătoriile. eu cred mai degrabă/ că ele încep de aici” (p. 16). 

Esenţa lumii nu poate fi schimbată de fenomenele ei trecătoare (în care sunt implicaţi oamenii): “… parcă văd şi acum acele insule plutitoare. marea/ când furtunoasă. când calmă. strâmtorile şi stâncile ei. nimic nu s-a schimbat. doar că un altul acum/ naufragiază pe mare” (p. 19). Este vorba de marea – simbol, eliberată de orice accidente. Cuvintele Poetului – “cenuşă rezultată din arderea mea– sunt cele care fixează sensurile lumii, ca acea cenuşă pusă pe zăpadă, “să nu alunece musafirii”. Banala cenuşă pusă pe zăpadă devine un simbol central într-o “ars poetica” (p. 22). “mergere înainte/ mereu această mergere înainte/ pe un drum fără capăt fără întoarcere/ prin sfânta sălbăticie” (p. 28), “mergere înainte/ mereu această mergere înainte/ delir ce nu se mai sfârşeşte/ curgere de neoprit/ cascadă” (p. 29) poate fi însăşi existenţa noastră, pusă sub semnul devenirii neîntrerupte, care este sugerată, în întregul volum, prin fluxul continuu al cursului liric, în care lipsesc “obstacolele”: titlurile poeziilor, scrierea cu majuscule, punctele. 

Totuşi, în imensul fluviu al trecerii, poetul nonconformist (dar numai în această privinţă), pune puncte, “jaloane”, “repere”, acolo unde nu ne-am aştepta, şi continuă cu iniţială mică: “dar unde începe şi unde sfârşeşte/ sinele meu? mereu un altul/ îmi precede naşterea. mereu un altul/ îmi succede. şi-n fiecare/ sunt eu. cel care mereu/ se nemărgineşte” (p. 39). Străbătută de fiorul metafizic al lui Lucian Blaga e elegia ce urmează: “o,/ dacă ar fi linişte/ s-ar auzi cum bate/ inima mea în inima lucrurilor/ s-ar auzi cum bate/ inima lucrurilor/ în inima mea” (p. 32). 

 Atmosfera domestică, doritoare de confortul limitat al concretului, este construită în “seara bem ceai de zahăr ars/ cu lămâie…” (p. 37). O semnificativă  polisemie (femeie iubită – Dumnezeu) creează poemul “pentru că tu mă ridici tu mă înalţi” (p. 42). Un lirism pur, de o transparenţă şi de o delicateţe amare, răzbate din îndemnul păstrării misterului lumii, când acesta e protejat de frumuseţe: “o, nu lua totul în seamă/ nu căuta să înţelegi/ cât însăşi primăvara îţi dă vamă/ te bucură de floarea de cireş” (p. 45). 

Poetul simte acut trecerea timpului prin singurătatea lui şi caută, uneori cu disperare, alteori cu liniştea resemnării, nevăzutele jaloane ale vieţii. Dar demersul lui se pare că e sortit eşecului, în visul vieţii acesteia (“e totul un vis”, p. 64). “eu domnilor m-am decis să renunţ este o nouă definire a Poetului, fiinţă fragilă, vulnerabilă, pusă în calea sfârşitului: “prin urmare mă voi izola/ undeva departe pe un câmp/ şi mă declar păpădie/ în vântul serii” (p. 76). Căci singura valoare e “gândul gândul gândul”, care “luminează calea/ spre cuvânt” (p. 77).

Poet elegiac, de un lirism pur, dematerializat, asocial şi anistoric, luminat de puterea eternă a poeziei, Nicolae Silade îşi înregistrează zbaterea  spre Absolut, conştient de imposibilitatea atingerii acestuia. Şi tristeţea poetului izvorăşte abia şoptit din versuri…

Eternelia (Editura Marineasa, Timişoara, 2006) aduce un ton distinct în poezia românească din ultima perioadă, dominată de pesimism şi de experimente lingvistice, de cele mai multe ori sterile. Poetul este un optimist funciar şi îşi clamează fericirea în năvalnice versuri pline de lumină, pline de bucurie, cu o retorică molipsitoare, într-o combinaţie de imn, odă, psalm şi rugăciune. 

Câte şapte versuri sunt puse în “blocuri” de proză, în dreptunghiuri de text, aşezate orizontal, la mijlocul paginii, sugerând soliditatea şi permanenţa sentimentului. Fluxul cuvintelor este întrerupt, din loc în loc, de puncte, dar după care se foloseşte litera mică. Deci, oprirea impusă de punct este anulată imediat de cuvântul următor, care nu începe cu majusculă. Se naşte senzaţia de curgere impetuoasă, ireversibilă, care nu poate fi oprită de nicio stavilă.

Dar care este sursa marii bucurii a poetului, bucurie pe care el vrea să ne-o transmită şi nouă? Sunt, după cum ne-am aşteptat, mai multe surse. Una dintre ele este iubirea, dar care este legată de posedarea unor stricte valori materiale: “Cum nu poţi spune că eşti fericit când iubeşti. ci numai când eşti iubit. ştiu. îţi vine să sari în sus şi să-ţi declami pe străzi bucuria. întocmai ca la loterie. când ţi-au ieşit toate numerele şi-ai intrat în posesia unei sume fabuloase. în posesia unei maşini ultimul tip. a unei vile de lux pe malul mării. şi-ţi petreci vacanţele de vis pe o insulă exotică. cu superbăciuni de fete.” (p. 6). 

Fericirea porneşte, firesc, şi din banalul (pentru unii) cotidian: “… când te aşezi la birou. când prin fereastră te salută soarele. când oamenii toţi îţi zâmbesc. când dai un telefon. când primeşti un fax pe care scrie “bucură-te!”. oare nu e aşa fericirea?” (p. 8). 

Sursa fericirii se amplifică în zig – zag, parcă printr-un baleiaj, sărind de la banalul cotidian la contemplarea sublimului, de la concretul zilnic la sentimentul înălţător: “când urci la volan şi în maşină miroase a levănţică. iar în dreapta ta se află iubita ta. când urci pe munţii patriei şi brazii magnifici te salută. când în bănci contul tău creşte şi creşte şi creşte. când eşti sănătos. îndrăgostit. când eşti iubit. când toate merg strună. când îţi doreşti cu ardoare ceva iar în clipa următoare se şi împlineşte. asta e fericirea.” (p. 9).  

Poetul e fericit – şi aici urcăm o treaptă în găsirea sursei fericirii – pur şi simplu pentru că există: “pentru că eşti cu adevărat.” (p. 10). Fericirea este vegheată de un destin fast: “m-am născut pe un pământ binecuvântat, m-am născut într-o limbă de aur. sub cerul acesta mereu senin.” (p. 12), iar pentru a fi fericit trebuie „să crezi cu tărie.” (p. 13). 

Cel ce e fericit se bucură fără condiţii, fără circumstanţe, de cele patru elemente fundamentale ale lumii, cărora li se adaugă “al cincilea element”, ca în celebrul film al lui Luc Besson: “Să te bucuri de pământul pe care calci. care ne hrăneşte. de soarele călăuzitor să te bucuri. de aerul pe care-l respirăm şi apa care potoleşte setea. iată întruparea bucuriei. dar iată şi elementul cinci: iubirea. fără de care viaţa n-ar fi viaţă. fără de care nimic din ceea ce există n-ar fi existat.” (p. 16). 

Adept al simplităţii, al directeţei mesajului, într-o limpezime de cristal, poetul spune tranşant: “dar mai ales caută înlăuntrul tău. acolo e fericirea.” (p. 78). Revine apoi la una din sursele de bază ale fericirii. Iubirea – căci despre ea este vorba – este un sentiment înălţător, copleşitor, depăşind concretul fiinţei iubite: “Şi cât te iubesc. o, cât de mult te iubesc. din ce în ce mai mult. până când iubirea ia chipul tău şi se veşniceşte. până şi iubirea primeşte numele tău.” (p. 19). Iubirea devine fundamentul eternităţii. Ea nu are nevoie de nume “al adresantului”, pentru că ne aflăm într-o lume “depersonalizată”. Iubirea este totul. Ea “mişcă lumi şi stele.” (p. 67).

Fragmentele Eterneliei au o doză importantă de elemente retorice. Eul liric se adresează unui “tu”, care poate fi însuşi poetul, dar poate fi, la fel de bine, orice receptor al lumii acesteia, pe care autorul doreşte cu ardoare să-l convingă: “eşti mulţimea fără număr care vine şi pleacă din mulţime.” (p. 46). Într-un final, acel “tu” este însuşi Stăpânul Suprem: “de aceea tu. cel adevărat, cel greu de atins. cel spre care se îndreaptă cuvintele mele. rugăciunile. de aceea tu, numai tu. întotdeauna tu. cel de jos. cel de sus. cel dimprejur. de pretutindeni. cel dintotdeauna. “ (p. 45).

Sunt texte în care recuzita retorică este prezentă din abundenţă: exclamaţii şi interogaţii, repetiţii şi enumeraţii, puse în simetrii care ţin de oratorie: “O, câtă bogăţie în această sărăcie! şi câtă viaţă în acest deşert! nu vede nimeni? nimeni nu aude? iată soarele; al cui eşti tu? îl întreb, pământul, luna, stelele: ale cui? ale cui sunt vânturile, valurile? iată că am răspunsul. ale voastre sunt întrebările. al meu e răspunsul. pe care nu vi-l răspund. nu vi-l pot  răspunde. “ (p. 29).

Întrebările poetului devin uneori adevărate meditaţii filosofice, în care clamarea puternicelor sentimente este temperată. Eul liric se întreabă, într-un limbaj abstractizat, dacă “ordinea s-a născut din dezordine” (p. 39), dacă lumina se naşte din lumină” (p. 40). Există şi răspunsuri; între geneză şi apocalipsă este întrupat “cuvântul… eternul” (p. 51). Poetul meditează, într-un fel de disertaţii filosofice, asupra multor lucruri: dualitatea universală, sinele care se vede pe sine, Stăpânitorul a toate, ştiinţa, înţelepciunea Dumnezeirii.

Poet al creşterii, al bucuriei şi al luminii, Nicolae Silade, în ciuda repatatelor întrebări pe care şi le pune, este o voce a certitudinilor: Fericire, Existenţă, Cuvânt, Dumnezeu.
Constantin BUICIUC,
Oglinda lui Narcis, vol. I, Editura Marineasa, Timişoara, 2008

Împăcarea cu sine


Cititorul volumului de versuri miniepistole de Nicolae Silade (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017) este avertizat din capul locului că nu se află în fața poeziei, a prozei, a filosofiei ori a religiei, ci a unui monolog, a unei mărturisiri: „…nu e poezie. nu e proză. nici filozofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea dintâi”.

Și totuși, este vorba de poezie, care trece și prin proză, și prin filozofie, și prin religie. Pentru că toate acestea fac parte din lungul drum al căutării interioare, al liniștii sufletești și al împăcării cu sine.

La început neștiutor, șovăitor [„n-am învățat nimic din viața asta care nu încetează să mă țină / în viață care nu încetează să mă uimească cu serpentinele ei cu / urcușurile și coborâșurile ei (…)]”, ajutat de înaintași precum Bacovia, Shakespeare, Eminescu, Arghezi, Nichita Stănescu, Dostoievski, Tolstoi, Pușkin, Esenin și nu numai, descoperă iubirea [„voi apărea în curând în toate revistele lumii marii critici / ai lumii vor scrie mereu despre mine (…) / cine s-adune cine să-ntoarcă din marea nisipire un chip / care a fost al lumii un chip care a fost al meu dragoste”], pentru care există o singură unitate de măsură, valabilă pentru toate țările și continentele - cuvântul („te iubesc în grame în metri în grade în litri când singura unitate / de măsură a dragostei e cuvântul”).

Iubire a femeii, apoi a semenilor (bătrânii din azil: „și i-am văzut ascultându-mă ca și cum / dragostea singura noastră avere”), a naturii, cu gingășia ei (dorită ori concretă) pe lângă care adeseori trecem nepăsători [„și acum doamnelor și domnilor în această minunată dimineață / de vară vă invit să urmăriți cu atenție înflorirea acestui trandafir / albastru (…)]”, cu locuri în care respirația și chiar timpul stau în loc („atât de albastră marea n-a fost niciodată atât de liniștită atât de curată atât / de prezentă în noi și în jurul nostru încât cerul și marea sunt una iar timpul / întreg e în această clipă stătătoare”) și a lui Dumnezeu, cu redobândirea credinței pierdute („doamne cât de aproape e omul de tine și cât de / departe ești tu cât de înalt în această măreție albastră”).

Albastrul unește, așadar, teluricul cu cerul și cu marea, spre a se dezvălui raiul pământesc.

Dar la capătul călătoriei, împăcarea cu sine e deplină, aducând o dublă fericire: a celui care caută și a celui care găsește („ferice de cel ce află împăcare în inima sa și liniștire pentru sufletul / său ferice de cel care neîncetat se caută și ferice de cel ce găsește”).

Pe de altă parte, există o repetabilitate, nimic nu e definitiv închis, capătul unui drum e un loc de pornire a altuia. Așa cum nici diminețile nu sunt identice, fiecare venind cu ceva nou, revelând o felie de viață („ieși dar ieși doar să te vezi să te minunezi și să binecuvântezi totul”), așa cum nici moartea nu este un sfârșit („și dincolo de moarte vei fi tot tu pentru că sfârșitul nu are sfârșit și nici / începutul nu începe pentru cel care este dincolo de început și sfârșit”).

Amintirile sunt de neprețuit, însoțind omul la fiecare pas, împiedicându-i uitarea și ajutându-l totodată să învețe trăirea [„ce multe sunt amintirile și ce mari din ce în ce mai mari și mai multe / și mai frumoase și mai reale decât această realitate singuroasă (…)”].

În miniepistole, Nicolae Silade stăpânește cu dibăcie cuvântul, iar Marele Premiu obținut la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, 27-29 septembrie 2018, la secțiunea volum de poezie, nu este deloc o întâmplare.

Daniel LUCA


Adevărul lumii e în ochiul dinlăuntrul tău


În undele concentrice ale unor serii de epistole (Partea întîi, A doua parte), erosul, tema preferată a poetului Nicolae Silade, este și axa ce pornește din ochiul trubaduresc, amintind de un straniu religios efect medieval-renascentist al sonetelor; raza care luminează lumea pornește din autoportretul de la pag 141, dar construiește idealizând femeia, după tiparul Beatricei lui Dante: sunt mai tânăr decât toți iubito vreau să spun/ și mai bătrân dacă-mi privești înfățișarea ar trebui să vezi/ un sfânt ar trebui să vezi un fulg urcând din palma unor zeități/ uitate să vezi lumina luminând ruinele unei cetăți prădate/.../dar să gust din taina sfântă tot la sânul tău rămân (121).


Cu dramul necesar de coborâre în cotidian, poetul reușește să cabreze imaginea feminității în planurile existenței, constelație care a străbătut epocile, și acum evoluează sub ochiul vigilent tandru ironic și dantesc, înțelept și naiv, având o singură certitudine: ritmul poemului-epistolă: ce frumos îți stă ție acolo pe cer/.../deasupra platanului de sute de ani deasupra lumii/.../ parcă ai fi născută din cântarea cântărilor parcă ai fi ieșit/ dintr-un tablou de van gogh parcă din muzica sferelor/.../voi urca la tine în grădinile tale suspendate (112).

Principiile erosului se duc spre Cântarea Cântărilor, trec prin doctrina greacă a plăcerii, poposesc în viziunea medievală, traversând și acea modernitate, pe care nu altul decât inevitabilul Baudelaire o numește frumusețe ușor alterată, ușor sfâșiată, ușor atinsă de nefrumusețe. Dincolo de aceste principii laice, profane, deslușim însă o necontenită idealizare, un accent de sublimare, din care dragostea și femininul își absorb eternitatea.

Există în versurile lui Nicolae Silade, legat de această temă, o neobosită (încă)  frământare, am spune cu rădăcini hamletiene, evoluând între îndoială și evlavie, care umple toate epistolele și răsucește versurile, în toate direcțiile, reia bucăți de fraze ca pe un ecou al ecoului, punând în pagină chiar miracolul mizerabil al existenței (printr-un limbaj frust). Întrucât efortul de  elevație morală este însă controlat cu luciditate, viziunea poetică prezintă ceva din marile încercări ale spiritului și, cum ar spune Henry Michaux: „et les innombrables petites”...

Intrarea în poem a erosului (și în viață, decide poetul) este sălbatecă, directă și frustă, pe de o parte: iubirea nu bate la ușă (titlul celor două volume de epistole). Astfel își motivează, în preludiul volumului al II-lea poetul, recidiva sa lirică, înscriind-o într-o repetabilă, cosmică seducție, și îi asociază, cu bună știință, simbolul rodirii, și conotațiile lui spirituale:

Din zece ani în zece te cheamă marile iubiri. Priviri împerecheate/ cu priviri. Și inima tresaltă. O altă mare însuflețire. O altă mare/ dragoste de viață/.../ Fă dimineață-n suflet/ și în trup dulceață/.../ Mai lasă-te sedus o dată!/ Și învață! Cum se răsfață o fecioară prima oară pe/ verdeață. Și din iubire în iubire să treci în marea ta rodire/.../ Stele din stele răsărind (din zece ani în zece te cheamă marile iubiri).

Din multitudinea de chipuri ale  erosului desprindem câteva imagini pe care le prezintă volumul, nu înainte de a îndrepta cititorul spre  pagina 7, la textul 54, unde (credem) se  răsfață, mai discret, în ultimele versuri, un fel de revelație poetică, a lui Nicolae Silade, o formă de a spune că tema se suprapune poeziei însăși; și până la urmă, amândouă au nevoie de încrederea într-un plan imaginar: și plecarea ei spori iubirea/ sau cel puțin o trezi din amorțeală că și dragostea e/ supusă timpului și uneori lâncezește îngheață încremenește/ și e nevoie de ochi de răbdare de lacrimi ca să poți trece/ peste și e nevoie uneori de un șoc s-o trezești/ dar nu la realitate  pentruea este realitatea/.../să ai o imaginație cât mai bogată în dragoste... ( 54).

Sub răsucirile ei labirintice, cultivând cu voluptate redundanța, acest gen de poezie ascunde atâtea motive literare câte poate duce un volum, la fiecare pas, cu fiecare frazare, fie ea repetitivă sau nu, încât  putem deduce, din confidențele poetului, presărate cu larghețe, în arabescuri, prin poeme, faptul că înseși jocurile dragostei și ale întâmplării sunt doar o mască, o cortină; dincolo de ea fiind scena pe care se desfășoară  natura umană, chinurile și bucuriile ei, mereu trudind a se smulge din efemer, din grosierele pavaje ale existenței.

Cităm din poemul 67, care este și un cântec al răzvrătirii:  voi scrieți despre ceea ce se vede eu vă fac să vedeți/.../ și a început să recite un poem/ la întâmplare care începe ca toate poemele lui cu ea/.../ mă îmbrățișează și pomul cunoașterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm și zicerea șarpelui n-o mai ascultăm.

Revenind la principiile erosului – textul 62 rescrie un imn, un cântec de adorație dedicat misterului feminin, în care trupul și sufletul tac, iar mintea se asociază frumuseții idealizate, toate cumva împlinite într-o enigmă de începuturi de lume, aromând cruditatea  și prospețimea gestului originar: mai degrabă te-aș asemui cu zmeura din copilărie/.../ numai că tu ești femeia vorbitoare femeia tăcută femeia totală/.../cine ți-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârșiturile/ ei nesfârșite și cine suflet ți-a dat a vrut să mă însuflețească pe mine/ până la adorație dar de unde ai mintea/.../o dar cu cine aș putea să te-aseamăn/ când ești atât de fără asemănare.

Cine deschide cartea scrisă de acest poet poate să guste limbajul senzualității din plin. Sau poate să o citească printre rânduri, ca pe un real exercițiu de lectură, să pășească printre acele imagini de „carpe diem” arborescente, voit necizelate; uneori imaginile sunt chiar antisenzuale, dar există o plăcere de a le decanta și aici ajungem la frumusețea modernă, alterată, atinsă de nefrumusețe, bruscată, pervertită de timp și nu numai, precum în poemul 68, structurat în jurul unui sonet shakesperian (să amintim versul: când văd cum mâna timpului fărâmă...) - mă iert stimată doamnă că nu-ți râvnesc scheletul nici carnea/ tremurândă bolnăvicios pe os nici sufletul ce pleacă încetul/ cu încetul nici vechea frumusețe întoarsă azi pe dos/.../ nici/.../ sânii plini de farmec nu eu ți i-am lăsat mă iert stimată doamnă/ dacă îmi ies din fire când văd cum timpul lacom îți ia tot ce ți-a/ dat...

Cu vagi accente din Nichita Stănescu, un alt poem (97) jonglează cu sfera conceptuală a negândirii, între desenul concret și onirismul abstract, iar locul sferei nichitiene îl ia cristalul (cer iertare autorului pentru că voi aminti aici pe Gabriela Melinescu, cea care scria într-o poezie, că trebuie să ne curățăm sufletul, în fiecare dimineață, ca pe un cristal...), într-un text  de sinteză lirică, unde autorul nu-și abandonează stilul său caracteristic, aranjându-și cuvintele ca pe niște ecouri, într-un discurs  ce transformă dragostea în paradoxul imaginarelor umbre platonice, în ideile care ele însele „ne visează” și ne trăiesc, secondând un cer interior: în loc să mă gândesc acum la tine/.../ la sânii tăi la coapsele tale la trupul tău gol/.../nu mă mai gândesc la nimeni/ eu nu mă mai gândesc nici măcar pe mine nu mă mai  gândesc decât/ la globul acela de cristal pe care îl îmbrățișez cum te îmbrățișam/ altădată pe  tine  globul acesta care mă îmbrățișează de când/ mă știu/.../ când nu mă mai gândesc când sunt gândit.

Pe același ton, dar cu un surplus de incantație amară, poetul evocă ambivalența propriului destin, într-un fel de asombrizare romantică, de tentativă nihilistă, cuprinsă între „bucurii prea mărunte” și o „tristețe prea înaltă”, enumerând figuri fatidice, faste și nefaste, îngerul, demonul, omul, iubirea și ura: de dragoste risipă din toate numai ura ta vie mi-a rămas; aș fi venit ca demon în ponosită haină și ți-aș fi dat ce nu-ți dă/ nicicând un muritor/.../ și ca un înger straniu te veșnicem de ieri dar eu/ nu sunt nici demon nici înger nu-s nici omul pe care doar iubirea/ îl face mai uman nu sunt nici plămădeala ce a făcut-o domnul...( 91).

Trebuie să credem ce spune poezia? Da. Aici e frumusețea și marea tristețe.

Nu numai versificația complexă, ci și exuberanța detaliilor, chiar grija prin care ele se întorc de-a lungul frazelor poetice, îl apropie pe Nicolae Silade de stilul baroc; s-ar mai putea aminti îndrăzneala ironic fantezistă, vocabularul realistic, izbucnirile temperamentale, simbolizarea lucrurilor, fără ambiguități, nota de acumulare în crescendo a versurilor, oarecare artificii, care depășesc însă un simplu manierism. Poetul acordă deopotrivă valoare conținutului ideatic, sentimental, psihologizant, câtă acordă și formei exterioare.

Se desprinde chiar un timbru al suferinței psihologice, ca versiune a celei metafizice, împăcând într-un sonet, de pildă, dragostea, moartea și religia: Mă pierde lumea, mă câștigă cerul,/ Îmi voi juca și cel din urmă rol,/ Mă poți înlocui, știu, cu eterul/ Pe care îl respiri, de-acum, în gol/ Am tot sfidat din umbră, efemerul,/ Eternului i-am dat mereu ocol/ Deci n-o să-mpart cu nimeni eșichierul/ Iubirii, când iubiri mă înconjor./ Voi împăca și laicii și clerul,/.../ Tu, însă, dacă speri în înviere,/ Mai pune în iubire ceva miere (CXXIV).

De atmosfera aceea renascentist medievală amintește și textul 125 , însă poetul luminează  tema trecerii timpului  și a iubirii, spre exemplu,  prin viziunea grecilor și prin cea duhovnicească, cu accente de Pateric: înainte ca sufletul să-și înalțe pânzele cum spunea seferis; dar iată vine seneca  și-mi spune vrei să fii iubit iubește/.../ vin și te-ntreb unde e iubirea ta unde surâsul tău/ și unde buzele tale unde sunt poeții care te-au iubit/.../iartă-mă doamne iartă-i pe toți și nu uita niciodată/ puținele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste atât de puține cuvinte te iubesc.

Un narcisim extins, de la sine, la realitatea cotidiană și chiar la seminția din care face parte poetul, străbate în volute largi o altă carte, volumul intitulat miniepistole (editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017). Cum scria undeva Octavian Paler, Narcis se întoarce în contemporaneitate, oarecum schimbat, încercând indirect să vadă unde a greșit. Narcis are nevoie de oglindire, cu toate sensurile care derivă de aici.

Formal, poemele nu diferă prea mult, însă în conținut da. Poetul transpune un timp istoricizant, împreună cu aluziile la timpul cel mare. O realitate cotidiană, mereu persiflată, din care însă, pe negândite, își extrage seva rostirea poetică sau mai degrabă - de la care se sustrage lumea poeziei - prinde viață în confidențele  presărate de-a lungul textelor ca niște fărâme, care se află acolo, pentru ca drumul să nu fie uitat.

Mănunchiul de sensuri, caracteristic  poemului arborescent, se detașează ca un glissando, într-o relatare ce nu e una dialogică, autorul fiind sedus de același ritm galopant, oprindu-se brusc pe colțuri de cuvinte: s-a spus acolo că viața e ba un hotel în care vii/ îți spui poezia și pleci ba că e un râu pe marginea căruia stau poeții/ în neînțeleasa lor eternitate dar eu cred că viața este chiar muntele/ din fața ta îl urci pe o parte îl cobori pe cealaltă și gata ești iarăși/ pe marginea râului pe terasa unui hotel... (textul 51)

Caracteristic pentru acest narcis modern, confruntându-se cu o lume fără zei, care să și-l revendice, este textul 50 (id 31), rostit ca un monolog în încăperile suprapuse ale memoriei,  într-un somn, fiind în același timp singurătate și conștiență de sine,  solitudine și conștiență de Celălalt, Divinul, un monolog în oglinda poemului, acolo unde el se transformă în epistolă și psalm (post)modern:

dacă mă întrebi ce mai fac dar tu nu mă întrebi niciodată nimic/ pentru că tu știi totdeauna totul tu exiști totdeauna hai totuși să/ îți spun mă gândesc la tine la mine la viață la moarte la veșnicie/.../cum fac americanii în filme când se întorc de la job cu sticla/.../ei scot pistolul mai mai să se-mpuște vai vai să se/ sinucidă brusc căci de o sinucidere lentă ei n-au auzit și mă mir/ că n-a auzit nici cioran apostolul suicidului ne sinucidem lent da/ ne sinucidem trăind n-a spus-o nimeni mai frumos ca ungaretti/ moartea se ispășește trăind uite așa vine mântuirea așa vine/ lumina care luminează viața și întunericul n-o biruie nicicând (miniepistole).

Asumându-și narcisismul ca pe o „surzenie” față de lumea din afară (este legea mea scrisă/  pentru mine cuvântul meu către mine însumi: intro-ducere), sătul de a fi invadat de artefacte (telefonul, laptopul, revistele, cărțile, ideile înșelătoare etc), poetul  își salvează propriul limbaj, de la o stare care a copleșit poezia de azi în mare măsură (dar nu definitoriu), aceea de a pune toate cuvintele pe același plan, de a le considera în alb egale ca sens și  mult prea profane, acel limbaj zero ca o nimicire din care nu se mai ridică decât stridențe goale, empirisme care ar putea avea un mesaj, dacă în spatele lor s-ar ascunde o reală durere de a fi.

Adevărul lumii e în ochiul dinlăuntrul tău, spune textul 56: rămâi surd pentru lumea de/ afară rămâi orb trage obloanele fă-ți o cafea aprinde-ți o țigară rămâi/ cu tine însuți în tine însuți/.../ ieși dar ieși doar să te vezi să te minunezi și să binecuvântezi totul (miniepistole).

Poezia lui Nicolae Silade aparține structural unui baroc perpetuu, traversează în zig-zag   bătăliile postmoderne, și abisaliile existențiale (în toate e geneza și apocalipsa) și aduce în prim plan un personaj liric narcisiac, renăscut din cenușa miturilor (vezi și textul 28, miniepistole), visându-și „singurătatea dintâi”, în oglinda unui limbaj abrubt, programatic frust, din care irump  temeri, frisoane și seninătăți religioase. Persiflarea e pentru poet doar o simplă haină, de care cititorul real trebuie să nu țină cont, mai mult decât de umbra unui surâs.

Maria BOLOGA
Spania, decembrie, 2018

Deliciile masochismului


Poezia lui Nicolae Silade din iubirea nu bate la ușã e ca un pahar cu apã care, trecut prin fața ochilor, nu-ți deformeazã într-un mod de nerecunoscut imaginile din jur. E limpede, directã, jinduitoare. De dragoste, cred cã n-are rost sã insist, doar reiese și din titlul cãrții.

Cu racorduri la ce se scrie în prezent, Silade pãstreazã puternice pulsiuni romantice pe valul sexualitãții. Se observã din frazare, din raportarea la iubita care e și nu e, fiind salvat de la vetustețe de sinceritatea patosului aluvionar: „am alergat ca un nebun dupã tine te-am urmãrit/ pas cu pas clipã de clipã așa cum destinul ne urmãrește/ pe amândoi am umblat în limbã dupã tine cu limba scoasã/ am umblat ca un câine pe urmele stãpânului sãu/ și m-am vãzut deasupra ta și m-am vãzut la picioarele/ tale într-o mare dragoste mare și am avut fantezii sexuale/ cum nimeni niciodatã n-a avut și ți-am vãzut sânii goi/ și fesele tari și pulpele goale și dãruitã total te-am vãzut” (26).

Amorezul se vrea încorporat în cea pe care o iubește, nu zâmbiți prea mult și șmecherește pe sub mustațã!, acceptând subjugarea personalitãții cu plãcere masochistã - „înnebunește-mã sunã-mã cicãlește-mã/ trimite-mi la miezul nopții mesaje trezește-mã/ din somn din visare vorbește-mi întruna și ceartã-mã/ aruncã în mine cu orice apuci lovește-mã unde mã doare mai tare/ nu știu bucurie mai mare decât atunci când mã suni/ nici veste mai bunã ca un mesaj de la tine/ streseazã-mã umilește-mã înrobește-mã chiar/ scoate limba la mine înjurã-mã-n fațã/ ia-mi volanul din mânã treci tu la volan/ ia-mi cheile mașinii și vilei ia-mi maul averea ia-mi tot/ și viața și sunã-mã ceartã-mã înșealã-mã iar/ chiar cu prietenii mei de pahar/ omoarã-mã cu zile/ dar nu mã ignora” (16).

Cuprinzând 160 de poezii, dintre care jumãtate sonete, iubirea nu bate la ușã e prima parte a unui ciclu, bãnuiesc, cu intenții totalizatoare în materie de „corason”.

Vertijul în care te cuprinde volumul, patetic și cotropitor, incumbã și o senzație de prea mult dintr-o datã. Accentuarea autocontrolului, mãcar o țârã, n-ar strica acestui poet nãscut, nu fãcut. El dã uneori impresia cã e condus de cuvinte, nu cã-l ascultã ele.

Alexandru PETRIA
Nicolae Silade, iubirea nu bate la ușã, Timișoara, Editura Brumar, 2013

Iubirea: primul şi ultimul port


Marea poezie a lumii dezbate despre  dragoste şi lumină, viaţă şi moarte, prea-plin sufletesc şi singurătate. Dar, în opinia multor poeţi contemporani, acele zile – când menestrelii cântau la luna e le altre stelle – s-au dus, iar noi, cei de azi, trebuie să medităm pe ruinele unei vieţi, ale unei planete în plin proces de descompunere moral-spirituală. În aceste condiţii, pentru puţinii poeţi rămaşi, iubirea este ultimul port în care ne putem arunca ancora supravieţuirii.  A vieţii salvate şi conservate. Întotdeauna poeţii adevăraţi ai lumii au fost tineri – fără vârstă – rătăcind printre cuvinte, pierduţi şi ascunşi în pulpanele timpului. Aşa pare a fi şi Nicolae Silade, în iubirea nu bate la uşă, BrumaR 2013.

O poezie pură aduce în scenă, inerent, chestiunea tristeţii. Poetul este un mandarin al melancoliei –  titlu al lui Eugen Simion despre A.E. Baconski – profesor de singurătate. Iar un profesor nu doar predă, ci profesează el însuşi materia  care constituie specialitatea lui: mi-a mai rămas tristeţea această grea moştenire/ lăsată mie de dragostea mea într-o noapte târzie…

La ţărmul singurătăţii. Singur ca luna. Imperiala însingurare

Aşadar, meseria de bază a poetului îndrăgostit e singurătatea: când ţi se face dor de mine să ştii că sunt/ un prea însingurat; …ador surâsul tău/ care şterge lacrimă după lacrimă singurătatea nopţii; şi ce e mai trist: să te trezeşti singur ca boschetarul/ după o doză nocturnă de aurolac să te trezeşti singur lângă/ mormintele ostaşilor sovietici… singur la răsăritul soarelui singur la amiază şi seara/ şi noaptea şi în toate zilele singur să te trezeşti singur…;  că nu eşti aici când singurătatea se întunecă şi se/ răceşte şi se adânceşte…; … numai trupul meu stă pironit aici ancorat/ ca o navă abandonată la ţărmul singurătăţii numai sufletul/ meu plin de doruri…; şi iubirea s-a dus şi ea cum se duce zăpada în martie/ şi singurătatea a năvălit peste mine din nou/ cum năvăleşte peste diguri un potop de ape; nu ştiu dacă o zi de singurătate e o zi pierdută sau o zi/ câştigată dar când număr zilele singurătăţii mele nu lipseşte/ niciuna şi singur ca luna când norii o despart de lume/ învăţ singurătatea… 

Singurătatea are legile ei, raţiunile de a fi – înţelepciunea sa proprie: …dar în/ înţelepciunea singurătăţii mele ştiu bine că// în marile iubiri/ nu-i loc nici de uitare nici de amintiri; … şi singurătatea asta în care/ intru ca într-o cetate pe care nu o mai asediază nimeni… şi tristeţea înflorind/ la ferestre întunecându-le întunecându-mă şi tristeţea/ şi singurătatea doar ale mele de-acum…// şi singurătatea şi tristeţea vor trece/ numai iubirea dansând goală pe mesele împăraţilor nu; mai bine dă-mi singurătatea ta mai bine vindecătoarea/ înălţătoarea imperiala însingurare a celui care/ iubeşte deopotrivă totul urăşte deopotrivă toate

În poliloghia lumii, afonă, nu polifonică, plină de false glosolalii, poetul îndrăgostit vorbeşte limba inimii, iar pe harta iubirii, cea cu multe pete albe – hic sunt leones – el navighează nonşalant şi brevilocvent, monologând sub zăpezi sau sub clarul de lună: de dragul tău am învăţat toate limbile pământului/ şi ţi-am spus în toate limbile pământului te iubesc/ dar numai în limba inimii ţi-am vorbit totdeauna şi numai în limba inimii ne-am înţeles// ţi-am cutreierat continentele oceanele mările/ am învăţat  pe de rost harta trupului tău/ mereu gata pentru o nouă călătorie/ în adâncurile sufletului am rătăcit mereu; buzele tale nu vor mai avea culoare pielea ta nu va mai fi/ un continent neexplorat

Sunt cazuri când tristeţea post factum se transformă în metafizică iar paradisul într-un şirag de infernuri discutabile, în care iubirea devine pe zi ce trece crepusculară: atotprezentă atotiubitoare strălucitoare înrobitoare de femei şi bărbaţi/ dădeai lecţii de iubire celor care te iubeau/ le storceai inimile le înălţai sufletele le suceai minţile/ până când toţi sfârşeau într-un zâmbet.

Dragostea pasională produce ieşirea în spaţiu şi scoaterea din timp a protagoniştilor, procurând o senzaţie de înveşnicire: De ce să laşi iubirea să se şteargă/ Să se dizolve în acide clipe?/ Când poţi să te întinzi, lejer, în iarbă/ Şi veşnicia-n noi să se-nfiripe; faţă de timpul care într-o zi te va lua cu el/ sau pe mine mă va lua de lângă tine. În iubire, Istoria se suprapune cu Victoria, îndrăgostiţii – îşi închipuie că – refac  din temelii universul, iar dragostea lor face epocă re-scriind istoria lumii: pentru că  vii în sfârşit cu un nou început/ şi vii când timpul pleacă din ore din secunde/…//te voi numi victoria şi vom reface lumea/ vom scrie noi istoria

Însuşi timpul iubirii se numără altfel decât în zile şi ore, săptămâni şi luni:  cât de relativ e timpul la orele cinci dimineaţa la orele cinci/ simt cum începe să mă iubească viaţa…; Mereu e prea târziu şi prea devreme/ Să fii iubit la fel precum iubeşti/ E prea mult timp în prea puţina vreme/ S-aştepţi iubirea şi să n-o-ntâlneşti; de ce luni marţi miercuri joi vineri sâmbătă duminică/ şi nu angela maria eliza mirela ana irina cristina…; Iubirea mea  ea ca un tigru care/ Cutreieră pădurile flămând/ Şi altceva nu vede, doar mâncare/ În prada lui, în faţă alergând; mă-nsoţea după ore o-nsoţeam după timp/ pe străzile din al cincilea anotimp…

Fiorul pierderii şi al depărtării. Frumuseţea cărnii

Motivul romantic al icoanei: Icoană-ntr-un altar s-o pui/ la închinat… interferă, transcende şi poezia modernă, e drept că mai mult parodic-ilustrativ, icoana devenind profană: Să te pictez, icoană, să te cânt/ Să te sculptez mereu, să te-nmulţesc/  Din miile de clone pe pământ/ Să-ntemeiez regatul îngeresc; Că peste răni , balsam, se înfiripă/ Icoana ta, de îndulcit privirea; poate ar fi trebuit să recunosc că te vreau/ femeie la pat nu icoană de închinat; Nu ţi-am cerut nici bogăţii, nici faimă/ Ci doar iubire şi înţelepciune,/ Iar tu mi-ai dat o inimă ce-ngaimă/ Doar numele femeii fără nume.

Între frumuseţea cărnii şi iubirea văzută ca o biserică de gheaţă se desfăşoară, se desfată polimorfismele dragostei trupeşti spiritualizate: Că frumuseţea cărnii azi îmi pare/ De timp, de veşnicie mai presus; rămâi peste noapte în hotelul de gheaţă/ pe paturi de gheaţă între pereţi de gheaţă/ să vezi ce fierbinte e dragostea să vezi ce fierbinte/ inima ta topind totul în jur; iarna e iubita mea din copilărie copilăria mea îngheţată/ pe valea begheiului … Iarna dragostei aminteşte poetului iernile copilăriei cu stele, colinde, mersul cu capra şi Moş Gerilă – Crăciunul copilăriei noastre comuniste.

Iar anotimpul iubirii se suprapune peste cel al poeziei: iarna e satul din copilărie îngropat în zăpadă în clinchet de zurgălăi/ e ceata de colindători cu steaua şi neaua scârţâind sub bocanci/ e sania trasă de cai aburind şi pârtia de pe dealul begheiului/ copiii care-l urcă şi coboară şi rămân copii/…/ iarna  e anotimpul de graţie e al nouălea cer/ din care vin să te colind  lerui ler…;  apoi vom pleca prin ninsoarea inversă vom ninge spre cer/ ca doi fulgi care urcă spre noi începuturi// şi iarăşi vom ninge cum ninge acum/ cu albe începuturi pe un sfârşit de drum.

Aşteptarea, pierderea şi regăsirea succesivă a iubirii, cuplate cu icoana/ imaginea iubirii sunt motive specific eminesciene: Iubirea nu e oarbă, cum zic unii/ Cum poate eşti tentat să îţi imagini/ Ea vede peste marginile lumii/ Şi dincolo de ale vremii margini/…/ Şi doar icoana ta în ochi mi-o suie/ Ca numai ei privirea-mi să se-nchine.

În iubire, poetul e şi prinţ şi cerşetor, în regatul iubirii el e regele care posedă prinţesa: Că peste noapte devenisem rege/ Ca să rămân iubirii cerşetor.

Descoperim în acest volum ecouri din Esenin, Shakespeare – sonete – Baudelaire: Iar de cobor în lumea ta măruntă/ În cafenea, pe lângă mateloţi,/ Nu pot, în tinereţea mea căruntă/ Să înţeleg de ce te dai la toţi.

Femeia căzută e prinsă de poet ca musculiţa în chihlimbar, la fel cum o face şi autorul Albatrosului rănit  în cele două muze ale sale, Muza bolnavă şi Muza venală.

Mai descoperim apoi, chiar destul de vagi, ecouri din Bacovia sau Arghezi – vezi poemele de la pag. 60 şi 126, dar şi din marea poezie a lumii, poetul nostru fiind fan Elytis, Montale: Mai plină de mistere ca Egeea,/ Decât Olimpul mult mai înălţată,/ Tu pentru mine nu eşti doar femeia/ Ci timpul tot şi veşnicia toată.

Literele numelui tău. Inima în hârtie

De la iubirea – dar simplu – şi uneori simplu exprimată: Iubirea e un dar, cel mai ales/ Ea leagă suflete şi inimi leagă/ Şi prin puterea sa, de ne-nţeles/ Ea ţine împreună viaţa-ntreagă – se ajunge cu timpul la iubirea-halima postmodernă: şi nu-s împăcat câtă vreme lipseşti cum lipseşte firul/ unei poveşti cum lipseşte personajul central din poveste;mi-a dat imbold spre litere spre literele numelui tău; fă-mi plăcerea/ şi lasă-te în cele mai frumoase cuvinte şi lasă-te pe umărul meu/ când ţi-e greu

În acest fel, poetul Nicolae Silade e pe cale să omologheze un stil aparte în sonetul contemporan, cum face orice poet autentic. Cum curentul filosofic al transformismului modern  se confundă cu evoluţionismul, tot aşa există un transformism al dragostei, care însă presupune legea entropiei, degenerarea ei fizică şi morală: Pe fila albă când mi-aşez stiloul/ Şi chipul tău se trece-n poezie,/ Cerneala zugrăveşte doar cavoul/ În care îmi îngrop iubirea vie; în ziua aceea am îmbătrânit. chipul meu nu mai era al meu/ inima mea nu mai avea inimă. drum fără drum. paşi fără întoarcere; şi lumea aceea cea mai frumoasă dintre lumi/ s-a dus în lumea celor duşi din lume/ iar frumuseţea unei mari iubiri/ în cele mai frumoase amintiri; oriunde ai fi oricine în noaptea asta mă simt luminat/ şi luminez ca un înger în visul virginei şi aş vrea să te luminez/ şi pe tine oriunde ai fi…

În iubire ignorarea de către persoana iubită e mai mare pedeapsă ca moartea: Şi nu pot să te ştiu în altă parte/ Şi nu-s întreg când tu eşti partea mea/ Iar viaţa dacă seamănă a moarte/ Eu şi în moarte te voi căuta; înnebuneşte-mă sună-mă cicăleşte-mă/ trimite-mi la miezul nopţii mesaje trezeşte-mă/ din somn din visare vorbeşte-mi întruna şi ceartă-mă…/… ia-mi tot şi viaţa şi sună-mă ceartă-mă înşeală-mă iar/ chiar cu prietenii mei de pahar// omoară-mă cu zile/ dar nu mă ignora.

Prin demersul cotidian al poetului, trupul  iubitei cel căzut în vis intră în istoria literaturii: că trupul ei a încremenit în cuvintele mele/ la adăpost de orice vitregie a timpului

Armatele iubirii mărşăluiesc pe  platoul înalt al intermundiilor, falie temporală între real-ireal, invincibilă:  nu-i de ajuns că mi-ai ocupat viaţa cu armatele tale/ de atracţii irezistibile nu-i de ajuns că ai instaurat dictatura/ în sufletul meu centrul de comandă în gândirea mea…

Iar frumuseţea iubitei,… criminală, devine o calamitate de nivel cosmic, inamicul public numărul unu: ţie ţi-ar trebui nişte operaţii estetice care să facă din/ frumuseţea ta ucigătoare o frumuseţe cât de cât normală/…/ pentru ca privire tale să nu mă mai străpungă/ ca nişte raze laser ţi-ar trebui un orb…

Ciclul etern al iubirii se desfăşoară între o venire – o plecare – o întoarcere, seamănă cu circuitul apei în natură, iar apariţiile ei fulgurante, meteorice:  Nu vreau să pleci, iar asta ţi-o voi spune/ Chiar de rămâi în timpul ce-a rămas:/ O să te caut, orbecăind prin lume,/ Ca să te am şi-n cel din urmă ceas; Ştiam c-ai să revii, dar îmi doream/ Să te-ntâlnesc din nou în paradis/ Iar visul era unul, să te am/ În împlinirea singurului vis; şi ieşi din îmbrăţişare ca şi cum ai ieşi dintr-o încăpere/ în care ai uitat ceva important şi revii şi uiţi să mai pleci/ şi intri în îmbrăţişare din nou ca şi cum ai intra/ într-un palat în care tu eşti regina şi tot tu curtezanele.

Inima poetului, cel veşnic cu capu-n nori, prinsă în mrejele dragostei, se înveleşte în poezie ca-ntr-un cort, o mantie şi o mantisă: Mi-e capu-n nori şi mintea mi-e în ceaţă/ Dar inima, -nvelită în hârtie,/ Când rimele şi ritmul o răsfaţă/ Se dăruie, şi peste veacuri, ţie.
Viaţa trece, omul  se trece, vremea lacrimii atinge puterea iubirii, dar de învins n-o învinge nimeni…  Ea este primul şi ultimul port: mergi pe stradă alături de mine ca şi cum/ acesta ar fi primul şi ultimul drum.

Materia cărţii e împărţită în două: pe partea stângă, numerotate cu cifre romane – de la I la LXXVIII – există câte-un sonet în stil clasic, ritmat şi rimat, jucăuş şi tandru, conţinând obligatoriu o strofă strălucitoare:
Iubirea mea e ca un tigru care/ Cutreieră pădurile flămând/ Şi altceva nu vede, doar mâncare,/În prada lui, în faţă alergând; Să-mi desfăşor iubirea mai departe/ Fără oprelişti puse în auz/ Cum, dacă plouă, cerurile-s sparte/ Tot mai ţâşneşte apă în havuz; Îţi intuiesc un zâmbet, un sărut/ Şi ca un orb tot născocesc imagini/ Ca nevăzutul să îl fac văzut/ La marginea iubirii fără margini; Mă-ntreb de ce-ai venit, de ce-ai rămas/ În viaţa mea ce nu te mai încape/ Că inima îmi bate ca un ceas/ Din care vor secundele să scape.

În partea dreaptă, numerotate de la a la z şi de la 1 la 53 întâlnim poeme moderne – spre postmodern – grave, solemne, meditative. Iar printre ele, presărate ca mărgăritarele pe-o cărare care ar şerpui pe malul unei ape, câteva poeme antologice: vrednice a fi cuprinse în orice antologie de poezie modernă sau contemporană; cele de la paginile 21, 23, 33, 39, 41, 87, 93, 119, 135, 139, 143. Dar nu numai ele. Mai cu seamă că această culegere este doar prima parte a unei culegeri…
Remus V. GIORGIONI 
Nicolae Silade, iubirea nu bate la uşă, partea întâi, BrumaR, 2013

Nicolae Silade / iubirea nu bate la ușă


Apãrut la Editura Brumar, volumul de versuri al lui Nicolae SILADE (iubirea nu bate la ușã, Timișoara, 2013, 161 p.) impresioneazã prin forța sentimentului de iubire ce transgreseazã limitele Timpului efemer, intrând într-o competiție acerbã cu acesta. Propoziția-titlu induce idea cãutãrii, o cãutare asiduã și necontenitã, care se pare cã trimite la mitul Androginului.

O ambiguitate voitã, motivând lectorul sã descifreze înțelesul ascuns al fiecãrui poem, plaseazã tema iubirii pe același plan cu cea a creației, ambele fiind susținute de motive literare precum visul, pasiunea, depãrtarea, incertitudinea, dezamãgirea, posesia etc.

Sonetul XXI relevã cel mai pregnant tema creației „Dar anotimpul cel mai drag mi-e mie/ Când ne-ntâlnim, din nou, în poezie“ (p. 46). Subtema volumului poate fi Timpul, dușmanul invizibil ce pune amprenta efemeritãții pe sufletul inundat de iubire, dar și pe ființa creatorului: „cã trupul ei a încremenit în cuvintele mele/ la adãpost de orice vitregie a timpului“.

Volumul semnat de Nicolae SILADE se deschide cu arta poeticã „toatã averea mea de simțãminte“, în care poetul se autodefinește în raport cu iubirea/ creația: „iar inima-mi de-atunci ți-e slugã/ Tu –
stãpânã!“. Dragostea sau inspirația l-a subjugat pe omul care „se naște din sine“, dând viațã versurilor ce palpitã de sentimentul ales al iubirii.

Misterul iubirii/ creației constã în puterea de a transcende timpul cronologic, pe care îl sfideazã prin frumusețe și tinerețe veșnicã „cã timpul începu de-atunci sã-nvețe/ Cã în iubire tânãrã rãmâi“. Cu excepția primului sonet, celelalte nu mai au titluri, ci sunt numerotate cu cifre romane, alternate, la fiecare 12 creații, cu un sonnet numerotat cu cifrã arabã sau literã.

E o structurã ineditã, respingând tipare consecrate pentru a imprima unicitate. Tot la nivel formal, se remarcã îmbinarea dintre forma clasicã a poeziei cu forma fixã și scrierea fãrã majuscule și lipsa semnelor de punctuație, specifice poemelor postmoderniste.

Consider acest amalgam formal o dovadã în plus cã tema iubirii/ creației rãmâne actualã. Nu lipsesc nici accentele ironice („ești frumoasã ca un mãr de import“), menite a sugera superficialitatea și artificialitatea iubirii într-o lume atrasã de alte valori. În schimb, versuri de genul „Dar cum iubirea mea e fãrã moarte/ Te vreau numai a mea, și zi, și noapte“ reflectã încãpãțânarea Creatorului de a demonstra cã iubirea/ creația reprezintã valoarea supremã, pentru cã pasiunea are capacitatea de a trece dincolo de moarte, iar posesivitatea înseamnã dorința de permanentiza sublimul.

Lãsând cititorului bucuria de a re-descoperi sentimental înãlțãtor al iubirii/ creației, închei prin a cita pe autor: „De-aceea mã întreb și azi: de unde/ Vine iubirea care ne pãtrunde?“. Lecturând, poate vom gãsi rãspunsul la aceastã întrebare...

Silvia MUNTEANU

Iubire și rodire


Partea a doua a volumului de versuri iubirea nu bate la ușă (Editura Brumar, Timișoara, 2016; prima parte a apărut la aceeași editură în anul 2013) confirmă puterea iubirii de a sfărâma orice barieră care i-ar sta în cale.

Chiar dacă e ciclică („Din zece ani în zece te cheamă marile iubiri”), de fiecare dată este plină de vigoare, de vitalitate, iubirea însemnând viață [„Și inima tresaltă (…). O altă mare dragoste de viață”] și rodire sufletească („Și din iubire în iubire să treci în marea ta rodire”).

Nu se poate vorbi de experiență în ceea ce o privește, ci se învață mereu, învățăcelul schimbându-și rolul cu învățătorul („Mi-ai fost elevă, fii-mi și profesoară, / Învață-mă ce știu pe dinafară!”).

Adevărata iubire nu poate fi cumpărată, nu poate exista egalitate între aceasta, stăpânită de cele mai pure sentimente, capabilă de a atinge veșnicia („aș vrea să fiu veșnicia în care numele tău / poartă numele meu și luminează”) și dragostea pasageră, plătită („Când unii te mai cumpără în rate, / Mie ce-mi vinzi, stimată domnișoară?”).

Ceea ce nu înseamnă că iubirea nu poate fi o monedă de schimb („Sunt ultimul amant care vă cere / Iubire pentru orișice plăcere”). În plus, mai trebuie ținut cont și de faptul că dragostea trece prin… stomac („Cum oare-am rezistat atâția ani, / Când eu voiam iubire iar tu bani?”).

Iubirea schimbă percepția asupra realității, creând o stare de confuzie, de nesiguranță („Te-mbrățișez și văd că ești reală, / Deci tot un vis, cel împlinit, de-aseară!”; „iubirea mea e oare virtuală? / sau lumea ta e ireală?”).

În pofida apariției regretelor, fie ele și târzii („nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca și cum / aș spune nu trebuia să mă îndrăgostesc de viață”), nu poate fi negată deosebita forță a iubirii, dar nici inegalitatea distribuirii acesteia către părțile implicate („De ce iubirea-mi dă putere mie, / Când ție-ți dă atotputernicie?”).

Dar iubirea nu este, totuși, perenă; ba, din contră, stă sub semnul efemerului. Atât la nivel sufletesc („E timpul tot mai gol fără tine, / Oricât vreau să-l îmbrac cu amintiri”), cât și trupesc [„fiule mi-a mai spus (bunicul – n.n.) femeia se trece mai timpuriu ca bărbatul mi-a spus // dar și bărbăția bărbatului moare parcă mult prea devreme”].

Prilej pentru autor de a face haz de necaz („Un telefon / A întrerupt plăcerea princiară / Iar șarpele s-a șerpuit spre somn // Și, îndoit, în semn de întrebare, / Fără răspuns, nu poate fi trezit, / De-aceea-mi pun protezele dentare, / Pastilele deja le-am înghițit, // Și cu dorința astfel întreită / O să te fac, cu limba, fericită”).

Știința și tehnica se bucură de o continuă dezvoltare, dar fără a se putea suplini întâlnirea față în față a două persoane pentru ca iubirea să ia naștere („chiar dacă m-am îndrăgostit online de tine nu pot să te iubesc / online oricâte imagini aș vedea cu tine oricâte mesaje de dragoste”), să se împlinească, să ajungă la stadiul în care va putea trece dincolo de moarte („Eu îți voi da și-n moarte întâlnire, / Ca să ne revedem în veșnicii”).

E prezentă, însă, uneori, o tendință de a explica textul („După cum vezi, iubirea, și în joacă / Poate mai mult ca regii toți să facă”), iar alteori, abundența repetițiilor dăunează receptării mesajului poetic (poemul 128).

Tema iubirii nu poate lăsa indiferent un poet, oricât de mult ar fi luată în discuție, fie că este vorba de iubirea de Dumnezeu, a satului natal, a orașului ori a ființei iubite; prin urmare, poetul trebuie să își înregistreze propriul mesaj pentru urmași („…când cei ce vin după noi se întreabă // dacă silade a iubit și pe cine sunt sigur că amândoi vom tăcea / și numai sonetul acesta le poate răspunde”).

Nicolae Silade navighează în apele învolburate ale iubirii cu un vas propriu, pe care l-a construit cu migală, cu îndrăzneală și cu încrederea nestrămutată că va ajunge cu bine la liman.

Daniel LUCA

Poezie şi certitudine


În eseul referitor la poezia lui Nicolae Silade (volumul  Oglinda lui Narcis, I, 2009), Constantin Buiciuc presupune, cu respectivele argumente analitice (volumele Mergere înainte, 1996; Eternelia, 2006), că autorul este „poetul eternei fericiri” (în titlul eseului) şi, de asemenea, „o voce a certitudinilor: fericire, Existenţă, Cuvânt, Dumnezeu” (în concluzie).

O dimensiune a conţinutului noului volum de versuri Iubirea nu bate la uşă (prima parte) (Editura Brumar, Timişoara, 2013) este inclusă în titlul său: dacă am porni de la ideea că singurele certitudini umane sunt sentimentele şi, printre ele, iubirea este aceea care priveşte mereu spre eternitate.

În antologia prefaţată de Eugen Simion, dedicată poetului Nichita Stănescu, apar termenii „poezie de dragoste”, „poeme erotice”. Eugen Simion mai scrie acolo că Nichita Stănescu face loc, în poemele de dragoste, tuturor fantasmelor sale, implicând metafizicul în manifestările erosului şi „nu desparte cugetarea de poezia erotică”. Altfel stau lucrurile în retorica volumului Iubirea nu bate la uşă, unde poetul aşează sistematic, pe pagina din dreapta, poemul erotic sau infiltrat în cotidian, iar în partea stângă un text meditativ, care ia forma sonetului clasic.

Cititorul oscilează între prezentarea sensibilă, concretă, senzuală, a sentimentului care pune stăpânire pe întreaga fiinţă şi ecoul ei abstract, nevăzut, gânditor, cum scrie poetul însuşi: „mai lasă-mă să te gândesc şi în gândire” (3).

Ecleziasticul îndemn, de a considera totul o deşertăciune, lasă liberă descrierea ispitei pentru dragostea pământească, într-un limbaj al senzaţiilor, al atingerii concrete: „ador deşertăciunea asta și goana asta după vânt/ după tine după iubirea ta după urmele paşilor tăi/ după mireasma părului tău risipită pe străzi dimineaţa/ după aburul cafelei tale împletit cu fumul ţigărilor mele” (11). În acelaşi timp, pe pagina din stânga, imaginea iubitei, a cărei făptură umple lumea cu senzualitatea dragostei, devine o temă de meditaţie, „mai înţeleaptă”, însoţind o peregrinare existenţială, între a fi pur şi simplu, condiţie a fericirii, şi a gândi, prilej de deturnare a sentimentului (care prezintă mereu o vagă îndurerare) în ceva nedefinit.

Textul devine o meditaţie despre timp, despre limitele sinelui, pe care Nicolae Silade îl vede oarecum diferit faţă de „modelul Nichita Stănescu” (exemplu versurile: „începe cu sine” şi „se sfârşeşte cu sine”). Pentru poet iubirea eliberează nelimitatul, infinirea, nesfârşitul, primenirea continuă a fiinţei interioare, redându-le eternităţii: „Într-un ocean de suflete pierdute/ Şi trupuri care-n jur s-au rătăcit/ Tu, înşirând şi vrute şi nevrute,/ Mi-eşti liniştea tărâmului dorit” (XLII) – o vagă umbră de ludic e însoţită de imaginea sufletelor, a entităţilor risipite, dar şi de strania apariţie a trupurilor rătăcite...

Spuneam că această structură se instalează încă de la început, între cele două părţi / forme de discurs; este exaltat tot ce ţine de revelaţie sau simţire, tot ce ţine cu intensitate de simţirea umană, ceea ce deja e un pas spre cunoaştere. Cele două tipuri de text se acompaniază unul pe altul, poate şi pentru că revelaţiile dragostei se schimbă în funcţie de mişcările fiinţei interioare. Se solicită, pe de o parte, împlinirea simţurilor (la Lucian Blaga, de pildă, poezia erotică este o ispitire a lucrurilor şi ispăşire a simţurilor), dar există şi acea dorită detaşare de pătimirile unui univers erotic, cu accent pe particular. Uneori, motivele se întrepătrund.

Limbajul coboară în lumea elementelor concrete, a cuvintelor nepoetice, extrapolând câmpul de referinţă în cotidian, pentru a construi eufemisme ale deliciilor erotice sau ale pătimirilor. Nu ştiu dacă Nicolae Silade evită sistematic şi „cruzimile intimităţii”, pentru că anumiţi termeni care şochează (nu prea mulţi, e drept) pătrund în textele sale ca un fel de trend postmodern, doar atingându-se, doar neevitând latura instinctuală a sentimentului.

Însă acolo se intersectează nu numai cu jocurile verbale, ci şi cu fantasme ale abisului uman: durerea, eşecul, regretul, incertitudinea, singurătatea; totuşi unele imagini conţin fragilitate, inocenţă, ca aceste amintiri din copilărie: „iarna e iubita mea din copilărie copilăria mea îngheţată” (r), imagini transparente, imponderabile. Alteori e vorba despre permanenţa iubirii, care e compatibilă cu întregul univers şi deschide ochii orbilor, cum afirmă, în spiritul eternelor sonete, poetul cărţii: „Iubirea nu e oarbă, dar să ştii:/ Sunt orbi doar cei ce nu mai pot iubi”; „Ea vede peste marginile lumii/ Şi dincolo de ale vremii margini” (XX).

Poetul urmăreşte risipa de idealitate în cotidian, există urme vag romantice, dar mai ales religioase, atunci când se gândeşte la prezenţa divină a lui Dumnezeu (pag. 29).

Poemele nu includ detaşarea rece şi scepticismul, atunci când resimte tristeţea, aceasta porneşte din adâncul fiinţei, pe o melodie care-i sfâşie sufletul; iar frenezia poate fi acel loc binecuvântat, unde cuvintele şi lucrurile se regăsesc unite (în poezie).

Nota de particular, respectiv de originalitate, reiese din acele poeme care definesc sensibil iubirea. Aş cita acele texte în care unda de patos apare purificată de aluviunile limbajului şi unde se intersectează temele obsesive ale unui suflet. Poetul îşi simte inevitabil solitudinea: „numai trupul meu stă pironit aici ancorat/ ca o navă abandonată la ţărmul singurătăţii numai sufletul/ meu plin de doruri...” (37).

Surprinde şi un alt poem (oarecum diferit), prin structura sa de lirism filosofic, acel portret în negru (x), cu dezgolirea sa liniştit spectrală a „femeii în negru”, fiind ca o pleoapă care întunecă transparenţa lumii, pentru că principiul cărnii (suport al erosului) e atingerea de moarte, a cărei chemare feminină e mută: „femeia în negru femeia neagră femeia nebună către cine să strig/ când ea se dezbracă de soare de lună şi mă cuprinde/ cu braţele pline de iarbă de frig”.

Nicolae Silade crede mult în ritm, o dovedesc miniepistolele sale, dar şi multe poeme din această carte. Cuvintele se ating, întârzie, se repetă în acelaşi vers şi nu suportă pauză (marcare grafică). Este nonconformismul lui.

Cititorului i se oferă şi o meditaţie asupra iubirii creatoare de viaţă, a iubirii-Cuvânt, fără de care nu suntem decât nimicnicie. E şi un semnal, un mesaj că lumea, în particular, conţine multă singurătate („să te trezeşti singur ca boschetarul...”; „şi nu-i pasă nimănui dacă/ te mai trezeşti”).    

Maria BOLOGA

Un cronicar al prezentului / Nicolae Silade: miniepistole


Scrise în versuri cu măsură amplă, poeziile lui Nicolae Silade, din volumul miniepistole – Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017 – sunt precedate de un cuvânt al autorului (intro-ducere), o provocare, de fapt, lansată cititorului, care, astfel, este atenționat că lăuntrul cărții nu e poezie. / nu e proză. nici filosofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă / pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea / dintâi. Și provocarea de care spuneam este accentuată retoric, în finalul acestor rânduri, ele însele (fragment de) poem: o poți tu înțelege? o poți tu îmbrăca? În subsidiar, ortografierea cu inițială mică a cuvintelor de la începutul fiecărui enunț poate fi decodată drept o propunere de a înțelege noua apariție editorială a poetului lugojean ca fragment, început demult, dintr-o sui-generis alchimie-maraton, prin care transformă aproape orice respirație, orice trăire, orice întâmplare cotidiană în poezie.

Scris într-un registru pendulând între grav și ludic, acest epistolar se deschide cu asumarea unei omenești incapacități de a cuprinde complexitatea vieții, cu suita ei de zădărnicii copleșitoare, drept care epistolierul se declară dezarmat: n-am învățat nimic din viața asta, iar volumul continuă ca o demonstrație a acestor aserțiuni inițiale.

Privind volumul în ansamblu, în plan stilistic, dacă, mai ales la început, textele sunt construite colocvial (discursul liric e impregnat de lexicul actual internațional – de like & share, spre exemplu) și nu par a urmări să surprindă prin expresivitate (în consecință, sinceritatea confesiunii este ceea ce răzbate, în primul rând, din carte), pe măsura avansării în carte însă, latura aceasta devine tot mai pregnantă, mai densă.

La nivelul conținutului, sunt aduse laolaltă realitatea cu aspirația, în aceeași notă de (auto)ironie (tocmai luasem premiul nobel și începuse să ningă), fiindcă propriul parcurs existențial este una dintre temele care-l preocupă pe poet, la evaluarea căruia și-l ia martor, de pildă, pe fiu – metaforă, poate, a cititorului (amintind, în acest sens, de poezia argheziană): ascultă-mă fiule ascultă-mă cu atenție și cu luare aminte ascultă-mă. Iar în „povestea” sinelui, creatorul se dezvăluie a fi asemenea tuturor din această categorie și, totuși, diferit de toți: dar de ce vă vorbesc despre mine când foarte bine aș putea  / vorbi despre altul și altul și altul sau chiar despre tine frate.

În ce-l privește, liantul zbaterilor din care i se compune viețuirea în sau întru poezie se relevă a fi mereu dragostea (exprimată aici într-o mulțime de forme; mai mult, cum dragostea este omniprezentă în volumul lui Nicolae Silade, aceste miniepistole-confesiuni îi sunt, de fapt, un amplu imn), despre care, de asemenea, i se confesează unui alter ego, uneori simulând ludicul (hasta la vista baby hasta la vista îți spun din havana din cuba din / copacabana), dar, de cele mai multe ori, dând glas unei amărăciuni (temperate), încât textul liric al lui Nicolae Silade se desfășoară între litanie, resemnare / asumare și conștiința că nimic esențial nu se va schimba în universul la care are acces omul. Totodată, făcând referire la  noua ordine pe care o instituie, mereu, dragostea în lume, poetul își etalează și perspectiva asupra timpului, iar ecourile eminesciene sunt recognoscibile (timpul devenise în întregime al nostru cu tot / trecutul lui cu tot prezentul și cu viitorul lui).
Tot în legătură cu dragostea, dar și cu aspirația spre perfecțiune, sunt decelabile în poezie și  influențe ale unor mituri, de pildă, al androginului: dacă eu te privesc tot pe mine / mă văd ca-n oglindă născut după chipul și asemănarea ta, îndrăgostitul regăsindu-se și completându-se proiectat în celălalt, dar, concomitent, fiecare fiind și o proiecției a divinului, de vreme ce imploră, psalmic: lasă-mă doamne să văd să te văd așa cum mă vezi doamne.

Altădată, în ipostaza de psalmist, într-o invocație insolită, poetul se adresează transcendentului figurat ca o proiecție concentrică de ecrane pe care se derulează la nesfârșit aceeași scenă – fragment de theatrum mundi, de la care nu lipsește nimeni, doamnelor și domnilor în această minunată dimineață –, imaginea înglobând și transmițând un amestec neașteptat de nostalgie și neputință: și mai e nostalgia de care nu poți scăpa când se aprind luminile / când te îndrepți spre ieșire și ieși ca și cum ai ieși din tine însuți.

Fiind concepute epistolar, poeziile din volum presupun mereu existența câte unui interlocutor / destinatar (fiind și în ipostaza de argument al observațiilor pe care le împărtășește), între aceștia, poetul îl aduce, peste timp, și pe titanul literaturii engleze și universale, pe care, colocvial, îl invocă (mister shakespeare domnule will), reiterând, concomitent, neliniștile spiritului sensibil, contemplativ, gânditor, dintotdeauna, punându-și problemele preocupante pentru toți din tagma lui, căutând, spre exemplu, să-i găsim un răspuns lui a fi (a nu fi nu intră niciodată în calcul) și, mefient, întrebându-se (retoric): cine mai crede azi în poet cine mai crede azi în iubire.

În descendența postmodernismului, pe de altă parte, cotidianul, cu zonele lui de banalitate, ocupă atenția poetului, care caută (deliberat, de vreme ce se proclamă astfel) să-i eternizeze neprețuitele clipe. În felul acesta, o călătorie în Rusia, grădinița din spatele / județeanului, invitația spre a recita niște versuri într-un cămin de bătrâni, unde află (se convinge) încă o dată că e dragostea singura noastră avere, dar și imaginile anodine ale orașului contemporan ori înscrierea pe feisbuc sunt câteva dintre aspectele lumii contemporane pe care le trece în revistă poetul, care  nu ratează mai nimic din interacțiunile lui cu societatea, nici propriul statut de om de litere și, deci, om de cuvânt, dar nici o seamă de evenimente ale vieții de zi cu zi, stop-cadre, flash-uri, pe care le transformă în  pretext pentru poezie, de la o simplă întâlnire, la lidl, spre exemplu, și până la imaginea iconică a unei femei în vârstă, la umbra nucului bătrân într-o zi de vară la țară.

Elocventă, mai ales, pentru atmosfera lumii pe care o aduce în poezia sa este epistola a 24-a care cuprinde atâta tragism și atâta cinism, încât poate fi considerată summum-ul cărții unde, dialogând, de astă dată cu sine, poetul concluzionează: du-te și lasă lumea cum e dacă nu o poți face mai bună. Iar, în acest context, iubirea nu pare a fi decât interfața credinței, forma de manifestare a căutării divinului, din pântecul / mamei până-n pântecul pământului, cu promisiunea-constatare sau cu promisiunea / constatarea că nu voi înceta să te iubesc niciodată câtă vreme tu ești / însăși viața…

Partea a doua a cărții, Insert, începe cu un fel de rugăciune, un insolit Tatăl nostru, în care credinciosul mulțumește pentru această libertate de a gândi de a fi / de a spune și de facere și, în final, imploră, în aceeași manieră: arată-ne calea ta arată-ne împărăția ta arată-ni-te.

În cartea lui, prin urmare,  Nicolae Silade pare tentat să abordeze cât mai mult din ceea ce constituie diversitatea preocupărilor, dar și a mentalităților omului contemporan, la aspectele menționate deja, adăugându-se, între altele, călătorii și interacțiuni în realitate și în gând ori în lumea virtuală, întâlniri cu trecutul prin vizite în spații care-i conservă vestigiile (intri apoi în cetate ca și cum ai intra într-o altă viață ca și cum ai intra / în alt timp, prilej de a contempla mii de ani adunați într-o clipă) sau doar imagini fulgurante (o ploaie la mare, un tablou al mulțimii revărsându-se în apă, o minunată seară de august, care îndeamnă la meditație, la viața de noapte din vechea cetate, și, în același timp, la cei care mâine vor trece pe-aici), dar și neliniști și așteptări fără nume, din care se poate alcătui o adevărată capsulă a timpului (supratema poeziei), pentru a-i ajuta pe urmașii de peste veacuri ori milenii să-și închipuie secvențe de trecut, chiar dacă acestea nu au nimic spectaculos. Au însă viață și, dând o piatră la o parte ori îndepărtând un val, ar putea să vadă sângele…  

Urmărind neîncetat, așadar, meandrele timpului în care trăiește, neobositul iubitor al vieții află că mult călătorește omul prin sufletul său dar mult mai mult sufletul și încă / mai mult și mai departe gândul. Călătoria, aventura cunoașterii sunt, de altfel, pentru poet prilej de a se cufunda în sine, de a medita îndelung la lumea lui lăuntrică, dar și la condiția omului: nu dramatică, dimpotrivă: norocoasă, fiindcă omului i s-a făcut un dar neprețuit, și anume șansa de a reconfigura lumea, de a evalua nu doar ce a fost, ce este, ci, mai ales, ce ar putea fi (cu ochii închiși poți vedea mult mai bine), ceea ce permite chiar un refresh vizual, fiindcă sunt lucruri // care se văd cu ochii și sunt lucruri care se văd cu inima.

Cea de-a treia parte a cărții, ca și precedentele, se remarcă prin surprinderea aceleiași autenticități a trăirii și, concomitent, a dezvăluirii acesteia ori doar a schițării, în mare, a ceea ce observă într-un neobișnuit jurnal, fără să aibă sentimentul unicității, asumându-și doar statutul de parte a unui întreg (omenirea).

Peste toate însă, poezia lui Nicolae Silade cuprinde o tristețe nesfârșită, venind dintr-un dor, paradoxal, de ceva netrăit, dintr-o aspirație despre care pare sigur că nu se va împlini vreodată. Este un sentiment recurent în carte, dedus dintr-o perspectivă ontică, traumatizantă, însă numai dacă insul nu vrea să accepte că pereții destinului uman sunt insurmontabili și că orice râvnește, dincolo de ce poate oferi cotidianul, imediatul, fără să-l deprime, îi rămâne interzis, ca o magmă de care nu se poate apropia, oricât de mult ar admira-o, drept care, conchide: ferice de cel ce află împăcare în inima sa și liniștire pentru sufletul / său.

Și, în această continuă tranziție – sufletească – spre o împlinire iluzorie, pe care o conștientizează, se simte un pom roditor în pustie, dar  și o oază în deșert  sau  o casă zidită pe stâncă, visând mereu la o viață nouă, pe propriul drum în propria viață.

Perspectiva lirică apolinică, traversând contemporaneitatea, dar și trecutul, aduce în prim-plan, de-a lungul cărții, dincolo de cele amintite, o diversitate de teme, deseori neașteptate (raportul dintre destin, educație și alunecarea spre dictatură, dintre geneză și apocalipsă, visul, inserția rețelelor de socializare – a facebook-ului – în existențele individuale etc., etc.), însă recurentă este preocuparea legată de timp, care trece prin el însuși fugărit de veșnicia frumuseții și de relația cu divinul, abordată psalmic, aproape de fiecare dată, printr-o litanie (ca în epistola cu numărul 46): doamne între cei care cred în tine și cei care nu te cred stau eu, iar atitudinea față de dumnezeire amintește, din nou, de argheziana pendulare între „credință și tăgadă”.

Coborându-se în sine, scoțându-și la suprafață amintirile, cel ce se confesează își exprimă gratitudinea pentru înaintași, deveniți rădăcinile lui, și concluzionează: deci să recapitulăm dar sub nici un motiv să nu capitulăm. Pe acest fundal de trăiri, cioranian, acceptă viețuirea ori, mai degrabă, o înțelege ca pe o formă de atenuare a morții: moartea se ispășește trăind.

Nici tema fericirii nu este, în context, eludată: ce înseamnă a fost odată ce înseamnă să fii fericit adică să fii / să fii mulțumit de ceea ce ai de ceea ce ești de ceea ce este, iar fericirea este paradisul pierdut, care argumentează tendința regresivă, vizibilă deseori în poemele lui Nicolae Silade.

O posibilă concluzie a rândurilor de față sunt chiar versurile ultimului poem din volum, o pledoarie împotriva înstrăinării de sine pe care, indirect, de-a lungul întregii cărți, poetul caută să o atenueze: „când te trezești să nu deschizi imediat telefonul laptopul postările / de pe facebook te întorc în trecut să nu-ți lași privirea peste litere / de revistă de carte ideile de acolo te vor duce departe departe de / tine când te trezești să nu faci nimic înainte de a-ți asculta bătăile // inimii înainte de a te gândi la gândurile tale să nu faci niciunul din lucrurile pe care lumea le face.

Mioara BAHNA

Hoinarul din vadul tandreții*


Stilistic vorbind, în Iubirea nu bate la uşă (Editura Brumar, Timișoara, 2013), Nicolae Silade a optat pentru o dublă formulă lirică. Prima, desemnând poemele jalonate cu cifre romane, este de obârșie tradițională. Cealaltă, marcată cu numere arabe, conține versuri albe împrospătate de patosul discursului novator. Încât impresia generală e aceea că, de fapt, avem de-a face cu două cărți contopite într-una singură.

În poeziile de structură clasică, autorul apare ca un romantic, cu toate „accesoriile”: „Pe fila albă când mi-așez stiloul/Și chipul tău se trece-n poezie,/Cerneala zugrăvește doar cavoul/În care îmi îngrop iubirea vie./Eu însumi parcă-s îngropat de viu/În dragostea ce nu pot s-o măsor,/Fără de care, în acest pustiu,/Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor./Mi-e capu-n nori și mintea mi-e în ceață,/Dar inima-nvelită în hârtie,/Când rimele și ritmul o răsfață,/Se dăruie, și peste veacuri, ție./Nu am destule file să-ți pot spune/Iubirea toată, rostul ei în lume”. (XXVI)

Recunoaștem aici pecetea curentului romantic (și neoromantic), reflectată elegiac în terminologia lui consacrată: „pustiu”, „cavou”, „moarte”, „veacuri”, „îngropat” ș.a.m.d. În stihurile prozate descoperim o canava a rostirii înnoitoare apropiindu-se de maniera postmodernă: „uneori sunt cel mai fericit de pe pământ alteori/sunt cea mai nefericită ființă din lume uneori sunt cel mai iubit dintre pământeni alteori cel mai urât niciodată nu sunt/cum aș vrea pentru că fericirea mea depinde de tine pentru că/iubirea mea e dependentă de tine și două jumătăți/sunt o singură ființă numai prin iubire și două jumătăți/de iubire nu fac o iubire întreagă dar cine să înțeleagă/macanismul iubirii când cel ce iubește suferă și se bucură (...)”. (30)

Prin această modalitate de expunere, poetul demonstrează că nu rămâne ancorat în tradiționalismul ”vetust”, fiind racordat și la amperajul expresivității moderne. De altfel, încă din debutul volumului, Nicolae Silade ne previne că este un depozitar de simțăminte. Bogăția sa interioară se concentrează în eflorescența afectelor, care expandează necurmat, ca un val seismic de intensitate amplă. Există la el o exaltare a sensibilității, de la agonie la extaz și de la deznădejdea abisală la speranța izbăvitor-miraculoasă. Precum razele converg dintr-un cerc, aidoma răsare și buchetul de sentimenrte eterogene, torențiale, biciuind sinele și disecându-l sub conul îndoielii și al certitudinii, al existentului concret și al plăsmuirii salvatoare.

Autorul cultivă un gen de sacralitate a mărturisirii prin dragoste, în care decantează componentele definitorii ale accederii în nucleul iubirii : emoția pură, iertarea, râvna întru sublimarea trăirii, împărtășirea imboldului sufletesc și credința în rostul tămăduitor al liubovului. Toate acestea ca într-un summum al trepidației temperamentate, devoalată secvențial în spațiul vitrinei. Căci Nicolae Silade idolatrizează femeia, dar o și „pedepsește”, o înalță, dar o și coboară, atribuindu-i, alternativ, calități și defecte, umbre și lumini. Viziunea sa profundă, intimă, este însă una generos-recuperatoare, întrucât însușirile feminine exced cusururile, altminteri ”afroditele” n-ar putea inocula cu atâta forță vibrația – acel fior particular și misterios. Și în fața căruia – de ce să nu recunoaștem ? – orice muritor dezarmează fermecat și strivit de presiunea senzațiilor și metamorfozelor lăuntrice.

Neatins de suflul pudibonderiei, bardul „străbate” iubirea în toate sensurile. Atât în cele înălțătoare, elevate, cât și în cele epidermice, carnale, alocate amorului tarifat sau mezalianțelor spirituale. Aici deslușim un erotism mai fățiș, mai apăsat, nu sugerat. Unul mai apropiat de fructificarea pasională și completă a clipei, de stoarcerea ei până la „cotor”. Circumstanță în care poetul devine un posesiv ce vrea (și cere) reciprocitate deplină în șerpuirile și temperatura relației. El nu se mulțumește cu jumătăți de măsură, ci pretinde totul. ”Aici și acuma!” – pare să fie deviza sa forjată în cuva nerăbdării profitabile, dar și născătoare de frustrări și angoase. Încât, de la organic la platonic distanța se reduce substanțial, prevalând, cel puțin la prima vedere, latura fizică descătușind tensiunile și calmând dorințele acaparante. Desele referiri la elementul corporal stau mărturie în acest sens – zona trupească fiind privilegiată și evocată ca ingredient principal al dăinuirii.   Totul se raportează la cuplajul Bărbat – Femeie, totul se cântărește și se măsoară în funcție de acest reper primordial. Erosul devine astfel borna crucială în jurul căreia se fac și se desfac lucrurile – aria paradiziacă potențând imaginația și incendiind percepția.

Putem afirma că, la Nicolae Silade, dragostea dezinhibată, absolută, este un experiment infinit și mirific izvorât din „cancelaria” plină de surprize a destinului. Provocatoare în esență, malefică și benefică deopotrivă, iubirea poate fi și o cale de evadare din șabloanele unui concret anost și excesiv-constrângător.

Indiferent de torentul speculațiilor pe această veche (și inepuizabilă) temă, subzistă ideea că amorul e sarea și piperul pământului, fără de care viața însăși n-ar fi posibilă. Așadar, de vrem să supraviețuim, să iubim cât mai temeinic și mai mult. Și, la urma urmei, n-are poetul dreptate? Căci ce altceva menține tonusul și îmblânzește mai abitir omul, dacă nu dragostea? Că e așa, să ne convingem încă o dată: „Trecut ușor de-a doua tinerețe,/Am dat de tinerețea ta dintâi,/Iar timpul începu de-atunci să-nvețe/Că în iubire tânără rămâi./Până și spațiul care te încape/Învață cum și cât să te păstreze,/În foc, în aer, pe pământ, în ape,/Să îți rămână simțurile treze./Iar cum surâsul tău fără sfârșire,/Încremenit în veșnice cuvinte,/Renaște întru marea mea iubire,/De dincolo de neguri și morminte,/Așa și  eu, acum, la vârsta mea,/Întineresc de frumusețea ta”. ( I )

Alexandru MORARU
* Nicolae Silade, Iubirea nu bate la uşă, Editura Brumar, 2013, Timişoara

Un poet în do major


Într-o noapte m-am visat la Făget. Bântuiam castanii. Atunci mi-am adus aminte de Nicolae Silade.

Eu cred că Nicolae Silade a fost într-o viaţă, mai la sud de asta în care duce de căpăstru un sobor de versuri - de departe nevinovate de vreun duh acatalectic - rudă primară cu o gamă (si-la-de).

L-am cunoscut - nu personal - de bobul acesta de miere alunecat în paharul din care zeii literelor îşi beau versurile am avut parte înspre miazănoapte -prin vântul ce-l bătea, vânt care în vârful picioarelor înălţat îl povestea salcâmilor (toată lumea ştie că un salcâm nu este în stare să-şi ţină gura) care, la rândul lor, când atenţia noastră era în concediu, dădeau fuguţa la sălciile de pe malul Timişului, care, plângăreţe (sau plângăcioase) cum le ştiu, se spovedeau apei, sau, ca să fiu mai exact în aprecierea timpului, când el se povestea în târg, la moară şi la copiii de la şcoală.

Pe atunci era cătrănit, mai apoi - şi acum - a devenit prieten cu doi meri (sau caişi) care-i împrumută chiciura de flori să şi-o prindă în păr când lor le vine dor de lunecare în fructe. Acu eu nu zic, dar vreau să spun. Când nu zic, nu zic - spre exemplu - că la el florile se împerechează cu zefirii (care bat dinspre anii pe care-i poartă în permanenţă cu el), iar când vreau să spun, atunci spun că „iarna (ce ţi-ai luat-o în cap)e/ anotimpul de graţie, e al nouălea cer/ din care vin să te colind, şi eu acum, lerui-ler”.

Unii oameni au fost hărăziţi cu darul statului cu capul în nori - meteorologii - alţii cresc porumbei - am eu unul în bloc care spune că Ceauşescu l-a însărcinat cu asta, - alţii se ocupă cu nivelul de trai dar se ocupă prost, dar Nicolae Silade a fost dăruit cu patima cuvintelor împerecheate, născut - întru stingerea patimii - într-o limbă de aur cu „sufletul doldora de dorinţi şi nici o îndoială”. El este chiar cuvântul întrupat.

Lucru hotărât, Nicolae Silade (ar fi fost mai frumos SILADO), chiar dacă se are bine cu merii - unii spun că vreo doi l-au însoţit în Spania şi că acolo ar fi făcut propagandă printre măslini să-l aleagă „alcade la o livadă de portocali, dar eu sunt binecrescut şi nu mă uit în fructiera altora - nu este de florile mărului, mai mult, cred că este avansat în tratative cu trandafirii. Cardinali. Eu spun asta convins că o să intoxicaţi miriştea „Actualităţii literare cu aprecierea mea de garoafă.
Este printre puţinii - după câte ştiu eu - care-şi duce aureola pe Golgota limbii române, chestie pe care o socoteşte „legea lui nescrisă, loc unde îşi toarnă aurul cuvintelor în tipare de ceară ce se topesc pe altarul acestei limbi; el este prieten cu dicţionarele limbii române şi în numele acestei prietenii nici nu ordonă să bată versurile sale din palme (era să spun: din coadă) când reuşeşte - şi reuşeşte, să producă un zbor spre înaltele ceruri ale poeziei „care nu e poezie, ci viaţa noastră cea de toate zilele”.

Când se apleacă asupra poeziei (proză sau proză-poezie) Nicolae Silade are înţelepciunea şi solemnitatea unui mesteacăn (a cărui înţelepciune se aşează pe izvoare de credinţă), pentru că ştie „câtă geneză şi câtă apocalipsă sunt în fiecare clipă, nu emite pretenţia că versurile sale le poţi spune la gura sobei, cu mâna pe creştetul vreunui pui de om cu pantalonii scurţi, sau mângâind Carpaţii şi alte forme care ies în relief ale celeilate jumătăţi (cea mai frumoasă) fără de care viaţa noastră n-ar fi fost urnită din genunele cosmice, dar în cutreieratul crivăţului limbii române spre a-şi alege loc de înălţare el are întotdeauna un aliat (şi în acelaşi timp liant): al cincilea element, adică iubirea.

De când străbat desculţ poiana limbii mele şi-i simt dogoarea (uneori şi tristeţea unei fântâni jefuită de ciutură într-un bărăgan de ciulini curioşi şi pelin dând din coate să se amestece în tot şi în toate) rar mi-a fost să văd intenţia de alunecare atât de manifestă spre un mistic rafinat, eterat, vaporos spre un El, zărit prin ferestrele rugăciunilor lui (deşi casa lui e o rugăciune cu ferestre spre cer) şi care-i umple cămara cu binecuvântări, spre un El fără de care nu ar fi fost decât cuvânt (aşa să fie şi este, totuşi, bine), un cuvânt dornic de-ntrupare, un El al bărbatului şi al femeii, al dragostei - al cincilea element! - un El al cerurilor şi al pământului, al unui început fără de începuturi, al unui Omega pe care micimea existenţei noastre nu-l poate prinde în hotare de timp, în faţa lui te minunezi dar de a cărui atotputernicie te cutremuri, spre care-i curge viaţa, ca un izvor, spre înălţimi (timpul întreg e un capitol din evanghelia dintâi, iar un mileniu e un ceas care încape-ntr-un verset).

Ca muritor, Nicolae Silade ştie că Atotputernicul ştie de el şi asta îl face să-i înflorească speranţa a doua oară - dacă nu cumva florile acesteia sunt în sistem de perpetuum mobile - dor, aşa cum „iarba ce se-mprumută de rouă spre roua-n lacrimi preschimbată se poate transforma în făgăduială de ghiocei şi leac al durerii de maci, el întoarnă Divinităţii preaplinul mulţumirilor pentru „noua şi nesfârşita duminică prilejuită de folositoarea căutare în sine însuşi, acolo unde a găsit şi găseşte în permanenţă fericirea.

Un altruism în veşmintele unui crâng primitor şi odihnitor se reazimă pe nevăzutele aripi ale dragostei de patrie, de popor, de oameni, de limbă, îl luminează pe poet, îi dă forţa şi puterea de a crede că este posibilă naşterea unei lumi mai bune (dintotdeauna poeţii au visat, şi visele lor sunt luceferi luminând nemărginirile interioarelor sufletului nostru).

Ubicuitatea Divinităţii, ca metasentiment, induce linişte, protecţie ce face posibilă „trecerea senină prin calendare/ cu toate speranţele-n floare şi de permanentă înnoire, perfecţiunea sferei şi puritatea cristalului rămânând ţinte de atins ca Fata Morgana în împărăţia ucigătoare a nisipurilor.

Nicolae Silade nu este un mistic şi chiar când această atitudine este relevată ea ţine loc de fundal, de sprijinitor universal - ad maiorem gloriam! - la adăpostul căruia oamenii rămân oameni cu tot ce este omenesc, poetul nepierzând ocazia unei luni pline de a ne-o spune: „nimic din ce este omenesc n-aş vrea să-mi scape(homo sum: humani nil a me alienum puto - Terenţius - sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin), deci om fiind - dar şi poet - în condiţiile unei dulci omniscienţe, susţinând: „eu cel ce ştie că este, cel ce ştie că suntîşi face primat din crezul că între cele două părţi ale întregului e o singură legătură: dragostea, în calitatea ei de superputere a cărei dictatură este plăcută.

Din această materie primă poetul Nicolae Silade reface cea de a doua natură a umanului, conştient că „fără dragoste apa ar fi un potop, focul un infern şi candid ca o lalea (necultivată, departe de serele computerizate ale Olandei) sugerează acordarea premiului Nobel pentru dragoste pentru lumină, pentru iluminare: „şi-n lumea cea mare/ sub clarul de lună/ să vezi cum se naşte o lume mai bună.

Iubirea - cine mai poate iubi e încă viu, înţelept şi puternic - fulgerul care străbate natura umană - nu este o panseluţă beată de sfioşenie pe vreun mugur de pământ uitat în cuibarele lumii, ci busuiocul ofensiv pe toate straturile de lumini florale, este cea în numele căreia te rogi pentru ea (el) (aproape), singura pentru care iei marginile cerului pe umeri şi umbli cu capul în nori, întregul care se întregeşte pe sine, care ne eternizează, care ne aşează, dacă nu alături de El (deşi El ne-a insuflat-o) cel puţin în apropierea Lui să-i putem spăla picioarele în semn de prinos de recunoştinţă pentru regăsirea Lui în noi.

Atunci când îmi este dor de o poveste cu castani dau o fugă la Făget. Îi găsesc ninşi de flori, ninsoare albă peste ninsoare verde şi încerc să-l găsesc pe Nicolae Silade, spiritul lui, ca să-mi deschidă sufletul spre creşteri de luceafăr, să mă poarte dincolo de munţii uitării, ca la rândul meu să încerc să-l veşnicesc.

Nicuşor Silade, îmi promiţi nişte unităţi de măsură pentru iubire? Le-am exporta sub marca: made in Silade!

Deci:
Foaie verde, verde de Silade
Te-om alege-n Spania alcade.
Lucreţiu EPURE
 

Atracţie şi repudiere în sinele galant*


Cea de-a doua carte din catena lirică Iubirea nu bate la uşă – apărută la Editura Brumar (2016) – este identică, în formă şi conţinut, cu perechea ei ivită în anul 2013 la editura omonimă. Grafica, numerotarea, aşezarea în pagină sunt similare, exceptând culoarea coperţilor. Până şi numărul de file coincid (câte 161 de fiecare volum), încât, însumate, rezultă un tom respectabil, de 322 de pagini.

Dacă în opul din 2013 exista un gen de preambul („toată averea mea de simţăminte”), aşa se întâmplă şi în lucrarea de faţă, unde depistăm acelaşi procedeu: „din zece ani în zece te cheamă marile iubiri”. Ca element introductiv, ambele enunţuri reprezintă, de fapt, idei-cadru – un veritabil reazem orientativ în imagistica afectivă a autorului.

În Iubirea nu bate la uşă (partea a II-a), Nicolae Silade adânceşte semnificativ percepţia intimă despre infinitele ipostaze ale dragostei. Fiindcă, pentru poet, „(...) Iubirea e cuvântul ce răsfaţă/ şi sufletul şi bogăţia firii,/ Când ale lumii frumuseţi prind viaţă/ şi se unesc ca-n prima noapte mirii. (...)” (XCI)

În siajul acestei autentice devize, bardul interpretează cu patos, pe toate gamele, partitura luxuriantă (şi fascinantă) a liubovului. Poemele marcate cu cifre romane sunt de consistenţă tradiţională, pe când cele ilustrate cu numere arabe cârmesc spre aria expresivităţii moderne. Toate stihurile de sorginte clasică (cu rimă) includ, la final, un adagiu cu tentă moralizatoare: „(...) Abia atunci poţi spune că trăieşti/ Din plin, când plin e-n faţa ta paharul,/ Iar graţiile toate, femeieşti,/ Încep să nască, chiar virgine, harul./ Dar har de ai, nu-l risipi în bar,/ Oricât ar fi amarul de amar!” (XCIX) Sau: „(...) Dar, norocos, chiar de noroc mă tem/ şi ca pe-un dar prea scump, nemeritat,/ Te-alung în gând, în inimă te chem,/ Apoi mă pierd în tot ce-am câştigat./ Fiindcă iubirea, fără de noroc,/ E ca scânteia, rece, fără foc!” (CII)

Ceea ce e definitoriu în lirica autorului se rezumă (în principal) la două aspecte: 1) intensitatea şi francheţea confesiunii; 2) exaltarea reprezentărilor în nucleu emoţional. Nicolae Silade pare surprins de abundenţa şi anvergura sentimentelor, care, pur şi simplu, îl copleşesc: „De-ar fi s-adun iubirile mărunte,/ Plăcerile trupeşti ce m-au sedus,/ Aş înălţa din pătimiri, un munte/ şi le-aş privi, ca răstignit, de sus./ Dar marile iubiri, azi tot mai rare,/ Adânci asemeni marilor genuni,/ Mi-au fost, şi în cădere, înălţare,/ O sumă de dureri şi de minuni./ De-ar fi s-adun iubirile-n iubire/ şi cu un dor nestins să le măsor,/ Doar chipul tău mi s-ar ivi-n privire,/ Iar tu ai fi deasupra tuturor./ E-n dor atâta vis şi adorare/ Că doar iubirea poate să-l măsoare!” (CLV)

Ca şi în primul volum al ciclului poeticesc, întâlnim şi aici acelaşi belşug al simţămintelor generate de omniprezenţa interconexiunilor amoroase. De tutela ei, în fond, căci necurmata ei secondare nu înseamnă doar componentul stenic, despovărător, ci şi tensiune şi anxietate, decepţie şi înfrigurare. Într-un cuvânt – zbucium şi tribulaţii sufleteşti cât încape, amplificând deseori zbaterea interioară la cote explozive, când se produce revelaţia/ trezirea şi poetul constată dezabuzat: „Eu te-am chemat în fiecare clipă/ şi-n fiecare loc te-am aşteptat,/ Ţi-am dat şi timp şi spaţiu, în risipă,/ Iar tu ai risipit tot ce ţi-am dat./ Mi-ai văduvit şi mica bucurie/ De-a aştepta ceva neaşteptat,/ De a chema prezenţa ta târzie/ şi, fără să mai vii, ai şi plecat./ Nu te mai chem, de azi, în lumea vie,/ Nu mai veni, în lumea dintre noi/ E lumea care aş fi vrut să fie/ După sfârşitul lumii de apoi./ Dar lumile, oricare ar fi ele,/ Fără iubire, sunt numai durere”. (CLI)

Nicolae Silade ipostaziază iubirea, conferindu-i atribute singulare în păienjenişul raporturilor interumane. Astfel, tot ce ţine de nevoia împlinirii organice, imediate şi profunde, debuşează în habitatul erosului acaparator, dar şi purificator prin translaţie emoţională cu rol de supapă în descătuşarea psihică. Dominaţia sa este imperativă şi continuă, ca o legitate imposibil de combătut. Nici măcar suferinţa extremă nu poate diminua sentimentul, care, amplificat prin forţă imaginativă, dă – fie şi tranzitoriu – consistenţă iluziei cu efect katharsic: „îţi mulţumesc dragoste că m-ai salvat de la pieire/ îţi mulţumesc iubire că m-ai depărtat de ură nu pleca/ de la mine dragoste rămâi în inima mea iubire fără tine/ sunt mort mai mort decât morţii ce nu pot să moară. (...)” (99)

Permanentul recurs la afecte şi mixarea lor febrilă în arhitectura pasiunii iscă senzaţia unui preaplin, chiar obsesie, vis-a-vis de exteriorizarea şi frecvenţa lor. Încât poetul pare supraîncărcat, mistuit de ispita confesiunii, „teroarea” simţurilor şi a neliniştii recurente. Antidotul la acest mănunchi de stări împovărătoare nu poate rezida decât tot în iubire. Atât ca proptă solidă şi imediată, dar mai ales ca panaceu care şterge iute chinul şi vindecă integral. De unde şi încrederea în rolul tămăduitor al dragostei, în pofida atitudinii bivalente apropo de ea. Căci Nicolae Silade n-o fixează definitiv la „rever”, însă nici n-o leapădă. Nu se dezice de ea, întrucât „(...) Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea./ Îndurerat sau fericit, sub stele,/ Eu în iubire veşnic voi via.(...)”, dar, concomitent, o şi „ceartă” pe un ton în care furia şi deznădejdea aglutinează simetric: „O, de-aş putea să mi te scot din gând,/ Cum vrea, azi, gândul. Să te dau afară/ Din viaţa mea şi-n locul tău să strâng/ Doar gândurile mele de ocară! (...)” (CXIII) Sau: „Cu tine, văd, că nu o scot la capăt,/ Oricât am face, despre noi, vorbire,/ Căci azi eşti mai închisă ca un lacăt,/ Ori cheia mea-i străină,-n ruginire.(...) (CIX)

Precum observăm, destule mâhniri şi deziluzii, dar, finalmente şi succesiv lor, lumina invadează din nou prim-planul existenţei. Ceea ce înseamnă revigorarea, reanimarea optimismului, însufleţirea sentimentului mortificat pasager. Pe scurt – plonjonul în vria exuberanţei, a simţirii intense, răscolitoare. A speranţei renăscute, de necuprins, până ciclul se închide şi survine recăderea, prăbuşirea în sine, în hăul dezolării pustiitoare.

Recunoaştem aici portretul clasic al creatorului de obârşie romantică (şi neoromantică), al omului năpădit de interogaţii capitale şi de ample zguduiri sufleteşti pe toboganul vieţii. Acestea sunt jaloanele/ reperele între care gravitează Nicolae Silade. Când gata să ofere femeii „planeta pe tavă”, când dispus s-o „scuture” vehement, bulversat de ingratitudinea, trădările şi capriciile ei. Acest festival neîntrerupt al sentimentelor contradictorii „dislocă” eul în două, amplificând senzaţia de angoasă până la pragul superior al suportabilităţii: „Azi vreau să beau, să uit de toţi, de toate,/ De primele iubiri, de ultima,/ De-atâta frumuseţi închiriate/ Lui «nu se poate» şi lui «nimenea». (...) (CXXII)

Construit pe eternul binom bărbat-femeie, volumul Iubirea nu bate la uşă repune în circulaţie o realitate fundamentală a (con)vieţuirii noastre. Aceea a dragostei sub toate formele şi aspectele derivând din rostul ei crucial în prezervarea coeziunii intime, dar şi a energiei sale distructive în plan personal. Încât poetul, captiv în plasa liubovului, suferă şi exultă deopotrivă, invocând ardent o izbăvire mult-aşteptată. Salvare care, desigur, i se cuvine ca răsplată meritată pentru caznele şi umilinţele îndurate din partea neastâmpăratului Amor.

Atât în poeziile de concepţie tradiţională (cu rimă alternantă), cât şi în versurile narate, Nicolae Silade rămâne acelaşi prospector statornic şi dibace al filoanelor afective încrustate temeinic în sinele galant. Lirica sa nesofisticată, directă, cuprinde acel „ceva” care te invită la o posibilă escală în descifrarea unei taine vechi de când pământul, şi totuşi nouă: iubirea. 

Alexandru MORARU
* Nicolae Silade, Iubirea nu bate la uşă, Editura Brumar, 2013, Timişoara

Poezia, o lege scrisă


Poezia lui Nicolae Silade este o poezie de resurecţie continuă a sentimentului de dragoste, de comunicare cu propriul sine, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi direct pe filiera inimii, este „legea mea scrisă/ pentru mine cuvântul meu către mine însumi” (intro-ducere). O mare virtute a volumului „miniepistole” (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2017) este sinceritatea, astfel că poetul devine pentru cititori uneori un mentor,  alteori un bun tovarăş de drum şi, nu de puţine ori, un reprezentant cu priză în faţa instanţei divine.

Poetul preferă simplitatea artificiilor stilistice, discursul este accentuat prin repetarea unor cuvinte ori prin apelul la nume  celebre (Hitchock, Shakespeare, Eminescu) şi la construcţii notorii precum: „e greu pe pământ” – Bacovia, „Poemă finală”; „ştiu că nu ştiu nimic” (Socrate), „unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit” (condacul, glasul al 8-lea în cadrul rânduielii creştine a înmormântării). Cu excepţia poemelor grupate sub titlul „binecuvântările”, formate din două strofe,  toate celelalte se supun unui canon structural abordat de poet şi în volumul  „iubirea nu bate la uşă”: trei catrene urmate de un distih.

La Nicolae Silade, sufletul omului reprezintă misterul cel mai greu de pătruns, în timp ce în privinţa divinităţii lucrurile par să fie mai simple. Deşi nu are dubii în privinţa existenţei lui Dumnezeu, actantul siladean supralicitează psalmic în vederea obţinerii prezenţei fizice a divinităţii în mijlocul oamenilor.

Psalmul („îţi mulţumesc [...]/ pentru femeia pe care tu mi-ai dat-o să-mi fie de ajutor şi de amor şi de naştere/ de ducere mai departe a lumii pe care ai creat-o tu/ [...] inima mea/ te laudă neîncetat şi gândul meu spre tine străluceşte şi pasul meu/ numai spre tine se îndreaptă şi sufletul o rugăciune mi se face”) se transformă treptat într-un imperativ, poetul nedezicându-se vreo clipă de vulnerabila natură a speciei sale şi exprimându-se în numele acesteia: „acum când cele de văzut au fost văzute şi cele de urmat au fost/ urmate arată-ne calea ta arată-ne împărăţia ta arată-ni-te” (binecuvântările – I).

Pe de altă parte, poetul încearcă să-l apropie pe semenul său de starea dumnezeiască ce-i aparţine de facto şi pe care nu a conştientizat-o până acum, pentru că omul este acea parte mică şi necesară din spaţiul infinit care este Dumnezeu: „să te pipăi şi/ să urli sunt să te trezeşti să te miri să se facă lumină să te trezeşti să te ridici să umbli pe ape să te trezeşti să-ţi/ aminteşti să te înalţi/ la cer” (miniepistole II – 33).

Observăm că pentru a da mai multă greutate pledoariei sale, poetul aruncă în joc aşi ce nu-şi pot greşi scopul: parafrazează cunoscutul vers arghezian „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!” (Psalm VI) şi porunca lui Dumnezeu din Geneza „Să fie lumină!” (1. 3), apoi aduce în faţa cititorilor două imagini puternice, care nu pot fi separate de trecerea omenească a lui Iisus pe pământ: mersul pe ape şi înălţarea la cer.

Nu îl surprindem pe poet tentat să se măsoare cu Dumnezeu precum în versul arghezian „Rămân cu tine să mă mai măsor” (Psalm VI), dar îl descoperim ca fiind un auto(re)creat, cerând binecuvântarea cu ocazia renaşterii sale din sinele adevărat, purificat, plin de iubire: „binecuvântează-mă pe mine cel pierdut cel regăsit cel care iată/ se întoarce la tine cel care vine la chemarea ta în marea ta iubire/ şi se naşte din nou şi se naşte din sine da binevesteşte-mă pe mine” (binecuvântările V).

Un paradox  invocat de Nicolae Silade, care invită la reflecţie, este faptul că omul trăieşte în paralel cu viaţa care ar trebui trăită, de unde şi sufocanta senzaţie a deşertăciunii. Motivul netrăirii vieţii adevărate este explicat în manieră socratică, vina fiind aruncată asupra unei inconştiente lipse de receptivitate din partea omului: „n-am învăţat nimic din viaţa asta care nu încetează/ să-mi arate altă viaţă/ viaţa adevărată pierdută în timp ce trăiam/ şi ce fericit eram şi în ce rai eram când nu ştiam că nu ştiu nimic” (miniepistole I – 1).

Trăirea propriei vieţi este, în viziunea poetului, condiţionată de respectarea unor norme morale şi de o mai adâncă deschidere a sufletului. Versurile capătă, în acest caz, un ton solemn, testamentar: „să iubeşti aşadar adevărul să iubeşti frumuseţea să iubeşti totul pentru/ că numai atunci când iubeşti eşti iubit numai atunci când iubeşti trăieşti/ și numai prin iubire vine mântuirea şi dincolo de moarte va fi tot viaţa ta”  (miniepistole II – 49).

Nicolae Silade opune culturii milenariste nădejdea creştină a învierii, ca unic rezultat posibil al dragostei divine: „ale tale sunt toate ale tale [...]/ totul este geneză şi totul apocalipsă şi învierea un miracol/ [...] vei vedea şi dragostea ce-nvăluie totul dragostea din care totul se naşte” (miniepistole II – 40).

În lirica lui Nicolae Silade, femeia este aproape o axis mundi, motiv inepuizabil de lumină şi de dragoste. În acest volum, poetul rescrie, în manieră proprie, mitul androginului: „aş vrea să fiu noul adam iar noua evă chiar ea s-a făcut// mult mai nevăzută decât era sau poate că intrase în mine/ cu totul sau poate că eu însumi intrasem cu totul în ea” (miniepistole II – 20).

Femeia apare mai ales în cadrul visului de iubire, ea poartă nume semnificative precum Atena sau Victoria, timpul şi spaţiul devenind în acest context o Fata Morgana menită să menţină viu dorul: „de ani buni tot încerc să-mi fac simţită prezenţa/ [...] ştiu că undeva în această lume existenţa ta e strălucitoare mai strălucitoare/ ca soarele //  [...] adun îmbrăţişările absenţei tale îţi sărut amintirile şi/ visele şi te învălui cu dragostea mea cu dorul meu nesfârşit” (miniepistole II – 35).

Astfel, timpul nu urmează traseul obişnuit, ci se dilată sau se comprimă în funcţie de percepţia/ starea omului, iar spaţiul pare să fie mărginit de o mare albastră – „a şaptea frumuseţe” – care asigură existenţa infinitului, dar care depinde, curios, de frumuseţea interioară a eului omenesc: „să luăm aminte la această/ margine a pământului la această minunată mare [...]/ această frumuseţe care se naşte din noi înşine şi ne înfrumuseţează” (a şaptea frumuseţe – V).

Factorul antropic reconfigurează, aşadar, faţa întregii lumi. Iar fiecare clipă are rolul unui pivot ce trebuie să sprijine zborul fiecăruia spre ceilalţi şi zborul tuturor către ei înşişi, poate tocmai pentru că, aşa cum spune Nicolae Silade, citându-l pe Ungaretti,  „moartea se ispăşeşte trăind”.

Diana Dobriţa BÎLEA

Despre o feerie a textului. O carte a lui Nicolae Silade



O carte aparent cuminte, cum ar zice comentatorul grăbit, este această eternelia a lui Nicolae Silade (Timişoara, Editura Marineasa, 2006, 90 p.), autor aproape discret în literatură, dar extrem de activ în managementul cultural din provincia bănăţeană.

Poet, eseist, cu o vervă publicistică originală, Nicolae Silade ne aşează pe masa lecturii mai întâi o carte ciudată; apoi nonconformistă, dacă orizontul nostru de aşteptare s-ar reduce la confortul lecturii; şi deodată interesantă, pentru că aparenta, iarăşi, oralitate a discursivului aduce izul proaspăt (dacă vreţi, nostalgia) al poemelor în proză, astfel că textele îndepărtează la fel de brusc de noi pericolul de a ne sastisi spiritul cu o mostră din eventuala „unterhaltungsliteratur”.

E un lirism subversiv aici şi trebuie să fii atent, foarte atent să-i surprinzi farmecul. Insolitul te determină să rişti comentariul în spiritul unor posibile „xenograme” (ca să trimitem la luciditatea formulării radicalului clujean Ştefan Borbely), valoarea poemelor care solemnizează afecţiunea, frumosul, sentimentul le conferă, totuşi, un apriorism ontologic:

„dacă acum aş bate la poarta ta sunt sigur că/ cineva îmi va deschide. o fecioară în alb cu o coroană/ de argint pe creştet. sau vreun bătrân bogat în ani. dar/ porţile nababilor de pe pământ sunt ferecate. inima lor la fel./ îşi apără proprietatea. dar sufletul şi-l pierd uşor./de-aceea eu la alte porţi voi bate. şi mi se deschide de/ îndată. chiar dacă bat la poarta tainelor.” (p. 79)

Un parfum simbolist traversează acest construct de un lirism al răspântiilor semantice, am zice. Şi tocmai de aceea adeverind că de la plăcerea scriiturii eul auctorial ne salvează, ne readuce din fictiv în realitate, apoi revenirea în starea textului capătă nuanţe arhetipale.

Iubirea, spre exemplu, este absolutul, întemeierea, temă a iniţierilor, dar şi maxima sufletului în ritualul redobândirii eternităţii, după izgonirea din paradis:

„şi cât te iubesc. o, cât de mult te iubesc. din ce/ în ce mai mult. până când iubirea ia chipul tău şi se/ veşniceşte. până şi iubirea primeşte numele tău. mai mult/ decât această lume. mai mult decât această viaţă te/ iubesc pe tine. în tine am totul. şi totul eşti tu. cine te-a/ văzut? cine te cunoaşte? cine mai poate iubi? hei, cine/ mai poate iubi e încă viu. înţelept. şi puternic.” (p. 19)

O insolită feerie a textului devine parabola acestor delicate unităţi estetice. Iar cartea lui Nicolae Silade este a unui eu serafic care aderă la mitul lumii din prea marea dragoste a autorului pentru oameni.

Ionel BOTA

Nicolae Silade 
Sublimul firescului văzut dinăuntru

Stă în esenţa firescului libertatea, doar că aceasta are gradele sale, precum am măsura valorile ce definesc existenţa, pe multiple scale, nu toate fizice. Mai mult spus, la fiecare turbulenţă ori răsucire, de la ideatice la faptice apoi programatice, intervine nevoia unor legi. Şi astfel, din angrenajul propriu entropic, ajungem la oarecare ordonare. Dincolo de cumulul legilor universale şi de acelea apăsătoare prin amalgamarea şi încrucişarea lor, considerate ca factori stabilizatori în societate, adeseori tindem a ne institui propriile legi care să ne ofere confortul propriei personalităţi.

Nicolae Silade în „miniepistole” îşi asumă pe deplin rolul de legiuitor pentru sine, nu se sfieşte deloc să dea curs impulsurilor nedisimulate. Cum de altfel chiar el spune: „pentru cine crede că aceasta e poezie vin şi vă spun: nu e poezie./ nu e proză. nici filozofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea dintâi. o poţi tu înţelege? o poţi tu îmbrăca?” (intro-ducere).

Într-o clară empatie se întâlnesc cele două esenţe care în fapt altoiesc fiinţa poetului, iată: „niciodată n-am ştiut să aleg între o femeie frumoasă şi o carte bună/ mi-au plăcut întotdeauna femeile întotdeauna cărţile nu le poţi separa/ sunt dătătoare de viaţă amândouă amândouă sunt izvor de iubire şi de/ înţelepciune dar o femeie frumoasă citind o carte bună este o femeie// frumoasă citindu-mă ca pe o carte bună în timp ce eu citesc toate/ femeile frumoase ca să înţeleg viaţa şi frumuseţea ei şi misterul da/ qui n’a pas connu la femme n’a pas connu la vie îmi spune cineva/ şi înclin să-i dau dreptate pentru că viaţa fără femei nu e viaţă iar/ cel ce iubeşte ştie şi cel ce ştie iubeşte am aflat asta din cărţile bune/ din cartea cărţilor pe care o tot citesc şi o tot recitesc şi tot misterioasă/ rămâne oare n-ar fi mai bine mă întreb eu pe mine să fac dragoste cu/ cea mai frumoasă femeie din lume iar ea să mă nască din nou să îmi// spună mai pune şi tu mâna pe-o carte pe cartea cărţilor de exemplu/ căci naşterea e cea mai mare minune iar eu să îi zic că dragostea” ( miniepistole II - 38).

Întreaga construcţie lirică are drept nucleu această mărturisire cum nu se poate mai directă, nuanţată şi întărită astfel încât să nu lase nicio umbră de îndoială. Pornind din sinceritate pură, trecând  prin filtrul emoţional care fixează imagistica într-un fel iniţiatică, şi ajungând la amplitudinea fenomenului, astfel se întâmplă. Fiind o introspecţie, am aştepta o cuprindere a  largului ansamblu structurat în fel şi chip, dar e bine că se rămâne la ceea ce contează primordial. Iar cum o viaţă nu e de ajuns, implicit doar o naştere, se creează acea punte între fiind şi dorit- imaginativ. 

O sensibilitate rar întâlnită, o pătrundere conştientă adâncă, în ţesătura fină deşi bătătorită de timp, a sufletelor acelora pentru care gândirea binelui e hrana de căpătâi… „de ziua poeziei am fost invitat/ să recit nişte versuri într-un cămin de bătrâni./ bătrânii erau mulţi şi cuminţi şi atenţi, atât de mulţi/ şi cuminţi şi atenţi că puteai vedea copiii înlăuntrul lor.// şi le-am citit două poeme de dragoste. din dragostea/ aceea care mişcă sori şi stele. şi am văzut copiii înlăuntrul/ lor. am văzut cuvântul. am văzut şi sori şi stele. de parcă/ se-ntrupaseă din versuri. de parcă tinereţea// reînflorea în ei. şi le-am spus că sufletul n-are vârstă./ şi le-am spus că bătrân e doar podul de fier. podul acela/ de fier dintre lumea de mâine şi lumea de ieri. apoi nu/ mai ştiu ce le-am spus. dar i-am văzut privindu-mă// şi i-am văzut ascultându-mă ca şi cum/ dragostea singura noastră avere.” (miniepistole 1 – 15).

O fi sau n-o fi astfel… mai multă lume a fost până acum de părere că da: din momentul în care ne naştem, copii fiind, devenim deja bătrâni într-o relativitate a constrângerii; iar bătrâni fiind, redevenim copii. Aş zice mai degrabă că suntem copii şi bătrâni în orice nepreţuită tinereţe a noastră! Acesta pare a fi ghemul de înţeles pe care frumos de tot îl desfăşoară pentru a-l împărtăşi, poetul.

Ajungem, pentru că trebuia să se întâmple aceasta, la o lecţie despre nemăsurare, pe care o putem învăţa destul de repede, dacă e să avem destulă dorinţă şi desigur destul curaj… „am tot timpul de pe lume şi tot timpul de pe lume e al meu/ de acum şi până la facerea lumii şi de la facerea lumii până la/ desfacerea ei am tot timpul de pe lume şi iarăşi de la desfacerea/ lumii la refacerea ei tot timpul de pe lume este timpul meu// de la omul făcut din pământ până la omul născut din cuvânt/ am tot timpul de pe lume şi de la omul născut din cuvânt până/ la omul de cuvânt am tot timpul de pe/ lume este timpul meu şi toată viaţa lumii este viaţa mea da// e bine să ştii asta e bine să ştii cum a fost începutul şi cum/ s-a sfârşit când începe sfârşitul şi când va sfârşi e bine să ştii/ cum se face totul şi cum se desface cine umblă pe apă şi apele/ cum se desparte de ape ei bine nu chiar în ordinea asta nu// dar ce contează când ai tot timpul de pe lume şi/ tot timpul de pe lume e al tău iar tu eşti chiar timpul” (miniepistole 1 – 18).

Ei, de data asta şi aici chiar nu mai zic nimic, să-mi ierte Nicolae Silade „calea de fugă” deoarece pentru a zice mai departe… am tot timpul de pe lume.

Daniel MARIAN

Nicolae Silade 
Iubirea ca şansă, mecanism, atitudine

Curios cum cu lucrurile elementare se întâmplă să ne fie cel mai greu. De plidă, nu ştiu să existe manual, îndreptar ori dicţionar pentru stările sufleteşti intense. Aşa că ne rămâne speranţa încercărilor care nu pot să dea greş în mod indefinit repetat, important e ca teoria probabilităţilor să ia în calcul timpul vieţii noastre. Sau, putem şi să lăsăm la o parte orice imbold de organizare riguroasă dintr-o eventuală tehnică a sentimentelor, pe considerentul că până le numărăm şi ne mirăm de ele, s-ar putea ca ele tocmai să fi trecut deja foarte repede prin locul şi timpul care ne sunt. Alternativ, gândindu-mă că ar fi imposibil simultan, ambele variante rămân viabile.

Cu aplicabilitate directă la problematica iubirii şi parafrazându-l înainte de vreme pe Nicolae Silade cu „iubirea nu bate la uşă”, aş îndrăzni să spun: e chiar mai bine astfel, pentru că, Doamne fereşte, să bată la uşă şi să nu fii acasă tocmai atunci şi acolo! Ce-i drept, scenarii pentru iubire ne facem fie că vrem sau nu, neştiind care să fie sistemul valoric integrat potrivit miracolului veritabil. Dincolo de definirea iubirii esenţă, şi de cuprinsul deseori invizibil al acesteia, poetul vine să ne propună o calibrare rezonabilă, astfel filtrată încât să fie confortabilă fiinţei, şi pe care inspirat, fără pretenţii inutile de punctualizare, o intitulează „toată averea mea de simţăminte”.

Acesta fiind în sine un poem concentrat într-o formă incipientă, un bulb din care vor da ramurile rând pe rând intuitive, enunţiative, descriptive, explicative, într-o succesiune când aleasă, când autoimpusă. Autorul încercând, cel mai degrabă în baza percepţiilor de nuanţă, să le confere coordonatele necesare regăsirii lor cât mai fireşti. E un algoritm foarte interesant, care m-a derutat de câteva ori până să-i dau de cap, iar dacă într-adevăr am nimerit cum trebuie, oricum  nu-l voi dezvălui acum şi aici.

Alcătuirea în două secţiuni a cărţii, fără a-i slăbi unitatea, poate fi caracterizată drept o aventură repetitivă într-un slalom cu obstacole, prin oglinda amintirii despre efervescenţa răsfăţului căutând o maturitate conclusivă a trăirilor, care nu vrea să se instaleze şi pace. Se trăieşte în două dimensiuni temporale, una invocând-o pe cealaltă. Pentru această permanenţă tranzitorie, îmi pare emblematic: „Azi-noapte te-am visat întâia oară,/ Veneai din vis, în visul meu, visând,/ Mai mult femeie, mai puţin fecioară,/ Şi îmi fierbeai dorinţele, pe rând.// Spuneai că visul meu se potriveşte/ Cu visul tău şi mă cutreierai,/ Şi poftele mi le-mplineai, orbeşte,/ De parcă nu în vis eram, ci-n rai!// Cred c-am visat o vreme, împreună,/ Un mare vis, al unei mari iubiri,/ Cum numai inimile pot să spună,/ În zori, înlănţuite de-amintiri.// Şi-acum, dacă în visul meu eşti trează,/ Nu mă trezi, cât inima visează!” (LVII).

Împreună cu contrapunerea: „prima bucurie pe ziua de azi eşti tu şi prima bucurie/ în fiecare zi eşti tu bucurie a zilelor şi nopţilor mele sub soare/ sub stele se bucură ziua şi se bucură noaptea şi roua de pe/ trandafiri se bucură şi pământul pe care calci se bucură// când vii spre mine când zâmbeşti când râzi/ când te deschizi cum se deschide trandafirul/ sub razele de soare când te închizi în mine în inima mea/ cu tot cu stele cu cerul tot cu lumea toată cine// cine se bucură mai mult ca mine cine suferă mai mult/ în această clipă plină de bucurie din plin trăită care în curând/ va trece hei cine nu se bucură şi nu suferă cu mine/ acela nu iubeşte nu va iubi vreodată// prima bucurie pe ziua de azi eşti tu/ şi ultima” (31).
Cea de-a doua secţiune continuă efortul de rezolvare a imposibilului existenţial. Cu un proaspăt programatic, „din zece ani  în zece/ te cheamă marile iubiri”, de fapt se produce recidiva în perspectiva unei noi ascensiuni prin profunzimea sinelui ce nu acceptă autosuficienţa şi oferă argumentul continuităţii incontestabile.

În paralel cu frumuseţea lirică, la Nicolae Silade mai are loc ceva, şi anume dovedirea faptului că iubirea reprezintă singurul sentiment care are nevoie de acţiune şi reacţiune pentru a nu sări din matca-i semantică. Altfel, ar trece în celelalte faze ale percepţiei, comparabile prin intensitate, dar nu atât de grave!

Daniel MARIAN


Nicolae Silade: eternelia
„Când revii cu picioarele pe pământ şi vezi că
cerul nu-i atât de departe”

A fost desigur un început: „născut sub stele norocoase. cineva de foarte sus m-a vegheat. cu mână puternică m-a păzit. ca să ajung aici (…)” ( pag. 5 ). Lirismul vine ca o urmare firească a sincerităţii şi a sensibilităţii, nici măcar nu e nevoie de aşezarea texturii în versuri, pentru că se poate vorbi de o curgere în sine.

Putem spune că Nicolae Silade e cu siguranţă un om fericit, sau măcar împlinit deoarece e împăcat cu sine şi cu cele din preajma sa, dar: „ai răbdare, cititorule, vom ajunge şi sus. (…) şi vei găsi comorile ascunse aici. (…)” ( pag. 7 ). Iar comorile vin deîndată, simple şi în acelaşi timp esenţiale: „oare câtă fericire încape-ntr-un suflet ? şi dacă mă numesc fericit fericirea mea creşte odată cu voi ? aş vrea să fie aşa, cred că aşa va fi. când urci scările de marmură, când te aşezi la birou. când prin fereastră te salută soarele. când oamenii toţi îţi zâmbesc. când dai un telefon. când primeşti un fax pe care scrie „bucură-te !”. oare nu e aşa fericirea ?” ( pag. 8 ).

Ca peste tot, în lumea mai-puţin-văzutului, sunt şi misterele fără de care poate că n-ar mai fi fost de zis: „am corectat puţin destinul. am presărat câteva bucurii peste zilele şi nopţile voastre. v-am dat să gustaţi din înţelepciunea de aici. nu lăsaţi să se răcească în voi voinţa. nu lăsaţi să îngheţe iubirea. vă voi arăta drumul. vă voi însoţi. vă voi veghea. veniţi să vedeţi lumina de la capătul nopţii. urcaţi muntele. Priviţi stânca. aşa că fiţi voi în vâltoarea timpului vostru.” ( pag. 11 ).

Departe de a fi vreun apostol al timpurilor de acum ori de cândva oricând, Nicolae Silade chiar părăseşte vremelnic realul cel categoric, lasă substanţa să se reinventeze, să-şi dea singură sens: „cum nu e trei acest mileniu. cum nu e asta epoca de piatră.  şi nici aceasta patria promisă. eu trebuie să caut. eu trebuie să aflu. eu trebuie să fiu. las la o parte sentimentele. las la o parte teama. şi merg. merg către mine însumi. până când ajung. până când ajung să fiu. iar cel ce sunt se bucură privindu-mă. în prima dimineaţă pe pământ.” ( pag. 24 ).

Parcurgerea paginilor imaculate de gânduri fără cusurul vreunei virtuozităţi cu tot dinadinsul, poate fi la fel de naturală ca răsăritul dimineţii, care rămâne şi dincolo de inevitabila  îndoială: „de multe ori mă întreb dimineaţa: oare lumina soarelui ne luminează ? (…) ştiu. ştiu că înţelepţii văd în întuneric. ştiu că grecii în întuneric arată calea. ştiu că suntem beţi cu toţii. dar nu de vin. şi atunci ? (…).” ( pag. 34 )

Cum e cartea aceasta, aşa şi: „casa mea e o rugăciune cu ferestre spre cer. cum aş putea trăi altfel ? când cel ce-mparte viaţă stă la mansardă eu stau cuminte la parter. vorbesc cu el la telefon adesea. mă teleportez prin încăperi. iar din izvorul din grădină iau lumină. din lumină mângâieri. aşa trăiesc. şi am o cămară plină cu bunătăţi: pâine şi vin. şi binecuvântări.” ( pag. 58 ). Ce îşi poate dori oare Nicolae Silade mai mult; sau, noi toţi ?...

Daniel MARIAN


A doua declaraţie de dragoste a unui ales
 
O prezenţă pregnantă în spaţiul cultural românesc, ca director al revistei „Actualitatea literară”, dar şi ca poet, Nicolae Silade se află acum la cel de-al şaptelea volum de poezie, debutul său editorial producându-se în anul 1979 cu cartea „Visul în lucru”. Ultimul volum apărut (Ed. Brumar, 2016) reprezintă a doua parte din „iubirea nu bate la uşă” – după ce prima parte a fost editată în 2013 – şi cuprinde un număr de 156 de poeme. Cartea se deschide cu un mesaj către cititor intitulat „din zece în zece ani te cheamă marile iubiri”, iubiri care nu pot fi decât infinite în timp şi în spaţiu: „Iubind mereu. Mereu iubind. Stele din stele răsărind”. Doar prin prisma acestei filosofii de viaţă pot fi receptate versurile lui Nicolae Silade, care ni se relevă ca un trubadur îndrăgostit de femeie, şi nu de o anumită femeie!, şi care alege să fie el însuşi, sincer până la capăt, arzând până la capăt şi tocmai de aceea vulnerabil, dar renăscând de fiecare dată mai puternic în lumina viitoarei iubiri – o altă felie, de fapt, a iubirii eterne.

Poetul aspiră la desăvârşirea fiinţei sale prin iubire, în ciuda timpului care trece şi care din când în când îl răneşte; un rid, nişte fire albe ori o pierdere din energia virilă devin cauze ale plecării femeii iubite. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în lirica sa femeia este mereu tânără, are trup „de fată”, este „preafrumoasă” şi ştie să „preamângâie”, ceea ce are drept efect revigorarea bărbatului: „Şi-n sacrul schimb de pofte şi plăcere/ Mă simt mai tânăr, mai frumos, mai viu” (LXXXVI). În aceste condiţii, iubita devine atotputernică, un Dumnezeu personal al poetului: „Am devenit, din rege, cerşetor,/ Un biet călugăr fără mănăstire,/ Mă rog doar ţie, poate scap de dor” (XCVII). Dar nu există o altă cale, un alt mod de a trăi, de a fi bărbat, întrucât poetul pune semnul egal între femeie şi viaţă: „nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca şi cum/ aş spune nu trebuie să mă îndrăgostesc de viaţă (69).

Când nu apelează la melodicitate, cele mai multe poeme ale sale având o structură clasică şi fiind fluide, calde, plăcute auzului datorită prozodiei perfecte, poetul se exprimă aforistic, oferind soluţii, chei de supravieţuire cât timp iubirea stă departe de suflet: „... e mai bine să taci, să aştepţi// pentru că dragostea oricum răspunde oricui şi n-are importanţă când şi n-are importanţă unde” (61); „nicio bucurie nu vine dacă nu dăruieşti bucurii” (85); „puținele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste cuvinte atât de puţine cuvinte te iubesc” (125).

Poetul Nicolae Silade închină imnuri femeii şi vibraţia erotică urcă spre paroxism, este dependent organic şi sufleteşte de Evă sau e ironic, caustic uneori, fin şi constant observator, ca un bărbat care nu-şi scapă nicio clipă femeia din ochi, arar autoironic, vulnerabil la „zâmbirea” ei, meditativ, nostalgic, ludic, teribil de lucid, ancorat cu toate puterile în prezentul care îi oferă în plus mijloacele tehnologice moderne de a rămâne legat de ea. E ca şi cum femeile s-ar aduna într-una singură şi aceasta ar fi de fiecare dată alta, păstrând esenţa, dar inconstantă cu el şi cu ea însăşi, de unde absenţa, dorul, suferinţa ori mulţumirea, adoraţia, plăcerea trupească ridicată la grad de scop şi modalitate de a trăi. Nici moartea n-ar putea să pună capăt arderii fără întrerupere în flăcările cele mai înalte ale simţirii deopotrivă sufleteşti şi trupeşti: „Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea.// Nu e iubirea totul într-o viaţă,/ Însă doar ea de moarte mă dezvaţă!” (XCI). Chiar şi el, un îndeaproape cunoscător al femeii, e uneori luat prin surprindere de meandrele ei, astfel încât, ca jumătate a perechii adamice, se întreabă dacă într-adevăr ea a plecat din coasta lui.

Alteori, perechea adamică funcţionează aşa cum a gândit-o şi a dorit-o Dumnezeu: „... ea vine goală cum a lăsat-o dumnezeu/ şi cu goliciunea ei îmi acoperă goliciunea asta e dragostea (...)// mă îmbrăţişează şi pomul cunoaşterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm şi zicerea şarpelui n-o mai ascultăm” (67). Dependenţa de dragoste – „nimic nu există fără dragostea ta” (105) – poate să însemne şi a trăi iubirile, a trece din iubire în iubire: „Şi m-ai uitat aşa cum uiţi o plasă/ Cu lucruri inutile-ntr-un vagon,/ Şi m-a găsit o altă preafrumoasă, / În drumul către casă, ca baston.// Şi-am mers cu ea, cam un amar de vreme,/ Am sprijinit-o-n suflet şi în trup,/ Până şi ei i se făcuse lene/ De dragoste, şi trebuia s-o rup.// De-atunci îmi caut o altă preafrumoasă” (CXXX). În viziunea poetului, femeia e „totală”, perfectă („cine ţi-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârşiturile”), misterioasă ca o Giocondă („nu mai vorbesc de surâsul tău enigmatic); el (re)capătă viaţă prin ea, precum odinioară Galateea din dragostea lui Pygmalion: „cine suflet ţi-a dat a vrut să mă însufleţească pe mine” (62).

Visul de iubire nu-l ocoleşte pe poet, care, pentru a fi mai elocvent, recurge la frumoase imagini artistice dinamizate de verbe folosite la modul condiţional-optativ. Iată un poem pe care îl redau întreg, pentru că nu reuşesc să las la o parte nici măcar un vers: „Eu m-aş iubi cu tine zi şi noapte,/ Până la moarte şi-aş muri iubind,/ Fără-ntreruperi, în eternitate,/ A ta preafrumuseţe răsărind!// Ţi-aş oferi plăceri nebănuite, / Pe cea mai ’naltă culme de plăceri,/ Cum n-au visat nici cele mai dorite/ Femei de azi, de mâine sau de ieri!// Şi te-aş numi regină-ntre regine,/ Şi te-aş aduce-n noul meu regat,/ Să fii mai mare chiar peste virgine,/ Aşa cum Dumnezeu mi te-a lăsat!// Dar, ca să fie totul cum doreşti/ N-ar trebui decât să mă iubeşti!” (LXXXIV).

Poetului nu-i scapă emanciparea femeii şi superficializarea trăirilor ei sufleteşti şi denunţă faptul că ea alege de multe ori luxul în pofida iubirii: „ne-am iubit pe bancnote cam asta s-a întâmplat/ azi-noapte la sat dar la palat cucoanele erau supărate şi pe bună/ dreptate dintre toate nu alesesem niciuna prea mă fascina soarele/ prea mă fascina luna din ochii ţărăncii miruna” (129).

Ţinându-se departe de modele literare, talentatul poet Nicolae Silade scrie o poezie frumoasă, care se adresează sufletului mai mult decât minţii. Iubitorii liricii de dragoste găsesc în poemele sale acea lumină izvorâtoare de înaltă emoţie, care alină, vindecă şi rămâne încă multă vreme înlăuntru să mângâie fiinţa. Nu m-aş mira să aud într-o zi că a apărut şi a treia parte din „iubirea nu bate la uşă”. Ar fi ca o a treia declaraţie de dragoste. Şi cui nu-i plac declaraţiile de dragoste, oricâte ar fi ele, atunci când vin din partea unui ales?
Diana Dobriţa BÎLEA


Miniepistolele lui Nicolae Silade sunt ode închinate iubirii, frumuseții, existenței trăite la cote înalte*


În cuvântul lămuritor, inspirat numit intro-ducere, poetul Nicolae Silade își definește creația situată sub zodia unei autolegități deliberate, a unei ,,răfuieli” cu sinele, a ,,gâlcevii” cu propriul eu (ce generează așezarea-reașezarea, ,,locuirea” confortabilă în interiorul propriei ființe), o încercare de definire a propriei identități într-o mare de identități, a omului-insulă într-un ocean de solitudine. Tonul dubitativ al autorului se justifică prin prisma imposibilității ,,celuilalt” de a intra în pielea scriitorului, de a trăi și simți în locul acestuia, scriitorul neputând fi cunoscut pe     de-a-ntregul, cât mai degrabă intuit. ,,Haina” singurătății pe care acesta o îmbracă e croită după propriu-i ,,calapod”, după propriile-i mărimi și gusturi în materie de vestimentație (citește gusturi estetice), e un ,,articol” ce vizează propria-i ,,ținută” (la modă sau nu, știut fiind faptul că nu tot ce e la modă într-un anumit moment ne avantajează sau ni se și potrivește), croită după toate rigorile ,,fashion”-ului, pentru că, nu-i așa, literatura se aseamănă foarte mult cu moda, ambele fiind acte de creație și, de ce nu, de (auto)analiză. ,,Haina” pe care-o îmbracă Silade are caracter de unicitate, de model unic, nefiind un ,,produs de serie”, pentru uzul comun, e o haină care-l ,,face” pe purtătorul său, care-i conferă prestanță, alură, stil și ștaif, o ,,haină” când ușor de purtat (de tipul cămășii înflorate, exotice, ce se potrivește sezonului estival), când sufocant-împovărătoare (gen manta).
Dacă suntem de acord cu Silade că a sa creație ,,nu e poezie./nu e proză.nici filosofie.nici religie.”(p.8), prin deducție ajungem la concluzia că respectivul nu e nici poet sau prozator, nici cugetător sau afiliat unei forme de spiritualitate. În realitate însă, există premisele contrariului, Silade fiind din toate câte puțin (în ciuda ,,alintului”), fiecare domeniu menționat fiind și o ofertantă ,,garderobă” pentru cel care ,,probatul” și pendularea în fața oglinzii ține de stilul de viață al unui dandy veritabil. Singurătatea lui Silade nu este o problemă greu de înțeles pentru cei ,,din afară”, cât, uneori, pentru sine, de unde și misterul propriei solitudini, solitudine pe care încearcă s-o ,,aneantizeze” prin desele-i peripluri în preajma mării (simbol predilect), al călătoriilor extinse. miniepistolele sale, 56 la număr (o posibilă cifră cu implicații sentimentale personale), tot atâtea declarații de dragoste, atunci când nu sunt autoadresate, au ca destinatar o ,,ea” universală care-l inspiră și pentru care face un adevărat cult, o ,,ea” la fel de tainică și de tumultoasă precum valurile înspumate. Excepție face miniepistola adresată fiului  –echivalentă cu o mărturisire de taină, de tip testamentar-, când își dezvăluie tinerețea de tip bacovian: ,,ascultă-mă fiule ascultă-mă cu atenție și cu luare aminte ascultă-mă/stau lângă ploi bacoviene lungi și stropii bat în sufletul de cretă durerea/lui rămâne violetă stau lângă ploi bacoviene lungi în parc pe-o bancă/toamnele de plumb se-așează leneș le privesc în față sunt laticlave/ // ce-au ieșit din ceață să zguduie simțirile de plumb da ai ghicit sunt/versurile mele de la douăzeci de ani dedicate lui bacovia pe când eram/și eu bacovian […]” (p.11). Acel ,,și eu bacovian” însemnează recuperarea unui timp când era la modă să fii bacovian, să simți bacovian, să te porți bacovian, să fii una cu poetul lacustru.
intro-ducerea imaginată de Silade e un fel de periplu-,,ducere” în interiorul labirintic al propriei ființe, o autoscopie ce are drept rol cunoașterea sinelui, ca prim-pas în cunoașterea ,,celuilalt”. Silade este un om căruia îi este dragă viața (marele Pedagog, creație a Învățătorului Suprem), pe care încearcă s-o înțeleagă și s-o (pe)treacă, indiferent de serpentinele, barierele sau sinuozitățile întâlnite-n cale. Paradoxal pentru autointitulatul ,,bacovian” din tinerețe, Silade trece, la maturitate, de partea trăitului intens, ,,dezertează” în favoarea lui carpe diem, al celebrării clipei, își schimbă ,,haina” și gusturile în materie de lirism, greutatea ,,plumbului” și podurile trase de la mal nemaitentîndu-i scriitura. În fapt, viața e cea care-l ține ,,conectat” acum, care-i alimentează dorința de a scrie, care-l motivează pe de-a-ntregul, viața care nu contenește să-l surprindă, să-i dea elan vital (opus alienării), să-i alimenteze ,,combustia” și fascinația în fața vegetalului cu care o compară: ,,iasomie levănțică trandafir.” (p.9) La Silade, cel care scapă/se dezice simbolic de melancolia bacoviană, dincolo de frumusețe, de miracolul existențial, viața are miros, uneori și gust. E un Silade ,,lăut”, ,,lămurit” prin foc po(i)etic, pasionat de viața pe care o trăiește, de o viață care continuă și după dispariția ființei, de un întreg proces care evoluează după legi și rosturi pe care mintea omului nu le poate înțelege, de o ,,haină” pe care o îmbracă  de fiecare dată     curtenitor-celebrator. În fața vieții, Silade se comportă ca un ,,elev” silitor, o ,,citește” și o învață pe dinafară, cu dragoste, din dor, niciodată trufaș, ba dimpotrivă, ,,socratian”, înțelept. Persoanei care îi datorează totul, analogată vieții înseși, este o ,,ea”-oază, de la care se ,,ucenicește” în tainele trăitului autentic, cu ochii larg deschiși la spectacolul mundan care-l înconjoară și din care se înfruptă privind: ,,[…] dacă n-ai fi tu/izvorul ei și delta și marea cum aș putea iubi vreodată altceva” (idem).
Alături de trăitul intens, Silade este fascinat de ideea de joc, semn al unei disponibilități totale de a se lăsa pe mâna vieții, de a i se abandona în totalitate: ,,tocmai luasem premiul nobel și începuse să ningă și am intrat/într-un bar să beau o cafea să mă gândesc la mine la tine la/trecutul tău viu la prezentul meu înstelat la viitorul nostru […]” (p.10). E scena unei imaculări generalizate, a unei reușite depline în viață capabile să ,,croiască” o fericire după chipul și asemănarea celui care își imaginează torențial.  Înainte de a fi ,,suedez și bogat în ninsori în speranțe” (idem), Silade e îmbogățit sufletește, lirico-prozodico-spiritualo-filosofic. Prin intermediul modelatoarei vieți, autorul este și în același timp nu este, este ,,același” și mereu ,,altul”. Puritatea zăpezii și a cernerii (întoarcerea la inocența primară, la starea de grație de dinaintea maturității alienant-claustrant-pervertitoare) îl deturnează de la delicata problemă identitară, îl face să uite pentru moment de scrisoarea-s.m.s. gândită a fi trimisă persoanei iubite și prin care plănuiește să se ,,deconspire”, să spună ,,unde sunt cine sunt ce gândesc și cum mă împac cu cel care este”. (idem)
Deși pozează într-un însingurat (o solitudine pe-alocuri benefică, creativă, de bun augur), Silade nu e un om fundamental singur. O dovedește felul cum știe să se raporteze la cuvânt (cel care duce, conduce și seduce), să-l mânuiască și să călătorească în timp și spațiu prin intermediul său (cuvântul-vehicul). Aparența cu care se visează ca rezistând timpului, opunându-se lui, rămânând în memoria colectivă sau în conștiința umanității, nu e decât un joc elegant de-a eternitatea, al schimbului de roluri, în care, în orice moment, e dispus să-și cedeze postura  imperial-,,augustă” imaginată oricărui doritor să se abandoneze ludicului: ,,voi apărea în curând în toate fotografiile în tonuri de sepia”, ,,voi apărea în curând în toate revistele lumii [...]”, ,,voi apărea în curând în toate bibliotecile lumii […]” (p.12) Nu e o infaturarea creatorului conștient de propria valoare, nu e egolatrie, ci o invitație la ieșire în lume prin intermediul poeziei.
Există momente (de exemplu, de ziua îndrăgostiților) în care Silade, la modul bizar, alege să fie singur, să abandoneze romantismul de care e capabil (și la care tânjește), să-și trăiască solitudinea ca pe-o poezie. E momentul său de grație când își permite detașarea, nu dintr-o criză de masculinitate sau de natură sentimentală, nu dintr-un preaplin de ,,ea”, ci dintr-o nevoie acută de a se inspira din și a privi mostrele de iubire din jurul său, prilej de a reveni îmbogățit și înnobilat sufletește. Pentru Silade, iubirea e o stare perpetuă, un mod de a fi, el iubește iubirea, fiind oricând disponibil s-o trăiască la modul plenar, de a fi în mijlocul Poeziei: ,,nu ți-am luat flori nu ți-am spus te iubesc nu te-am scos în/oraș nici cină romantică nu ți-am pregătit de ziua îndrăgostiților/dimpotrivă m-am plimbat singur și te-am lăsat singură să faci/curățenie-n suflet dumnezeu știe de ce și m-am uitat cu jind/ // după toate femeile și le-am făcut ochi dulci puștioaicelor și/complimente doamnelor […]” (p.13)
Iubita Victoria, prilej de recompuneri succesive pentru cel care o idolatrizează, e sinonimă cu victoria poetului în plan afectiv, o femeie imemorială pe care și-o proiectează pretutindeni, ca fiind dintotdeauna, anistorică și omniprezentă, indiferent de vremuri, de personalitățile cu care intră în contact la modul simbolic și pe care le supune și înrobește prin frumusețe (Stalin, Alexandru cel Mare, Cezar, Mussolini, Che Guevara, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul) și de locurile -reale sau imaginare- spre care îl duc pașii pe poet (Havana, Cuba, Berlin, București, Cancun, Beijing, Shanghai, Lugoj, Roma, Copacabana). Geografia sa afectivă este una     universal-acaparatoare, iar femeia iubită i se strecoară printre degete, precum nisipul fin prin fanta îngustă a clepsidrei: ,,[…] ai un stil de madonă perversă în toate de la unul la altul/tu treci și prin moarte în limuzine de epocă fluturând o eșarfă de aur olé” (p.14) Cu Victoria, poetul se află într-o relație de dependență afectivă, așa că orice întâlnire cu ea, orice întoarcere simbolică ,,acasă” generează din partea-i o explozie de sentimente, semn că Bacovia, pentru care în tinerețe făcuse un adevărat cult, trece în plan secund, fiind dat uitării: ,,nici nu știi cât mă bucură întoarcerea ta nici nu știi cât mă bucură/zâmbetul tău lumina din privirile tale ca un val de înțelepciune care/se revarsă peste înțelepciunea inimii […]” (p.15)
Din dilema shakespeare-iană, Silade reține doar prima parte, el fiind interest cu precădere de ființare, de acel celebru a fi (a fi și prin intermediul Poeziei). Dar cum marele Will este astăzi în pericol de a aluneca în desuetudine, iar poveștile sale de iubire să devină maculate prin convertirea brutală la facebook și la ,,votul” prin ,,like” sau ,,dislike” (de unde și ideea de comercializare-globalizare a afectului), statutul poetului are și el de suferit, supus fiind decredibilizării: ,,cine mai crede azi în poet cine mai crede azi în iubire” (p.16). În ciuda acestui fapt, Silade respinge inadecvarea la context, încăpățânându-se (rezistență sporită la abandon) să se pună de-a curmezișul tăvălugului de ignoranță care tinde să ne zdrobească și să creadă în continuare în valorile perene care înalță spiritual, miza fiind aceeași dintotdeauna, pe Poezie: ,,[…] eu zic că există/și ce nu se vede iar cei care sunt totdeauna vor fi câtă vreme ei vin/și devin din cel care este dar să trecem peste și să spunem că lumea/e o poveste o dramă o comedie sau dacă vrei un sonet iar dumnezeu/cel mai mare poet scrie și scrie și scrie până când totul devine de vis” (idem). Ultima parte aduce izbitor cu ,,la vida e sueṅo”, ,,viața e un vis”, a lui Calderón de la Barca.
Silade nu se sfiește să facă risipă de sentimente, să-și popularizeze trăirile într-o lume în care iubirea devine un ,,apendice” de care ne putem dispensa oricând, fără regrete. Abrutizarea generală o contracarează cu vorbe calde, tandre, exilurilor interioare le interpune arhipelaguri de iubire. Teama de îndrăgostire nu-i dă târcoale defel, ba dimpotrivă, ușurătatea cu care creează sub auspiciile iubirii devine una contaminantă: ,,ne îndrăgostisem atât de tare încât până și dumnezeu/parcă fusese cuprins de marea noastră dragoste mare”. (p.17)
miniepistolele lui Silade au rol de balsam sufletesc. Adunate într-o carte și lansate-n lume, ele nu-i mai aparțin, devenind mesaj adresat tuturor. Confesiunea sa extinsă îl eliberează de presiunea ascunderii sau a secretului. Frumoasa sa ,,nerușinare” nu-i lezează deloc bărbăția (în sensul dării pe față a sensibilității care-l caracterizează), poezia nefiind nicidecum apanajul exclusiv al femeilor. Postura anacronică pe care o afișează, aceea a unui romantic ,,rătăcit” într-un peisaj social (post)postmodern aliena(n)t, nu-i dăunează deloc sănătății spiritului. Refuzul lui Silade de a se da ,,pe brazdă”, de a crea în ton cu minimalismul zilelor noastre (în fapt, o mascare deliberată a trăirilor poetice, o banalizare a trăitului și a consemnării cu acribie a cotidianului insignifiant) se justifică prin raportarea sa la calofil, dar și la credința în divinitate (ambele afectate de criza generalizată pe care o traversează omenirea). În replică, Silade își ,,maximizează” trăirile: ,,doamne dacă suntem doar noi dacă suntem acum și suntem/totdeauna te rog spune-mi pe nume și-ți voi spune pe nume da/și iartă-mi scrierea cu litere mici și iartă-mi păcatele mari doamne/tu cel fără de păcat m-ai și iertat îți mulțumesc doamne […]” (p.18)
Nicolae Silade e dator întâmplării și totodată neîntâmplării de a fi. În relația cu propria-i existență, el se comportă onest. Filmul vieții pe care și-l proiectează și la care asistă alături de iubită (e prezent aici motivul vieții ca o sală de cinema și a celebrei cugetări Rimbaud-iene ,,Eu sunt un Altul”), în tripla ipostază de regizor, actor și spectator, e și o nostalgie a rememorării, a revederii sinelui modelat în timp prin iubire: ,,și mai e nostalgia de care nu poți scăpa când se aprind luminile/când te îndrepți spre ieșire și ieși ca și cum ai ieși din tine însuți” (p.19). Așadar, o nouă formă de ,,(auto)vulnerabilizare” a poetului, nostalgia care-l îndeamnă să aglutineze înspre sentimentalisme și edulcorări romantice.
miniepistolele lui Silade se consumă pe fondul relatărilor de călătorie, călătoria fiind percepută în sens extins, Iubirea, Cultura și Credința fiind unul dintre ele. Vizitarea Moscovei, de pildă, îi stârnește poetului emoții estetice puternice la întâlnirea cu marii corifei ,,dostoievski tolstoi pușkin esenin”, surprinși în ipostaze umane-celebratoare: ,,beau votcă pe gratis și cântă” (p.21). La fel de bine, capitala rusească e văzută ca un oraș cosmopolit, ce rezonează profund la și abundă de cultură: ,,[…] vă salut din această țară/în care se vorbește limba română vă salut din această țară în care/se vorbește eminescu și bacovia și arghezi și nichita stănescu”. (idem).
În miniepistolele sale, Nicolae Silade este impresionat și de ,,minioameni”, în speță copiii, al căror suflet candid deschide calea către o Poveste trăită cândva de poet: ,,[…] întotdeauna mi-a plăcut să merg la grădiniță./odinioară mergeam de mână cu surioara mea. un fotograf/ne-a făcut atunci o poză. o poză alb-negru. decolorată/în timp. o poză de colorat. în timp. o am și acum. o port/ //în buzunarul de la haină ca pe un lucru de preț.” (p.22). La fel de atașat este și de bătrâni, oameni mari cu suflet de copil, cărora le citește poeme de dragoste ,,de ziua poeziei” (p.23).
Sufletul lui Silade este în permanență conectat la frumos. Natura, creație a lui Dumnezeu, cu tot ceea ce conține, îl impresionează până la lacrimi, îl mișcă, îl sfredelește pe interior. Ceea ce vede, înregistrează artistic, pune deoparte pentru ,,vreme” rea, stratifică sufletește, decantează, alătură și se minunează. Sunt imagini personalizate, amprentate de eu, pe care și le apro(p)rie, și al căror caracter de unicitate se păstrează mereu, în ciuda brutalei intervenții a omului, care schimonosește peisaje, obstrucționează natura, pune bariere, ucide taina, îngustează perspectiva, acoperă orizontul, artificializează până la aneantizare: ,,în stânga era o biserică mare pe un deal aurit, cu două/turnuri gemene. în dreapta un râu șerpuind printre sălcii./în față o câmpie cu lanuri de grâu. nesfârșită. și muntele/în spatele meu. acoperit cu zăpadă. apoi au construit un/ //bloc înalt în stânga. un bloc înalt în dreapta. un bloc înalt/în față și un bloc înalt în spatele meu. să nu se mai vadă/ biserica. să nu se mai vadă râul. să nu se mai vadă câmpia./nici muntele acoperit cu zăpadă. dar eu încă vedeam totul. (p.24) Pentru a vedea, poetul e nevoit să urce, să escaladeze, să treacă peste obstacole, pentru ca, odată ajuns sus, să aibă toate condițiile spre a reflecta asupra condiției ingrate de ,,captiv” urban și de a privi în interiorul sinelui. Schimbarea paradigmei e echivalentă cu schimbarea focalizării, autoscopia fiind, la rându-i, un proces ,,obstaculat”, o probă inițiatică greu de trecut.
În cazul lui Silade, ieșirea optimă din sine se produce în sânul naturii, în mijlocul ei. Contemplând natura, identificându-se cu ea, ,,învățând-o” pe de rost, poetul ,,rodește” la rându-i, devine parte din spectacol. Abandonarea, pentru moment, a cuceririlor tehnicii, în speță a feisbucului alienant și corupător, e un gest de frondă similar cu întoarcerea spatelui civilizației și cu a da curs, ce-i drept, destul de târziu, apelului rousseau-ist de întoarcere la natură. Dacă regăsirea sinelui se consumă  în miniepistola precedentă ,,pe verticală”, aici întâlnirea cu propriul eu are loc ,,pe orizontală”, în imensitatea câmpului înflorit, ,,la vedere”, în spiritul unei transparențe totale. 
Există momente când poetul se alintă, parcurgând stări de spirit înălțătoare care merg de la beatitudine, până la autoamăgire, basculând înspre ,,erezie” și încremenirea ,,trecerii”. Așa se face că se imaginează ca fiind stăpân absolut peste timp, ca biruitor al lui Cronos-cel-trimis-în-exil (și al cărui loc îl ia), de unde și plasarea sa naivă în afara temporalului și a temporarului: ,,am tot timpul de pe lume și tot timpul de pe lume e al meu” (p.26)
Apartenența la spațiul cultural românesc e un prilej pentru Silade de a trasa tușe fine ale propriei identități mioritice, dar și o subtilă declarație de dragoste închinată limbii române, topos sacru prin excelență: ,,pentru mine românia a devenit literară îmi duc viața printre/litere sunt un om de litere așadar îmi duc viața printre cuvinte/sunt un om de cuvânt așadar un om de litere un om de cuvânt/printre cuvintele limbii române aici în românia mea literară/ // și limba română este cea mai frumoasă dintre toate limbile/pământului și cuvintele limbii române sunt cele mai frumoase/ mai melodioase cuvinte și dumnezeu este român […]” (p.27) Cele două capete de ,,pod” existențiale, omul de litere și omul de cuvânt, îi conferă lui Silade calitatea de om cu însușiri, opus omului musilian, în toate cele trei ipostazieri fiind prezentă moralitatea, eticismul.
În plan personal, întâlnirile (mai mult sau mai puțin accidentale) providențiale ale lui Silade cu Ellada de poveste se consumă, paradoxal, în spațiul pur românesc, banal am putea spune: interiorul unui hipermarket. E însă locul unde o revede (sau are impresia că lucrurile se întâmplă aievea) pe Atena, persoana iubită, Atena sa, ce transcende legendarul și mitologicul, o Atenă himerică, ce nu se lasă ,,prinsă”: ,,[...] s-a făcut nevăzută tocmai când am văzut/că pe vechile rafturi marfă nouă se pune […]” (p.28)
            În miniepistolele lui Silade, vechiul și noul coexistă. Nu este vorba numai de aspecte citadine pe care ochiul poetic le reține (exemplul Timișoarei istorice) și compară, ci și de oameni, cei ,,recenți” văzând lumina zilei la maternitatea Bega. Poetul are știința ponderării, ruralul și citadinul fiind prezentate într-un tot armonios, ambele dobândind drept de cetățenie poe(i)tică. În majoritatea cazurilor însă, persistă ideea unei nostalgii după timpuri imemoriale, nepervertite de civilizație. La fel de himerică precum Atena, o găsim pe bătrâna ,,la umbra nucului bătrân într-o zi de vară la țară” (p.30), o bătrână solitară, melancolică și meditativă, depozitară a unor sensuri, misterii și înțelesuri adânci, care scapă celui care a trăit departe de natură. E o paralelă subtilă între tradiție și (post)modernitate, între lumea arhaică și contemporaneitatea hăituită de spleen și în care civilizația e o formă paradoxală de regres, de îndepărtare definitivă și ireversibilă de veritabil și de autentic. ,,Duilzamfirescianul” Silade conchide amar: ,,și viața la țară nu mai seamănă deloc cu viața la țară/nici cu moartea la țară și nici țara nu mai e ce a fost” (idem).
            Nicolae Silade nu e atent doar la spectacolul mundan din jurul său, ci și la spectacolul naturii. Înflorirea unui trandafir în plină rouă, de pildă, egalează în frumusețe, dacă nu chiar și depășește, sacrul. E felul poetului de a ne face atenți la miracolele din imediata noastră vecinătate, de a le trăi, însuși și duce mai departe vestea, de a le împărtăși, fie și prin intermediul mijloacelor moderne de socializare: ,,like &share așadar pentru viață like&share pentru dragoste/like&share pentru trecerea asta și acum bucurați-vă” (p.31) Tot de trăitul veritabil ține și miniepistola care îndeamnă la neacumularea, în timpul vieții, a bogățiilor materiale, ci la înnobilarea cu cele care bucură spiritul, în paralel cu apropierea trupească de ,,celălalt”, semn al integrării cosmice și al proiecției în absolut: ,,băiatule mă de ce nu te duci să faci dragoste să citești o carte” (p.32)
La fel de ,,insolent” este poetul când dă cu tifla morții, ignorând-o practic, făcând abstracție de ea, punând-o între paranteze, semn că trăirea exuberantă este singura care rupe lanțurile și contează cu adevărat, trăire care dă naștere literaturii cu menire soteriologică: ,,mai toți tinerii poeți scriu despre ea și mai toți tinerii critici literari iau de/bune versurile pe tema morții când de fapt ea sărmana nu există/ // și după ce lumea s-a sfârșit a început literatura aici mă simt eu ca/peștele în apă […]” (p.33)
Alături de preluarea apelului rousseau-ist de întoacere la natură, Silade postulează ideea ,,debirocratizării” iubirii, a ieșirii acesteia de sub tutela castratoare a actelor și a documentelor care (ipocrit) o consfințesc și care, în realitate, nu fac altceva decât s-o văduvească de esență. Cei ce se iubesc nu ar trebui ținuți laolaltă de un banal petic de hârtie fără valoare sentimentală, dragostea neavând nevoie de ,,scripte” sau de consemnări funcționărești în registre ale stării civile, ci de naturalețea exprimării neîngrădite a manifestărilor de afectivitate: ,,am înțeles că atunci când îți alegi jumătatea ai nevoie de/o dovadă de dragoste certificat de căsătorie adică dar de ce/îți mai trebuie certificat de deces asta n-am înțeles niciodată/dacă oricum nu-l mai vezi dacă dincolo n-ai nevoie de acte” (p.35). Ironie subtilă, o profundă înțelegere a lucrurilor!
Și cum poetul e în tot și în toate, ,,sunt un om care simte/gândește și scrie nimic din ce e omenesc/nu mi-e străin nici dumnezeirea nu mi-e străină […]” (p.36), cum ,,[…] poezia e viața și mai mult decât viața […]” (idem), miniepistolele lui Silade au rol de mesager. Pentru a evita monotonia sau cantonarea în tipare, autorul lor le segmentează după un prim lot de douăzecișiopt, prilej de a-și îngădui un fel de ,,respiro” poetic materializat prin introducerea unui insert în care schimbă maniera de a versifica și așezarea în pagină, totul desfășurându-se de astă dată sub auspiciile călătoriei prin spații exotice care-și pun amprenta asupra scriiturii. 

Insular, reflex al omului-insulă (singur, dar nu singular) care este poetul, unele poeme poartă un titlu (ex.binecuvântările –când i se adresează direct lui Dumnezeu, mulțumindu-i, dar și cerându-i protecția), fiind structurate ,,canonic” (grupate câte cinci sau câte șapte). E momentul când Silade își trăiește profund dragostea pentru mare, când își consemnează itinerariile prin lume, Grecia (leagănul civilizației europene) fascinând cu predilecție. Marble Beach, Golden Beach, San Antonio, Kavala, Thassos sunt doar câteva toposuri care cartografiază adevărate geografii interioare afective: ,,sunt locuri pe pământ care trebuie văzute sunt frumuseți/ fără de care sufletul ar fi mai sărac sunt lucruri pe care mintea/nu le înțelege dar inima le poate explica […]” (p.43)   

Inserturile lui Silade nu fac altceva decât să-i reînnoiească invitația adresată celor mulți de a-și trăi viața la paroxism, de a călători, bucura și înnobila sufletește, de a refuza postura sedentară (sinonimă cu ignoranța), de a îndrăzni să descopere și să se descopere. Nu prin intermediul facebook-ului, ci prin ,,contaminare” directă, de la sursă. Sunt poeme despre frumusețea împărtășită, despre călătorii reale sau în imaginar, care se doresc să alimenteze predispoziția la visare, la evadare din banalul cotidian, la descătușarea sinelui. Veritabile lecții de estetism, luate individual sau colectiv, poemele din insert îndeplinesc același rol celebrator al iubirii, frumusețe supremă: ,,[…] pentru că tocmai despre frumusețe voiam să-ți vorbesc/despre frumusețea care se înfățișează vederii și frumusețea care stă ascunsă asteptând să o descoperi […]” (p.44).
Poemele lui Silade, itinerarii spirituale povestite, scrise sub imperiul entuziasmului (de unde și tentația întregitoare, de a cuprinde totul), au rol coagulant, în ele coezistând spectacole ale naturii (răsărituri de soare, dar și apusuri, marea în întreaga sa splendoare), dar și cele făurite de om. Scrise sub semnul ,,ecumenismului”, ele postulează dreptul la credință și la libere alegere: ,,[…] cum să nu-ți scriu despre minunatele/răsărituri de soare și încă mai minunatele lui apusuri de după cetate despre/vocea muezinului din vârful minaretei și clopotul ortodox care bate/ //chemând la vecernie la rugăciunea de seară musulmani și creștini/ și atei deopotrivă […]” (p.49). Dar, dintre toate frumusețile consemnate de poet, cea mai impresionantă rămâne frumusețea care sălășluiește în oameni: ,,[…] cum să nu-ți scriu despre/oamenii care surprind în imagini un paradis regăsit fie și pentru o clipă” (p.50).
O notă aparte în cadrul volumului de miniepistole o face împărțirea poemelor pe șapte zile (parte a ciclului intitulat a doua venire, de unde și ideea de pelerinaj perpetuu, de întoarcerea la ,,matca” poetică), toate cu un titlu propriu, în care poetul își însușește rolul de ,,ghid”, nu numai geografic, ci și spiritual, o încercare a poetului de adecvare la context și de autoplasare în         spațio-temporalitate, dar și de structurare-condensare, în cheie poetico-lumesco-simbolică adaptată cerințelor (post)postmoderne, după modelul Genezei biblice: [ziua întâi. repornirea timpului], [a doua zi. regăsirea spațiului], [ziua a treia. reconfigurarea traseului], [a patra zi. un parasailing în zori], [ziua a cincea. un refresh vizual], [a șasea zi. in love reloaded], [ziua a șaptea. o hologramă vie].
După acest periplu în șapte trepte, Silade își continuă miniepistolele de unde provizoriu    le-a lăsat. Astfel, miniepistole II le cuprind pe cele din  intervalul douăzecișinouă-cincizecișișase, de la cea dedicată ,,unui bun prieten” (p.65) trecut în eternitate și pe care-l revede pretutindeni cu ochii minții, în diverse capitale europene, până la ultima, când, în ritualul zilnic, își propune să nu se grăbească-pripească, să se ,,autoconserve”, să întârzie cât se poate rămânerea în sine și zăbovirea asupra propriei persoane, să nu se abandoneze tumultului citadin.
miniepistole deschid calea interpretărilor multiple. Adresate unui destinatar real sau imaginar, dedicate cititorilor săi sau autoadresate, ,,scrisorarul” lui Silade își propun să celebreze clipa. Indiferent însă de forma în care apar, ele sunt o consecință a trăitului pluriplan, când        ludic-jovial, când amprentate de spiritualitate. Cele două ipostazieri nu se exclud una pe cealaltă, ba dimpotrivă, se completează reciproc, întrepătrunzându-se: ,,[…] mă înțelegi tu oare frumoasă domnișoară hai/mai bine să ieșim afară să ieșim râzând din rând și să dansăm/în ploaie goi cântând cum nu mai cântă nimeni pe pământ […]” (p.66), versus ,,[…] și a zis sufletul către mine: ferice de/cel ce puritatea găzduiește ferice de cel ce ocolește răutatea și lângă/izvorul apelor se așează și de lumina lumii se lasă purtat pe căile sale” (p.67). Aceasta și sunt poemele lui Silade, ieșire din rând, ,,chivoturi” purtătoare de mesaj pacifist, îndemnuri la a fi, confesiuni-spovedanii extinse. Și cum frumusețea îmbracă o infinitate de forme, Silade ,,păcătuiește” privind totul din jur cu un ochi expert, asemenea unui ,,voaior”-artist ce se ferește să cadă în plasa ipocriziei: ,,[…] să nu spui că nu-ți place/să privești o femeie frumoasă cea mai frumoasă femeie din lume/goală când trece dintr-o încăpere în alta goală când se dezbracă/ de frumusețea ei de tinerețea ei […]” (p.68)
miniepistolele lui Silade sunt ode închinate iubirii, frumuseții, existenței trăite la cote înalte. Lămurite în focul dogoritor al cuvântului, ,,forjate” în ,,athanor” poetic (în care ,,piatra filosofală” este tocmai Femeia, cea predispusă la seducție), ,,alchimia” poeziei lui Nicolae Silade este una la îndemână, având un caracter universalizant: cu puțină voință, deschizând ochii mari, dându-le voie sentimentelor benefice să se manifeste și să ne cotropească, deszăgăzuind baierele inimii, așternându-se la drum, omul poate recupera oricând starea paradisiacă, cea care cu-adevărat înalță, conferă Sens, cea care permite ca identitatea fiecăruia să nu fie doar o sumă de limitări sau de documente arhivate, ci ilustrare a originalității/unicității din noi. miniepistolele nu contenesc să caute ,,acele cuvinte magice” (p.71) spuse in presentia, și nu in absentia. Și cum cuvintele sunt un ,,vehicul”, poetul, ajuns la maturitate, își împlinește visul de tinerețe, acela  de a deveni ,,[…] un mare taximetrist pe/o dacia 1300 sport [...]” (p.70), nu într-o ,,itb floreasca” (idem), devenită între timp iluzorie, nu conducând un automobil, ci călătorind (însoțit sau nu) în lumi poetice de o frumusețe aparte. 

Scrisul, indiferent de forma sub care e practicat (cu penelul sau pe laptop), e o ,,conectare” la sine: ,,când mă conectez la mine însumi devin liber devin puternic devin/și atunci încep să-ți scriu despre devenire despre ființare […]/ și în timp ce îți scriu/simt că exist mă simt veșnic precum munții de la băile herculane/ //stâncile de la meteora alpii francezi sau ca mureșul dunărea” (p.72) Trăgând cu ochiul înspre timpuri imemoriale, imaginând un refugiu la țară, dar, în același timp, exprimându-se și prin intermediul inovațiilor în materie de socializare, Silade înțelege să se manifeste plenar, să fie prezent. O face când curtenitor, când grav: ,,niciodată n-am reușit să aleg între o femeie frumoasă și o carte bună/mi-au plăcut întotdeauna femeile întotdeauna cărțile nu le poți separa/sunt dătătoare de viață amândouă  amândouă sunt izvor de iubire și de/ înțelepciune dar o femeie frumoasă citind o carte bună ehei o femeie/ //frumoasă citindu-mă ca pe o carte bună în timp ce eu citesc toate/femeile frumoase ca să înțeleg viața și frumusețea ei și misterul da” (p.74).
Indiferent că e Marea Mediterană, Marea Egee, Marea Roșie sau Marea Moartă, adevărata mare convulsivă, misterioasă, capricioasă și, în același timp fascinantă precum o femeie este, pentru Silade, Poezia înseși. În fața spectacolului naturii, poetul rămâne interzis, iar tot ce a acumulat în materie de cunoaștere dispare în fața frumuseții valurilor, a insulelor și a plajelor însorite. Devenit brusc ,,socratic”, conștientizând că, în raport cu universul, e doar un bob de nisip, singura cale de a fi care se conturează la orizont este cea a Iubirii: ,,[…] cu ochii închiși vei vedea și dragostea  ce-nvăluie/totul dragostea din care totul se naște vei privi înlăuntrul tău/și te vei vedea pe tine însuți și te vei bucura și te vei minuna.” (p.76)
Potrivit lui Silade, ab initio, cu toții suntem un ,,produs” al binelui, cu toții avem un fond sufletesc bun și o ,,genă” cu potențial soteriologic, însă pervertirea, sfârșitul inocenței se instalează brusc la cei predispuși la faptul reprobabil, care au nesăbuința să dea lumina pe întuneric: ,,[…] toți dictatorii lumii au fost la început inocenți iată-l pe/hitler scâncind în brațele mamei sale și   iată-l pe stalin sărutând/prima oară o fată iată-l pe mao la școală învățând alfabetul chinez” (p.77).
De nostalgie e vorba și în situația în care Silade face o radiografie a actualei Românii, cândva o țară de poveste, cu adevărat pitorească, în care geografia e mutilată barbar de istoria haină: ,,iarna în sat drum de oi prin nămeți și sunete de clopoței la stână care/cu fân trase de boi de bivoli de vaci nu pot să uit nu am uitat de capra/neagră din munții carpați de lupii urlând în pădure da ce mult ce mult/ne-am schimbat după două războaie și un comunism eșuat […]” (p.79)
Silade ne îndeamnă să privim viața în ansamblul ei, fără ochelari care s-o modifice virtual. Deficționalizarea depinde de fiecare dintre noi, la fel și marjarea pe butada ,viața bate filmul”. Ideea care rezultă de aici e să trăim cum se cuvine, și nu să ne lăsăm trăiți. Fiecare dintre noi suntem apți de a deveni propriul regizor, propriul scenarist, propriul recuziter. Vital este cum ,,filtrăm”, cum interpretăm ceea ce vedem, ce reținem din filmul numit viață, cum ne gândim existența, cum selectăm personajele cu care intrăm în contact: ,,[…] scoate-ți din cap/ //pe cel ce gândește în creierul tău așează-te confortabil în fotoliul/imax și proiectează și urmărește acele imagini unice cu tine însuți” (p.80)
Parte din miniepistolele lui Silade sunt adresate lui Dumnezeu, perceput ca o certitudine și nu ca pe un deus otiosus sau deus absconditus. Relația lui cu divinitatea ține, cum e și firesc, de domeniul intim, personal, iar comunicarea cu acesta este una directă, fără intermediari. Departe de a se crede o ființă perfectă, poetul își recunoaște deschis nimicnicia, dar e de nezdruncinat când vine vorba de credința sa. Portretul pe care i-L face lui Dumnezu e o încercare de (con)figurare a nefigurabilului: ,,[…] dar eu știu că tu ești deasupra și dedesubt deasupra/și dedesubtul a toate și interiorul și exteriorul și timpul și fărătimpul/și acumul și totdeauna și pretutindenea împlinirea rugilor mele” (p.82)
Poet solar, Nicolae Silade nu contenește să elogieze viața în scrierile sale. ,,Viețaș” în toată puterea cuvântului, cu o filosofie existențială sănătoasă, simplă, dar nu simplistă, el vorbește cu dor, cu dragoste și din dragoste despre frumosul care îl înconjoară. Într-o vreme când taman urâtul și florile veștede ale răului tind să înlocuiască ,,corola de minuni a lumii”, demersul optimist al lui Silade este cu atât mai îmbucurător. Felul cum își gândește volumul de miniepistole, ,,orizontal”, ,,pe lat” (a se vedea și prețul pus pe cartea-obiect de artă) este o formă prin care, din tot noianul de nonvaloare care e la modă astăzi, el se dorește (și reușește să fie) fundamental și structural ,,altfel”.
Dr. Florin-Corneliu POPOVICI
Nicolae Silade, miniepistole, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2017, 92p.


Poetul Nicolae Silade pune „câte-o speranţă în braţele minunii”


 Nicolae Silade nu este doar un poet talentat, ci în egală măsură un apreciat editor, conducând în calitate de director, minunata revistă „Actualitatea Literară“ din Lugoj.

În literatura românească a zilelor noastre tot mai mulţi poeţi, în special din generaţiile mai tinere, se străduiesc, dar, din păcate, nu prea reuşesc să „revoluţioneze“ şi să modernizeze discursul poetic, unii dintre ei, seduşi fiind de „cascadele“ aşa-zisei poezii postmoderne sau neomoderne.

Iată de ce tot mai puţini sunt poeţii care nu renunţă la stilul clasic, păstrându-şi filonul romantic, cristalin şi muzical, presărat cu metafore calde şi convingătoare, care dau o notă sapienţială versurilor.

Din acest din urmă „contingent“ face parte şi Nicolae Silade, autorul unui volum de excepţie, intitulat „iubirea nu bate la uşă“, tipărit în 2013 la Editura Brumar din Timişoara.

Consecvent poeziei de dragoste, poetul care ne dăruieşte această carte, cu o ţinută grafică impecabilă, surprinde prin stihurile sale ce curg ca o apă limpede, prin imaginile, prin eleganţa, frumuseţea şi perfecţiunea meloritmică: „Nu încerca să te ascunzi de mine / Frunza de vie dacă ţi-a picat, / O să te-mbrac în mângâieri virgine / Şi voi intra cu tine în păcat. //...Păcatul nostru, ierte-ne cel sfânt, / E că mutăm tot raiul pe pământ !“ (pag.16) sau: „Eu însumi parcă-s îngropat de viu / În dragostea ce nu pot s-o măsor, / Fără de care, în acest pustiu, / Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor.“ (pag.56).

Autor al unor versuri fluente şi spontane, Nicolae Silade nu se lasă atras în capcanele desuetitudinii, ba dimpotrivă, demonstrează, prin fiecare nou volum, că ştie să-şi caligrafieze trăirile, sentimentele şi meandrele iubirii sale nesecate: „Nu vreau să pleci ! O, nu pleca ! Mai stai ! / Acum, când sentimentele se cern, / E în prezenţa ta atâta rai, / Iar în absenţa ta - atât infern.“ (pag.78) sau: „Îţi mulţumesc că îmi rămâi aproape / Când tinereţea se îndepărtează, / Când pleoapele ni se lipesc de pleoape / Şi adormim într-o iubire trează“. (pag.100).

Nicolae Silade ne dovedeşte în acest nou volum de versuri că trăieşte viaţa la cele mai înalte cote ale unei iubiri sincere, permanente. Adeseori rătăceşte prin miracolele nostalgiei, în căutarea femeii iubite: „am alergat ca un nebun după tine te-am urmărit / pas cu pas clipă de clipă aşa cum destinul ne urmăreşte / pe amândoi am umblat în limbă după tine cu limba scoasă / am umblat ca un câine pe urmele stăpânului său“. (pag. 109).

Melodioase şi învăluite în parfumul melancoliilor netulburate, capabile să declanşeze nebănuite emoţii, sincere şi iradiind o nedisimulată sensibilitate, unele dintre poeziile lui Nicolae Silade par a fi adevărate declaraţii de dragoste: „Îţi mulţumesc că vrei să te iubesc, / Îţi mulţumesc că vrei să fii a mea, / Dar nu pot fi atât de pământesc / Încât să te îngădui altcuiva.“ (pag. 100) sau „te iubesc mai mult ca-n prima zi şi-n fiecare zi adaug / un plus de iubire iubirii aşa cum soarele adaugă spre vară / de la o zi la alta mai multă căldură şi-ţi face trupul de bronz / şi frumuseţea neagră şi ochii tăi ca două stele mă privesc.“ (pag.101).

Pentru Nicolae Silade poezia şi iubirea sunt două noţiuni interdependente, două moduri de a exista, de a respira, de a visa: „şi totuşi de dragul tău draga mea / o viaţă la fel parcă tot aş mai vrea“. ( pag.21).

Caligrafiate cu multă răbdare şi migală, versurile talentatului poet din Lugoj sunt lucrate într-un stil filigranal, ceea ce dovedeşte că Nicolae Silade stăpâneşte foarte bine limba română. Înzestrat cu atributele capabile să dea cât mai multă lumină şi claritate propriului univers, bine delimitat prin creaţia lirică, oferită cititorilor până în prezent, autorul acestui volum de excepţie, infailibil, surprinde prin versurile sale care nu cochetează deloc cu nicio modă poetică. Parcurgând pagină cu pagină, de la început şi până la sfârşit, iubitorul de poezie, atent şi avizat, are impresia că face o „baie de Eros“, întinerind şi purificându-se.

Egal cu sine în demersul liric pe care şi l-a asumat, permanent „amorezat“ de poezia de dragoste, Nicolae Silade ştie că în iubire, la fel ca în unele afaceri, insistenţa poate fi cheia succesului: „Eu însumi parcă-s îngropat de viu / În dragostea ce nu pot s-o măsor, / Fără de care, în acest pustiu, / Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor.“ (pag. 56) sau: „Ca un fluviu mi-ai curs printre degete, / Ca un râu, ca un val, ca o undă. / Înţelege-mă ! Şi înţelege-te ! Întoarce-te măcar o secundă !“ (pag.106).

Armonia completă între idee şi expresie, exteriorizarea unor sentimente sincere şi puternice, spontaneitatea şi fluenţa zvâcnirilor lirice, accentele incantatorii ale unui discurs proaspăt, surprinzător, îmbrăcat adeseori într-un plăcut veşmânt muzical, sunt doar câteva dintre coordonatele care dau valoare şi rezistenţă poeziilor semnate de Nicolae Silade. Un poet în adevăratul sens al cuvântului, mereu zbuciumat şi îndrăgostit, obsedat de frumuseţe, fluent şi visător, hărăzit unei trăiri melancolice.

După ce am lecturat cu atenţie frumoasele poezii de dragoste grupate de Nicolae Silade în acest volum, pot să afirm că am descoperit un poet înnăscut şi nicidecum (pre)făcut. Am impresia că, până şi în viaţa de toate zilele, vorbeşte adeseori în versuri. În tot ce spune (scrie) îşi revarsă preaplinul sufletului său şi îşi dezvăluie eul liric: „Nici moartea morţii nu-mi dă liniştire“ (pag.84).

Cărţile pe care acest poet le dăruieşte, din când în când, cititorilor înzestraţi cu o sensibilitate deosebită, nu sunt decât oglinzi fidele ale nesecatului său izvor de iubire, sinceră şi adevărată.

Vânt prielnic, aşadar, acestui corăbier al dragostei  fără de leac.

Ioan VASIU