Cetatea poeziei a cucerit-o fără a se expune primejdiei de a fi învins. Fără cărări strâmte, întortocheate, Nicolae Silade a ajuns la poezie direct, firesc, precum ai spune, iată, sunt eu și ora dimineții, sunt eu și ora înserării, sunt eu aici, acum.
Sesizabil, evident, vizibil, fără trufie, chiar foarte vizibil în lumea literară, din... actualitatea literară, dacă e să aducem în vorbire măcar tangențial numele revistei pe care o coordonează și o trimite din Lugoj către toată țara. Precum bine se știe, sloganul îi aparține.
Volumul everest, adică, miniepistole, denominativul s-a imprimat deja în identitatea autorului (fără niciun semn de umbră), cartea editată în plină teamă planetară de pieire aduce o notă de echilibru și înțelepciune peste toate semnificațiile și semnificantele pe care le poate suscita interpretarea textului. Cutezanță poetică în plină furtună globală. Fără îndoială.
Dar să deschidem cartea și vom afla borna spre everest. Simbolistica titlului este și ea cutezătoare.Nu e doar o privire cuviincioasă, dârză, sau, visătoare, buimăcită de dorința urcușului. Este mai degrabă o țintă. Un ideal. Atrăgător, incitant, tulburător și admirat. Dorința de a-i măsura înaltul, în cazul de față, aparține unui poet.
Înzestrat cu imaginație, firește, cu uimire în fața miracolului lumii și cu ispititoarea iubire pentru cuvinte, venită dinspre divinitate, Nicolae Silade creează și ne invită la derularea unui spectacol în care el este personajul principal. Cu puterea de a se dedubla, detașându-se, devenind chiar și spectatorul principal. Cu fiorul ceresc îngăduit a fi o încercare umană, tot autorul își asumă și responsabilitatea de regizor.
Se înțelege, scenariul în plan larg, existențial, aparține lui Dumnezeu, poetul fiind însă hărăzit să iluzioneze frumos cititorul, cum că lumea infinită încape în poezie, dar numai secvențial înțeleasă. Luând în seamă, dsigur, parametrii extatici ai artei, susținând și îmbogățindu-i pe cei tereștri. În recuzita obligatorie a spectacolului poetic se înscriu cuvintele. Cizelate într-un sens anume. Ele însele, un dar divin, parte din marea creație. Poetului i-a fost hărăzit să le adune, să le boteze cu însușiri noi, să le folosească la construirea unei imagini ideatice a lumii. Ilustrativ, selectăm: „...cuvintele noastre nerostite încă. simțeam o lumină în ele. o iluminare. o muzică de mai presus de sfere. și a fost prima noapte prima tăcere înainte ca soarele din cuvânt să se nască”. (pag. 102).
Poezia, ni se sugerează foarte pertinent, este ca un Everest simbolic. Interior. Adună... urmele pașilor tăi, către tine însuți. Spectacolul lumii nu ar avea durată dacă nu ar fi măsurat, omenește, în ore, zile, ani. Intră în ecuație, ca element foarte important, timpul. Totul se derulează în timp dar, într-un ritm propriu. Impus de autor.
Reperele geografice sunt prezente ca fiind elemente componente ale unui existențial cotidian, sau ale universului poetic, ori, ale univesului dăruit de creator, corelate în poeme care sugerează împletirea elementului real cu misterul. Ambele fiind la discreția observației nostre. Trebuie doar să le vedem. Trebuie doar să încercăm a le percepe.
Poetul vrea însă și înțelegerea semnificantului adânc. Ar fi nevoie, însă, de capacitatea să-l deslușim: „am ajuns duminică la sâmbăta de jos duminică la sâmbăta de sus iată încă/ una din cudățeniile timpului și în timp ce te rogi îți sunt ascultate rugăciunile...dar tu nu știi încă asta pentru că tu/ trăiești în timp și numai cel din afara timpului vede și numai cel fără de timp/ aude la mânăstirea brâncoveanu la mânăstirea prislop” (pag. 97).
Poetul însuși devine adesea spectator, lucid, mai ales lucid și echilibrat, un observator fără melancolii veștejite sau efuziuni stridente. Și în acest volum ca în toate celelalte există o notă specifică, devenită deja marcă Nicolae Silade și care constă în faptul că, dintr-un spectacol cotidian, aparent cunoscut, exersat de către fiecare dintre noi, unde și el, cum spuneam, se prezintă ba în chip de observator, de spectator sau de actor, ca un viraj brusc, apare o străluminare filozofică. O relaționare cu trecutul, cu infinitul, cu esența lumii, cu cerul. De pildă, zice: „...și trebuie să înțelegi asta/ să nu se simtă dumnezeu în tine un rob în tine încătușat/...și lumea dansând goală înafara lumii pe o scenă imaginară..” (pag. 48).
Lumea trece, se petrece, se destramă și se leagă, de la începuturi și până în prezent, acest adevăr fiind sursă nesecată de inspirație pentru poeții lumii, dar, tocmai pentru a accede la everest, e nevoie de accentul personal adus în poezie.
Nicolae Silade găsește acel ceva care îl diferențiază și de poezia de stare, și de poezia posmodenistă cu fragmentarismul său, și de poemele descriptiviste, adunând din fiecare câte ceva care marchează chiar expresivitatea poetică particulară. Astfel, reușește să puncteze esența trecerii vieții din etapă în etapă, repetabilă istoric, filozofic și cosmogonic, prin intruziunea unei mișcări rafinate, de la esență la cotidian și invers. Asemeni unui pasaj aproape invizibil între liniile a două sau mai multe oglinzi paralele.
Poetul ne invită să aflăm cum se arată la un anume
moment, zăpada, ninsoarea abundentă, muntele, marea, dimineața de la un balcon
de bloc oarecare, vești minore notate de facebook, amintiri despre sărbători
trecute în memoria afectivă și, dintr-o
dată, pe partea cealaltă a oglinzii, într-un vers, o frază, o imagine, apare
esența. Substratul de permanență. Permanentizarea prin imagine poetică.
Într-o subtilă, magică rapoartare la Divinitatea ca forță supremă. Fără explicitări. Surpriza fiind acaparatoare. Tulburătoare. Iată un exemplu dintre cele multe posibile: „șapte zile la mare nu sunt multe. dar mai multe nu sunt. în șapte zile se învârte lumea”. „când stai pe balcon cu marea în față e imposibil să nu/ te gândești la ulise. la aventurile mării. la aventurile vieții/ la homer. la mai marele cântăreților. la cei care au fost înainte de tine aici. aici unde începe totul. aici unde totul se sfârșește/ și-ți pare că viața ta seamănă cu viețile lor. cu valurile. (pag. 104)
Ceasul vechi măsoară timpuri noi, într-un miracol al renașterii permanete, chiar dacă, pe parcursul drumului poetic spre everest, întâlnim valea de gheață, și zăpezi (îndrăgite de autor după câte lasă a se înțelege), (pag. 188). Făclii, străzi cu amprente temporale diverse (pag. 121), lumea febrilă, în permanentă schimbare, important rămâne raportul sinelui cu universul... „trăim pe pământ. pe mări. și-n cuvânt.” (pag. 118); „le facem loc celor ce vin. și ieșim. din nou în larg. ce e frumos durează puțin” (pag. 120), cum spune într-o miniepistolă.
Întregul parcurs poetic ne aduce aminte de spusele marelui Will, lumea este un teatru și toți oamenii-s actori, adevăr vehiculat mult și în literatura medievală prin simbolistica motivului, ruotta della fortuna.
Iată acum o împletire temporală și asociativ-metaforică, o relaționare între aceste teme și motive literare vechi și miniepistolele care l-au consacrat pe Nicolae Silade. Caruselul trecerii pământene, firește, are un cadru temporal. Cu deschidere spre infinit, așa încât și timpul dar și necuprinderea universului cu sentimentele definitorii, mă refer la variațiuni de iubire, toate devin teme refrențiale în scrisul său. Imaginea timpului măsurat terestru, comparativ cu cel din veșnicii, ține omul mereu în cumpăna emoțională. Everestul său interior se poate accesa doar prin trăirea esențelor.
Drept exemplificare, notăm doar o secvență poetică: „în față începutul lumii. și oamenii se nășteau rând pe rând, fiecare singur. fiecare din propriul cuvânt.”; „cei care spun prima zi vor spune și ultima. așa începe numărătoarea. așa începe timpul. cu o numărătoare.” (pag. 103);
„și dacă am ajuns aici dacă am ajuns să vorbesc despre mine/ despre viața mea dăruită mării despre viața mea dăruită dragostei/ o, hypocrite lecteur, mon semblable, mon frere, înseamnă că marea/ și dragostea sunt fără sfâșit. și fără sfârșire sunt cuvintele mele. care poartă în ele și marea și dragostea.” (pag.1 05).
În acest periplu prin viață și meditație, autorul nu se aventurează singur. Tocmai pentru a contura încă un vector de veridicitate. Își ia drept prieteni de drum personalități marcante, vremile se intersectează, ideile așișderea. Îi întâlnim pe Homer, Ulise, James Joyce, ne întoarcem la Ungaretti sau Lucian Blaga, toți ctitori ai unui everest propriu.
Nu avem termen de comparație cu alte miniepistole scrise în contemporaneitate, caracterul de unicitate fiindu-i atribuit pe merit lui Nicolae Silade, așa că, putem sconchide că everestul creației poetice este complementar cu everestul interior. Numai în acest fel se poate ajunge la un echilibru. Între două fațete ale unui Everest simbolic.
Cât despre montarea în pagină a textului, autorul se încadrează în modernismul neacceptării regulilor stricte. Ar fi o îngrădire. Punctuația se dovedește a fi o alegere proprie. Tocmai pentru a demarca esența de perisabilitate.
Imaginile poetice aduc în prim plan viața cu notele sale de repetabilitate ciclică, raportarea omului la univers și implacabilul divin, nu avem de-a face cu paliere minore, cu toate referirile la cotidian. Dimpotrivă, neînțelesurile lumii prezente în miniepistole sunt niște crâmpeie de înțelepciune.Tonalitatea poetică nefiind una apăsătoare.
Versul nu oftează, cititorul beneficiază de o subtilitate colocvială. E mai degrabă tonul unui filozof care știe mersul lumii și ce anume poate fi schimbat.
Lumea este un scenariu pentru identitatea fiecăruia. Sentimentele, trăirile sunt energia însăși, fără de care nu ne-am putea asuma rolul pe scena vieții, a lumii.
Veronica BALAJ
