Everest (editura Brumar, Timișoara, 2020), volumul de poeme în proză semnat de Nicolae Silade, este, în bună măsură, o carte centrată pe explorarea realului cotidian. Scene din viața într-un cartier de blocuri, la o margine de oraș sunt proiectate pe fundalul unui timp devorator, în contemporaneitate. Seri și dimineți petrecute în balcon, la etajul trei, intrarea și ieșirea ritmică în și din strania lume virtuală, zgomotele telefonului mobil și cântecul păsărilor, aburii de cafea și fumul de țigare, micile întâlniri și întâmplări din scara blocului, dialoguri absurde în parcarea veșnic plină cu mașini de toate vârstele și proveniențele posibile alcătuiesc o parte din viața celui ce scrie și contemplă lumea.
Dincolo de contrastul dintre neastâmpărul copiilor izolați de lume prin jocurile lor inocente și bătrânii tăcuți și abandonați pe băncile de lemn, prind contur figuri emblematice, cum sunt mama, soția, fiica, nepoata, ori anonime, cum sunt vecinii, trecătorii, chelnerii, paznicii, vânzătoarele, evocate, adeseori, cu un rafinat simț al umorului.
Iată, de pildă, un autoportret al scriitorului împătimit de licoarea cu nume poetic, posibilă cale spre vedenie. Perceput de ceilalți în dimensiunea de clovn a ființei sale, el este simpatizat și disprețuit, în egală măsură, pentru fericirea artificială a nebunului. Numai făptura sa enigmatică vede cum „se deschid toate zările”, și ce vede în spații celeste nimeni nu știe:
„ăsta în fiecare zi cumpără șampanie zarea ăsta nu e în toate zările șușoteau/ angajatele supermarketului de peste drum în timp ce aranjau de rafturi/ șampaniile zarea până și casierele se mirau când ajungeau să scaneze/ codul de bare al șampaniei zarea ăsta nu e în toare zările probabil că/ gândeau una mi-a și zis sărbători fericite domnu sărbători fericite i-am spus//
deși nu eram în preajma sărbătorilor nici ea nu era blondă una mai în/ vârstă m-a întrebat vreți să o faceți lată domnu nu i-am răspuns vreau să/ o fac lungă luuungă precum viața pe care nu o înțeleg viețuitorii nu știu ce/ a înțeles nici dacă a înțeles ceva nici nu are importanță de vreme ce acum/ stau și scriu și scriu în timp ce beau șampanie zarea și mi se deschid toate zările//
și îi văd pe angajații self security cum stau cu ochii pe mine ca nu cumva să/ ies cu zarea neplătită ca nu cumva să iau prea multe zări dar cel mai mult/ și mai mult mi-a plăcut casiera aia brunetă și frumoasă și tânără care m-a/ întrebat ce sărbătoresc viața i-am spus iar ea mirată bine bine viața dar în/ fiecare zi nu domnișoară i-am zis nu în fiecare zi în fiecare clipă” (zarea).
Orașul, sigilat de ruinele edificiilor înălțate în vremea comunismului și de lumina stridentă a marilor magazine de proveniență străină este un spațiu alienant. Totuși, nu explorarea realului cotidian este esențială aici, în ciuda atâtor detalii care imprimă poemelor autenticitate.
Dincolo de priveliștea veche și nouă, în liniștea materială care se așterne pe un colț de oraș, prind sonoritate gândurile poetului solitar, atins de nostalgia tipăriturilor vechi și a biblicului turn Babel. Curgerea gândurilor și mișcarea fără noimă a oamenilor rătăciți în propria viață se împletesc în mod straniu, generând senzația rotirii deasupra morții:
„când prima rază de soare răzbate printre draperii te trezești din nou la viață/ la o viață nouă deschizi ferestrele deschizi ușa aerisești încăperea ca și cum/ ți-ai aerisi viața ieși pe balcon și privești e o priveliște nouă îți spui dar atât de/ asemănătoare cu cea veche îți bei cafeaua în liniște în liniștea care acoperă//
platforma industrială rulmentul coresi shopping resort sephora și auchan iată/ strada tudor arghezi iată și strada zaharia stancu tu însă tot la diaconul coresi/ te gândești și la tipăriturile lui și la jennifer lopez care seamănă atât de bine cu/ femeia de la etajul șapte femeia care alăptează femeia care își plimbă copilul//
e sâmbătă e ziua a șaptea îți dai seama de asta când parcarea e plină bmw/ audi suzuki ferrari suntem în plin postmodernism în postumanitate eu îți arăt/ ce trebuie să vezi dar mai vezi tu blocurile comuniste furnalul zizin sau turnul/ de apă mai înalt decât turnul babel mai vezi tu munții înzăpeziți și zăpada ce//
stăruie pe crestele lor cum stăruie viața noastră pe deasupra morții parcă/ te învârți nesfârșit într-un sens giratoriu și nu-i nimeni să-ți arate direcția” (orașul de sus II).
Contopind în structura poemelor notații instantanee, specifice paginilor de jurnal, Nicolae Silade transpune, cu mijloace proprii, o temă străveche a literaturii, călătoria. Viața călătorește prin trupuri muritoare, implacabilă, de la începutul creației. De om ține știința de a vedea în viață un dar divin, de a se percepe ca făptură mirabilă, așezată într-o lume de o frumusețe fără sfârșit.
De pe pământul rotitor, dintre cetăți omenești și margini de mare, dintre vestigii, amintiri și vise, omul se înalță spre cer, locul de origine al luminii:
„seara vizităm citadela. așezată la marginea mării, nu știi dacă marea/ o străjuiește sau dacă ea străjuiește marea. ziduri vechi și înalte. din/ piatră, ca să dureze. străzi înguste și pietruite. ca într-un labirint./ lumina de argint a lunii peste ziduri și magazine de lux luminate./ turnuri de pază și turnuri de biserici. terase luminate de făclii. câți dintre cei vii de azi se mai gândesc la viii care-au fost? între ziduri/ e amintirea lor mai vie. muzeul? o trezorerie de îndeletniciri uitate./ unelte. vase. arme. și armele durează.mai mult decât cei care s-au/ folosit de ele. și rochii de domnițe tinere.și ele dăinuie.în amintirea/ unui trup de vis. mulțimea, iată, ia cu asalt cetatea. cucerită însă e/ mulțimea. de-atâtea frumuseți e cucerită, că timpul pare-a sta în loc o/ clipă.destul cât să vedem că cei de ieri pe cei de astăzi îi salută. destul/ ca să-nțelegem că-n viața noastră e și viața lor. cea vie. dăruită. așa/cum noi nu pentru noi trăim, ci pentru cei ce vin în urma noastră. căci,/ singură doar viața merge mai departe.” (șapte zile medievale V)
De altfel, două dintre elementele de coeziune ale cărții Everest sunt lumina și marea, privite în toate ipostazele lor. Lumina ochilor și a părului feminin, lumina pădurilor și a mărilor, lumina stelară, lunară, solară, lumina în toate anotimpurile, răsăritul și apusul, lumina pietrelor, lumina focului, lumina zăpezilor, lumina viselor, lumina ferestrelor și a porților deschise, lumina îngerilor, lumina iubirii și a înțelepciunii.
Marea, marea pe care plutea duhul lui Dumnezeu înainte de a crea universul, marea celor ce trăiesc numai pe mare, marea poeților excepționali de pe toate continentele, marea plină de trupuri umane inocente sau păcătoase, marea cu ruine și miracole, cu sunetele și valuri albe, marea pură și marea neagră, marea de aici și de dincolo, marea corăbiilor și a sirenelor, marea pescarilor de oameni și a căutătorilor de comori.
O altă serie semnificativă de poeme revelează, cum firesc este, o curgere a firelor epice în confesiunea lirică, generând, prin intertextualitate, un tip de scriere ce tinde să devină un spațiu magic, similar unei biblioteci. O bibliotecă unică, cum a fost cea din Alexandria sau cea de la Ninive, care să cuprindă și să protejeze toate creațiile de geniu ale omenirii.
Versuri consacrate de poeți români (Alecsandri, Eminescu, Coșbuc, Bacovia, Blaga, Arghezi, Mazilescu) sau străini (Whitman, Shakespeare, T. S. Eliot, Elytis, Montale, Ungaretti) maxime ale filosofilor (Socrate și Pascal) și versete biblice conferă poemelor adâncime meditativă și un spectru larg al sensurilor.
Nicolae Silade este unul dintre puținii scriitori afiliați postmodernismului care nu utilizează literatura predecesorilor, a marilor predecesori, în sens parodic:
„ajunge un ciripit de păsări să te trezească la realitate un susur de apă ce/ curge fără oprire o rază de soare ivită de după muntele înzăpezit după o/ noapte care a durat milenii și e ca o primăvară care vine pentru prima/ oară e ca o întoarcere în paradisul din care te-ai alungat și începi să vezi/ începi să auzi glasul domnului printre pomii din grădină așa începi cu o//
cu o întoarcere în sine după risipirea în cele lumești cu o urcare pe everestul/ dinlăuntrul tău oamenii da oamenii cum spune carl sandburg ei sunt/ firele de iarbă ale lui walt whitman trestiile gânditoare ale lui pascal ei/ șlefuiesc minunile până când nu mai rămâne nimic din ele ei învăluie/ simplitatea într-o mulțime de zorzoane nu e ușor să renunți la ei dar/pentru o întâlnire cu//
dumnezeu merită merită să renunți la tine însuți pentru a te câștiga/ pe tine însuți oamenii da oamenii unii se vor mai bogați decât alții mai/ puternici decât alții mai în față mai sus mai presus de oameni n-am/ văzut însă oameni care să vrea să fie mai buni decât alții mai iubitori/ decât alții mai înțelepți n-am văzut oameni care să vrea să fie mai/ oameni decât oamenii și nu//
nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucerești/ everestul dinlăuntrul tău ca să fii și începi să fii când începi să înțelegi/ și începutul tău e chiar începutul lumii și e ca o primăvară care care vine/pentru prima oară în lumea aceasta împietrită în care tu ești mișcarea/ în lumea aceasta în mișcare în care stai împietrit ca statuia lui mihai eminescu” (everest II)
Credința în valorile perene ale literaturii și fidelitatea față de propria creație poetică, eminamente solară, îl conduc spre un alt tip de atitudine. Poemele sale cuprind, nu deconstruiesc mituri. Dante, cel ce va ajunge în Empireu, Homer, marele aed orb, Ulise rătăcitorul, Ghilgameș, vânătorul divin, înțelepți și sfinți ai vremurilor vechi și noi, rămân în dinamica textelor care îi evocă învăluiți în aura lor nepieritoare.
La fel și Biblia, din care poetul a reținut și a prelucrat cele șapte seri și dimineți din Geneză, Edenul în care Adam cel ispitit s-a ascuns după arbori, rugul de foc și glasul divin îl chema pe Moise, parabolele și transfigurarea lui Isus.
Dar, prevalentă este figura emblematică a unui Dumnezeu care a creat un cosmos de o frumusețe indicibilă și l-a așezat pe om între cele văzute și cele nevăzute, dăruindu-i, prin cuvânt, ființă din Ființa sa:
„am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ le-am binecuvântat şi le-am zis:/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul/ luaţi chipul meu numele meu/ şi suflare din suflarea mea/stăpâniţi peste toţi aceia care vor să vă stăpânească/ ascultaţi de toţi aceia care vor să v-asculte/ am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul, le-am zis”
Muntele, muntele pe care îl urci spre spiritualitate tot de origine biblică este. Știm că Moise urca ritmic pe muntele Sinai și că pe crestele interzise a vorbit cu Dumnezeu și a primit tăblițele legii. Interiorizarea muntelui sacru și străbaterea lui anevoioasă, mereu abandonată, mereu reluată și niciodată sfârșită constituie lineamentul ideatic al poemelor din Everest:
„cine ajunge aici se bucură.numai cine ajunge aici se bucură./ și e o bucurie fără margini aceasta.bucuria celui ce învinge/ nemărginirea. bucuria celui ce trece de propriile margini.da./ aici e primăvară și vară și toamnă și iarnă.și toate la un loc.//
și toate deodată.e un anotimp al soarelui.un anotimp al/pământului.un anotimp al stelelor.e un anotimp fără nume./ anotimpul iubirii.anotimpul dreptății.anotimpul înțelepciunii./ e un anotimp al anotimpurilor. da. și totul seamănă cu totul./ dar totul e altfel aici.pentru că vezi altfel. pentru că vezi./ iar ceea ce vezi e neînceputul. ceea ce vezi e nesfârșirea./ și începutul și sfârșitul. și viața ta. adevărata viață. cea care/ singură se trăiește și acum și pururea în vecii vecilor amin.” (Un anotimp în paradis II)
Definitoriu pentru poemele în proză, dar și pentru întregul univers poetic al lui Nicolae Silade este elogiul bucuriei de a fi. În lume, în univers, în literatură.
Ela IAKAB
