Prin noul său volum de versuri, Calea Victoriei, apărut la Cartea Românească Educațional, Nicolae Silade reia pe alte coordonate tehnica utilizată în volumul anterior, miniepistole (Editura Grinta, Cluj-Napoca, ediția a doua în 2019, la aceeași editură).
1. Continuitate
Nu cu multe săptămâni în urmă, într-unul dintre „editorialele” semnate cu regularitate în pagina a doua din revista „Actualitatea literară”, Nicolae Silade afirma, voalat, că poezia sa va continua lirica lui Nichita Stănescu. O apropiere de poetul prahovean poate fi făcută. Dar abia cu volumul 11 elegii. O similitudine în formă, nu în substanță.
Nicolae Silade a plecat de mai departe. A schimbat frecvent sintaxa și topica enunțului metric. Rolul procedeelor gramaticale în poezie a fost reliefat inițial de Roman Jakobson și de Boris Tomașevski prin determinări similare ce provoacă un ecou prelungit în memoria receptorului. Poetul reia de două sau de mai multe ori același enunț ori grup de cuvinte cu topica modificată, pentru a exprima o idee, un sentiment sau o trăire interioară.
2. Structura
Exceptând primele patru poeme de la începutul volumului și două de la sfârșit, celelalte sunt grupate în secvențe lirice de dimensiuni diferite.
Întâile treisprezece poeme formează substanța ciclului intitulat Pixeli. Folosit întâia oară de S. T. Coleridge în anul 1796, în poemul cu titlul Songs of the Pixies, specia are o vechime de secole. Pixelii sunt făpturi acvatice de dimensiuni minuscule. Dicționarele străine definesc pixelul ca pe o noțiune minimă, folosită de sistemul informatic. Spune poetul: „după ce ai văzut acel powerpoint de la nasa și te simți ca un pixel într-o nesfârșită/ hologramă și întreg sistemul solar e un pixel față/ de alte sisteme solare galaxii roiuri de galaxii/ superroiuri...” (pixel 1).
Vocea poetului folosește repetiția, amplificată frecvent de un element sintactic adiacent. În Pixelul nr. 6, poetul utilizează repetiția sinonimică pentru a exprima intensitatea unei semnatice: „ai putea să-mi explici cum se naște splendoarea” - întreabă poetul pe un interlocutor nenumit. Întrebarea este dublată de un efect semantic. ai putea să-mi spui „cum se formează norul ce urcă printre blocurile în ruină pe crestele munților din jur cum se fac auzite/ la cinci dimineața mulțimile de păsări din/ mulțimea de păduri ai putea să-mi explici...”. Repetiția se îmbină firesc cu poliptotonul, reluarea aceluiași cuvânt la diverse forme flexionare: „ai putea/ să-mi explici cum se ruinează lucrările omului și cum se renovează / spre a se ruina din nou...”.
În mai multe poeme, Nicolae Silade vorbește despre sine și năzuințele sale, dezvăluindu-și trăirile interioare față de univers și realitatea contemporană. În Pixelul nr. 2 , de pildă, descoperă frumusețea trecutului: «în vremea aceea aveam vârsta lui Isus și studiam ca Isus universul întreg toate legile lui toate religiile lumii până la mine până la „eu sunt religia mea”», din propria-i cameră, făcea drumul îndărăt „spre facerea lumii până la eva până la adam până la/ pământul acela pustiu și gol și până la întunericul acela în care/ duhul lui dumnezeu se mișca pe deasupra apelor…”.
În pixelul nr. 3, vocea poetului evocă imaginea unei femei cunoscute cândva: „am văzut-o venind ca într-un vis treide avea o rochie luuuungă și albă cum au miresele când merg la altar…”. Venea „și încă mai vine și-acum când mă trezesc îmi fac o cafea aprind o țigară și prin norii de fum o văd tot pe ea”. Femeia din vis „vine întotdeauna și nu vine oricum vine dintr-o dragoste mare și dintr-un miracol postum o văd și mă bucur că o pot vedea așa cum vezi un răsărit de soare un izvor în munți nemărginita mare”.
În poemul La o masă lungă și bogată, ce părea „fără sfârșit”, vocea poetului imaginează un festin pantagruelic, unde bucatele nu se terminau niciodată: „și era atâta depărtare între noi și atâta apropiere încât când te priveam mă preavedeam pe mine. poate că și tu privindu-mă te preavedeai” în celălalt capăt al mesei. Poetul a privit-o îndelung, până când văzut-o „în lumină lumină gând în gând și cuvânt în cuvânt. oglindire a celui ce sînt.”
3. Calea Victoriei
De ziua Franței, Nicolae Silade surprinde Bucureștiul, „micul Paris”, într-o nouă lumină. O zi călduroasă. Bucuros să revadă clădirile vechi ale orașului, se așează la o masă a Hotelului Restaurant „Belvedere” și comandă o sticlă de fanta. Trei secvențe surprind tonalitatea orașului. La o masă alăturată, doi arabi vorbesc despre o sumă de nouă milioane de euro; la parter, doi țigani se ceartă pentru un bilet de avion. Din cinci în cinci minute, zgomotul orașului este acoperit de sunetul unei salvări.
Întâia parte a poemului se încheie cu vocea ghidului: „veniți pe calea victoriei doamnelor și domnilor să mergem la academie la parlament la președinție să mergem la monarhie…”. În a doua parte a poemului, vocea poetului rostește: „păcatul nostru doamne iartă-ne e că nu vrem să știm că există un timp al sosirii un timp al plecării nouă ne place să zăbovim să zăbovim între timpul sosirii și timpul plecării”. Dar din timpul zăbovirii - avertizează vocea poetului - să faci „timpul izbăvirii de timp asta e o artă doamnelor și domnilor”. În a treia parte a poemului, vocea poetului introduce o meditație asupra făpturii și a existenței ei trecătoare.
Al cincilea poem din același ciclu constituie o sinteză a zece ani din viața poetului: „da trebuie să speri sau să crezi sau amândouă altfel e greu pe pământ cum spune Bacovia și viața ta nu e viață e moartea ce se ispășește trăind cum a spus Ungaretti”. […] „am pornit așadar pe un drum singurul drum care duce din noi înșine spre noi înșine”.
Era primăvară „când am pornit și am ajuns primăvara după zece ani zece zile zece ore zece minute la fel ca ulise…”. Dar nu timpul este important - rostește vocea poetului – „ci să ajungi la timp sau înaintea timpului cu patru anotimpuri într-o singură zi zi de toamnă ploioasă la Szeged și iarnă de vis în Slovenia vară în piața San Marco și ploaie de primăvară în Padova”. Am văzut „cum ne culcă luna la pământ cum ne ridică soarele din ape și Dumnezeu din cuvânt”. Luate din context, versurile par enigmatice. Dar prin ele, vocea poetului sintetizează un deceniu de călătorie în țările Europei.
4. Siebenbürgen
În gara Brașov, oaspeții sunt cazați într-un hotel de cinci stele. A doua zi de dimineață, se urcă în „Transilvania train”, în sunetul muzicii. Prima oprire la Sighișoara, „Haferland țara ovăzului (o țară a văzului nu există încă)”. Ce bogat era acest ținut și ce dezbogățită masa de prânz. După un tur al orașului și o cină de taină, vizitatorii sunt cazați la un hotel de șapte stele. A doua zi de dimineață, vizitatorii pornesc spre Mediaș, unde sunt așteptați de meșteri populari. Ei conduc vizitatorii, unde sunt așteptați de meșteri ce îi duc în ateliere. Către seară, oaspeții pornesc spre Alba Carolina. Aflate în fața gării, unitățile de artilerie trag salve de tun în onoarea oaspeților. Vizitatorilor le trebuie o zi întreagă pentru a face turul orașului în sunet de viori și violine. Urmează Sebeșul medieval, unde biserica evanghelică își deschide porțile și orga din veacul anterior. Urmează Sibiul cu fortificațiile sale celebre, apoi Făgărașul cu mirajul și miracolul lui, după care vizitatorii se urcă din nou în „Transilvania train” și „pornesc pe drumul de întoarcere”, memorând „toate văzutele și nevăzutele”.
5. Contraste
Cincisprezece volume sunt grupate în ciclul J’adore sau zece pentru Costinești. O doamnă se pregătește să plece la munte, pentru că nu mai poate suporta „atâtea răsărituri și apusuri de soare”. Și se justifică că nu mai poate suporta valurile nesfârșite, „atâtea răsărituri & apusuri de soare de lună și toate din mare”. Și își motivează opțiunea: „ador înălțimile drumețiile montane potecile cu urme de urși și aromă de zmeură și tânguiri de mierlă ador vârful omul și cerbul carpatin retezatul și masivul ceahlău”. În poemul al șaselea, la întrebarea poetului: „de ce v-ați construit casa la mare dacă adorați muntele?”, doamna răspunde: „am și la munte o vilă […] dar îmi place să locuiesc în mine însumi”.
Dimineața, pe malul mării, când barurile s-au închis, un concert de greieri și o liniște atotcuprinzătoare se instaurează încet, încet, doar valurile sunt mereu neliniștite în așteptarea răsăritului (VIII). În poemul X, din același ciclu, acostează o domnișoară care vine pe plajă „cu țâțele goale și părul în vânt are un trup de culoarea pământului are ochii de culoarea mării și doar bikini o despart de goliciunea edenică”. La întrebarea poetului: „pot să vă dau un like domnișoară?”, tânăra vine și îi cere un foc, îi mulțumește și tace „și mă-mbrățișează cu tăcerea ei”.
6. Aleea litoral
În șapte poeme, grupate sub titlul aleea litoral, poetul așterne o privire critică peste făpturile umane: „plaja s-a umplut de babe de babi de fete tinere devenind babe (cum spune geo dumitrescu) cu trupurile atârnând de un suflet rătăcit într-o lume fără suflet cu varice cu vergeturi cu țâțe lăsate la vatră”; „le-am admirat îndelung goliciunea trupului sufletul gol și deșertăciunea spiritului”.
În Poemul IV, vocea poetului înregistrează desfășurarea unei zile obișnuite la mare. Pe terasă, așteaptă ospătărița cu berea. Zgomotul general este acoperit de plânsul unui copil. El amintește că cineva a venit pe lume, că cineva pleacă și cineva rămâne. Lumea totuși - constată vocea poetului - e la fel de frumoasă. În Poemul VI, poetul surprinde o zi friguroasă și „urâtă urâtă urâtă în care nu ai ce face nu ai ce vedea (dacă mai e ceva de văzut/ după ce ai văzut totul și ai înțeles totul) stai pe balcon și privești marea învolburată…”.
Unii nu pot să trăiască fără „imaginea statului devenită pentru ei zeitate fără acel post tv/ unde apar tot felul de guguștiuci politici...”.
În secvența următoare, poetul rememorează un sejur petrecut pe Valea Prahovei. Aflat la Bușteni, privirile poetului se opresc pe un panou mare, pe care scrie „for sale/ două dacii ruginite năpădite de iarbă și o casă brâncovenească veche în care demult nu mai locuiește nimeni”. Casa are tencuiala căzută, țigle lipsă, camerele în care „se jucau altădată copiii boierilor copiii micilor industriași copiii comuniștilor”.
--------------------------
* În ziua de 7 mai 1946, ora 12, Radio Londra a anunțat revenirea Ardealului de Nord României. La aflarea veștii, studenții au organizat o entuziastă festivitate, în 10 mai, care s-a transformat într-o grandioasă mișcare anticomunistă. După demonstrația din 10 mai - va mărturisi ulterior Tudor Bugnariu, profesor de marxism - s-a decis la județeana de partid să li se dea o lecție studenților. În seara zilei de 28 mai, o coloană de camioane cu aproximativ o mie de muncitori, bărbați și femei, s-a îndreptat spre căminul „Avram Iancu” și l-au devastat. Atrasă de vacarmul dezlănțuit, o patrulă sovietică a intervenit și i-a somat pe muncitori să părăsească locul. La 11 iulie, Lucrețiu Pătrășcanu, secretar al Partidului Comunist Român, a rostit la Cluj o amplă cuvântare, în care a pronunțat propoziția: „Întâi sunt român și apoi comunist”. Pentru vorbele acestea a fost criticat de „Scânteia” și de Gheorghiu-Dej. Puțin mai târziu, a fost arestat și ucis în închisoare, în 1954. (Ion Bălu, Viața lui Lucian Blaga, vol. III, 1997, p. 224-229)
--------------------------
După naționalizarea din 1948, vila lui Pătrășcanu a fost naționalizată și atribuită inginerilor de la Fabrica de Hârtie. Când fabrica a fost vândută unui întreprinzător particular, acesta a transformat-o în atelier de croitorie. Prin contrast, poetul alătură „expoziția cirque d'art de la Castelul Cantacuzino” din Bușteni și expoziția de pictură modernă deschisă în casa familiei Cantacuzino din Florești, Prahova.
7. Visul și realitatea
De la o vreme, mărturisește poetul în old fashioned dreams, „ne povestim visele” după o noapte „cu dureri de spate și crize de fiere și tu le vei cunoaște o hypocrite lecteur mon semblable mon frère și tu/ îți vei povesti visele dimineața la o țigară în fața unei cești de cafea dar le vei/ povesti fragmentat pentru că anumite pasaje se pierd/ la întâlnirea cu realitatea”.
În structura poemului său, Nicolae Silade introduce o secvență reală. O fată de 17 ani și-a pus capăt zilelor deoarece băiatul de care era îndrăgostită i-a spus că nu o mai iubește. Oare să fie iubirea atât de puternică și atât de dureroasă despărțirea, încât nu poți trece peste o ruptură atât de brutală?
Poetul a dat timpul înapoi cu 142 de ani și l-a văzut „pe împăratul Franz Joseph/ în carne și oase […] pe împărăteasa Sissi în carne și oase în timp ce carnea și oasele lor odihneau mai departe departe în cripta imperială din Viena”. Actorii de azi au intrat at\t de bine în pielea personajelor de ieri, încât „adevăratul Franz Joseph și adevărata Sissi ar fi dat totul să intre în pielea actorilor de azi”.
În poemul intitulat ninsoarea cea mare de pe muntele mic, vocea poetului surprinde o ninsoare de basm: „ninge ca într-o simfonie de mozart ca într-un tablou de da vinci/ picasso matisse ninge ca într-un poem de silade”. Poetul vorbește despre ninsoare pentru că îi plac ninsorile din copilărie ca în visul unei nopți de iarnă...
8. Poetica
Toate poeziile aproape sunt construite pe o succesiune de figuri stilistice puțin întâlnite în poezia contemporană. Ele se ivesc ca într-o constantă de-a lungul întregului volum. Frecvent, poetul folosește panoda: „ca să înțelegi de ce el/ care ne vede pe toți/ el care se vede pe sine/ nu poate fi văzut”. Personificările sunt frecvente: „toate apele se varsă în mare şi marea tot nu se umple zice/ ecleziastul ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc ca iarăşi să pornească de acolo”. În numeroase poeme, Nicolae Silade folosește polisindetul, alcătuit din „și”: „de acolo vine răsăritul de acolo vine și/ apusul și norii aceia albi și mărunți și înserarea și vântul și ploaia și furtuna și nesfârșitele valuri”. Poliptotonul se ivește în multe poeme: „băi de soare băi de valuri îmbăieri/ într-o nesfârșire de care sunt sătulă cum era hyperion de veșnicia sa” etc.
Un gând se întoarce printr-o declarație de dragoste către femeia iubită: „mă bucur că ești a mea și ador să fii totdeauna a mea căci vorbesc despre tine mândrindu-mă cu tine și vorbesc despre frumusețea ta mândrindu-mă cu frumusețea ta cu frumusețea ta unică și irepetabilă”
În foarte multe poeme, Nicolae Silade vorbește despre sine și aspirațiile sale, dezvăluindu-și atitudinea față de univers și realitatea imediată. În pixelul nr. 7 își exprimă fascinația lecturii: „în vremea aceea aveam vârsta lui Isus / și studiam ca Isus universul întreg toate legile lui toate / religiile lumii până la «eu sunt religia mea» / nu într-un templu nu într-o biserică ci într-o cameră de 4 pe 4 cu obloanele trase și un bec/ de 100 totdeauna aprins nu știai când e zi când e / noapte...”.
Printre cărțile de poezie ale noului început de secol, volumul semnat de
Nicolae Silade iese în evidență prin deosebita valoare artistică. Un volum în
care vocea poetului surprinde critic realitățile României de azi. Asemenea unui
potențial demiurg, Nicolae Silade creează prin intermediul unor constante
lirice eterne.
