orașul de sus

orașul de sus

I

nu înseamnă că sunt în al nouălea cer dacă am găsit un apartament liber
la etajul 9 dar după cum se vede de aici împrejurul la ora 21 aș putea zice
da sunt în al nouălea cer în limbaj popular asta înseamnă că sunt fericit dar
de ce nu poți fi fericit și la etajul 10 în al zecelea cer asta chiar că nu înțeleg

când toate lucrurile de nota 10 înseamnă perfecțiune și luminile orașului da
strălucesc mai frumos decât stelele din orice parte le privești te ademenesc
te cheamă te strigă pe nume în timp ce divinitatea nici nu te cheamă nici nu
te respinge dar te aduce cu picioarele pe pământ când îți spune da da totul

e deșertăciune iar tu cu capul tău în nori trebuie să înțelegi asta și trebuie
să ieși din asta ca și cum ai ieși din tine însuți și te-ai privi de sus ca pe un
străin și te-ai compătimi în timp ce în orașul de sus se pregătesc petreceri
și iată că privești de sus orașul de sus așa cum dumnezeu privește lumea

din raiul său care a fost raiul nostru și nu mai poate fi pentru că nu-l putem
face după chipul și asemănarea noastră pe cel ce ne-a făcut asemenea lui


II

când prima rază de soare răzbate printre draperii te trezești din nou la viață
la o viață nouă deschizi ferestrele deschizi ușa aerisești încăperea ca și cum
ți-ai aerisi viața ieși pe balcon și privești e o priveliște nouă îți spui dar atât de
asemănătoare cu cea veche îți bei cafeaua în liniște în liniștea care acoperă

platforma industrială rulmentul coresi shopping resort sephora și auchan iată
strada tudor arghezi iată și strada zaharia stancu tu însă tot la diaconul coresi
te gândești și la tipăriturile lui și la jennifer lopez care seamănă atât de bine cu
femeia de la etajul șapte femeia care alăptează femeia care își plimbă copilul

e sâmbătă e ziua a șaptea îți dai seama de asta când parcarea e plină bmw
audi suzuki ferrari suntem în plin postmodernism în postumanitate eu îți arăt
ce trebuie să vezi dar mai vezi tu blocurile comuniste furnalul zizin sau turnul
de apă mai înalt decât turnul babel mai vezi tu munții înzăpeziți și zăpada ce

stăruie pe crestele lor cum stăruie viața noastră pe deasupra morții parcă
te învârți la nesfârșit într-un sens giratoriu și nu-i nimeni să-ți arate direcția


III

e bine din când în când să schimbi orașul să schimbi țara să schimbi lumea
și chiar viața ta să o schimbi să vezi alte chipuri alte străzi alte malluri cu alți
ochi să le vezi iată-i pe angajații de la salubritate salopetele verzi care mătură
praful zilei de ieri e martie 4 pe strada 13 decembrie iată una din ciudățeniile

timpului dacă nu cumva o ciudățenie e chiar timpul iată-i pe îndrăgostiții din
stația de autobuz se-mbrățișează se sărută și-ntre două săruturi vine mereu
autobuzul cheia succesului scrie pe el fără nicio legătură cu dragostea fără
nicio legătură cu transportul cu transportul sufletelor dintr-o parte în alta aici

zice dante aici e infernul aici purgatoriul și paradisul aici în lumea de jos dar
sus în lumea de sus în lumea de deasupra lumii ce lume e iată păsările care
trec peste țara pustie a lui ts eliot și avioanele care trec pe deasupra păsărilor
dar niciun om de jos nu privește în sus și niciun om de sus nu privește în jos

numai dumnezeu în marea lui milă numai dumnezeu cum ne privește el nu
ne privește nimeni și cum ne compătimește el nimeni nu ne compătimește


IV

am ajuns duminică la sâmbăta de jos duminică la sâmbăta de sus iată încă
una din ciudățeniile timpului și în timp ce te rogi îți sunt ascultate rugăciunile
și în timp ce te rogi îți sunt deja împlinite dar tu nu știi încă asta pentru că tu
trăiești în timp și numai cel din afara timpului vede și numai cel fară de timp

aude la mănăstirea brâncoveanu la mănăstirea prislop la toate mănăstirile
în toate chiliile sfinților care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire
și-au dăruit viața vieții și iubirii și adevărului ești tu oare alfa și omega ca să
știi ce a fost înainte ești tu oare alfa și omega ca să știi ce va fi după mister

am vizitat biblioteca am vizitat muzeul am vizitat academia am primit peste
tot bilet de intrare dar nimeni nu ne-a dat un bilet de ieșire am rămas închiși
în taine închiși în miracol și nici nu știm dacă vrem să ieșim iată ce stă scris
la intrare iată ce stă scris la ieșire pace celor ce vin bucurie celor ce rămân

și binecuvântare celor ce pleacă dar când în noi clocotește păcatul când ne
cheamă ispitele cum să rămânem și încotro să plecăm ca să ajungem aici


V

când munții se-ndepărtează în oglinda retrovizoare când în fața noastră
se arată munții șerpuim spre crestele lor înzăpezite spre bâlea cascadă
spre bâlea lac urcăm cu mașina cu telecabina poți urca pe cele mai înalte
culmi îmi spui dar nu poți rămâne multă vreme acolo iată transfăgărășanul

acoperit de zăpadă iată hotelul de gheață și biserica de gheață și igluurile
lume din toată lumea vine să vadă aceste minunății vino și tu vino și tu să
vezi câtă lume pe un vârf de munte câtă lume într-o albă pustietate iată și
statuile de gheață și oamenii de gheață și crucea de lumină sus pe stâncă

suzy a lui pompei ne întâmpină cu pastramă de oaie cu mușchi de mistreț
gogoși calde cu brânză și covrigi cașcaval afumat atâtea bunătățuri printre
atâtea frumuseți ce să alegi? eu beau o cafea în restaurantul de gheață tu
te rogi în mănăstirea albă și ne gândim la întoacere la ziua de mâine când

se va topi totul și ghiocei și toporași și zambile vor răsări în acest loc
unde acum e atâta viață atâta libertate atâta splendoare atâta măreție

A doua declaraţie de dragoste a unui ales

A doua declaraţie de dragoste a unui ales

O prezenţă pregnantă în spaţiul cultural românesc, ca director al revistei „Actualitatea literară”, dar şi ca poet, Nicolae Silade se află acum la cel de-al şaptelea volum de poezie, debutul său editorial producându-se în anul 1979 cu cartea „Visul în lucru”. Ultimul volum apărut (Ed. Brumar, 2016) reprezintă a doua parte din „iubirea nu bate la uşă” – după ce prima parte a fost editată în 2013 – şi cuprinde un număr de 156 de poeme. Cartea se deschide cu un mesaj către cititor intitulat „din zece în zece ani te cheamă marile iubiri”, iubiri care nu pot fi decât infinite în timp şi în spaţiu: „Iubind mereu. Mereu iubind. Stele din stele răsărind”. Doar prin prisma acestei filosofii de viaţă pot fi receptate versurile lui Nicolae Silade, care ni se relevă ca un trubadur îndrăgostit de femeie, şi nu de o anumită femeie!, şi care alege să fie el însuşi, sincer până la capăt, arzând până la capăt şi tocmai de aceea vulnerabil, dar renăscând de fiecare dată mai puternic în lumina viitoarei iubiri – o altă felie, de fapt, a iubirii eterne.

Poetul aspiră la desăvârşirea fiinţei sale prin iubire, în ciuda timpului care trece şi care din când în când îl răneşte; un rid, nişte fire albe ori o pierdere din energia virilă devin cauze ale plecării femeii iubite. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în lirica sa femeia este mereu tânără, are trup „de fată”, este „preafrumoasă” şi ştie să „preamângâie”, ceea ce are drept efect revigorarea bărbatului: „Şi-n sacrul schimb de pofte şi plăcere/ Mă simt mai tânăr, mai frumos, mai viu” (LXXXVI). În aceste condiţii, iubita devine atotputernică, un Dumnezeu personal al poetului: „Am devenit, din rege, cerşetor,/ Un biet călugăr fără mănăstire,/ Mă rog doar ţie, poate scap de dor” (XCVII). Dar nu există o altă cale, un alt mod de a trăi, de a fi bărbat, întrucât poetul pune semnul egal între femeie şi viaţă: „nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca şi cum/ aş spune nu trebuie să mă îndrăgostesc de viaţă (69).

Când nu apelează la melodicitate, cele mai multe poeme ale sale având o structură clasică şi fiind fluide, calde, plăcute auzului datorită prozodiei perfecte, poetul se exprimă aforistic, oferind soluţii, chei de supravieţuire cât timp iubirea stă departe de suflet: „... e mai bine să taci, să aştepţi// pentru că dragostea oricum răspunde oricui şi n-are importanţă când şi n-are importanţă unde” (61); „nicio bucurie nu vine dacă nu dăruieşti bucurii” (85); „puținele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste cuvinte atât de puţine cuvinte te iubesc” (125).

Poetul Nicolae Silade închină imnuri femeii şi vibraţia erotică urcă spre paroxism, este dependent organic şi sufleteşte de Evă sau e ironic, caustic uneori, fin şi constant observator, ca un bărbat care nu-şi scapă nicio clipă femeia din ochi, arar autoironic, vulnerabil la „zâmbirea” ei, meditativ, nostalgic, ludic, teribil de lucid, ancorat cu toate puterile în prezentul care îi oferă în plus mijloacele tehnologice moderne de a rămâne legat de ea. E ca şi cum femeile s-ar aduna într-una singură şi aceasta ar fi de fiecare dată alta, păstrând esenţa, dar inconstantă cu el şi cu ea însăşi, de unde absenţa, dorul, suferinţa ori mulţumirea, adoraţia, plăcerea trupească ridicată la grad de scop şi modalitate de a trăi. Nici moartea n-ar putea să pună capăt arderii fără întrerupere în flăcările cele mai înalte ale simţirii deopotrivă sufleteşti şi trupeşti: „Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea.// Nu e iubirea totul într-o viaţă,/ Însă doar ea de moarte mă dezvaţă!” (XCI). Chiar şi el, un îndeaproape cunoscător al femeii, e uneori luat prin surprindere de meandrele ei, astfel încât, ca jumătate a perechii adamice, se întreabă dacă într-adevăr ea a plecat din coasta lui. Alteori, perechea adamică funcţionează aşa cum a gândit-o şi a dorit-o Dumnezeu: „... ea vine goală cum a lăsat-o dumnezeu/ şi cu goliciunea ei îmi acoperă goliciunea asta e dragostea (...)// mă îmbrăţişează şi pomul cunoaşterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm şi zicerea şarpelui n-o mai ascultăm” (67). Dependenţa de dragoste – „nimic nu există fără dragostea ta” (105) – poate să însemne şi a trăi iubirile, a trece din iubire în iubire: „Şi m-ai uitat aşa cum uiţi o plasă/ Cu lucruri inutile-ntr-un vagon,/ Şi m-a găsit o altă preafrumoasă, / În drumul către casă, ca baston.// Şi-am mers cu ea, cam un amar de vreme,/ Am sprijinit-o-n suflet şi în trup,/ Până şi ei i se făcuse lene/ De dragoste, şi trebuia s-o rup.// De-atunci îmi caut o altă preafrumoasă” (CXXX). În viziunea poetului, femeia e „totală”, perfectă („cine ţi-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârşiturile”), misterioasă ca o Giocondă („nu mai vorbesc de surâsul tău enigmatic); el (re)capătă viaţă prin ea, precum odinioară Galateea din dragostea lui Pygmalion: „cine suflet ţi-a dat a vrut să mă însufleţească pe mine” (62).

Visul de iubire nu-l ocoleşte pe poet, care, pentru a fi mai elocvent, recurge la frumoase imagini artistice dinamizate de verbe folosite la modul condiţional-optativ. Iată un poem pe care îl redau întreg, pentru că nu reuşesc să las la o parte nici măcar un vers: „Eu m-aş iubi cu tine zi şi noapte,/ Până la moarte şi-aş muri iubind,/ Fără-ntreruperi, în eternitate,/ A ta preafrumuseţe răsărind!// Ţi-aş oferi plăceri nebănuite, / Pe cea mai ’naltă culme de plăceri,/ Cum n-au visat nici cele mai dorite/ Femei de azi, de mâine sau de ieri!// Şi te-aş numi regină-ntre regine,/ Şi te-aş aduce-n noul meu regat,/ Să fii mai mare chiar peste virgine,/ Aşa cum Dumnezeu mi te-a lăsat!// Dar, ca să fie totul cum doreşti/ N-ar trebui decât să mă iubeşti!” (LXXXIV).

Poetului nu-i scapă emanciparea femeii şi superficializarea trăirilor ei sufleteşti şi denunţă faptul că ea alege de multe ori luxul în pofida iubirii: „ne-am iubit pe bancnote cam asta s-a întâmplat/ azi-noapte la sat dar la palat cucoanele erau supărate şi pe bună/ dreptate dintre toate nu alesesem niciuna prea mă fascina soarele/ prea mă fascina luna din ochii ţărăncii miruna” (129).

Ţinându-se departe de modele literare, talentatul poet Nicolae Silade scrie o poezie frumoasă, care se adresează sufletului mai mult decât minţii. Iubitorii liricii de dragoste găsesc în poemele sale acea lumină izvorâtoare de înaltă emoţie, care alină, vindecă şi rămâne încă multă vreme înlăuntru să mângâie fiinţa. Nu m-aş mira să aud într-o zi că a apărut şi a treia parte din „iubirea nu bate la uşă”. Ar fi ca o a treia declaraţie de dragoste. Şi cui nu-i plac declaraţiile de dragoste, oricâte ar fi ele, atunci când vin din partea unui ales?
Diana Dobriţa BÎLEA