iubire 100 %


iubire 100 %

sonete


I

Trecut uşor de-a doua tinereţe,
Am dat de tinereţea ta dintâi,
Iar timpul începu de-atunci să-nveţe
Că în iubire tânără rămâi.

Până şi spaţiul care te încape
Învaţă cum şi cât să te păstreze,
În foc, în aer, în pământ, în ape,
Să îţi rămână simţurile treze.

Iar cum surâsul tău fără sfârşire,
Încremenit în veşnice cuvinte,
Renaşte întru marea mea iubire,
De dincolo de neguri şi morminte,

Aşa şi eu, acum, la vârsta mea,
Întineresc de frumuseţea ta.



II

Nu te-am dorit în lumea mea ciudată,
Deşi, ca mine, nimeni nu te-adoră,
Nici n-am gândit c-o să te am vreodată
Mai mult decât în inimă, ca soră.

Iar de cobor în lumea ta măruntă,
În cafenea, pe lângă mateloţi
Nu pot, în tinereţea mea căruntă,
Să înţeleg de ce te dai la toţi.

Când numai eu pot să îţi dau putere
Să redevii ce-ai fost, cândva, regină,
Să-ndupleci ani şi chiar să naşti noi ere
În care doar iubirea să ne ţină.

Dar cu-un sărut tu intri-n mine toată
Şi lumea mea devine trup de fată.



III

De ce să laşi iubirea să se şteargă,
Să se dizolve în acide clipe?
Când poţi să te întinzi, lejer, în iarbă
Şi veşnicia-n noi să se-nfiripe.

Să curgă râul, singur, mai departe,
Iar noi, ascunşi, sub sălcii zâmbitoare,
Să ne scăldăm în viaţa fără moarte
Şi în iubirea care-n veci nu moare!

Uitând de noi, de vârste şi de lume
Să ni se piardă urma pe pământ
Şi mii de ani să nu se poată spune
Unde e timpul şi cum l-am înfrânt.

Lumea, de noi, de-şi va aduce-aminte,
Să ne găsească, tineri, în cuvinte!



IV

De ce să caut comori în altă parte
Cât eu te am cea mai de preţ comoară?
Şi cine spune că nu sunt deşarte
Aceste frumuseţi ce mă-nconjoară?

Ele-n ispită duc şi în răsfăţ,
Îmi dăruie-ntrecoapsele şi sânii,
De care nu mai pot să mă dezvăţ
Cât încă sunt în formele ţărânii.

Dar sunt sărac când nu te am pe tine,
Te văd o clipă şi mă-mbogăţesc,
Adun averi din visele sublime
Şi nu mai am nimic când mă trezesc.

Aşa că bogăţia lumii toată
O dau, la schimb, pe trupul tău de fată.



V

Pe zi ce trece, devii tot mai rece
Şi nu ştiu cum, dar, parcă, mai frumoasă!
Ce sloi de înger negru te petrece
Că-n mine eu nu mă mai simt acasă?

Când te privesc, tu îţi întorci privirea,
În braţe când te iau, pari în chirie.
Să ştii că astfel nu-mi omori iubirea
Ci doar o faci să fie şi mai vie!

Iar dacă pleci, vii şi mai mult în mine,
Că în dorinţe nimeni nu mă-ntrece,
Când toate amintirile-mi sunt pline
Cu tine, fata mea de nota zece.

De eşti vulgară, dură sau ursuză,
Eu tot nu pot să-mi aflu altă muză.



VI

Nu încerca să te ascunzi de mine
Frunza de vie dacă ţi-a picat,
O să te-mbrac în mângâieri virgine
Şi voi intra cu tine în păcat.

Iubirea ta dă sens iubirii mele,
Nu-mi pasă câte raiuri am pierdut
Ca să câştig aceste efemere
Plăceri nebănuite în sărut.

Vreau să te am, vreau să te fac femeie,
Să-ţi fiu întâiul - ultimul bărbat.
Timpul cu noi dacă nu vrea să steie
Cu veşnicia o să facem blat.

Păcatul nostru, ierte-ne cel sfânt,
E că mutăm tot raiul pe pământ!



VII

De ce doar noaptea te gândeşti la mine
Când toată ziua eu te port în gând?
De ce doar la lumina lunii vine
Dulceaţa-n trup şi mierea în cuvânt?

După atâtea zbenguiri pe mare,
Întinsă, goală, pe nisipul fin,
Te văd îmbrăţişată doar de soare,
Pe care, vai, tot mai gelos devin.

Cum aş putea să-mi îndulcesc răbdarea,
Şi gelozia cum mai pot să-mi sfărm
Dacă se dă la tine chiar şi marea
Cu fiecare val izbit de ţărm?

Dar cum iubirea mea e fără moarte,
Te vreau numai a mea, şi zi, şi noapte!



VIII

Iată că-mi place să mă plimb, când plouă,
La braţ cu tine sau cu tine-n gând,
Să împărţim umbrela pe din două,
Ori goi, în ploaie, să dansăm cântând.

E ca şi cum ne-am preumbla pe ape,
În începutul încă ne-nceput
Şi-am face întunericul să crape
La scânteierea primului sărut.

Iată că-mi plac şi ploile de vară,
Şi ploile târzii, de toamnă, reci.
Când vin în tine ca întâia oară,
Din mine, tu, să nu mai vrei să pleci!

Aşa uniţi, să transformăm mereu
Culorile iubirii-n curcubeu!



IX

Mai plină de mistere ca Egeea,
Decât Olimpul mult mai înălţată,
Tu pentru mine nu eşti doar femeia,
Ci timpul tot şi veşnicia toată.

Te caut mereu, deşi eşti lângă mine,
Îţi fac statuie din îmbrăţişări,
Toate zeiţele le-adun în tine,
Iar nimfele ţi le alung pe mări.

Iubirea mea, eşti noua Afrodită
Eşti frumuseţea zărilor eline,
Numai a mea, doar mie dăruită,
La tine vine lumea să se-nchine.

Mă simt ca Zeus şi chiar Zeus sunt
Când sufletele ni se-ntrepătrund.



X

Mi-am pus dorinţi în stele căzătoare
Şi mii de valuri tainic ţi-am trimis
Ca să te smulg din lumea trecătoare
Şi să te ’nalţ cât mai reală-n vis.

Tu însă rătăceşti printre meduze,
Plutind pe marea care ne desparte,
Şi cu sărutul vântului pe buze
Din val în val te faci tot mai departe.

Dar depărtarea nu e un obstacol
Iubirea când răspunde cu iubire
Şi când auzi al stelelor oracol
Vestind că te întorci din nesfârşire.

Când ieşi din existenţa ta banală,
Lumea de vis devine mai reală.



XI

Frumoasă şi la suflet şi la trup,
Frumoasă şi în spirit, generoasă,
Din raiul tău, aş vrea, azi, să te rup,
Să te aduc în raiul meu, acasă.

Să îmi aşez altar în încăpere
Surâsul, glasul şi privirea ta,
La goliciunea-ţi plină de mistere
Să se închine timpul şi să stea.

Să te pictez, icoană, să te cânt,
Să te sculptez mereu, să te-nmulţesc,
Din miile-ţi de clone, pe pământ,
Să-ntemeiez regatul îngeresc.

Numai aşa pot face - şi nu-i greu –
Să simtă toţi ce simt acum doar eu.



XII

Eu pentru tine nu mai sunt acasă,
Deşi acasă tu eşti doar în mine,
Căci peste chipul tău uşor se lasă
Un voal subţire de păcate fine.

Se lasă între noi un fel de seară,
Un fel de frig de toamnă timpurie,
Ce vreau să simt începe să dispară,
Iar ce nu vreau începe, vai, să fie.

Ţi-e trupul mai dorit ca niciodată,
Dar sufletul – murdar, în aşternuturi.
Oricât te speli, nu vei mai fi curată,
Nu vei mai fi nicicând ca la-nceputuri.

Eu ţi-aş ierta o mie de păcate,
Însă trădarea zău că nu se poate.



XIII

Te zămislesc din versuri şi te fac
Să mă iubeşti cum nimeni n-a iubit,
Să dăinuieşti în veac şi după veac,
Să îţi întorc iubirea înzecit.

Cum frumuseţea ta o am model,
Model de frumuseţe te voi face,
Că Dumnezeu, de s-ar privi în el,
N-ar mai avea în veşnicie pace.

Din viaţa mea îţi dau şi ţie viaţă,
Prin tine să trăiesc a doua oară,
Luceafăr să îţi fiu, de dimineaţă,
Veşmânt de stele-n fiecare seară.

Asemeni ţie nimeni n-o să fie:
Trăind şi-n lume şi în poezie.



XIV

Eu te credeam o sfântă între sfinte
Şi am tot strâns, păcatelor, cureaua,
În încercarea de a fi cuminte,
Să nu m-atingă Domnul cu nuiaua.

Tu însă eşti o plină de păcate,
Dar le ascunzi mai abitir ca hoţii,
Când te întinzi mult prea uşor pe spate
Şi, languros, abandonezi chiloţii.

Prin patul tău chiar dacă trec popoare,
Mereu de pofte plin îţi e vaginul.
Te dai la toţi, dar nimeni nu te are,
Trăindu-ţi clipa, clipei îi faci plinul.

Ştiindu-te atât de păcătoasă,
Tot te-aş mai vrea, dar mintea nu mă lasă!



XV

Mereu e prea târziu şi prea devreme
Să fii iubit la fel precum iubeşti,
E prea mult timp în prea puţina vreme
S-aştepţi iubirea şi să n-o-ntâlneşti.

Iubind, nu poţi să înţelegi iubirea,
Cât e durere, cât e bucurie,
Când o câştigi, te pierzi de tot cu firea,
Când moare ea, o simţi parcă mai vie.

Dar când îţi vezi iubirea vremuită
Şi, dat uitării, uitării n-o poţi da,
Când clipele prezentului irită
Şi viitorul vine fără ea,

Stai şi te-ntrebi de n-ar fi fost mai bine
Să nu iubeşti, aşa, nicicând, pe nimeni.



XVI

Tu eşti ca vremea, veşnic schimbătoare,
Imprevizibilă, capricioasă,
Urâtă, rea, şi bună, şi frumoasă,
Şi mohorâtă, şi surâzătoare.

A pus în tine Domnul câte toate
Şi te-a-nvelit în cel mai pur mister,
Dar eu, din tot ce îmi ascunzi, îţi cer
Numai dovada de fidelitate.

Că-mi sunt destul eu mie, plin de vicii,
Să tot încerc, din greu, să-ţi fiu pe plac,
Să râd când râzi, să plâng când plângi, să tac
Şi să-ţi suport o mie de capricii.

Nu asta e iubirea, înţelege!
Te crezi regină, dar eu chiar sunt rege!



XVII

Credeai că mă dai gata c-un sărut
Sau că mă farmeci doar cu o privire?
O noapte-ntreagă să ne fi avut
Nu-nseamnă că ne-avem şi în iubire.

Îţi sunt loial, în sensul pământesc,
Nu te înşel, ca alţii, cu oricine,
Dar nu pot spune, încă, „te iubesc!”
Pentru că, încă, nu te simt în mine.

Iubirea e un dar, cel mai ales,
Ea leagă suflete şi inimi leagă
Şi prin puterea sa, de ne-nţeles,
Ea ţine împreună viaţa-ntreagă.

De vrei s-o ai şi să ţi-o dovedesc,
Iubeşte-mă atunci când te iubesc!



XVIII

Am fost, iubito, cerşetor şi rege,
În patul tău, cel mai frumos regat,
Cerşind iubirea, am făcut-o lege
Şi-am fost la fericire condamnat.

Am fost stăpân pe trupul tău o noapte,
Supusul tău până în zori de zi,
Am construit în dragoste palate
Şi-am înălţat în vis împărăţii.

Ajuns, acum, la margine de lume,
Nici rege nu mai sunt, nici cerşetor,
Când văd că timpul dragostea-mi răpune
Şi că singurătăţile nu mor.

De-aceea în sonet vreau să rămână
Iubirea amândurora stăpână!



XIX

Iubirea mea nu stă în loc, ea creşte,
Şi creşti şi tu, iubind, cu ea odată,
În ochii mei ce, lacomi, sorb orbeşte,
Din tot ce văd, doar trupul tău de fată.

Cum te-mplineşti în forme, în splendoare
Şi cum mă las de chipul tău sedus,
Că frumuseţea cărnii azi îmi pare,
De timp, de veşnicie mai presus!

În goliciunea ta atât de plină
De ispitiri, trimiteri în păcat,
Din ce în ce, tot mai puţin virgină,
Eşti tot mai mult femeie, eu – bărbat.

Cu fecioria astfel risipită,
Tu mai bogată eşti şi mai iubită!



XX

Iubirea nu e oarbă, cum zic unii,
Cum poate eşti tentat să îţi imagini,
Ea vede peste marginile lumii
Şi dincolo de ale vremii margini.

Ea vede tot ce e şi tot ce nu e,
Te vede-n toate şi pe toate-n tine,
Şi doar icoana ta în ochi mi-o suie
Ca numai ei privirea-mi să se-nchine.

Ea vede roz când negru e în preajmă
Şi negru vede când înjuri, când minţi,
Imaginile lumii reci le sfarmă
Dând strălucire unei lumi fierbinţi.

Iubirea nu e oarbă, dar să ştii:
Sunt orbi doar cei ce nu mai pot iubi.



XXI

În tine sunt vreo şapte anotimpuri
Şi fiecare plin e de simţiri
Intens trăite, dar cu şapte simţuri,
Iar dacă vrei, eu pot să ţi le-nşir:

E primăvara – prima ta privire,
Primul fior; sfios, primul sărut,
E vara, când, încinsă de iubire,
Mi te-ai făcut, de toamnă, aşternut.

E iarna, când privirea ta mă-ngheaţă,
Uitarea – cel mai rece anotimp,
Am anotimpul amintirii-n faţă
Prin ceaţă când abia te mai disting.

Dar anotimpul cel mai drag mi-e mie
Când ne-ntâlnim, din nou, în poezie.



XXII

Durerile ce mă lipsesc de vlagă
Sunt un nimic. Iubirea mai rău doare.
Sunt mai bolnav cu cât îmi eşti mai dragă
Şi doar în tine aflu vindecare.

Nu vreau s-aud de doctori şi de leacuri
Care nu pot din gând să mi te scoată
Atâta timp cât timpul n-are veacuri
Spre-a încăpea iubirea-mi vie, toată!

Mi-e deajuns ca să te văd o clipă
Împerechind surâsul cu privirea,
Că peste răni, balsam, se înfiripă
Icoana ta, de îndulcit iubirea.

Durerile, de-ar fi să le măsor,
Niciuna nu e ca durerea-dor.



XXIII

Mă rog să ţi se facă dor de mine
Pe jumătate doar din cât mi-e dor
De ochii tăi, de-mbrăţişări divine
Şi de sărutul tău vindecător.

Să ţi se facă timpul veşnicie
Şi ziua noapte, noaptea ca o zi,
Să nu mai ştii: eşti moartă sau eşti vie,
Înconjurată numai de pustii.

Şi să tresari la fiece mişcare,
Crezând că vine ceea ce doreşti,
Să nu mai ai în suflet împăcare
La fel ca mine dacă nu iubeşti.

Mă rog să înţelegi că în iubire
Călugăriţă eşti, eu – mănăstire.



XXIV

Presimt că o să vii. Şi-n aşteptare
Mă bucur în secret, mă însenin,
Cu inima prea pusă la-ncercare,
Mi-e sufletul de dragoste preaplin.

Trec clipele încet, de parcă-s moarte,
Şi orele încremenesc de vii,
În lumea răsfoită ca o carte
Doar pagina cu tine mi-ar lipsi.

Mă înfior când telefonul sună,
Tresar când intră cineva pe mess,
Această aşteptare ne-mpreună,
Iubirii-i dă un altfel de-nţeles.

Că vii sau nu mai vii, eu tot te-aştept,
Să fiu, măcar în dragoste,-nţelept.



XXV

Vreau să te smulg din lumea ta umilă,
În care banul face şi desface,
Ştergându-ţi frumuseţea de copilă
Când tinereţea,-n loc să cânte, tace.

Mult prea uşor, tu, pradă amăgirii
De a trăi în lux, iubind în rate,
Ai să ajungi la marginea iubirii
Şi nu vei mai zări un maideparte.

Să te aduc aş vrea, din nou, acasă,
Să-ţi vindec amăgirile cu leacuri,
Să fii iar pură, bună şi frumoasă
Şi să rămâi aşa şi peste veacuri.

Căci banii, dacă ţi-au furat privirea,
Nu vor putea să-ţi cumpere iubirea.



XXVI

Pe fila albă când mi-aşez stiloul
Şi chipul tău se trece-n poezie,
Cerneala zugrăveşte doar cavoul
În care îmi îngrop iubirea vie.

Eu însumi parcă-s îngropat de viu
În dragostea ce nu pot s-o măsor,
Fără de care, în acest pustiu,
Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor.

Mi-e capu-n nori şi mintea mi-e în ceaţă,
Dar inima,-nvelită în hârtie,
Când rimele şi ritmul o răsfaţă,
Se dăruie, şi peste veacuri, ţie.

Nu am destule file să-ţi pot spune
Iubirea toată, rostul ei în lume.



XXVII

Deşi nu mă mai vrei, eu tot mai sper
Că dragostea ta încă n-a murit
Şi astăzi te iubesc mai mult ca ieri,
Iar mâine – decât astăzi – înzecit.

Tu nu îmi poţi zăgăzui iubirea,
Oricâte nu-uri stavilă i-ai pune,
Ea, ca un fluviu, rupe-ndiguirea,
Ca un potop la început de lume.

Iubirea mea e ca un tigru care
Cutreieră pădurile flămând
Şi altceva nu vede, doar mâncare,
În prada lui, în faţă alergând.

De nu-mi hrăneşti iubirea, ea devine
Mai aprigă, în foamea ei de tine.



XXVIII

A venit iarna, iubito, îngheaţă
Acel sentiment care leagă
A sufletului dintâi dimineaţă
Cu noaptea ţărânii întreagă.

A venit iarna, iubito, şi ninge
Cu fulgi uriaşi peste noi,
Suntem mai reci şi mai rari în atingeri,
Ne sunt şi simţirile sloi.

A venit iarna, iubito, priveşte:
Oraşul e alb şi-ngheţat,
Doar tristeţea se mai plimbă regeşte
Şi dă lovitura de stat.

E iarnă, iubito, şi n-a mai rămas
Decât o secundă în ultimul ceas.



XXIX

Mi-e sete de fete cochete şi iar
Apar în budoar menuete dansând:
Un nud foarte crud, sentimentul primar,
Prima iubire şi primul cuvânt.

Mi-e foame de poame cu toane ce tac
Şi te fac, după plac, pe centură.
Mângâieri şi plăceri ieri pe gratis mi-au dat,
Azi, cu ură, pe bani, mi le fură.

Mi-e toamnă de-o doamnă care îmi toarnă
Iluzii-n perfuzii şi mă-ntremez:
E ceresc ce iubesc, dar marea iarnă
Vine şi-mi spune că totuşi visez.

Mi-e toamnă, mi-e foame, mi-e sete de voi,
Dar filmul nu pot să-l rulez înapoi.



XXX

Când te aud zicând că nu se poate,
Că nu e timpul sau că-i prea târziu,
Când vorbele îţi sunt amare toate,
Aş vrea, precum o piatră, surd să fiu.

Să-mi desfăşor iubirea mai departe,
Fără oprelişti puse în auz,
Cum, dacă plouă, cerurile-s sparte,
Tot mai ţâşneşte apă în havuz.

De nu ar fi auzul o minune,
Prin care muzici sacre ne-au pătruns,
Aş vrea să nu aud când îmi vei spune
Cuvântul ce-n tăceri îl vreau ascuns.

Cât despre-acel de taină „te iubesc”
Aş vrea să-l tot aud până surzesc.



XXXI

Mi-e inima mai vie ca oricând
Când gândul mi te-aduce în vedere
Şi ochiul soarbe însetat, flămând
Trup gol de fată poleit cu miere.

Îţi intuiesc un zâmbet, un sărut
Şi ca un orb tot născocesc imagini
Ca nevăzutul să îl fac văzut
La marginea iubirii fără margini.

Dar ochii când în ochi se oglindesc
Şi îşi surâd în tremurat de pleoape,
Vederea, acest dar dumnezeiesc,
Face aproapele şi mai aproape.

Şi totuşi inima, doar ea mă-nvaţă
Cum să te văd când nu poţi fi de faţă.


XXXII

Mai ninge-mă cu sărutări o dată,
Mai lasă-mă o dată să te ning,
Să-mi fulguie din trupul tău de fată
Plăcerile ce-n dragoste se sting.

Să-ţi troienesc simţiri nebănuite
Când dinspre pulpe, coapse urc spre sâni.
Înzăpezit în veşnice ispite,
Te-aş mângâia cu zeci de mii de mâini

Şi ţi-aş intra în suflet, sloi de gheaţă,
Şi m-aş topi în inimă, umil,
Spre a trezi necontenit la viaţă
Dumnezeiescul nostru simţ tactil.

Căci dragostele-ncep să hiberneze
De nu ştii ţine simţurile treze.



XXXIII

Miroşi a floare încă nedeschisă,
Ce mă îmbie, parcă, s-o deflor,
Ca pe-o iubire mare, interzisă,
Dar oferită, gratis, tuturor.

Te-adulmec într-o lume inodoră
Şi îţi ghicesc aroma de cafea.
Ce mulţi sunt însă cei ce te adoră,
Că nu ştiu să te fac numai a mea!

Iar de adaugi miresme frumuseţii,
Deşi o altă frumuseţe nu-i,
Vei fii precum lumina dimineţii,
Mereu a tuturor şi-a nimănui.

Că-n tot ce face mai frumos frumosul
E şi-acest simţ, al patrulea, mirosul.



XXXIV

Mă îndulceşti cu un sărut, apoi
Îmi laşi amarul unei lungi absenţe.
Ce acru-i timpul când nu suntem doi,
Iar spaţiul – ce sărat, cu aparenţe!

Abia am prins gustul iubirii şi
Nici nu mai ştiu iubirea ce gust are,
Când şi-amintirile, cele mai vii,
Îşi pierd dulceaţa prin rememorare.

Tu poate că ai alte gusturi, însă
Dacă pelinul dragostei nu-l simţi,
Iar gustul fără gust din viaţa plânsă
Şi-nsingurarea nu te-au scos din minţi,

Degeaba guşti plăcerile uşoare,
Căci viaţa gust doar prin iubire are.



XXXV

Te simt aproape, dar tu eşti departe,
Mereu absentă când te-mbrăţişez,
Iubire vie-n sentimente moarte,
Apari aievea sau numai visez?

Atât de goală, dar de pofte plină,
Nici nu mă lepezi, nici nu mă doreşti,
Mă vrei o umbră, când te vreau lumină,
Însufleţită-n dăruiri trupeşti.

Ce grea iubire în plăceri uşoare!
Ce mari păcate într-un suflet mic!
Cum pot eu oare să mă 'nalţ spre soare
Şi din mocirlă-n slăvi să te ridic?

Căci tot visând iubiri de nota zece
Simt cum mă arde dragostea ta rece.



XXXVI

Când te iubesc cum nimeni n-a iubit,
Fugi de iubirea mea şi te ascunzi,
Uiţi de sărutul dulce, înzecit
Cu mângâieri pe sânii tăi rotunzi.

Te mai iubeşte cineva ca mine?
Nu ai nevoie de iubirea mea?
Ei bine, dragostea, chiar şi-n ruine,
Eu nu pot să o dărui altcuiva.

Căci mi-ai intrat în suflet, nu ştiu cum,
Şi nu văd nici o cale de ieşire,
Chiar dacă-mi eşti doar musafir acum,
Nu pot să îţi ofer decât iubire.

Rămâi, deci, peste noapte, lângă mine
Şi lasă-mi verbul să te înlumine!



XXXVII

Nu vreau să pleci! O, nu pleca! Mai stai!
Acum, când sentimentele se cern,
E în prezenţa ta atâta rai,
Iar în absenţa ta - atât infern.

Nu vreau să pleci, chiar dacă pentru tine
Rămânerea înseamnă prea puţin;
Sunt egoist, îmi vreau doar mie bine,
Dar eul meu de tine e preaplin.

Nu vreau să pleci, iar asta ţi-o voi spune,
Chiar de rămâi în timpul ce-a rămas:
O să te caut, orbecăind prin lume,
Ca să te am şi-n cel din urmă ceas.

Cum, însă, în plecare văd sosire,
Vreau să revii în marea mea iubire!



XXXVIII

Când ai plecat, ştiam c-ai să revii,
Căci un sfârşit e şi în despărţire.
Nici moartea nu durează în cei vii
Când lacrima-i adună în iubire.

Ştiam c-ai să revii, dar îmi doream
Să te-ntâlnesc, din nou, în paradis,
Iar visul era unul, să te am,
În împlinirea singurului vis.

Dar ai plecat şi mi-ai lăsat amară
Întreagă existenţa de apoi.
M-am judecat lăuntric şi-n afară
Şi n-am găsit sentinţe pentru noi.

De-aceea mă întreb şi azi: de unde
Vine iubirea care ne pătrunde?



XXXIX

Mai trebuie să-ţi spun că te iubesc,
Să se-nfierbânte clipele fierbinţi
Şi, dezbrăcaţi de straiul îngeresc,
Să ne ieşim, ca demonii, din minţi?

Sau vrei, ca-ntr-o iubire repetată,
Să îmi fii mamă, să îţi fiu copil,
Să nu se mai termine niciodată
Splendorile din sânul tău fertil?

Oricum, eu te iubesc ca pe-o fiică
Şi tată îţi pot fi, cum anii spun.
O întrebare, totuşi, se ridică:
Mă vei iubi tot timpul ca acum?

Eu îţi declar iubirea, dar tu – mie,
Nu-mi poţi aduce nici o mărturie.



XL

Întoarce-te, nu îmi lăsa privirea
Să caute în zadar privirea ta!
Nu e nimic mai viu decât iubirea,
Nici viaţa nu e vie fără ea!

Te caut în vis, te caut în amintire,
Visez că într-o zi vei reveni,
Dar nu-mi pot aminti de-o împlinire
A visului că nu-mi vei mai lipsi.

Şi nu pot să te ştiu în altă parte
Şi nu-s întreg cât tu eşti partea mea,
Iar viaţa dacă seamănă a moarte,
Eu şi în moarte te voi căuta.

Când viaţa viaţă nu-i fără iubire,
Nici moartea morţii nu-mi dă liniştire.



XLI

Degeaba-mi zic să nu te mai doresc,
Să nu-mi mai chinui sufletul, lăsându-l
Să spere într-un leac nepământesc,
Când tot ce-i pământesc mi-atrage gândul.

Că mi se frânge inima de dor,
Când văd ale trecutului răsfrângeri,
În locul unde de atâtea ori
Înlocuiam secundele cu îngeri.

Degeaba-mi zic să nu te mai aştept,
Singur ajuns la al iubirii capăt,
Eu nu-s îndrăgostitul înţelept
Să îmi pot ţine inima sub lacăt.

Căci între inimă şi gând există
Mereu o lacrimă şi o batistă.



XLII

Ziua de azi e binecuvântată,
Căci nici nu ştiu prin ce împrejurare
Pot revedea, gol, trupul tău de fată,
Ca pe-o ofrandă, ca pe o chemare.

Într-un ocean de suflete pierdute
Şi trupuri care-n jur s-au rătăcit,
Tu, înşirând şi vrute şi nevrute,
Mi-eşti liniştea tărâmului dorit.

Nu mai vorbesc de zâmbetul tău care
Spune mai mult decât ai vrea să-mi spui,
De ochii tăi, privirea-mbietoare
Ce-aduce în fiinţă tot ce nu-i...

Să fie asta doar o împăcare
Sau e un semn că dragostea nu moare?



XLIII

Mereu mă-ntreb de unde-ai apărut
În viaţa mea atât de liniştită,
Din cerurile ’nalte sau din lut
Vii tu, o, ducătoareo în ispită?

Şi nu ştiu cum, pe unde ai intrat
În viaţa mea păzită de gândire,
Că-n mintea răvăşită mi-ai lăsat
Un singur gând şi-acela de iubire.

Mă-ntreb de ce-ai venit, de ce-ai rămas
În viaţa mea ce nu te mai încape,
Că inima îmi bate ca un ceas
Din care vor secundele să scape.

De unde vii şi unde vrei să pleci
Acum când ştiu că te iubesc pe veci!



XLIV

Dacă ştiam că numai prin iubire
Pot să ajung în înlăuntrul meu,
Unde sfârşeşte marea nesfârşire
Şi-ncepe totul iar, din Dumnezeu…

Dacă ştiam că dragostea mă ţine
Departe de măriri şi de căderi,
De răul cuibărit atât de bine
În Binele în care crezi şi speri…

Dacă ştiam câtă putere are
Iubirea ta care îmi dă putere
Să birui lumi, să depăşesc hotare
Şi calea să găsesc spre înviere…

Te-aş fi luat din prima zi de mână,
Ca să îmi fii iubirilor stăpână!



XLV

M-ai talentat, o, Doamne, cu de toate,
Iar eu ţi-aduc, acum, drept mulţumire,
Reproşurile mele, motivate
Că nu mi-ai dat noroc şi în iubire.

Nu ţi-am cerut nici bogăţii, nici faimă,
Ci doar iubire şi înţelepciune,
Iar tu mi-ai dat o inimă ce-ngaimă
Doar numele femeii fără nume.

Între dorinţa mea, cea mai firească,
Şi frumuseţea ei, cea mai râvnită,
Nu văd iubire să mai locuiască
Şi nici să vrea să fie locuită.

Aşa că, Doamne, nu mai îndrăznesc
Să-ţi cer femeia şi să n-o primesc.



XLVI

Când tot ce e în jur se învioară
Şi lumea se dezbracă de zăpezi,
Şi verdele iar dă pe dinafară,
De ce nu vrei şi tu să-nmugurezi?

Când împrejurul e schimbat la faţă
Şi păsările cântă în neştire,
De ce nu te trezeşti şi tu la viaţă
Şi viaţa să mi-o umpli de iubire?

Miresme, flori, zefiri mă înconjoară
Şi razele de soare nu-mi dau pace,
Dar cum să cred eu că e primăvară
Când sufletul ţi-e îngheţat şi tace?

Nu-i anotimp în stare să-nsenine
Inima mea, cât nu eşti lângă mine.



XLVII

Nu ştiu ce am iubit mai mult la tine:
Felul în care mă trezeai în zori,
Cu ochi zâmbind, în stare să-nsenine
Şi cea mai cenuşie zi cu nori…

Sau glasul tău, asemeni unui cântec,
Când mă chemai în dormitorul cald,
Cu dezmierdări prelungi, să te împântec
Şi-n mângâieri virgine să te scald…

Dar astăzi ştiu ce mult îmi este dor
De trupul tău, preaplin de poezie,
C-aş vrea iubirea să mi-o mai măsor,
Cu tine, şi în altă veşnicie.

Căci sufletu-mi îndrăgostit nu are
În veci de veci o altă alinare.



XLVIII

Îţi mulţumesc că vrei să te iubesc,
Îţi mulţumesc că vrei să fii a mea,
Dar nu pot fi atât de pământesc
Încât să te îngădui altcuiva.

Îţi mulţumesc pentru sărutul care
M-a scos din minţi şi printre sfinţi m-a dus
Şi vin mereu la tine cu o floare
Prin care-ţi spun tot ce-a rămas nespus.

Îţi mulţumesc că îmi rămâi aproape
Când tinereţea se îndepărtează,
Când pleoapele ni se lipesc de pleoape
Şi adormim într-o iubire trează.

Cum eu îţi mulţumesc pentru că eşti,
Cred că şi tu poţi să mă mulţumeşti.



IXL

Mi-ai apărut ca într-o aventură,
În noaptea dintre două sentimente;
Nici dragoste nu am simţit, nici ură
În primele îmbrăţişări latente.

Şi-a fost o noapte, una şi-ncă una,
Din lungul şir al nopţilor de mai,
Când florile de tei agaţă luna
Şi-nmiresmează clipele în rai.

Apoi, o zi veni, cu celelalte,
Din lungul şir de zile-al unei vieţi
Şi-am învăţat că nu există alte,
Alte iubiri, când a iubi înveţi.

De-atunci, eu, iată, te iubesc orbeşte,
Căci dragostea, în timp, nu scade. Creşte.



L

Eu am greşit, dar tu eşti vinovată
Că ochii tăi privirea mi-au răpit,
Când mi-ai ieşit în cale, prima dată
Şi ultima, când ai plecat subit.

N-am înţeles şi nu voi înţelege
Cum m-ai putut vrăji aşa uşor,
Că, peste noapte, devenisem rege
Ca să-i rămân iubirii cerşetor.

Deci n-am să vin să-ţi cer cândva iertare,
Dar pot ierta şi ultima ta vină,
Căci frumuseţea scoasă la vânzare
Îţi ia din farmec, taine şi lumină.

De mi-am pierdut, îmi recâştig privirea,
Dar tu, vândută, pierzi de tot iubirea.



LI

Ca un fluviu mi-ai curs printre degete,
Ca un râu, ca un val, ca o undă.
Înţelege-mă! Şi înţelege-te!
Întoarce-te măcar o secundă!

Dă-mi un strop, să mai sorb, o picătură
Din curgerea ta, de nestăvilit!
Misterioasă şi zveltă şi pură,
Fii iarăşi izvorul netăinuit!

Porneşte, apoi, din nou, către mare,
Dar curgi mai încet prin albia mea,
Zâmbind pe sub sălcii neplângătoare
Când, însetatul, din tine voi bea.

Misterioasă, şi pură, şi zveltă,
Eu mare-ţi voi fi, când tu vei fi deltă.



LII

Eu cred că Dumnezeu te-a preaiubit
Şi trupul ţi l-a modelat din stele,
Ca, ziua, să îmi fii de nezărit,
Iar noaptea să mă luminezi ca ele.

Nu ştiu o frumuseţe mai frumoasă
Ca frumuseţea ta, de nepătruns,
Să te privesc, privirea nu mă lasă,
Dar inima te vede, pe ascuns.

Ai chip de înger şi un trup de fată,
Privire blândă, glas dumnezeiesc,
Am mai iubit eu, însă niciodată
Nu voi iubi aşa cum te iubesc!

Te-ai întrupat din gânduri şi cerneală
Sau eşti chiar tu femeia ideală?



LIII

Cum ar putea iubirea mea să facă
Să mă iubeşti şi tu, cum te iubesc,
Dacă nu ştii ce-i dragostea şi dacă
Nu simţi fiorul ei dumnezeiesc?

Mereu mă-ndreaptă inima spre tine,
Mereu un gând mă-mpinge înapoi
Şi roiurile de simţiri sublime
Încremenesc în al gândirii roi.

Am înţeles că inima ţi-e seacă,
Iar suflet, dacă ai, e mult prea mic
Ca dragostea în el să mai încapă,
Iar tu, străină, să nu simţi nimic.

Căci singura, mărunta ta durere
E doar atunci când nu-ţi ofer plăcere!



LIV

Ce noapte întinsă! Pe cer, nici o stea!
Luna s-a dus, înghiţită de nori!
Tună şi fulgeră, în inima mea!
Apar primii stropi. Sunt lacrimi de dor!

Şi plouă ca-n filme, vechi, indiene,
Ca într-o floare cu doi grădinari;
Imaginez o mulţime de scene,
Dar în niciuna tu nu îmi apari.

Şi plouă întruna, peste ruine,
Pământul e ud, tristeţea e leoarcă,
Dumnezeu parcă ar plânge cu mine
Iubirea ce nu vrea să se-ntoarcă!

Rămân, deci, grădinarul fără floare,
Căci tu îl ai pe cel ce nu te are.



LV

Te-ai întrebat vreodată când şi unde,
Cum se-nfiripă marile iubiri?
Ce sacru foc în inimă pătrunde
Şi-ngheaţă cele mai fierbinţi simţiri?

Sau cine a iubit întâia oară?
Sau cine va fi ultimul iubit?
De ce plăcerea trebuie să doară?
De ce durerea n-are un sfârşit?

Ce fir subţire, nevăzut ne leagă
Aşa puternic şi aşa de strâns?
De ce nu poate mintea să-nţeleagă
Atâtea bucurii, atâta plâns?

Oricâte întrebări te mai cuprind,
Răspuns nu vei afla decât iubind!



LVI

Ne despărţim, dar mai rămânem încă
Uniţi în amintiri, în idealuri,
Aşa cum valul e legat de stâncă,
Dar despărţit mereu de alte valuri.

Ne despărţim şi nu-ţi găsesc vreo vină,
Nici eu nu mă consider vinovat,
Dar duci în beznă sfânta mea lumină,
Schimbând păcatul cu un alt păcat.

Ne despărţim şi nu ştim dacă doare
Doar clipa asta sau şi mai târziu,
Cunoaştem însă dubla vindecare:
Tu leac îmi eşti, eu doctor pot să-ţi fiu.

Ne despărţim şi parcă nu pot crede
Că nu mai eşti, când inima te vede!



LVII

Azi-noapte te-am visat întâia oară,
Veneai din vis, în visul meu, visând,
Mai mult femeie, mai puţin fecioară,
Şi îmi fierbeai dorinţele, pe rând.

Spuneai că visul meu se potriveşte
Cu visul tău şi mă cutreierai,
Şi poftele mi le-mplineai, orbeşte,
De parcă nu în vis eram, ci-n rai!

Cred c-am visat, o vreme, împreună,
Un mare vis, al unei mari iubiri,
Cum numai inimile pot să spună,
În zori, înlănţuite de-amintiri.

Şi-acum, dacă în visul meu eşti trează,
Nu mă trezi, cât inima visează!



LVIII

Mi-ai aruncat în faţă vorbe grele
Şi te-am rănit mereu cu vorbe-n vânt,
Fără să ştim ce-i scris până şi-n stele:
Iubirea are ultimul cuvânt!

Şi ai plecat, fără să-ntorci privirea,
Şi te-am privit, de parcă n-ai fi fost,
Nebănuind cât doare despărţirea
Iubirea când ne ştie pe de rost.

Nu voi porni în goană după tine,
Nici tu nu vrei să te întorci curând,
Dar nostalgia-n suflete când vine,
Iubirea are ultimul cuvânt.

Şi orice spui şi orice ai de gând,
Iubirea are ultimul cuvânt!



LIX

Mereu, dorinţe noi nasc cu duiumul,
Deşi, neîmplinite, cele vechi
Mai ard, învăluindu-mă în fumul
Atâtor imposibile perechi.

Am tot bătătorit vechi căi, ştiute
Numai de noi, prin verdele frunziş,
Sperând să îmi apară-n faţă, mute,
Imaginile tale, pe furiş.

Oricâte drumuri, însă, aş străbate
Şi-oricât singurătatea mi-aş toci-o,
În lumea lui „a fost, nu se mai poate”
Aud, la orice pas, câte-un „adio”.

Adio, însă, eu nu pot să-ţi spun
Nici când voi fi pe ultimul meu drum.



LX

Femeia vieţii mele e femeia,
A mea, a ta, a lui, a tuturor
Şi-a nimănui. Privirea ei e cheia,
Zâmbirea ei - cel mai ciudat zăvor.

Femeia care ne-a adus în lume
E tot femeia ce ne ţine-n ea,
Ea ştie răutatea s-o îmbune,
Urâtu-l ştie înfrumuseţa.

Nu voi putea trăi fără femeie,
Mereu de o femeie îmi e dor,
Iar dragostele nu se mai încheie
Până nu vin iubiri în locul lor.

Deci în femei îmi văd mereu femeia,
Cum într-un foc ai intui scânteia.



LXI

Indiferentă ca luna, cu ochi reci
Mă priveşti. Sau te-nvolburi ca spuma
De mare. Şi-n vuiet de valuri tot pleci.
Că sunt eu sau nu sunt, ţi-e totuna.

Toată zimţi, nu mai simţi. Nu te-ntristează
Nimic. Că spui adevărul sau minţi
Nu contează. În a vieţii amiază,
Eşti rece ca o chilie de sfinţi.

Ce fel de fiinţă, fără dorinţă,
Ai devenit? O silfidă? Un mit?
Prea mult adâncită-n obişnuinţă,
Tu nici nu trăieşti, tu nici n-ai murit.

Căci a trăi şi a muri se-nvaţă,
Mereu cu a iubirii carte-n faţă.



LXII

Ce faci când tună, când se înfurtună,
Când fulgeră iubirea ta dintâi?
Aştepţi să vină iarăşi vreme bună,
Sau pleci, deşi, cu inima, rămâi?

Ce faci când ei nimic nu îi mai place,
Dar se complace în lumeşti plăceri?
O-mpaci cu vorbe sau o laşi în pace,
Sau în singurătate taci şi speri?

Ce faci când pleacă, sau cu altul vine
Şi pângăresc lăcaşul vostru sfânt?
Le ieşi în faţă sau te-ascunzi în tine,
Sau te îngropi cu totul în cuvânt?

Dar ce te faci când nu şti ce să faci
Să nu sporeşti tu şirul de burlaci?



LXIII

Am fost prea ocupat cu universul,
Ca să-ţi mai scriu şi ţie câte-un rând,
Prea multe gânduri mi-a cerut şi versul,
Ca să-ţi mai fac şi ţie loc în gând.

Am vrut să înţeleg nemărginirea,
Dar, mărginit, vezi, nu am înţeles
Că singura nemargine-i iubirea,
Prin care intră toate, toate ies,

Şi că întregul univers e-n tine,
Şi că doar tu eşti universul meu,
Că doar privirea ta mai naşte rime,
Că zâmbetul e cel mai tare zeu.

Şi-acum, când, iată, înţeleg acestea,
Îmi pare că se termină povestea.



LXIV

De-atâtea ori o luăm pe arătură,
Cărarea strâmbă credem că e dreaptă,
Trădăm iubirea şi sporim în ură,
Prostia se pretinde înţeleaptă.

E arta îngropată în zorzoane,
Şi nedreptatea nu mai are capăt,
Siliţi, cei buni duc celor răi plocoane,
Şi adevărul e ţinut sub lacăt.

Să mai vorbeşti atunci despre onoare,
Despre virtuţi, talent, desăvârşire,
Când toate sunt călcate în picioare
De şarlatanii unşi cu nesimţire?

Aşa fiind, să mai iubeşti? Pe cine?
Când altfel eşti şi nimeni nu-i ca tine...



LXV

Am fost în preajma ta mereu un claun
Şi te-am distrat cu snoave – sumedenii,
În schimbul unor mici drăgălăşenii,
Cumplit de mici, dar după care scheaun.

Ţi-am fost mai credincios decât un câine
Şi, ca un câine, urma ţi-o luam,
De nelipsit la orişice bairam,
Mă-mbogăţeam cu amânări pe mâine.

Iar mâinele venea, cu altul însă,
Eu, măscăriciul, eram, poate, hâd,
De mine însumi când voiam să râd,
În dragostea mea mare şi neplânsă.

Azi, şi copiii îmi pot da povaţă:
Să nu mai fiu, în dragoste, paiaţă!



LXVI

Eu sunt timidul. Nu te deranjez
Nici cu privirea. Emoţionat,
De cum te văd, mă ia un tremurat
Şi mă învârt prin mine, delirez.

Mă bâlbâi, vorbe nu mai ştiu să leg,
Picioarele, pe loc, mi se înmoaie,
Dacă-ndrăznesc, simt că o fac de oaie,
Dau înapoi, şi parcă nu-s întreg.

Îmi iau curaj şi-alung, apoi, curajul,
Când văd că îmi arunci câte-o privire,
Nici în război nu e ca în iubire,
Când limba nu mai domină limbajul.

Vreau să te cuceresc, dar cel mai bine
Ar fi să lupt şi să mă-nving pe mine!



LXVII

Îmi spui că mă iubeşti, doar să mă ai
Rezervă de iubire şi plăcere,
Şi crezi că eu te cred, deşi nu-mi dai
Puţinul care inima îl cere.

De-ar fi aşa, aş vrea să-ţi fiu rezervă,
Să îţi descarci în mine tot năduful,
Căci dragostea mea, poate, se conservă
Cu of-urile tale şi cu uf-ul.

Dar vreau să mă iubeşti pe îndelete,
Fără rezerve, fără remuşcări,
Ca sufletu-mi din nou să se îmbete
Cu noi speranţe pentru noi cărări.

Îmi spui că mă iubeşti. Dar, dovedeşte!
Nu seacă balta, când în ea e peşte!



LXVIII

Adesea, mă-mbătam de fericire,
Vrăjit de dansul trupului tău gol,
Azi, cad în golul plin de neiubire
Şi nu mă mai îmbăt nici cu alco(o)l.

Dar vreau să beau, să uit că faci ocolul
Acestui gol şi, goală cum te ştiu,
Să nu mă ocoleşti când alcoolul
Face trecutul nostru tot mai viu!

Tu, care mi-ai umplut de viaţă viaţa,
De ce nu umpli azi şi golul ei?
Când brambura, pe străzi, te caut prin ceaţa
Şi pe al viitorului polei,

Adun în mine tot mai mult alco(o)l,
Dar nu pot umple marele tău gol.



LXIX

De când nu vrei să mă mai vezi, privirea
Te caută mai des şi-n orice loc
Şi mult mai însetată mi-e iubirea
Când îţi ascunzi lumina sub obroc.

Îmi pun în gând să-ţi ies mereu în cale,
Dar tu în calea fiecărui gând
Înalţi un monument de nepăsare
Şi baricade de tăceri crescând.

Doar cei ce se iubesc, să ştii, se ceartă
Şi se despart, însă rămân uniţi,
Apoi învaţă a iertării artă
Şi ies din despărţire primeniţi.

Deci, dacă rea mi te-a lăsat natura,
Iubirea mea sper să-ţi învingă ura.



LXX

Prea ai crescut, în ochii mei, înaltă,
Şi mult prea mic, în ochii tăi, devin,
Cum în oglinda unui ochi de baltă
Se stinge soarele câte puţin.

Prea ai intrat, în viaţa mea, sublimă,
Prea repede, din viaţa ta, m-ai scos,
Ca pe o floare ruptă din grădină
Şi aruncată, în oraş, pe jos.

Te prea gândesc şi prea mă doare gândul
Că nici acum nu ştiu ce ai de gând,
Când te înalţi spre soare,-nfăşurându-l,
Când mă umbreşti cu nepăsări crescând.

Te-am prea iubit şi, ştiu, e prea de tot
Să cred că mă iubeşti şi tu. Nu pot.



LXXI

Ce tânără, frumoasă şi înaltă
Erai, şi dansatoare din buric,
Cu aventuri în fiecare haltă
Şi-n gări vândută pe un whisky mic!

Ce trup aveai, închiriat cu ora,
Şi cum stăteau la coadă călători!
Grăbită să te dărui tuturora,
Îi şi uitai la trenul următor.

Dar nimeni n-o să uite, niciodată,
Buricul tău, dansând parcă vrăjit,
Şi fiecare te-ar mai vrea o dată
De-ai mai avea ceva de oferit.

Respinşi de timp, după atâţia ani,
Şi noi respingem ceea ce doream.



LXXII

Oare-am gustat prea mult din preapuţinul
Ce mi l-ai oferit întâmplător?
Sau prea puţin rămâne din preaplinul
Unui amor nebun, fulgerător?

Oricâte întrebări ai în iubire,
Răspuns doar în iubire poţi afla
Şi poate fi ca noaptea spre-nzorire,
Ca ziua care-ncepe-a înnopta.

Cu inima mereu închiriată,
Doar ţie, şi cu ochii rătăcind
În jurul trupului tău gol de fată,
Ca pe-un răspuns aş vrea să te cuprind.

Şi dacă gust mai mult decât oferi,
Mâine-mi să-mi dai restanţele de ieri!



LXXIII

Poate nu plac unor figuri rebele
Nici versul meu, nici frumuseţea ta,
Nici moda nouă, nici mai vechi modele
Prin care-ncerc să modelez o stea.

Dar nu prea ţin să-mbrac în haină nouă
Acele ziceri care s-au mai spus,
Cum nici pe trandafiri nu-i altă rouă
Şi nici mireasmă nouă n-au de sus.

Nici frumuseţea ta n-o dau cu fard,
De place tuturor ce-mi place mie,
E pentru că în sufletul meu ard
Lumi după lumi, nestins, ca o făclie.

Nici dragostea nu-i nouă şi nici veche,
Nici noi – perechea fără de pereche.



LXXIV

Nu ştiu de unde să te iau, femeie!
Tu-ntorci pe dos destine şi virtuţi!
Eşti când al vieţii lacăt, când o cheie!
Vindeci săraci şi sărăceşti avuţi!

Te-ntreci mereu pe tine-n frumuseţe,
Iar în ispite geamănă nu ai,
Că toţi bărbaţii-ar vrea să reînveţe
Păcatul izgonirilor din rai.

Te-aş zugrăvi-n culori fără de moarte,
Dacă aş fi un pictor cât de cât,
Tu însă eşti o artă între arte
De poţi iubi şi ceea ce ce-i urât!

Dar poate ştiu de unde să te iau:
De unde alţii lasă ce nu au.



LXXV

Când vei veni, voi fi precum o mare
Al cărei val se-ntoarce îndărăt,
Rănit de stânci şi fugărit de soare,
Ameninţat de geruri şi omăt.

Şi-o să-ţi ofer, la fel ca astăzi marea,
Întregul cer din care ai lipsit,
Cu perle-am să-ţi răscumpăr depărtarea
Care-n adâncuri prea m-a adâncit.

Şi vom urca spre soare, împreună,
Să devenim în calea lui un nor,
Aducător de ploi şi vreme bună
Şi de iubiri oricărui muritor.

Te-aştept să vii şi mă prefac în mare,
Să intri-n mine ca o alinare!



LXXVI

Eu nu sunt bun şi nu te fac mai bună
Dacă îţi spun că sunt doar un nebun,
Care îţi cântă prea ades în strună
Când îţi struneşti ispitele, duium.

Şi nu sunt bun, pentru nimic, în lume,
Nu duce lipsă lumea de nebuni,
Îndrăgostiţi de-un chip şi de un nume,
În care ei nu văd decât minuni.

Nebunul, însă, ştie ce e bine,
Chiar dacă binele, în el, e scrum,
Chiar dacă răutăţile din tine
Îl fac şi mai urât şi mai nebun!

Dar nu cumva chiar tu eşti cea nebună,
Că farmeci un aşa căzut din lună?



LXXVII

Nu ştiu de ce, mi-e inima cam proastă,
Că prost de-aş fi, nu te-aş iubi atât,
Nedat, sărutul prea îmi stă în coastă
Şi nerăbdarea mi-a ajuns la gât!

Când inima n-ascultă de poveţe,
Iar tu, cu reci ispite, o-nfierbinţi,
Cum ar putea doar mintea mea s-o-nveţe
Când ea n-ascultă de mulţimi de minţi?

Nu-i dascăl pentru inimi, nici iubirea
Nu poate s-o oprească din simţiri,
Căci în uniri ea simte despărţirea
Şi-n despărţire simte reuniri.

Dar ce zic eu, când cartea vieţii spune
Că inima-i izvor de-nţelepciune?



LXXVIII

De ce te vreau, când poate că vrea alta
Să îmi ofere ceea ce-mi refuzi,
Când plină de femei e astăzi halta,
În care trenul face un abuz ?

Să mă gândesc doar la plăceri uşoare
Mi-ar fi prea greu, când vreau să fii a mea;
Iar dacă eşti femeie-ntre fecioare,
Între femei eşti o fecioară rea!

De ce te vreau, când tu nu mă mai vrei,
Iar altele mă vor pe săturate,
De ce prefer în inimă scântei,
Când pot avea plăceri nemăsurate?

Nu ştiu de ce şi nu pot să-mi răspund,
Însă iubirea nu ţi-o mai ascund!



LXXIX

Când prea uşor, azi, te întinzi pe spate,
Când în simţiri devii tot mai uşoară,
Când unii te mai cumpără în rate,
Mie ce-mi vinzi, stimată domnişoară?

Când tineri încă te mai vor mireasă,
Când ai în fiecare ceas un mire,
Şi când te dai pentru un bon de masă,
Să te miri când mirii-or să se mire!

Când nu mai şti plăcerea ce hram poartă,
Când timpul peste chipul tău se lasă,
Când o să-mi baţi într-un târziu la poartă,
Să nu te miri că nu voi fi acasă!

Să nu te miri că eu voi fi mirat:
Cum am putut iubi, cum am uitat!



LXXX

Tu ai uitat, eu însă niciodată
Nu voi uita acele nopţi fierbinţi,
Când te aveam în mângâiere toată
Şi când plăcerea ne scotea din minţi.

Era şi noaptea-atunci mai înstelată
Şi zilele erau mult mai cuminţi
În aşteptarea trupului de fată
Şi-a dăruirii fără de arginţi.

Astăzi te am, dar prea răscumpărată
Şi-n mângâiere nu mă mai alinţi,
Te mint când spun că ai un trup de fată
Şi-aştept să-mi faci plăcerea când mă minţi.

Că ne minţim nu-i rău, cât face bine,
Dar cu minciuni iubirea nu se ţine!



LXXXI

De-aş fi bogat, cum n-a fost niciodată
Nici un nabab arab pe-acest pământ,
Mi-ai dărui, scump, trupul tău de fată
Sau sufletul, sau ambele, pe rând?

De-aş fi frumos, cum nimeni n-a fost încă,
Icoana frumuseţii-n veşnicii,
Mi-ai da iubirea ta cea mai adâncă
Sau cea mai ‘naltă dragoste-mi vei fi?

De-aş fi-nţelept, iar în înţelepciune
Mi-ar fi discipoli înţelepţi cărunţi,
Mi-ai asculta tu sfaturile bune
Sau tot imboldul inimii ţi-asculţi?

Cum nu-s bogat, frumos, nici înţelept,
Ce-i poţi răspunde leului din piept?



LXXXII

De ce eşti tu mai altfel decât alta
Şi nu pot în tablou să te-ncadrez?
Când te sculptez, mi se toceşte dalta
Şi-n versuri nu prea pot să te rimez.

Eşti oare tu femeia care-o caut
De mii de ani şi nu o mai găsesc?
Atunci de ce nici sunetul de flaut
Nu pot să îl răsun mai îngeresc?

De ce îmi ceri tutun doar şi răbdare,
Când îţi ofer mai mult decât îmi ceri?
De ce privirea ta îmbietoare
Ascunde tocmai calea spre plăceri?

Nu tu eşti altfel, eu sunt diferit
Din clipa-n care m-am îndrăgostit.



LXXXIII

Eu nu mai vreau nimic, căci în iubire
Dacă vrei totul, nu obţii nimic
Şi simţi în orice gând doar amăgire
Şi-ncărunţeşti mai rău ca un bunic.

De ce-aş mai vrea ceva ce nu se poate?
De ce-aş mai vrea să fiu cel mai iubit,
Când nu mai sunt iubiri adevărate,
Când eşti iubit atât cât ai plătit?

Ce să mai vreau, când tu nu mai oferi
Nici ce promiţi şi nici ce-ţi prisoseşte,
Când nici sărutul îndelung de ieri
Nu-l dai, în reluare, îngereşte?

Căzut în mine, iată, mă ridic
Şi-am iarăşi totul, căci nu vreau nimic!



LXXXIV

Eu m-aş iubi cu tine, zi şi noapte,
Până la moarte şi-aş muri iubind,
Fără-ntreruperi, în eternitate,
A ta preafrumuseţe răsărind!

Ţi-aş oferi plăceri nebănuite,
Pe cea mai ‘naltă culme de plăceri,
Cum n-au visat nici cele mai dorite
Femei de azi, de mâine sau de ieri!

Şi te-aş numi regină-ntre regine,
Şi te-aş aduce-n noul meu regat,
Să fii mai mare chiar peste virgine,
Aşa cum Dumnezeu mi te-a lăsat!

Dar, ca să fie totul cum doreşti,
N-ar trebui decât să mă iubeşti!



LXXXV

Sunt lacrimă-ntre zâmbetele voastre
Şi zâmbetul din lacrimi răsărit,
Sunt cântecul iubirilor albastre
Sunt şi tăcerea celui neiubit.

Călugăr al nuntirilor de astre
Şi păcătosul necăpătuit,
În năluciri din cele mai sihastre
Văd siluete de femei prin schit.

Şi fug după zâmbirea lor prin lume,
Şi mă întorc spăşit la mănăstire;
Fugind mereu de ispitiri nebune,
Nu pot să fug de propria-mi iubire.

Doar cine a iubit femeia ştie
Ce lacrimă e-ascunsă-n bucurie!



LXXXVI

Nu am crezut c-o să te am vreodată,
Nici n-am sperat să mă iubeşti cândva,
Dar azi, când simt cum mâna ta de fată
Îmi preamângâie pletele de nea,

Încep să cred că vârsta mea de aur
Şi tinereţea ta prea aiurită
Alcătuiesc cel mai de preţ tezaur
Ce vindecă o inimă rănită.

Şi-ncep să simt iubirea-n mângâiere
Şi dragostea venind încet, târziu,
Şi-n sacrul schimb de pofte şi plăcere
Mă simt mai tânăr, mai frumos, mai viu.

Mai bine mai târziu decât nicicând,
Spune proverbul, şi cu el mă-ncânt!



LXXXVII

Cu faţa ta aş sta mereu în faţă,
Ca pictorul cu cel mai bun model,
Când vine Dumnezeu şi îl învaţă
Să veşnicească ce făcuse El.

Cu faţa ta aş lumina la faţă
Lumina care lumea luminează,
Cu-a ta zâmbire aş trezi la viaţă
Lumi după lumi, să ţin iubirea trează.

Cu faţa ta eu aş ieşi în faţă,
Cum au ieşit creştinii, înainte,
Din catacombe, Domnul din morminte,
Şi celor morţi le-aş dărui iar viaţă.

Cum faţa ta mi-e-n faţă doar în minte,
Îţi scot în faţă chipul prin cuvinte.



LXXXVIII

Te-aştept pe o terasă, în cetate,
Cu o cafea şi-o paclă de tutun,
Şi stau cu ochii pe eternitate,
Tot repetând în gând ce vreau să-ţi spun.

Şi par bătrânul care-şi lasă marea
Când vrea o aventură pe uscat,
Şi simt cum mă prea roade întrebarea:
Dacă mai vii sau deja ai plecat.

Toţi cavalerii-n jur au curtezane
Frumoase-foc, că ard în nurii lor,
Doar eu, pe aşteptare, trag obloane
Şi-n întuneric, singur, ard de dor.

Însă când ard, eu fac în jur lumină,
Să vadă şi iubirea, şi să vină!



LXXXIX

De când n-am mai iubit nicio femeie
Am şi uitat că sunt bărbatul lor
Şi mi-e haremul gol ca o moschee
Cu minaretele arzând, de dor.

Averea mea şi faima sunt în van,
Cât nu mă-mbogăţeşte ce-i frumos
Şi par un eunuc, nu un sultan
Care-ntorcea ieri lumi cu susu-n jos.

Nu-mi plac nici înţelepţii, nici profeţii,
Deşertăciunea vreau să mi-o deşert,
Să redevin un rob al frumuseţii,
Robind femei şi-n veci să nu le iert.

Iar muezinul când va fi să sune
Fecioarele în jur să mi se-adune!



XC

De te-am uitat, e pentru că uitarea
E-n tandem cu-amintirea. Vechi surori,
Când una doarme, cealaltă simţirea
O leagănă ca pe-un copil din flori.

De m-ai uitat, e pentru că-n lumină
E un vârtej de umbre-ameţitor
Şi ochii lumii nu pot să reţină
O veche umbră dintr-un rece nor.

De ne-am uitat, să ne-amintim că încă
Trăim acelaşi timp, simţim la fel,
Şi ne-am zidit iubirile pe stâncă,
La adăpost de orice îndoieli.

Sperând că vei uita să mă mai uiţi,
O să îi scot uitării peri cărunţi!



XCI

Nu e iubirea ţinta vieţii mele,
Ci viaţa însăşi e iubirea mea.
Îndurerat sau fericit, sub stele,
Eu în iubire veşnic voi via.

Şi voi iubi ce nu iubeşte nimeni:
Mai mult decât femeia, gândul ei,
Mister ce mă-nsoţeşte pretutindeni
Şi totdeauna, lacăt fără chei.

Iubirea e cuvântul ce răsfaţă
Şi sufletul şi bogăţia firii,
Când ale lumii frumuseţi prind viaţă
Şi se unesc ca-n prima noapte mirii.

Nu e iubirea totul într-o viaţă,
Însă doar ea de moarte mă dezvaţă!



XCII

Vai, nu credeam că poţi să mă înşeli,
Când mi-ai jurat iubire, numai mie,
Cum însă preţ n-am pus pe îndoieli,
Doar eu plătesc, la suferinţi, chirie.

Am fost prea orb, prea-ndrăgostit, credul,
De nu m-am îndoit de jurăminte,
Sau ochii tăi nu m-au minţit destul,
De n-am ştiut că inima ta minte?

În ce să cred când nu mai cred nimic,
Dar nici nu pot iubirea să-mi ascund,
Când şi trădat, învins şi umilit,
Sunt nevoit noi amăgiri să-nfrunt?

Măcar acum, când vii să mă alinţi,
Voi ştii că mă iubeşti şi că mă minţi.



XCIII

Sunt ultimul amant din lumea asta,
Un gigolo pentru femei bogate,
Vă fac plăcerea, doar atât, şi basta,
Îmi iau spălătorie de păcate.

Sunt cel ce vă cunoaşte cel mai bine,
Leoaice-n pat şi pradă în afară,
Iscaţi războaie, duceţi în ruine
Şi faceţi pace cu duşmani de ţară.

Şi totuşi, voi, vai, eve izgonite,
Prin care lumea moare şi renaşte,
Veniţi mereu cu mult prea vii ispite
La îngerul ce nu vă recunoaşte.

Sunt ultimul amant care vă cere
Iubire pentru orişice plăcere.



XCIV

M-ai căutat în vis, azi-noapte, iară,
Era un vis din cele ce revin,
Cu înstelări, în fiecare vară
Şi se-mplinesc puţin câte puţin.

Erai atât de vie, de şarmantă,
Că ţi-am cerut, îngenuncheat ad-hoc,
Să-mi fii soţie, bonă sau amantă,
Sau, şi mai bine, toate la un loc.

Când m-am trezit, stimată domnişoară,
Cu frumuseţea ta de nedescris
Sub plapumă, de nesperat comoară,
Mi se părea că-ncepe un alt vis.

Te-mbrăţişez şi văd că eşti reală,
Deci tot un vis, cel împlinit, de-aseară!



XCV

Eu niciodată nu am înţeles
Ce se întâmplă astăzi în iubire,
De ce tocmai pe mine m-ai ales
Să fac din suferinţe fericire.

Nu văd, de frumuseţea ta orbit,
O altă frumuseţe mai frumoasă,
Şi ca şi cum chiar eu te-am zămislit,
Doar în iubirea ta mă simt acasă.

Oricât aş încerca să înţeleg,
Tot nu pricep cum poţi să fii atentă,
Cu un bărbat numai în ani întreg,
Când viaţa e cu el indiferentă.

Dar poate că iubirea ta e ură
Şi-o risipeşti mai bine-n aventură!



XCVI

Ai început să plângi? Sau plouă iar?
Se face întuneric în tăcere.
Octombrie, cel viu, din calendar,
Adună frunze moarte prin unghere.

Nu te mai caut şi nu te mai aştept.
Se face toamnă până şi-n cuvinte.
Târziul, liniştit şi înţelept,
La preadevreme încă ia aminte.

Nu mai veni, căci voi pleca şi eu.
Se face gol, în linişte, în lume.
E timpul tot mai greu, un minereu,
Iar veşnicia pare că apune.

Nu plânge! E destulă întristare
În frunzele căzute pe cărare!



XCVII

Îi sunt eu oare fiu lui Dumnezeu,
Când zilnic îmi fac plinul de păcate,
Iar carnea ta o dezgolesc mereu,
În gândurile mele-ncrucişate?

Am devenit, din rege, cerşetor,
Un biet călugăr fără mănăstire,
Mă rog doar ţie, poate scap de dor,
Şi numai ţie îţi cerşesc iubire.

Alungă-mă şi lasă-mă uitării!
Ajută-mă uitării să te dau!
Plătesc şi singur preţul închinării
La frumuseţi ce doar în clipă stau.

În miile de cruci cărate-n spate
E tot ce vreau şi văd că nu se poate!



XCVIII

Am şi uitat să merg singur pe stradă,
Simt că mă-mpiedic chiar de mine însumi,
Când toţi mă văd, ea nu vrea să mă vadă,
Mă înroşesc, mă ruşinez de plânsu-mi.

Ea însă e, la plânsul meu, imună,
Nu simte că eu sunt şi că voi fi
Îndrăgostitul brusc căzut din lună,
Nebunul care-nvaţă a iubi.

O caut cu privirea, sun la poartă,
Dar nimeni nu prea vrea să îmi răspundă,
Se pare că iubirea ei e moartă
Sau mi-o ascunde, să se dea rotundă.

Şi iar mă amăgesc că sunt frumos,
Că sunt iubit, dar totul e pe dos.



XCIX

Decât iubiri în van, mai bine-n birt,
În fum, cu votcă şi prostituate,
Cu nepăsarea de a fi, în flirt,
Să dai mereu tristeţile pe spate.

Să vezi, în spuma berii, o femeie
Cum se dezbracă de prejudecăţi
Şi cum, dansând pe mese, se descheie
La totul ei, vrând totul să-i arăţi.

Abia atunci poţi spune că trăieşti
Din plin, când plin e-n faţa ta paharul,
Iar graţiile toate, femeieşti,
Chiar şi virgine, nasc în tine harul.

Dar har de ai, nu-l risipi în bar,
Oricât ar fi amarul de amar!



C

Absenţa ta e astăzi mai prezentă
Decât prezenţa mea. Iar golul tău
Nu-l umple nici tristeţea, elocventă,
Nu-l umplu nici părerile de rău.

Nici pleoapele nu se lipesc de pleoape,
Oricum, un ochi mi-e pururea deschis,
Şi chiar şi orb, te văd îndeaproape
Cum umpli, rece, un întreg abis.

Absenţa ta e uneori ciudată,
Prea multe forme are şi culori,
Dar când formează trupul tău de fată
O-mbrăţişez de mii şi mii de ori.

Unind aşa, prezenţă cu absenţă,
Îi dau iubirii iarăşi consistenţă.



CI

De ce mă cauţi în cărţi, frumoasă fată,
Când ai în mine mii de biblioteci
De-nţelepciune şi iubirea toată?
Citeşte-mi gândul şi-ai să înţelegi!

De ce mă cauţi pierdută-n librărie,
Când ai putea în suflet să-mi citeşti?
Ţi l-am deschis ca pe o carte vie,
Cu cele mai de dragoste poveşti.

Nu vezi tu oare câtă frumuseţe
E în lectura unei vieţi în doi?
Citeşte-mi trupul, el o să te-nveţe
Cum să-mi întorci iubirea înapoi.

Iar când mă reciteşti, frumoasă fată,
Eu tinereţea-mi văd, reeditată.



CII

Sunt norocos, o, preafrumoasă fată,
Că, fără să te vreau, te-am întâlnit,
Pe strada unde dorul niciodată
Nu întâlneşte ce e mai dorit.

Sunt norocos. Pentru că eşti şi pentru
Că însăţi tu mi-ai devenit o stradă,
Un centru-al lumii, al iubirii centru,
O frumuseţe rară, în cascadă.

Dar, norocos, chiar de noroc mă tem
Şi ca pe-un dar prea scump, nemeritat,
Te-alung în gând, în inimă te chem,
Apoi mă pierd în tot ce-am câştigat.

Fiindcă iubirea, fără de noroc,
E ca scânteia, rece, fără foc!



CIII

Mă tem, iubito, că uitarea-şi lasă
Perdeaua grea, de ceaţă, între noi,
Iar lacrima, plecată de acasă,
Nu mai găseşte calea înapoi.

Se face frig, ca-ntr-un castel de gheaţă,
Singurătatea se tot dă cu fard,
Îngheaţă ce a fost fierbinte-n viaţă
Şi numai nostalgiile mai ard.

E timpul tot mai gol fără de tine,
Oricât vreau să-l îmbrac cu amintiri,
El vine, ia ce a adus cu sine
Şi pleacă amăgind alte iubiri.

Dar totul e la fel ca înainte,
Numai că altfel vede cel ce simte.



CIV

Că nu ne întâlnim prea des, e bine,
Un prea mult dulce lasă gust amar,
Noi, însă, ne vedem atât de rar,
Că revederea fără gust devine.

Şi n-avem timp, de noi, un ceas măcar,
De parcă timpul a intrat în sine
Şi ne-au rămas, din zile, prea puţine,
În cel mai de pe urmă calendar.

Dar poate că iubirea nici nu vine
Cu noi odată, fusul ei orar
E-n contratimp cu-al nostru minutar,
Cât nu o preţuim cum se cuvine.

Să ne vedem mai des? Doar dacă vii,
Cu timp, în timpul dat spre a iubi.



CV

De ziua ta, aş fi golit bazarul,
Să îţi aduc ce e mai scump în dar,
Dar în amar mi-am tot vărsat amarul
Că n-am decât o inimă, pe jar.

O inimă să-ţi dau? Când mii de inimi,
În jurul tău, îţi cântă „La mulţi ani!”,
Iar darul meu, şi jăruit şi minim,
Nu valorează, poate, niciun ban?

Eu însă n-am, nu ştiu un dar mai mare,
Decât să-ţi fiu şi dar şi dăruit,
Şi-oricât am ars, mă tot aprind, mai tare,
Când văd iubirea ta, în asfinţit.

De nu pui preţ pe inima mea arsă,
Iubire nu-i, iar lumea-i doar o farsă!



CVI

Tu, marginea nemărginirii mele,
Nemărginirea primei mari iubiri,
Tu, univers al meu, plin de durere,
Tu, stea a bucuriei, în priviri,

De ce nu eşti tu fata rea, banală,
Dintr-un oraş uitat, provincial,
Să mă aştepţi să vin din capitală,
Plin de dorinţe, plin de capital?

De ce nu eşti tu îngerul ce vine
Să-mi ceară să mă îngeresc şi eu?
De ce eşti tu enigmă pentru mine,
Când mi se-arată chiar şi Dumnezeu?

O, doamna mea, de ce nu mă alinţi,
Când vezi că sunt un demon printre sfinţi?



CVII

Eu ştiu că-n mine nu-i decât cuvânt,
Că-n tine doar pământul face roată,
Dar întruparea mea nu e de rând,
Ca lutul ars, din chipul tău de fată.

Oricât aş vrea să-mi fii asemeni, când
Eu ştiu că nu poţi fi asemănată,
Tu vei rămâne ochiul de pământ,
În care-mi oglindesc iubirea toată.

Vor trece mii de veacuri până când,
Din clipa asta binecuvântată,
Iubirea se va-ntoarce în cuvânt,
Spre-a fi, din nou, mai pură, întrupată.

Căci frumuseţea ta, cea de pământ,
Nu egalează frumuseţi de gând.



CVIII

Tu eşti cea mai frumoasă din parcare,
Dar hai să ne iubim pe-un mal de râu,
Să fie-aşa, ca o descătuşare,
Să dăm frâu liber marelui desfrâu!

Şi să vedem, în apa curgătoare,
Păcatul, înecat până la brâu,
Şi inocenţa-ntoarsă la izvoare,
Ca pâinea caldă într-un bob de grâu.

Ce poate fi mai de dorit sub soare,
Când soarele, el însuşi, e-n desfrâu,
Când apele fug toate către mare,
Spre a se-ntoarce în al nostru râu.

O, nu mai sta, frumoaso, în parcare,
Ci hai, prin veşnicie, la plimbare!



CIX

Cu tine, văd, că nu o scot la capăt,
Oricât am face, despre noi, vorbire,
Căci ori eşti mai închisă ca un lacăt,
Ori cheia mea-i străină,-n ruginire.

Dar prea frumoasă eşti, să te mai iert,
Urât îţi par, iar asta nu se iartă.
Cum frumuseţea naşte gând inert,
Doar în urât e gândul tău o artă.

Mai bine taci şi-ntoarce-mă pe dos,
Căci te-am întors pe mii şi mii de feţe,
Dar n-am găsit al minţii chip frumos
Şi nici înţelepciune-n frumuseţe.

Când vremea, ce desparte, ne adună,
De ce n-am sta, aiurea, împreună?



CX

Ce gând urât, femeie preafrumoasă,
Ţi-a pus bărbatul. Azi, în mintea lui,
Femei murdare fac curat în casă
Şi-atârnă sentimentele în cui.

Tu, însă, în gândirea ta aleasă,
Alegi un gând şi-ncerci să îl descui,
La ispitiri, răspunzi cu o grimasă,
Ca un străin în casa nimănui.

Când însăşi frumuseţea ta e-o casă,
Cu mici ferestre, ochii tăi căprui,
Şi negrul păr, acoperiş, se lasă
Pe zidurile albe, cu pistrui,

Mai poţi tu oare să te simţi acasă
În gândurile noastre prea hai-hui?



CXI

Iubirea e la fel ca o maree,
Pe iahtul visătorului de lux,
În flux ea îţi aduce o femeie
Şi ia numai veşminte în reflux.

Faţă în faţă, gol, doar cu femeia,
Goală, ca marea atârnând de munţi,
Te bucuri când începe odiseea,
Dar mii de iliade ai să-nfrunţi.

Te-ntrebi, apoi, unde s-a stins scânteia
Care-a aprins plăcerile de lux,
Dar urma pe nisip e tot aceea
Lăsată după ultimul reflux.

Femeia e la fel ca şi mareea,
Doar că-n reflux ea tinde către lux.



CXII

Mi-ai spus adio şi ai pus şi punct,
Dar după el urmează altă frază.
Eşti şefă în iubire! Eu, adjunct,
Te contrazic! Dar, parcă, mai contează?!

A fost prea mult sau prea a fost puţin?
Vreau doar să ştiu dacă a fost frumos,
Dacă mai pot în inimă să ţin
Întâiul sentiment, întors pe dos.

Am înţeles c-a fost o aventură,
Gramatical, n-a fost nici chiar atât.
Erai prea bună, însă, rea de gură,
Tăcerea ta îmi ţine de urât.

Dacă accepţi un sfat de la adjunct,
Mai pune două puncte după punct.



CXIII

O, de-aş putea să mi te scot din gând,
Cum vrea, azi, gândul. Să te dau afară
Din viaţa mea şi-n locul tău să strâng
Doar gândurile cele de ocară!

Să uit de mine însumi şi să mor
Cu tine-n gând, iar dincolo de moarte
Să-mi fii gândire, pare mai uşor
Decât, din gând, să te alung departe.

O, câte gânduri într-un gând încap!
Şi cât de viu e gândul, azi, în minte!
Gândind, nu am, de gânduri, cum să scap,
Oricât mi le-aş ascunde în cuvinte.

Când văd ce-i trece gândului prin gând,
Parcă te-aş vrea mai mult decât oricând!



CXIV

Sunt fericit! Sunt singur! Nu mă doare
Că eşti cu un mai tânăr, plin de bani!
Poţi fi cu şefi de stat, cu orişicare,
Oricum, tot eu sunt mai bogat. În ani!

Căci cine stă, în aur, să măsoare
Iubirea unei clipe de doi bani,
Când nesfârşirea înconjurătoare
O ai pe gratis, de atâţia ani?

În tinereţe, binefăcătoare
Aveam şi eu, dar nu la schimb, în bani,
Le tot binefăceam, pe fiecare,
Până am dat de tine, „opşpe ani”!

Binefăcută, dar reafăcătoare,
Tu le întreci pe toate. Asta doare!



CXV

Prea mult iubind, am consumat iubirea
Prea repede! Şi am ajuns la ură!
Pe ochi, acum, să nu-ţi văd strălucirea,
Îmi pun eşarfă şi căluş – în gură,

Prin vorbe să nu stric ce, în tăcere,
Am modelat în inima ta crudă,
Dacă aud, cumva, vreo foşneiere,
Când, surd, auzul nu vrea să audă.

Urăşte-mă şi tu şi, împreună,
Să terminăm şi ura, iar apoi,
Ca despărţiţii ce se readună,
Să-i dăm noii iubiri şi sensuri noi.

Căci orice lucru, prea trăit intens,
Îşi pierde din valoare şi din sens.



CXVI

Elevă prea cuminte şi atentă,
Nu vrei să ştii ce-i rău şi ce e bine,
Mereu eşti în iubire repetentă,
Repeţi cu alţii ce înveţi cu mine.

Nu înţeleg de ce mai vii la lecţii,
Când lecţii poţi să dai la orişicine,
Ştiu că-n zadar îţi tot fac obiecţii,
O lecţie ţi-ar prinde, însă, bine.

Ai absolvit, recent, a vieţii şcoală
Şi-acum, când ai atâtea şcoli în tine,
Eu nu-ţi pot umple mintea, când eşti goală,
Tu mi-o goleşti, când poftele-ţi sunt pline.

Mi-ai fost elevă, fii-mi şi profesoară,
Învaţă-mă ce ştiu pe dinafară!



CXVII

Îţi tot trimit, de ceva vreme, messuri,
Emoticoane şi te buzzui des,
Nu-mi pică fisa când îţi pică netul,
Sau poate că tu intri când eu ies.

Te simt online când eşti pe invizibil,
Îmi schimb şi poza de la avatar,
Mesajul de la status, incredibil!,
Nici nu-l citeşti, aşa offline îţi par.

Dacă mai ai ID-ul meu în listă,
Şi nu i-ai dat, până acum, ignore,
Dă-mi buzz măcar, când buzzul meu insistă,
Tăcerile să prindă iar sonor!

Mai dă-mi o şansă, dă-mi şi un webcam,
Măcar să văd ce nu mai pot să am!



CXVIII

Te-am aşteptat, o vară, pe terasă
Şi am băut aproape-un car cu bere,
Tu deveneai, în lipsă, mai frumoasă,
Eu îmbătam durerea cu durere.

Sperând că toamna are să te-aducă,
Foşneam din frunze şi din ploscă beam,
Pe străzile din urbea mea, năucă,
Eu, clar, numai pe tine te vedeam.

Când vinul roşu vine şi mă-ncinge
Şi iarna mă găseşte aşteptând,
Din cramă voi privi, pierdut, cum ninge,
Cum pleci aiurea, cum tot vii în gând.

Iubire, de mai prind o primăvară,
Mă-mbăt doar cu dulceaţa ta amară.



CXIX

Cum altfel să îţi spun decât frumoasă,
Când numele ce-l porţi a fost purtat
De o zeiţă, zână, sau crăiasă,
Sau de-o prinţesă dintr-un vechi regat?

Nu vreau să fii vedetă peste noapte,
Să-ţi faci din nume-n lume un renume,
Aceste glorii sunt născute moarte.
În tine, frumuseţi vor să se-nsume!

Rămâi studenta mea ambiţioasă,
Colega mea din anii tinereţii,
Căci nu prin nume astăzi eşti frumoasă,
Ci tu îi dai un nume frumuseţii.

Cum altfel să îţi spun decât frumoasă,
Când mi-eşti şi drum, şi dragoste, şi casă?



CXX

Când voi pleca în noaptea necuprinsă,
Unind, în mine, cele patru zări,
Îţi voi lăsa, în flacără nestinsă,
Iubirea, să răspundă la-ntrebări.

Când glasul tău mă va striga pe nume
Şi stea voi fi, pe bolta înstelată,
Îmi voi trimite razele spre lume,
Să mai mângâie trupul tău o dată.

Când ochii tăi şi-or aţinti privirea
Spre chipul ce-n privire a apus,
Lumina lor, sporindu-mi strălucirea,
Va lumina, întoarsă, lumile, de sus.

Când voi pleca…, dar n-o să plec niciunde.
Iubirea când m-arată, când m-ascunde.



CXXI

De când mi-ai dăruit plăcerea vieţii,
Sunt cerşetorul frumuseţii tale,
Mai pură decât roua dimineţii,
Tu-mi umpli ziua cu zâmbiri totale.

Şi dacă plouă, văd doar vreme bună,
Când e-nnorat, văd soarele pe cer,
Văd luna-n nopţi urâte, cu furtună,
Te văd oriunde şi oricând te cer.

Că eşti regină, n-am nici o-ndoială,
Că-s cerşetor, de frumuseţi, ştiu bine,
Dar ca să pun, la darul tău, egală
Ofranda mea, mă dărui tot, pe mine.

Te am, te simt şi totuşi te cerşesc!
Ce-nseamnă asta? Nu ştiu. Te iubesc?



CXXII

Azi vreau să beau, să uit de toţi, de toate,
De primele iubiri, de ultima,
De-atâtea frumuseţi închiriate
Lui „nu se poate” şi lui „nimenea”.

Nu e păcat să fii fără păcate,
Când păcătosul are tot ce vrea,
Iar tu, model, al tuturor, în toate,
Să n-ai nimic şi nici să poţi spera?

Minciunile, când sunt adevărate,
Şi când te minte însăşi mintea ta,
Când sufletul, sărac în lumi bogate,
În nimeni nu mai poate încăpea,

N-ai vrea să bei, cu mine, să uităm
Că mult prea drepţi în lumea strâmbă stăm?



CXXIII

Aş vrea să plec, să ies puţin afară,
Cum iese, mut, din scenă, un artist,
Să văd, în lumea care mă-nconjoară,
Cine se bucură şi cine-i trist.

Îmi voi fuma şi ultima ţigară,
Grăbit ca-ntârziatul navetist
Ce-nghesuie iubirile de-o vară
Într-un bagaj, de toamnă, optimist.

Tu vei rămâne în autogară,
Nu poţi veni cu mine, dar insist
Să scoţi ce-ai înăuntru în afară,
Să văd dacă mă bucur sau mă-ntrist.

Când, însă, voi ieşi de tot din mine
Voi ştii cine-mi vrea rău şi cine bine.



CXXIV

Mă pierde lumea, mă câştigă cerul,
Îmi voi juca şi cel din urmă rol,
Mă poţi înlocui, ştiu, cu eterul
Pe care îl respiri, de-acum, în gol.

Am tot sfidat, din umbră, efemerul,
Eternului i-am dat mereu ocol,
Deci n-o să-mpart cu nimeni eşichierul
Iubirii, când iubiri mă înconjor.

Voi împăca şi laicii şi clerul,
Zâmbirea ta cu lacrima de dor,
În gândul tău îmi voi clădi imperiul
În care voi trăi după ce mor.

Tu, însă, dacă speri în înviere,
Mai pune în iubire ceva miere.



CXXV

De ce nu vrei să dai un semn de viaţă,
De ură, de iubire sau măcar
Să umpli cu surâsul tău de gheaţă
Adâncul unui rest de calendar?

Trăim în lumi opuse, paralele,
Sau în afara orişicărei lumi?
Eu am rămas un cerşetor de stele,
Tu – înstelarea marilor genuni.

Nu te mai bucuri, nici nu te mai doare,
Nici nu trăieşti şi nici nu ai murit,
Nu se întâmplă nici o întâmplare,
Parcă şi timpul e încremenit.

Nu e nimic, dacă iubire nu-i!
Deci, dă-mi un semn sau lasă-mi urma lui!



CXXVI

Şi cerul plânge. Lacrimi mari şi dese
Ţi se preling prin părul ud şi greu,
Pe sânii goi, pe trupul gol, pe fese,
Te îmbăiezi în lacrimă de zeu.

Plâng îngerii, cu lacrimi mari şi grele,
Poate că plânge însuşi Dumnezeu,
C-a izgonit, din raiul său, din stele,
Aşa o frumuseţe,-n raiul meu.

Pământul plânge, lacrimi de izvoare
Spală întruna trupul tău pierdut,
Că frumuseţe asemănătoare
Din al său pântec nu s-a mai născut.

Plâng toţi, de dor, eu plâng de bucurie,
Căci ce pierdură ei îmi dărui mie.



CXXVII

stăteam în faţă la selgros eliza
c-un trandafir albastru cumpărat
de la o florăreasă din ibiza
venită cu flori proaspete-n oraş

te-am aşteptat ore în şir în faţă
ca un nebun îndrăgostit ce sunt
cei ce intrau credeau că-s o paiaţă
cei ce ieşeau - un amorez mărunt

şi-ntr-un târziu cu cărucioare pline
ai apărut alături de-un bărbat
necunoscut şi ai uitat de mine
şi chiar şi eu de mine am uitat

dar am rămas c-un trandafir albastru
să-nmiresmez al dragostei dezastru



CXXVIII

Vai, celor care nu văd frumuseţea,
Dar vai şi celor ce o urâţesc!
Cât de bătrână le e tinereţea
Când şi bătrânii par că-ntineresc!

Vai, celor care nu mai simt iubirea,
Dar vai şi celor ce o amăgesc!
Cât de bolnavă le e vieţuirea
Când şi bolnavii par că mai zâmbesc!

Vai, celor care-n adevăr, virtute
Azi nu mai cred, dar vai dacă le-ascund!
Cât de pustii li-s zilele pierdute
Când şi pustiul pare mai fecund!

Tu roagă, deci, virtutea să te-nveţe:
Iubire, adevăr şi frumuseţe!



CXXIX

M-am îmbătat gândindu-mă la tine,
Că doar aşa pot înţelege cât
Îmi eşti lumină în întunecime
Şi câtă frumuseţe în urât.

Când mi-ai lăsat, cu un sărut, o rană,
Când cu zâmbirea răni mi-ai adâncit,
Nu am ştiut că tu nu bagi în seamă
Nici leacul, nici pe cel nelecuit.

Iar dacă beau te văd şi mai frumoasă,
Dar în durere-s mai îndurerat,
Că nu poţi fi acasă nici acasă
Şi pleci când vii şi vii când ai plecat.

De ce, frumoaso, beat, te preazăresc,
Şi nu te mai găsesc când mă trezesc?



CXXX

Şi m-ai uitat, aşa cum uiţi o plasă
Cu lucruri inutile-ntr-un vagon,
Şi m-a găsit o altă preafrumoasă,
În drumul către casă, ca baston.

Şi-am mers cu ea, cam un amar de vreme,
Am sprijinit-o-n suflet şi în trup,
Până şi ei i se făcuse lene
De dragoste, şi trebuia s-o rup.

De-atunci îmi caut o altă preafrumoasă,
Ca să mă uite când e preafrumos,
De-aceea nu-s, dacă mă caut, acasă,
De aceea-i şi iubirea mea pe dos.

Căci preafrumoasă nu e pentru mine
De când mă uiţi, dar nu şi eu pe tine.



CXXXI

De ce te vreau, când nu mă vrei, când altul,
Fără să vrea, primeşte ce oferi?
De ce coboară în abis înaltul?
De ce e mâinele mereu în ieri?

De ce sunt orb, când ochii tăi vorbesc
Altor priviri, de altă aventură?
De ce e gândul meu împărătesc,
Când slugile din gândul tău mă fură?

De ce mai sper, când îmi ucizi speranţa?
De ce sunt pustiit, dar nu pustiu?
De ce înclini cu ura ta balanţa
Spre o iubire-n care n-o să fiu?

De ce nu vrei măcar să mă împaci
Cu gândul meu, cu mine? De ce taci?



CXXXII

Când te-am sunat, într-un târziu de noapte
Şi mi-ai răspuns cu gemete obscene,
Părea o înscenare, de departe,
Cu un scenariu prea fără de scene.

Aveai prea multe lipsuri în regie,
Decoruri mult prea pline cu tăceri,
Ca să mă faci gelos cu vreo orgie
De sex sălbatic, fără parteneri.

Credeai că o să cred în ce aud,
Când nici ce văd nu-mi pare de crezare,
Te-ai vrut regizor, însă unul crud,
Al unui film fără piper şi sare.

De-aceea-ţi spun, ca simplu cinefil:
Înşeală-mă, de vrei, dar mai cu stil!



CXXXIII

Când simt cum te mângâie alte mâini
Şi altor buze buzele-ţi oferi,
Când sânii ţi-i frământă ca pe pâini
Un alt nebun, orbit de-alte plăceri,

Când simt că-n sufletul tău mic pătrunde
Un mare bădăran şi un ateu,
Nici Dumnezeu nu mi-ar putea răspunde
Dacă eşti coasta mea din pieptul meu.

Când simt că totul nu-i decât simţire
Şi nu mai simţi nimic în faţa mea,
Mă-ntreb dacă există-n vreo iubire
Mai mare nesimţire ca a ta.

Când simt că nu-mi pot stăpâni simţirea,
Din simţurile toate storc iubirea!



CXXXIV

Mă-ntreb, în zori, la răsărit de soare,
Dacă iubirea are răsărit,
Şi dacă e, cum ştiu, nemuritoare,
De ce pe jumătate a murit.

Mă-ntreb şi ziua, în amiaza mare,
Dacă iubirea e lumină, sus,
De ce s-a stins ca un apus de soare,
Dacă e soare fără de apus.

Şi mă întreb şi-n marea înserare,
Dacă iubirea are steaua ei,
Cum aş putea s-o reaprind eu oare,
Doar din cenuşa unei reci scântei,

Dacă şi stelele din veşnicii
Pier în lumina zorilor de zi.



CXXXV

Mă joc, iubind. Jucându-mă, iau foc
De la scânteia care s-a aprins
Pe buze mirosind a busuioc
Şi vâlvătaie-n suflet s-a întins.

În flacăra ce urcă tot mai sus,
Ard gânduri negre, rele ard şi vicii,
Iar binele, mai pur, mai de nespus,
Irumpe ca un foc de artificii.

În jar mocnit şi-n spuză de dureri
Ard cei ce n-au iubit şi nu iubesc,
Cei care vor putere şi averi
Şi, de puteri sleiţi, în foc sfârşesc.

După cum vezi, iubirea, şi în joacă,
Poate mai mult ca regii toţi să facă!



CXXXVI

Nu voi pleca nicicând de lângă tine,
Chiar dacă tu, iubito, vei pleca,
În gândul tău mă voi ascunde bine,
Ca să mă vezi când nu te pot vedea.

Nu voi cădea vreodată în uitare,
Chiar dacă tu uitării îi cedezi,
Mă voi înfăţişa în fiecare,
Ca să te văd când nu poţi să mă vezi.

Şi n-o să cred în nicio despărţire,
Chiar dacă moartea ne va despărţi,
Eu îţi voi da şi-n moarte întâlnire,
Ca să ne revedem în veşnicii.

Iubirea, ridicată la putere,
E-n viaţă tot şi-n moarte înviere!



CXXXVII

Eu pentru tine nu mai sunt decât
O înscenare fără precedent,
Un card care îţi ţine de urât
Şi umilirea ultimului cent.

Tu pentru mine nu mai eşti decât
O nălucire de adolescent,
Un vis frumos, însă visat urât,
O întâmplare fără happy-end.

Dar mi se pare mult chiar şi atât,
Eşti prea frumoasă, ai prea mult talent,
Şi prea bogată, când un amărât
Îţi cere restul unui sentiment.

Cum oare-am rezistat atâţia ani,
Când eu voiam iubire iar tu bani?



CXXXVIII

Şi mi-am întins paltonul pe zăpadă,
Şi pe palton ne-am aşezat cuminţi,
Cu trupurile goale şi fierbinţi,
Îmbrăţişate-n albă acoladă.

Şi fulgii mici şi mari ca nişte sfinţi
Se minunau de ce puteau să vadă,
Ningea în jur un altfel de zăpadă,
Parcă de aur alb şi de arginţi.

Şi timpul tot voia în loc să şadă,
Să vadă cum ne tot ieşim din minţi
Să împlinim cele mai tari dorinţi
Din lumea îngropată sub zăpadă.

Vor spune unii că eu mint, că minţi,
Dar dragostea şi azi e o dovadă.



CXXXIX

Spuneam poveşti şi ascultai cuminte
Ca un copil ’nainte de culcare,
Când şarpele, trezit să te alinte,
Se îndreptă în semn de exclamare!

Atunci m-ai sărutat întâia oară,
Pe jumătate doar. Un telefon
A întrerupt plăcerea princiară
Iar şarpele s-a şerpuit spre somn

Şi, îndoit, în semn de întrebare,
Fără răspuns, nu poate fi trezit,
De-aceea-mi pun protezele dentare,
Pastilele deja le-am înghiţit,

Şi cu dorinţa astfel întreită
O să te fac, cu limba, fericită!



CXL

Durerea mea nu poate să te doară,
De-atâtea ori în gând m-ai răstignit,
Încât şi-acum, a treisprezecea oară,
Mă rog, ai milă de cel umilit.

Parcă mi-aş fi eu mie o povară,
Atâta suferinţă am dospit,
Că mi-aş împinge sufletul afară
De nu aş pierde tot ce am iubit.

Te-ai dovedit mai rea decât o fiară,
Deşi ca pe un înger te-am privit,
M-ai ars pe rug în fiecare seară
Şi-n fiecare zi m-ai otrăvit.

Durerea însă n-ar putea să moară,
Că ea trăieşte din ce a murit.



CXLI

Eşti mai frumoasă ca în evul mediu
Şi ai un aer de antichitate,
Privirea ta mă ţine sub asediu
Încă din epoci de demult uitate.

Războaiele iscate pentru tine
Nu au adus a sufletului pace,
Slăvită ca regină-ntre regine,
Tu singură poţi face şi desface.

Subjugi cu frumuseţea ta externă
Şi cu gândirea ta intuitivă,
Devii tot mai cochetă, mai modernă,
Însă rămâi în pofte primitivă.

Te cuibăreşti în inimi şi-n palate
Şi-nvârţi pe după deget şefi de state.



CXLII

Tu ai dreptate chiar şi dacă n-ai,
Eşti pură, dar şi plină de păcate,
Când te deschizi precum un evantai
Îmi dai puteri să pot ce nu se poate.

Mă părăseşti, te-ntorci şi iarăşi pleci,
Mă uiţi mereu şi îţi aduci aminte,
Eu trebuie să fiu în douăzeci
Şi patru ore singur şi cuminte.

Mă şi iubeşti, mă şi urăşti puţin
Şi mă domini, te laşi şi dominată,
Când te ador, mă faci să mă închin,
Iar când mă vrei, puterea o ai toată.

Tu poţi să fii şi peste lumi stăpână,
Dar nimeni n-ar putea să te supună.



CXLIII

Azi sunt bolnav, iubito, iau pastile
Şi stau în pat, cu ochii în tavan,
Par troienit de îngeri, momentan,
Şi de zăpada ultimelor zile.

Şi parcă văd, pe un imens ecran,
Cum fete mari mă-ngroapă în zambile
Şi în miresme şi-n zâmbiri subtile
Împrăştiate-n lume, ca balsam.

Cum albă, viaţa mea, cu negre file,
Mi-o răsfoiesc ca pe-un imens roman,
Scris în harem de un bătrân sultan,
În amintirea marilor idile.

Parcă-am murit de când nu te mai am,
Dar văd în moartea morţii un bairam.



CXLIV

De câte ori ţi-am dovedit iubirea,
De câte ori, buchete mari de flori
Ţi-au bucurat cu roua lor privirea
Întoarsă către mine… rareori!

De câte ori mi-ai văduvit simţirea,
De câte ori, comoară-ntre comori,
Ţi-ai risipit aiurea strălucirea
Ascunsă mie… de atâtea ori!

De câte ori nu am visat unirea,
De câte ori, descătuşaţi fiori
N-au împletit cu visul meu trezirea,
Când mă rugam să vii… de mii de ori!

De câte ori voi mai trăi iubirea?
De câte ori voi mai muri de dor?



CXLV

Eu pot şi timpul să îl ţin în loc
Şi anii să-i întorc la douăzeci,
Pot arde veacuri în al clipei foc,
Dar nu te pot opri când vrei să pleci.

Pot aduna un univers întreg
În ochii tăi şi în zâmbirea ta,
De mine însumi pot să mă dezleg,
Dar nu mă pot de tine dezlega.

Mă ţin de umbra ta din răsputeri,
Dar n-am putere umbră să-ţi devin
Şi nu pot să primesc din ce-mi oferi
Decât puterea-n care mă mai ţin.

De ce iubirea-mi dă putere mie,
Când ţie-ţi dă atotputernicie?



CXLVI

De ce sunt orb doar când te văd pe tine
Şi-ncep să văd când sunt însingurat?
De ce în răutatea ta mi-e bine
Şi-atât de rău când bine m-ai lăsat?

De ce mă poartă gândul către tine,
Când tu m-ai scos definitiv din gând?
De ce îmi sunt speranţele virgine,
Când disperarea-i târfă prea de rând?

De ce te vreau, din toate, doar pe tine,
Când celelalte poate că mă vor?
De ce aştept doar ceea ce nu vine,
Când, nedorit, vine mereu un dor?

De ce nu pot să-mi stăpânesc simţirea,
Când tu, străină, îmi domini iubirea?



CXLVII

Când ţi se face dor de-o mângâiere
Şi nu te mai mângâie decât vântul,
Când doar o-mbrăţişare ai mai cere
Şi-n braţe te-ar lua numai pământul,

Când vrei să ai pe cineva aproape
Şi te apropii tot mai mult de foc,
Când vrei de lacrimi inima să scape
Şi doar în ape ţi se face loc,

E vremea să te-ntorci în elemente,
În tine însuţi, cel nemărginit,
Să dai uitării gând şi sentimente,
Iubirii – vamă tot ce ai iubit.

Şi-n locul tău va fi un loc de veci,
Un gol fierbinte-n vânturile reci.



CXLVIII

Poţi construi oraşe-n lumea toată,
Poţi înălţa o lume, într-o clipă,
Dar nu poţi face inima să bată:
Iubirea singură se înfiripă!

Poţi stăpâni popoare, continente,
Poţi domina întregul, nesfârşirea,
Dar n-ai să poţi să vindeci sentimente:
E prea stăpână însăşi preaiubirea!

Poţi face întuneric şi lumină,
Poţi naşte şi ucide prin cuvinte,
Dar nu poţi face morţii să revină:
Numai iubirea trece de morminte!

Şi poţi trăi-n trecut şi-n viitor,
Dar mori mereu în marele tău dor!



CXLIX

Puţină fericire e-n iubire,
Însă mai multă nu îţi poate da
Nici gloria bogată-n strălucire,
Nici preasăracă bogăţia ta.

Şi pentru-acest puţin tot mai puţin,
Pe care timpul îl împuţinează,
Dai tot ce ai în suflet mai sublim
Şi tot ce-n trup ai astăzi mai de vază.

Dai totul doar pentru a fi pe plac
Şi într-o zi puţinul se termină,
Se cască golul, simţurile tac
Şi gândul se întunecă-n lumină.

E prea puţin un strop de fericire,
Dar fără el iubirea nu-i iubire!



CL

Nu cred că ochii-s ochi spre a vedea
Tot ce-i frumos în lume şi ce nu-i,
Când eu o văd în toate doar pe ea
Şi lumea toată-n ochii ei căprui.

Dar nici nu e în lume frumuseţe,
Mai orbitoare, plină de mister,
Când ochii vor cu ochii să se-nveţe
Şi ne-ncetat privirile îşi cer.

Poate că ochii au numai privire,
Sau poate că, privindu-te, te mint,
Poate că ei văd numai în iubire
Şi-s orbi în al iubirii labirint.

Nu cred că ochii-s ochi spre a vedea,
Când ce-i frumos eu văd cu inima.



CLI

Eu te-am chemat în fiecare clipă
Şi-n fiecare loc te-am aşteptat,
Ţi-am dat şi timp şi spaţiu, în risipă,
Iar tu ai risipit tot ce ţi-am dat.

Mi-ai văduvit şi mica bucurie
De-a aştepta ceva neaşteptat,
De a chema prezenţa ta târzie
Şi, fără să mai vii, ai şi plecat.

Nu te mai chem, de azi, în lumea vie,
Nu mai veni, în lumea dintre noi
E lumea care aş fi vrut să fie
După sfârşitul lumii de apoi.

Dar lumile, oricare ar fi ele,
Fără iubire, sunt numai durere.



CLII

Când un surâs ajunge să te bucuri
Şi un sărut te face fericit,
Când zboară iar prin sufletul tău fluturi
Şi dorul lasă iarăşi de dorit,

Când nu mai ştii în care lumi trăieşti,
Deşi în toate-ţi pare c-ai trăit,
Când vrei să fii iubit, însă cerşeşti
Un început de dragoste sfârşit,

Când gândul, obosit să mai gândească,
Îngăduie iar minţii să te mintă,
Când porţi pe vechiul chip o nouă mască,
Pe care alte măşti n-o mai alintă,

Oare nu eşti un biet îndrăgostit,
De care timpul s-a cam plictisit?



CLIII

Grăbit mă poartă către tine gândul
Şi inima spre tine dă năvală,
Ea care e fugită de la şcoală
Dă lecţii aspre gândului, urmându-l.

Iar gândul o ascultă cu sfială
Şi-o face-ascultătoare când cuvântul,
Nemărginitul spaţiu mărginindu-l,
Scoate iubirea noastră la iveală.

Dar inima şi gândul şi cuvântul
Vor ţie să îţi ceară ţie socoteală,
Iubirea mea fugită de la şcoală,
Cu preatârziul lumii şi nicicândul.

De ce eşti tu în năluciri reală
Şi o nălucă-n lumea prea banală?



CLIV

Sunt vinovat că te iubesc, deci ştiu
Că astfel ura ţi-e îndreptăţită,
Păcatul tău e însă mult mai viu
Prin ducerile tale în ispită.

De ce adaugi păcatului păcate,
Cu ura picurată în priviri,
Cu vorbele aiurea aruncate,
Când vina e a ta, de ce te miri?

N-ai cum să ştii pe cine ispiteşti,
Dar când chiar tu eşti dusă în ispită,
Eşti vinovată oare că iubeşti
Sau eşti de vina toată absolvită?

Deci, draga mea, eu nu te mai acuz,
Dar lasă-mă, iubind, să fac abuz!




CLV

De-ar fi s-adun iubirile mărunte,
Plăcerile trupeşti ce m-au sedus,
Aş înălţa, din pătimiri, un munte
Şi le-aş privi, ca răstignit, de sus.

Dar marile iubiri, azi tot mai rare,
Adânci asemenei marilor genuni,
Mi-au fost, şi în cădere, înălţare,
O sumă de dureri şi de minuni.

De-ar fi s-adun iubirile-n iubire
Şi cu un dor nestins să le măsor,
Doar chipul tău mi s-ar ivi-n privire,
Iar tu ai fi deasupra tuturor.

E-n dor atâta vis şi adorare
Că doar iubirea poate să-l măsoare!



CLVI

Din zi în zi, te faci tot mai frumoasă
Şi tot mai mult pe inimă stăpână,
Deşi mai rea şi-n vicii mai acasă,
Spre tine doruri vechi şi noi mă mână.

Degeaba însă vin cu tot alaiul
De sentimente reîmprospătate,
Tu izgoneşti mereu din mine raiul
Şi-mi laşi doar veacul de singurătate,

Că Dumnezeu, privindu-ne, ar spune:
„O dragoste aşa capricioasă
Nu poate fi un început de lume”
Şi ne-ar întoarce în pământ, acasă

Sau ne-ar aprinde ca pe două stele,
Unite doar de bezna dintre ele.