Când răsăritul lumii ești tu
Pe Nicolae Silade, poet și jurnalist lugojean, directorul săptămânalului Actualitatea și al revistei Actualitatea literară, l-am citit cu plăcere ori de câte ori îi descopeream poeziile publicate în cele mai cunoscute reviste literare la nivel naţional, dar mai ales în Cafeneaua literară, revista care i-a oferit „Premiul pentru poezie“, pentru anul 2020.
Îmi amintesc că de fiecare dată rămâneam cu senzaţia că am citit prea puţin, ca şi cum dintr-un film bun vezi câteva imagini scurte, puternice, dezvăluind o lume al cărei ecou nu apuci să-l auzi.
Iată că de data aceasta am avut bucuria să citesc unul dintre volumele sale de anvergură, apărut în 2020, la Editura Brumar. Este vorba de everest, o carte care m-a surprins în mod plăcut prin prospeţimea şi originalitatea poemelor care curg în albii largi, neîngrădite, ca şi cum nu s-ar putea isprăvi vreodată, ca o lavă care te poartă „spre o de neînchipuit frumuseţe“.
Fiecare poem este asemenea unui un afluent care duce cu el necontenita mişcare a lumii, împreună cu frumuseţea contemplării şi a înţelegerii ei.
Să cuprinzi cu mintea, cu inima şi sufletul tot ceea ce este de cuprins, şi poate mai mult decât atât, „să înţelegi numai tu ce nu înţelege nimeni“, să priveşti râul, să-i asculţi curgerea până când realizezi că toate curg asemenea lui, sunt, fără îndoială, exerciţii de identificare lăuntrică, de recuperare a unor experienţe trăite sau imaginate, de fapt, o întoarcere în sine, o întâlnire cu Dumnezeu:
„nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucereşti/ everestul dinlăuntrul tău ca să fii şi începi să fii când începi să înţelegi/ şi începutul tău e chiar începutul lumii şi e ca o primăvară care vine/ pentru prima oară în lumea aceasta împietrită în care tu eşti mişcarea/ în lumea aceasta în mişcare în care stai împietrit ca statuia lui mihai eminescu“. (everest)
Se observă o contemplare vie şi nu una pasivă în poezia lui Nicolae Silade, dar şi un mod de a gândi şi a trăi care pune în mişcare toate resorturile interioare, astfel încât să nu se piardă nimic, pentru că nimic în lume nu este mărunt sau nesemnificativ.
Multe imagini ne conduc către o lume păstrată doar în sufletul celor care opun rezistenţă schimbărilor cu orice preţ. E „dureros de frumos să-ţi aminteşti despre o viaţă care a fost“, „când toată lumea era frumoasă şi bună“, spune poetul cu o directeţe distinctă, eliberatoare:
„(...) sunt atât de multe de amintit atât de/ multe de povestit că îmi vine să spun ca odysseas elytis nostalgia să aibă trup şi să o împing/ pe fereastră afară să frâng ceea ce nu se poate da pentru că e atât de/ dureros de frumos să-ţi aminteşti despre o viaţă care a fost în timp/ ce trăieşti altă viaţă o viaţă care se transformă încet încet în tablou în/ poezie (...)“. (ghetsimani)
Muntele, pădurea, marea cea mare, izvoarele, iarba şi păsările, soarele care răsare din toate („şi toate răsar pentru el“), mânăstiri, împăraţi şi imperii, ierni fabuloase ca în copilărie, liniştea de la Prislop în preajma chiliei Sfântului Ioan, cu „neştiut de grelele sale osteneli“, „pădurea aurie a lui robert frost“, tinerii rockeri motociclişti, greierii şi ac/dc cântând în noapte... sunt secvenţe privite cu ochiul atent al celui care este născut şi înzestrat să contemple, să cuprindă şi să transforme toate acestea în poezie vie:
„(...) să ieşi singur din/ singurătatea ta. să intri în singurătatea lui dumnezeu. strălucitoare. să vezi/ ceea ce vede doar el. să te bucuri de ceea ce vezi. acolo unde nimeni nu/ mai vede nimic iubirea care mişcă sori şi stele da. să fii acolo unde e totul./ unde totul e să fii. pe acoperişul lumii. şi lumea de jos şi lumea de sus să/ fie o singură lume. şi să fie o întindere albă. o nesfârşită întindere. peste/ care doar urmele paşilor tăi să se vadă. urmele paşilor tăi către tine însuţi“. (zăpezile de la stâna de vale)
„să fii înlăuntrul tău cu toată fiinţa ta“ este tema care trece prin corpul poemelor din volumul everest, potenţată permanent de o formulă poetică spectaculoasă, de largheţea, cuprinderea, lejeritatea şi spaţiile de desfăşurare care nu au piedici, doar drumuri deschise şi nesfârşite zări.
Poemele curg unele din altele într-o ţesătură lirică densă, căreia nu îi vezi marginile, care nu te obligă să-i pipăi nodurile, şi al cărei fir scânteietor deschide paliere de lectură multiple:
„printre perdelele întredeschise privesc cum ninge ca în copilărie când/ ningea ca în poveşti şi poveştile erau adevărate toate (...)/ ninge tare ninge/ continuu ninge frumos dar eu încă nu m-am născut cum să mă nasc un/ un corb se aşează pe un om// de zăpadă un dangăt de clopot cheamă la liturghie prea multe religii/ prea puţină credinţă să treci dintr-un paradis în altul asta e naşterea/ naşterea din nou când troienit de înţelepciune te întrebi ce e viaţa/ aici unde ninge ca în poveşti aici unde poveştile sunt adevărate e bine/ înăuntru dar parcă mai frumos e afară şi poate că totuşi ar trebui să mă/ nasc pe mine însumi din mine“. (printre troiene şi troieni)
Discursul amplu, încărcat de melancolie, de experienţe senzoriale şi confesiuni asemănătoare cu fluxul şi refluxul mărilor, reflecţii asupra trecerii timpului, asupra fragilităţii fiinţei, întoarcerea în sine ,,după risipirea în cele lumeşti“, meditaţii descriptive şi secvenţe autobiografice dezvăluie sensibilitatea poetică a lui Nicolae Silade, un spirit viu, luminos, care se oglindeşte în fibra sa creatoare.