„Nici prea poezie nici prea proză”
Chiar poetul Nicolae Silade dixit, în poemul de la pagina 26, clar și răspicat, cu o limpezime de gheizer și un aplomb un pic narcisiac, sau doar disimulând un histrionism... transcendențial temperat:
„dintotdeauna mi-am dorit […]/ să surprind acel indescifrabil/ care să nu fie nici prea poezie nici prea proză/ cum spunea czeslaw milosz laureatul nobel pentru literatură în 1980” („cu nepăsările altora ai putea să îngrași/ cârtițe ronțăind indescifrabilul până la os” - afirma chiar subsemnatul într-o sfârlezie).
Mai că-ți lasă gura apă după astfel de mărturisiri, ca niște scintilații onto-estetice, grație cărora autoreferențialitatea este la ea acasă. Unde mai pui că din declarație de dragoste pe proprie răspundere ne sare-n față și un... puiuț de obsesie din junețea siladiană, când înghițim în sec citind despre „goliciunea perfectă a irinei/ din tablourile unchiului său un pictor enigmatic din lovrin” (ce ți-e și cu frumusețea asta feminină, unora interzisă).
Cert este că intrepridul poet lugojean râvnește la o cucerire, cu simplitatea sa elocventă din versuri - cărora redundanța nu le scade, ci dimpotrivă, le sporește farmecul - și cu poetul, cred că nu puțini râvnim la asta:
„trebuie să cucerești/ everestul dinlăuntrul tău ca să fii […] și e ca o primăvară care vine/ pentru prima oară în lumea aceasta împietrită în care tu ești mișcarea/ în lumea aceasta în mișcare în care stai împietrit ca statuia lui eminescu” (everest, II).
Ce-i drept, la un moment dat, avalanșele de rânduri (versuri) pe toată lățimea paginilor m-au dus cu gândul la o avalanșă reală din chiar cei mai „sus-puși” munți ai planetei, în fața căreia nu aveam vreo scăpare; doar că, cu puțină răbdare, realizăm că versurile „everestice” sunt ca niște istorisiri mai mult sau mai puțin lirice, prin care adie, cu o discreție abia percepută, o dâră (o „idee”, îmi vine să spun) de... realism magic:
„poezia e ca dragostea dintre un bărbat și o femeie e ca preludiul e ca/ orgasmul ca somnul de după nu contează ce simți tu nu contează ce/ simte ea important e ce rămâne din aceste simțiri importantă e/ filozofia mângâierii (iscusit- subtil spus! – n. m.) religia ei mângâierea ei mântuirea poezia e ca miracolul nașterii/ unui trup gol de femeie dintr-un trup de femeie care n-a cunoscut/ niciodată bărbat” (ars poetica).
Am întâlnit în everest și episoade cu caracter pregnant livresc (james joyce, de pildă, unde își... țin de urât – de fapt de frumos – montale, blaga și ulise) dar și cu inserții intertextualiste (aici, ca să mă refer doar la kim kardhasian, ni se reamintesc versuri de Omar Khayyam, pentru a consolida elogiul adus frumoasei actrițe mignone), dar mai peste tot tematica la care recurge autorul este tocmai cea potrivită, parcă, pentru a fi... silad(e)izată.
În zăpezile de la stâna de vale, un poem mai amplu, în șapte părți, poetul euforizează pur și simplu tot ce atinge cu privirea sau cu gândul, prin aducerea la limanul alb a unor pusee emoționale, trecute prin filtrul apotropaic al memoriei proprii, sau al celei culturale:
„după ani și ani cu zăpadă doar în coșbuc și alecsandri/ am început să mă întreb/ ca villon altădată și iată că acum pot răspunde: ici sont les neiges d'antan/ în acest paradis de la stâna de vale […]/ un loc în care timpul/ stă în loc și locul devine timp, când începe să ningă, când începe să/ viscolească, peste munții înzăpeziți, peste izvorul minunilor, e chiar o/ minune să vezi cum ninge peste izvorul minunilor, dar iată castelul/ alpin și vila apuseni și pensiunea eden, iată și cabana piatra grăitoare […]/ ce înălțare, ce liniște, ce împăcare […]/ când ard în șemineu castane, pocnind printre arome de vin fiert / și scorțișoară”.
Citind man in red m-am amuzat și eu, oarecum, de omul în roșu cu bicicletă sputnik „văzându-l cum vorbește singur cum gesticulează cum își bate/ bicicleta o fi beat mi-am zis o fi nebun […]/ alo, alo, mi-a strigat hidoasa postumanitate”, așa că am ieșit afară și mi-am privit chiorâș propria bicicletă, căreia, într-o carte, i-am dedicat un poem.
Este o adevărată încântare spirituală să „escaladezi” acest munte livresc, iar dacă Eugen Barbu spunea că „O dată terminată o carte, ea devine un glonț scăpat din pușcă, nu-l mai poți întoarce”, dinspre everest-ul lui Nicolae Silade ni se arată o „muniție” blândă care plutește îmbietoare spre cititori. Doar că, într-o oarecare măsură, se cuvine să ai veleități de „alpinist” poeticesc.
Alexandru SFÂRLEA
