Poetul Nicolae Silade pune "câte-o speranţă în braţele minunii"



Poetul Nicolae Silade pune "câte-o speranţă în braţele minunii"


 Nicolae Silade nu este doar un poet talentat, ci în egală măsură un apreciat editor, conducând în calitate de director, minunata revistă „Actualitatea Literară“ din Lugoj.
În literatura românească a zilelor noastre tot mai mulţi poeţi, în special din generaţiile mai tinere, se străduiesc, dar, din păcate, nu prea reuşesc să „revoluţioneze“ şi să modernizeze discursul poetic, unii dintre ei, seduşi fiind de „cascadele“ aşa-zisei poezii postmoderne sau neomoderne.
Iată de ce tot mai puţini sunt poeţii care nu renunţă la stilul clasic, păstrându-şi filonul romantic, cristalin şi muzical, presărat cu metafore calde şi convingătoare, care dau o notă sapienţială versurilor.
 Din acest din urmă „contingent“ face parte şi Nicolae Silade, autorul unui volum de excepţie, intitulat „iubirea nu bate la uşă“, tipărit în 2013 la Editura Brumar din Timişoara.
Consecvent poeziei de dragoste, poetul care ne dăruieşte această carte, cu o ţinută grafică impecabilă, surprinde prin stihurile sale ce curg ca o apă limpede, prin imaginile, prin eleganţa, frumuseţea şi perfecţiunea meloritmică: „Nu încerca să te ascunzi de mine / Frunza de vie dacă ţi-a picat, / O să te-mbrac în mângâieri virgine / Şi voi intra cu tine în păcat. //...Păcatul nostru, ierte-ne cel sfânt, / E că mutăm tot raiul pe pământ !“ (pag.16) sau: „Eu însumi parcă-s îngropat de viu / În dragostea ce nu pot s-o măsor, / Fără de care, în acest pustiu, / Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor.“ (pag.56).
Autor al unor versuri fluente şi spontane, Nicolae Silade nu se lasă atras în capcanele desuetitudinii, ba dimpotrivă, demonstrează, prin fiecare nou volum, că ştie să-şi caligrafieze trăirile, sentimentele şi meandrele iubirii sale nesecate: „Nu vreau să pleci ! O, nu pleca ! Mai stai ! / Acum, când sentimentele se cern, / E în prezenţa ta atâta rai, / Iar în absenţa ta - atât infern.“ (pag.78) sau: „Îţi mulţumesc că îmi rămâi aproape / Când tinereţea se îndepărtează, / Când pleoapele ni se lipesc de pleoape / Şi adormim într-o iubire trează“. (pag.100).
Nicolae Silade ne dovedeşte în acest nou volum de versuri că trăieşte viaţa la cele mai înalte cote ale unei iubiri sincere, permanente. Adeseori rătăceşte prin miracolele nostalgiei, în căutarea femeii iubite: „am alergat ca un nebun după tine te-am urmărit / pas cu pas clipă de clipă aşa cum destinul ne urmăreşte / pe amândoi am umblat în limbă după tine cu limba scoasă / am umblat ca un câine pe urmele stăpânului său“. (pag. 109).
Melodioase şi învăluite în parfumul melancoliilor netulburate, capabile să declanşeze nebănuite emoţii, sincere şi iradiind o nedisimulată sensibilitate, unele dintre poeziile lui Nicolae Silade par a fi adevărate declaraţii de dragoste: „Îţi mulţumesc că vrei să te iubesc, / Îţi mulţumesc că vrei să fii a mea, / Dar nu pot fi atât de pământesc / Încât să te îngădui altcuiva.“ (pag. 100) sau „te iubesc mai mult ca-n prima zi şi-n fiecare zi adaug / un plus de iubire iubirii aşa cum soarele adaugă spre vară / de la o zi la alta mai multă căldură şi-ţi face trupul de bronz / şi frumuseţea neagră şi ochii tăi ca două stele mă privesc.“ (pag.101).
Pentru Nicolae Silade poezia şi iubirea sunt două noţiuni interdependente, două moduri de a exista, de a respira, de a visa: „şi totuşi de dragul tău draga mea / o viaţă la fel parcă tot aş mai vrea“. ( pag.21).
Caligrafiate cu multă răbdare şi migală, versurile talentatului poet din Lugoj sunt lucrate într-un stil filigranal, ceea ce dovedeşte că Nicolae Silade stăpâneşte foarte bine limba română. Înzestrat cu atributele capabile să dea cât mai multă lumină şi claritate propriului univers, bine delimitat prin creaţia lirică, oferită cititorilor până în prezent, autorul acestui volum de excepţie, infailibil, surprinde prin versurile sale care nu cochetează deloc cu nicio modă poetică. Parcurgând pagină cu pagină, de la început şi până la sfârşit, iubitorul de poezie, atent şi avizat, are impresia că face o „baie de Eros“, întinerind şi purificându-se.
Egal cu sine în demersul liric pe care şi l-a asumat, permanent „amorezat“ de poezia de dragoste, Nicolae Silade ştie că în iubire, la fel ca în unele afaceri, insistenţa poate fi cheia succesului: „Eu însumi parcă-s îngropat de viu / În dragostea ce nu pot s-o măsor, / Fără de care, în acest pustiu, / Nu pot trăi, dar nici nu pot să mor.“ (pag. 56) sau: „Ca un fluviu mi-ai curs printre degete, / Ca un râu, ca un val, ca o undă. / Înţelege-mă ! Şi înţelege-te ! Întoarce-te măcar o secundă !“ (pag.106).
Armonia completă între idee şi expresie, exteriorizarea unor sentimente sincere şi puternice, spontaneitatea şi fluenţa zvâcnirilor lirice, accentele incantatorii ale unui discurs proaspăt, surprinzător, îmbrăcat adeseori într-un plăcut veşmânt muzical, sunt doar câteva dintre coordonatele care dau valoare şi rezistenţă poeziilor semnate de Nicolae Silade. Un poet în adevăratul sens al cuvântului, mereu zbuciumat şi îndrăgostit, obsedat de frumuseţe, fluent şi visător, hărăzit unei trăiri melancolice.
După ce am lecturat cu atenţie frumoasele poezii de dragoste grupate de Nicolae Silade în acest volum, pot să afirm că am descoperit un poet înnăscut şi nicidecum (pre)făcut. Am impresia că, până şi în viaţa de toate zilele, vorbeşte adeseori în versuri. În tot ce spune (scrie) îşi revarsă preaplinul sufletului său şi îşi dezvăluie eul liric: „Nici moartea morţii nu-mi dă liniştire“ (pag.84).
Cărţile pe care acest poet le dăruieşte, din când în când, cititorilor înzestraţi cu o sensibilitate deosebită, nu sunt decât oglinzi fidele ale nesecatului său izvor de iubire, sinceră şi adevărată.
Vânt prielnic, aşadar, acestui corăbier al dragostei  fără de leac.
                                                                                                Ioan VASIU

pasajul

pasajul



cică se face ziuă zice unul dar ziuă nu e dacă nu vezi pe unde
mergi dacă nu vezi încotro dacă nu îţi aduci aminte când ai pornit
la drum şi cum ai ajuns aici la pasajul ăsta pe care trebuie să urci
spre a coborî dincolo şi iarăşi să urci de dincolo spre a coborî aici

cred că cititorul nu are nimic împotriva unei mici digresiuni în care
vreau să vă reamintesc un poem de robert frost cel cu patru premii
pulitzer pentru poezie dar niciun nobel un poem pe care îl recitesc
adesea şi în care se face vorbire despre două drumuri care duceau

într-o pădure galbenă iar poetul (celebru pentru „pentru descrierile
realiste ale vieţii rurale şi arta limbajului colocvial american prin care
examinează teme sociale şi filozofice complexe” cum zice wikipedia
această carte a vieţii care ne adună pe toţi) aşadar poetul întristat

că nu le poate urma pe amândouă o porneşte pe cel mai neumblat
şi asta i-a schimbat viaţa zice frost dacă viaţa se poate schimba sau
nu poate vom vorbi altădată pentru că vreau să mă întorc la pasaj şi
la descrierea realistă a vieţii urbane într-un limbaj colocvial românesc

iar pasajul ăsta pe sub care trec perpendicular trenuri pline cu morţi
pe sub care trec dintr-o parte în alta oamenii străzii oamenii oraşului
oamenii infernului cotidian pasajul ăsta sub care se adună noaptea
boschetarii să se încălzească la focul mic din butoaie pasajul ăsta

un adăpost pentru viaţa subterană peste care trec dintr-o parte în
alta norii şi păsările şi îngerii lui dumnezeu peste care mai trece din
când în când un poet urmat de camioanele lui pline cu versuri urmat
de cititorii săi cu limuzine luxoase şi motociclişti bărboşi pasajul ăsta

o construcţie solidă şi trainică poate mai solidă mai trainică decât
piramidele egiptene are zece piloni gigantici care seamănă perfect
cu cei zece stâlpi ai lumii şi are o istorie lungă mai lungă decât istoria
lumii şi va dăinui cât dăinuie lumea lumea aceasta şi cealaltă lume