Nicolae Silade, un poet (şi) al cetăţii
Tabloul lumii lui Nicolae Silade este un purgatoriu în continuă transformare, o zbatere individuală şi colectivă întru ajungerea la lumină, la izbăvire, poetul apărându-ne în postura omului superior, dar nu a unuia blazat care, copleşit de avatarurile societăţii mediocre actuale, să ia drumul renunţărilor, ci a unui om al cetăţii, cu misiunea de a anticipa liniile esenţiale ale raiului posibil, obiectiv a cărui finalitate ar putea opri suferinţa prezentă a acestei lumi. Nu uită însă nicio clipă că „Dumnezeu are ultimul cuvânt”, de unde şi frecventele secvenţe psalmice pe parcursul discursului liric al volumului „Calea Victoriei” (Ed. Cartea Românească Educaţional, Iaşi, 2019).
Calea Victoriei este o sintagmă pe care poetul o împrumută din lumea concretă şi tot cu semnificaţii ale unor elemente concrete din prezentul acestui bulevard bucureştean operează pentru a zugrăvi metaforic Calea (iar contextul ne duce cu gândul la binecunoscutul verset „Eu sunt Calea, adevărul şi viaţa” – Ioan, 14:6) de urmat pentru semenii români, în condiţiile în care imaginea tristă a realităţii relevă compromiterea identităţii individuale şi naţionale, depersonalizarea, pierderea „umanismului” şi a „postumanismului”, manifestarea deja a unei perfide apocalipse.
Poetul se aşază, cel puţin temporar şi cu scop eliberator, în fruntea semenilor ca un învăţător modern, vizionar, cu acces la multe dintre tainele divine şi umane. El îi invită să ia act de „infernul” şi de „purgatoriul” pe care ei înşişi le trăiesc şi, conştientizând suferinţa, s-o valorifice în vederea purificării. Lecţia pe care trebuie s-o înveţe românii pe această cale a biruinţei, a mântuirii, a eliberării de chin este iubirea.
Precum Apostolul Pavel, poetul are cheia salvării neamului: „calea victoriei este calea iubirii vino pe calea victoriei vino pe calea iubirii cum? tu ne chemi în infernul de pe calea victoriei întreabă cineva da vă chem în infern în purgatoriu în paradis altfel cum vreţi să fiţi” (calea victoriei – I). În continuarea ideii de iubire ca unică misiune a omului pe pământ vine şi învăţatura întregului poem calea victoriei (compus din cinci grupaje de poeme în proză): „din timpul zăbovirii se face timpul izbăvirii”.
Cu alte cuvinte, în „zăbava” dintre naştere şi moarte să ne ostenim pentru mântuire sau pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu, singura cale de înviere („acea înviere despre care toţi vorbim acea înviere în care toţi credem dar nimeni nu vrea să o mărturisească să o încerce pentru că e un exerciţiu spiritual”). Poetul invită, aşadar, la spiritualitate, la manifestarea esenţei divine înrădăcinate în natura omului de la facerea lui Adam, la autoexorcizare urmărind întoarcerea în lumină, cu traversarea căii victoriei.
Pixeli, alcătuit din treisprezece grupaje de poeme în proză, debutează cu ipoteticul „poate că”, dar se sfârşeşte în acelaşi spirit al învăţăturii Apostolului Pavel – „peste toate e dragostea atotstăpânitoare dragostea atotvindecătoare iubirea care mişcă sori şi stele” – şi cu reiterarea ideii de natură divină a omului care, privit din această perspectivă, este nemuritor: „în aşteptarea împăratului care vine din noi prin noi şi pentru noi [...] care vin şi pleacă şi rămân cum rămâne cuvântul în cuvânt şi piatra în piatră pe o stâncă deasupra căreia tu mereu te înalţi din eternitate în eternitate”.
Dar între primul şi ultimul cuvânt al acestui amplu poem eul liric are momente de accentuată disperare, de înălţare spirituală, de contemplare şi de încântare în faţa desăvârşirii naturii, de recunoştinţă pentru darurile lui Dumnezeu, de omagiere a femeii în general, a femeii sale şi a muzei, printre aceste femei aflându-se şi confundându-se cu/risipindu-se în ele şi Fecioara Maria, de reflecţie asupra singurătăţii umane tot mai drastice, asupra necazurilor lumii, ale societăţii, ale individului.
Poetul este martor şi subisant, este cel ce trăieşte „calvarul golgotei”, dar este şi cel ce se identifică neîncetat cu fratele întru limbă, cultură, simţire, cu fiecare colţ al patriei, este vocea conştiinţei care îţi strigă adevărul chiar dacă nu vrei să-l auzi, aşa cum se întâmplă în această frază-avertisment: „dumnezeu la fel survolează lumea şi se face că nu vede ceea ce nu poţi vedea dar nu trece cu vederea când vede că nu vrei să vezi când vede că nu vrei să crezi”.
Nicolae Silade este un vajnic admirator al trupului feminin şi nu se sfieşte să-l „cânte” în termeni senzuali, uzitându-i fie în formă brută, fie prelucraţi, în formă sugestivă, plastică. În acest volum, dedică frumuseţii feminine două ample grupaje de poeme, j’adore sau zece pentru costineşti şi aleea litoral, prilej pe care îl foloseşte inclusiv pentru transpunerea realităţii de la malul mării într-un limbaj poetic propriu stilului său. O simplă imagine poate stârni fantezia poetului.
El este făuritorul de poveste sau mai curând principiul activ şi creator care suflă „forţă de viaţă” peste o mână de nisip, dând naştere unei lumi: „să vezi ce fază un copil pe malul mării construia un castel de nisip l-am privit curios cum [...] copilului îi creşte barbă cum se uită după femei şi femeile după castelul lui// am văzut cum o aduce la curte pe frumoasa frumoaselor cum îi face copii şi cum o exilează în turn am privit mai departe şi am văzut mai departe cum copilul se copilăreşte pentru copilul său care se copilăreşte pentru copilul său care se” (j’adore sau zece pentru costineşti – III).
Imnurile închinate frumuseţii fizice a femeii se transformă de multe ori, în mod neaşteptat, în mărturisiri ce ţin de misterul, de senzualitatea şi de labirintul reflexiv al bărbatului: „pot să vă dau un like domnişoară îi zic unei fete care vine pe plajă cu ţâţele goale şi părul în vânt are un trup de culoarea pământului are ochii de culoarea mării şi doar bikinii o despart de goliciunea edenică [...] ea vine şi îmi cere un foc şi în mine se aprinde focul acel foc care arde şi nu se mistuie deloc ea zâmbeşte îmi mulţumeşte şi tace şi mă-mbrăţişează cu tăcerea ei (j’adore sau zece pentru costineşti – X).
Ultimele poeme în proză – la o masă lungă şi bogată, aşteptând să înceapă, ninsoarea cea mare de pe muntele mic – readuc cititorul în tabloul din care face parte şi Dumnezeu. Este o cină de taină a Lui cu toţi oamenii, unde aceştia sunt inspiraţi să „preavadă”, să aibă revelaţia propriei dumnezeiri. Pentru mai multă elocvenţă, poetul remarcă şi evidenţiază facerea luminii, care „e-ntâia şi cea mai mare minune”, considerând că aceasta a fost transbordată dintr-un banal black-hole în spaţiul destinat fiinţei prin puterea cuvântului divin. Și tot pentru a-şi convinge semenii, condiţionează efemeritatea umană doar de lipsa lui Dumnezeu.
Fără semne de punctuaţie, fără o încărcătură expresivă care să distragă atenţia de la adevăratul înţeles al mesajului poetic, într-un limbaj uşor de urmărit, dând impresia cititorului că participă la un joc ale cărui reguli pot fi prinse în chiar vâltoarea acestuia, calea victoriei este un turbion de meditaţii poetice menit să mişte mulţimea de oameni înspre zona miracolului. Nicolae Silade surprinde lumea aşa cum este, oficiază în stilul său caracteristic un ceremonial prin care este revendicată lumea aşa cum ar putea/ar trebui să devină, exerciţiul premoniţiei invitând la regândirea configurării prezentului, cu precădere a prezentului românesc. Otium elegans pentru semenii noştri!
Diana Dobriţa BÎLEA
