Metaforic, reveriile poeţilor pot fi telurice, acvatice, aeriene şi ale focului, ceea ce numim elementele primordiale teoretizate de filozofia greacă antică. Astfel, pare limpede, în poezia română Tudor Arghezi este în mare parte un poet al pământului cu toate ale sale, unelte agricole, glie, recoltă, munţi, „râpi şi gropi adânci, suite de bătrânii mei pe brânci”; George Bacovia este perceput ca un poet al apei, prin ploi tomnatice, zăpezi în decembrie şi aşa mai departe. Un poet evanghelic a scris şi rostit „La început a fost cuvântul”, Nichita s-a vrut poet al necuvintelor. Nicolae Silade este în mod evident poet al pământului, al apei (marea îl obsedează, râurile); altă dată, programatic, se proclamă poet al cuvintelor:
„mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ le-am binecuvântat şi le-am zis:/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul/ luaţi chipul meu, numele meu/ şi suflare din suflarea mea/ stăpâniţi peste toţi aceia care vor să vă stăpânească/ ascultaţi de toţi aceia care vor să v-asculte/ mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul le-am zis” (cuvintele)
În ordinea spiritului, poezia cuvintelor ar trebui să fie prima, poezia celorlalte patru elemente se exprimă cu atât mai accentuat prin poezia cuvintelor. Dacă eşti poet cu destin, poezia ta trebuie să fie o intensă, apoi o complexă desfăşurare a tuturor elementelor. Rămân întrebările: ce se întâmplă cu poezia sentimentelor, cu poezia ideilor? Răspunsuri s-au dat: se suprapune/se interferează cu poezia elementelor, o accentuează, îi oferă profunzime şi înălţime, sau mai exact, îi oferă reveria profunzimii şi a înălţimii, reveria interiorului psihic şi a exteriorului fizic, fie restrâns, de interior, fie cosmic, în orice caz, reverii infinite; poeţii, dacă sunt poeţi, se descurcă în aceste labirinturi, le explorează, le organizează. Nicolae Silade este un maestru, fără pretenţii de maestru ludic, al orientării în aceste simbolice labirinturi, unde îşi este propriul fir al Ariadnei.
„(...) să vă spun că iubirea te eliberează din toate chiar dacă rămâi/ subjugat iubirii unei iubiri înstelate oricum pământul e o captivitate/ poate cea mai frumoasă cerul o altă captivitate poate cea mai albastră şi/ viaţa asta o viaţa asta în care (unde, n.n.) eşti liber să fii şi liber să mori în libertate/ oare nu e cea mai minunată captivitate (...)” (liber în captivitate/captiv în libertate).
În dreptul său la reverie, poetul se joacă liber cu reveria, o face pe naivul, pe zăpăcitul, pe nepriceputul, în definitiv îşi exprimă relaţiile cu lumea în moduri indirecte, obligându-ne pe noi, cititorii săi, să-i intuim adevăratele intenţii prin lecturi ezoterice, sibilinice, aproape prevestitoare a ceva şi de ceva. Astfel, etajul 9 al poetului devine semnul unui alt Everest interior/exterior.
„nu înseamnă că sunt în al nouălea cer dacă am găsit un apartament liber/ la etajul 9 dar după cum se vede de aici împrejurul la ora 21 aş putea zice/ da sunt în al nouălea cer în limbaj popular asta înseamnă că sunt fericit dar/ de ce nu poţi fi fericit şi la etajul 10 în al zecelea cer asta chiar nu înţeleg// când toate lucrurile de nota 10 înseamnă perfecţiune şi luminile oraşului da/ strălucesc mai frumos decât stelele din orice parte le priveşti te ademenesc/ te cheamă te strigă pe nume în timp ce divinitatea nici nu te cheamă nici nu/ te respinge dar te aduce cu picioarele pe pământ când îţi spune da da totul// e deşertăciune iar tu cu capul tău în nori trebuie să înţelegi asta şi trebuie/ să ieşi din asta ca şi cum ai ieşi din tine însuţi şi te-ai privi de sus ca pe un/ străin şi te-ai compătimi în timp ce în oraşul de sus se pregătesc petreceri/ şi iată că priveşti de sus oraşul de sus aşa cum dumnezeu priveşte lumea/ din raiul său care a fost raiul nostru şi nu mai poate fi pentru că nu-l putem/ face după chipul şi asemănarea noastră pe cel ce ne-a făcut asemenea lui” (oraşul de sus, I)
Poem al pământului (oraşul, blocul) are semnificaţii suprapuse, metafizice, dovadă a subtilului amestec tematic şi ideatic. Iată continuarea în altă parte a poemului, nu explic nimic, totul pare la vedere, şi totuşi, nu este nimic la vedere, fiindcă reveria nu este obiect, ci stare sublimată:
„zice dante aici e infernul aici purgatoriul şi paradisul aici în lumea de jos dar/ sus în lumea de sus în lumea de deasupra lumii ce lume e iată păsările care/ trec peste ţara pustie a lui ts eliot şi avioaele care trec pe deasupra păsărilor/ dar niciun om de jos nu priveşre în sus şi niciun om de sus nu priveşte în jos// numai dumnezeu în marea lui milă numai dumnezeu cum ne priveşte el nu/ ne priveşte nimeni şi cum ne compătimeşte el nimeni nu ne compătimeşte” (oraşul de sus, III)
Un poem emblematic este „versetele de la marea neagră”, o poezie a reveriei apei, o poezie a poeziei apei, o poezie care emană o energie albastră, neliniştită uneori, contemplativă alteori.
„din camera noastră cu vedere la mare am privit îndelung/ nesfârşirea albastră. cu ce ochi o priveam! şi ce gânduri din/ senin îmi veneau! şi zburau ca pescăruşii pe deasupra valurilor/ şi plecau ca bărcile de pescari în larg până dincolo de linia/ orizontului. până dincolo. o, linia orizontului uman!// era prima zi. erau primele impresii. despre timp şi locaţie. şi/ dacă totul e fără sfârşire – îmi spuneam – dacă totul e fără sfârşire/ de ce tocmai noi să începem? de ce tocmai să sfârşim/ să sfârşim/ adică într-o nesfârşire? şi nu prima zi mă preocupa într-atât./ (...) când stai pe balcon cu marea în faţă e imposibil să nu/ te gândeşti la ulise. la aventurile mării. la aventurile vieţii. la homer. la mai marele cântăreților. la cei care au fost înainte de tine aici. aici unde începe totul. aici unde totul sfârşeşte. şi îţi pare că viaţa ta seamănă cu vieţile lor. cu valurile”
Să nu mă acuzaţi că sunt prea lungi citatele propuse din poemele lui Nicolae Silade. Într-un interviu despre locul lui Mihai Eminescu în poezia română, în cultură şi spiritualitate, Nicolae Silade acuza critica literară luată în totalitate că a înşirat prea multe vorbe şi a citat/citit prea puţin dintr-un poet pur şi simplu, că a bătut degeaba câmpii în frunte cu toţi divinizaţii şi marii şi vorbăreţii comentatori, uitând că poezia se contemplă prin citire/audiere şi atâta tot, se comentează de fiecare în parte în propriul monolog interior, cu atât mai mult dacă eşti poet.
Propunându-vă aceste citate vă îndemn să luaţi contact direct cu fragmente din, în viziunea mea, eminentele poeme, cu atât mai mult cu cât cărţile unde au fost tipărite nu se găsesc în librării, ci, probabil, se ascund în unele biblioteci.
Într-o primă Istorie a literaturii române, în secolul XIX, în loc de încheiere, autorul atrăgea atenţia că se vorbea prin unele adunări de literaţi şi jurnalişti despre un talent prea-plin de promisiuni. Fără comentarii, se reproducea „Epigonii” alături de numele unui poet necunoscut, un poem cât toate comentariile la un loc.
Eu, în loc de poemul eminescian, aş încheia cu „şapte zile medievale” sau, dacă vreţi alte titluri, poftim, propuneţi, dar nu o voi face de data aceasta, insistând pe îndemnul că toate poemele lui Nicolae Silade, indiferent de numele volumului, trebuie citite şi luate în posesie afectivă, fiindcă veţi repeta concluzia mea: ne aflăm în faţa unui poet dominant, luminat şi luminos, în matricea unui fascinant univers de idei.
„încă din zori am pornit să înconjurăm cetatea. cu admiraţie. ce lupte/ s-au dat acolo doar tunurile pot povesti. pe tunuri fac tinerii fotografii./ în memoria tinerilor ucişi de tunuri? eu cred că nu. (...) iar tu, care din urmă ne vii,/ cu o întreagă istorie-n spate, poţi tu spune cum să rămâi viu între vii?/ fără luptă nu există victorie. fără eroi nu există istorie. fără femei nu există urmaşi. acum te rugăm să ne laşi. înconjurăm cetatea. cu graţie./ cu admiraţie. iat-o şi pe domnişoara în costum popular. ne invită să/ vizităm un neştiut sanctuar. zâmbetul ei e mai scump decât taxa. noi/ o taxăm cu un surâs princiar. şi intrăm. pe alei ne întâmpină palmieri/ care adună în ei mulţimi de tăceri. unde sunt cei de ieri? cetatea e vie de/ acum înainte doar prin ei. şi doar prin cuvinte.” (şapte zile medievale, III)
Şerban CODRIN DENK
