Şerban Codrin: NICOLAE SILADE dinaintea unor mari mirări, treziri, priviri, cântări (III)
Miniepistolele 29-56 alcătuiesc partea a treia a unui unic poem, aparentă spovedanie, unde realul devine, tocmai prin supralicitare, un real fantasmagoric, prilej de aur, de neratat să apeşi pe accelerator şi, fie cum o fi, numai sinceră să fie: „să nu spui că nu-ţi place să stai seara pe balcon să asculţi cântarea de greieri a nopţii de august cu laptopul stins şi toate/ gândurile stinse risipite în nemărginirea stelară când luna trece/ imperială pe deasupra platanului şi platanul înalt cât şapte vieţi// de om aruncă o frunză la picioarele tale să nu spui că nu-ţi place/ să priveşti o femeie frumoasă cea mai frumoasă femeie din lume (...) să nu spui că nu-ţi place/ să dormi pe balcon înfăşurat în stele în raze de lună în simfonii/ de greieri să visezi cum se face ziuă în timp ce se face ziuă// să nu spui că nu-ţi place să te trezeşti într-o viaţă nouă/ sub soarele nou să nu spui că nu-ţi place să fii” (32)
Orice pe lumea asta, faptă sau obiect, devine prilej de confesiune, de unde poetul, singur, cu cerul deasupra, singur dinaintea cafelei aburinde, extrage un fel al său de poezie, sau de trezire, sau de ascultare, sau de cântare. Oare degeaba marile epopei încep cu evocarea unei melopei esenţiale, cântă-mi zeiţă, cântă-mi armele şi pe bărbatul?... Iată-l pe cantorul nostru înaintea marilor „treziri”, a marilor „priviri”, a marii „cântări”, a marilor „mirări”, a marii „trăiri”:
„să te trezeşti să priveşti un răsărit de soare ca şi cum ai privi/ începutul să te trezeşti să priveşti în oglindă un răsărit de soare/ ca şi cum ai privi propria viaţă întoarsă să te trezeşti să priveşti/ soarele urcând printre blocuri să te trezeşti să priveşti dâra de// de lumină din ferestre şi surâsul primei femei întâlnite să te trezeşti/ să asculţi liniştea din primele ore să te trezeşti să asculţi forfota/ păsărilor din platani şi zgomotul maşinilor din parcare să te trezeşti/ să cânţi astăzi e ziua mea şi să fie chiar ziua ta să te trezeşti să-i// trezeşti pe cei care vin să te trezeşti să miroşi o cafea aburindă/ să te trezeşti să guşti din dulcele clipei să te trezeşti să te pipăi şi/ să urli sunt să te trezeşti să te miri să se facă lumină să te trezeşti/ să te ridici să umbli pe ape să te trezeşti să-ţi aminteşti să te înalţi// la cer să te trezeşti să porneşti spre propriul tău drum să te trezeşti/ să trăieşti propria viaţă să te trezeşti să iubeşti, trezeşte-te” (33) Număraţi îndemnurile la trezire şi la autotrezire şi veţi dezlega tot atâtea sensuri în aceleaşi cuvinte simbolic repetate.
Fiecare miniepistolă ascunde o enigmă evidentă cu cât un poem sau altul lasă impresia că transcrie câte un fapt brut, neprelucrat, tocmai aparenta necizelare depunând mărturie de subtilizare maximă. Astfel apar unele fapte autobiografice, totuşi prefacerile, schimbările, deformările, fragmentările, recompunerile, mixările, interconectările sunt estetice, intenţionat creatoare de sugestii precum în foarte atent dozatul poem între concret agresiv şi subtilitate mai mult decât intenţionată, căutată:
„când eram mai tânăr locuiam în bucureşti pe 13 septembrie şi/ lucram la itb floreasca şi visam să devin un mare taximetrist pe/ o dacia 1300 sport. locuiam la o doamnă care avea optzeci şi şase/ de ani şi pretindea că este nepoata lui octavian goga. nu-mi cerea// chirie nu-mi cerea decât să stau la taclale cu ea în timpul meu liber./ nicolae imi zicea mergi jos la alimentara şi cumpără-ţi vin şi ţigări şi/ cafea şi vino să mai stăm de vorbă am atâtea să-ţi spun. dar eu eram/ tânăr tânăr nu aveam chef de taclale şi gândul mai mereu îmi zbura// la fetiţele dulci din bucureşti. pe care le plimbam cu taxiul în imaginaţia/ mea. şi timpul meu liber se risipea pe vin pe ţigări şi pe cafea. n-am rezistat/ să stau acolo nici măcar cât a rezistat guvernul goga la putere. după ce/ am plecat ceauşescu a dărâmat 13 septembrie şi 14 septembrie şi toate// zilele românilor până la revoluţie. plus visul meu de mare taximetrist/ acum îngropat undeva între grand hotel marriott şi casa poporului” (34)
Acelaşi balans între dragoste şi carte duce la întrebarea de ce dragostea are nevoie de existenţa cărţii, de ce o carte are nevoie de pasiunea misterioasă numită uneori dragoste? Poetul prin poezie pune întrebări fără să ceară răspunsuri, însă le poate sugera în infinite variante:
„niciodată n-am ştiut să aleg între o femeie frumoasă şi o carte bună/ mi-au plăcut întotdeauna femeile întotdeauna cărţile nu le poţi separa/ sunt dătătoare de viaţă amândouă sunt izvor de iubire şi de/ înţelepciune dar o femeie frumoasă citind o carte bună ehei o femeie// frumoasă citindu-mă ca pe o carte bună în timp ce eu citesc toate/ femeile frumoase ca să înţeleg viaţa şi frumuseţea ei şi misterul da/ qui n’a pas connu la femme n’a pas connu la vie îmi spune cineva/ şi înclin să-i dau dreptate pentru că viaţa fără femei nu e viaţă iar// cel ce iubeşte ştie şi cel ce știe iubeşte am aflat din cărţile bune/ din cartea cărţilor pe care o tot citesc şi o tot citesc şi tot misterioasă/ rămâne oare n-ar fi mai bine mă întreb eu pe mine să fac dragoste cu/ cea mai frumoasă femeie din lume iar ea să mă nască din nou să îmi// spună mai pune şi tu mâna pe-o carte pe cartea cărţilor de exemplu/ căci naşterea e cea mai mare minune iar eu să îi zic că dragostea” (38)
Ceea ce se observă şi nu e recomandabil să se ajungă la vizibilitate este apariţia unei oboseli cam după miniepistola 38. De ce nu ar trebui? Volumul cuprinde o arhitectură urmărită cu acribie, deci poemele unde autorul îşi simte puterile de comunicare sleite ar fi trebuit sacrificate prin înlăturare, deoarece altele aşteaptă să le ia locul, scrise, rescrise, aşezate în poziţie de aşteptare. Nu se întâmplă aşa. De ce? Miniepistola 39 are carenţe stilistice prea evidente, bineînţeles că reparabile. Se repetă de 7 ori în 14 versuri lungi pronumele relativ „care”, precum „cerul albastru în care deveneam invizibil” în loc de „cerul albastru unde deveneam invizibil” şi aşa mai departe, ceea ce nu ar trebui să se întâmple. Neatenţie? Nu cred. Alte cauze? Probabil... Să fie poetul prea sedus de farmecul universului său imaginar, prea cufundat în reverie, de unde oscilaţia de multe ori prea periculoasă, scăpată de sub control, între ordine şi neglijenţă? Un poet comunică nu numai cu conştientul, cât, mai ales, cu inconştientul unui cititor, este un vrăjitor al mesajelor subliminale, deci are la dispoziţie întregul arsenal al inefabilului. Nu am decât un sfat, mai mult autocontrol. Bătrânul hâtru filozof Gaston Bachelard ne-a lăsat o astfel de frază: „Când este vorba să scrii prostii, ar fi cu adevărat mult prea uşor să faci o carte groasă”. Miniepistolele lui Nicolae Silade încap, arghezian, într-o cărticică de-a dreptul subţire, unde nu este loc de „prostii”, dar poetul este şi el om, să-i oferim cel puţin această şansă...
Un text se străduieşte să schimbe faţa unor lucruri şi a unor fapte, însă unele repetiţii devin inutile, parcă anume folosite să umple un gol de neumplut altfel:
„să locuieşti într-un apartament cu două camere cu două balcoane/ ca şi cum ai locui în propriul tău cer luminat de propriul tău soare/ hrănit din propriul tău pământ şi te-ai scălda în toate apele lumii/ în toate oceanele în toate mările în toate fluviile, în toate râurile// până la ultima picătură căci ale tale sunt toate ale tale al tău/ este totul totul este şi totul vine din tot şi toate pleacă în toate/ totul este geneză şi totul apocalipsă şi învierea un miracol o să/ vezi şi o să crezi şi te vei minuna vei privi împrejur şi împrejurul// va fi al tău cât vezi cu ochii vei privi înăuntru şi vei vedea totul/ ca-n palmă cu ochii închişi vei vedea şi dragostea ce-nvăluie/ totul dragostea din care totul se naşte vei privi înăuntrul tău/ şi te vei vedea pe tine însuţi şi te vei minuna// căci al tău este totul totul este totul vine din tot şi toate pleacă/ în toate totul este geneză şi apocalipsă şi învierea un miracol” (40)
Repetiţiile au rol incantatoriu, rol de refren, au orice rol le atribuie poetul, însă nu să arunce cuvintele din dicţionar într-un spaţiu; mai degrabă aştepţi alte momente de inspiraţie, sau aşezi textul în păstrare pentru vremuri mai bune.
Grav, când poetul îşi ia gândurile în serios, cu atât mai mult se motivează să devină mai dramatic chiar decât în tiradele vechiului teatru din amfiteatrele de marmoră:
„mă gândeam la nişte poeme politice şi brusc fără nicio legătură/ cu politica mi-a venit în minte sintagma numai cel ce zideşte are/ dreptul să dărâme ia să vedem noi mi-am zis cine e ziditorul cine/ dărâmătorul şi am găsit dărâmători peste tot dărâmători de case// oraşe şi ţări dărâmători de familii popoare valori dar niciun ziditor/ nu e bine mi-am zis nu se poate dărâmi dărâmi dărâmă dar pune/ ceva în loc altfel se alege praful de dărâmarea ta ori vine ziditorul/ şi te-ntreabă unde e zidirea lui şi nu ştiu cum vei motiva adevărul// dragilor e că nu ştim să zidim nimic nici rău nici bine ne pricepem/ însă să dărâmăm frumos să dărâmăm bine fără să ştim cine este/ ziditorul dărâmăm tot dar tot urmele zidirii se văd iar urmele nu se/ pot dărâma nu se pot şterge cum nu poţi şterge amintirea în care// ai fost ai iubit ai gândit pentru că urma acestora eşti chiar tu da tu/ cel care vrei să dărâmi şi dragostea fără de care nimic nu poate fi” (55)
Întrerup cercetarea prea ostentativă, a căutării lumânării cu lumina lumânării, şi revin la partea întâi, unde un poem ar putea fi marcă a întregului final prin simplă nouă poziţionare, un poem ambiguu, ceva între copilăros şi ultraserios, tocmai prin asta excepţional, capabil de multiple sensuri/semnificaţii. Iată-l, merită scos în evidenţă.
„astăzi am mers la grădiniţă. grădiniţa din spatele/ judeţeanului. o grădiniţă nouă. modernă. postmodernă./ educatoarele: una şi una. copiii: unul şi unul. ca îngerii./ roiau cu duiumul în preajma mea. ca într-o poveste// romantică. întotdeauna mi-a plăcut să merg la grădiniţă./ odinioară mergeam de mână cu sora mea. un fotograf/ ne-a făcut atunci o poză. o poză alb-negru. decolorată/ în timp. o poză de colorat. în timp. o am şi acum. o port// în buzunarul de la haină ca pe un lucru de preţ./ nepreţuit. din când în când o scot la lumină şi atunci/ pornesc spre grădiniţă cu surioara mea. o ţin de mână/ şi zâmbim unui înger. unui înger care a fost fotograf.// sau poate poet. pentru că numai poeţii ştiu/ să eternizeze nepreţuitele clipe” (14)
Poetul are dreptate, 56 de miniepistole, 56 de clipe mai scurte, mai lungi, depinde numai de starea de moment a miniepistolierului, când fotograf, când participant „la colocviile reflex alături de alţi poeţi şi alte frumoase/ poetese unele trecute bine de patruzeci de ani” (51), când obligat să răspundă la întrebarea: „ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?”, pentru că „totul e deşertăciune/ şi goană după vânt dar iubeşti deşertăciunea şi goneşti după/ vânt până când vântul se-ntoarce şi te ia şi te duce departe// în locuri luminoase (...)” (48)
Oricum, totul e ambiguu în catedrala lirică a celui care nu a „învăţat nimic din viaţa asta” (1), dar „vremea a fost frumoasă cât s-a citit poezie sau poezia a făcut// vremea frumoasă s-a spus acolo că viaţa e ba un hotel în care vii/ îți spui poezia şi pleci ba că e un râu pe marginea căruia stau poeţii/ în neînţeleasa lor eternitate dar eu cred că viaţa este chiar muntele/ din faţa ta îl urci pe o parte îl cobori pe cealaltă şi gata eşti iarăşi// pe marginea râului pe terasa unui hotel de şapte stele unde îţi bei/ cafeaua în linişte privind cum vremea se schimbă vremurile nu” (51)
Volumul „miniepistole” a primit Marele premiu al Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei în anul 2018. El se adaugă unei bibliografii relativ restrânse, alcătuită din Visul în lucru, Litera, 1979, Cartea poeţilor (colectiv), Lugojpress, 1994, Mergere înainte, Lugojpress, 1997, eternelia, Marineasa, 2006, iubirea nu bate la uşă (I), BrumarR, 2013, iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, 2016, everest, BrumaR, 2020.Acestui din urmă volum îi voi dedica o atenţie accentuată, deoarece, la o primă lectură, se dovedeşte ofertant, continuând stilul, diversificându-l totodată, din „miniepistole”, cu întrebarea dacă autorul propune alte schimbări, metamorfoze, într-o epocă de trecere, ambiguă, instabilă, neprecizată, precum a noastră, când poezia devine „o formă de artă de tristă statură periferică” (apud Joseph Epstein, citat de Constantin Dehelean, Cafeneaua literară, 11, noiembrie 2021).
Ei bine, Nicolae Silade nu propune nimic periferic, suflul său liric se adaugă altor câtorva rare eforturi de a renaşte poezia aflată întotdeauna în stare agonică sau vie, cum o recomandă unii, creatorii, cum o receptează alţii. Abuzul actual al mijloacelor de informare duce la dezechilibre de receptare nu numai în domeniul literar, însă totul, treptat, se reechilibrează şi destabilizează, prin aportul creativ, inovator şi distructiv, al generaţiilor de creatori. Bătrânii Orfeu şi Homer reîntineresc pe zi ce trece, nicio grijă pentru destinul lor.
...........................................................................................................
Nicolae Silade, miniepistole, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2019
