Şerban Codrin: NICOLAE SILADE sau pervertirea artei oratorice în artă poetică (I)

Poetul, liric prin excelenţă, nu este nici prozator, nici dramaturg, însă invers totul devine cu putinţă, prozatorul adoptă lirismul, dramaturgul la fel, ba mai mult, prozatorul se metamorfozează poet în proză, dramaturgul poet dramatic. Cu cât ne apropiem de modernitate, poeţii îmbracă din ce în ce mai ostentativ haine epice, dramatice, chiar jurnalistice, însă esenţa nu este trădată, ci numai mascată, jucată, trucată ironic cel mai adesea. Astfel ajungem la un creator de poezie, nici pe departe unicul, versat în deghizări şi toate, să recunoaştem, îl reprezintă foarte bine, dovadă ca acţiunea sa literară are temeiuri de mare seriozitate, profunzime.

Poemele frământatului, agitatului, dezabuzatului, dureros de lucidului, adeseori panicatului poet, unul dintre cele mai pregnante, convingătoare nume din poezia română a primului sfert din secolul XXI, te îndeamnă să cercetezi marile epoci ale cuvântului scris sau rostit, spre exemplu discursurile oratorilor, luate în răspăr, de unde contemporanul nostru preia repetiţia, tautologia, insistenţa, simetria, calamburul, pe care le compromite, le parodiază cu fineţe, metamorfozându-le în propriile sale figuri de stil poetice de data aceasta. 

O altă cascadă Niagara se revarsă, de cuvinte, cuvinte, cuvinte, să nu spunem Duruitoarea, în structuri bine temperate, dovadă a unei insistenţe pe teritoriul subtilitătilor până la cel mai desăvârşit amănunt, unde poezia se recomandă ca stil al poetului, iar poetul ca stil al poeziei. Există creatori lirici care au destule de spus, însă într-un limbaj dezordonat, tern, fără vibraţie, dar iată, dintr-odată nimerim, ca dintr-o întâmplare neîntâmplătoare, peste un creator cu altfel  de rostire, una de sinteză, superficial acuzabilă de a fi preluată de pretutindeni, inclusiv din arta oratorică, aparent, cea mai liberă, mai tranşantă, mai directă.

Arta discursului literar a lui Nicolae Silade, încerc să anticipez, în toate adâncimile ei, va merita analize odată cu devoalarea întregii opere a poetului; până atunci să îi luăm în seamă câteva provocări, descătuşări, desfăşurări, evidenţe.    

Pe de o parte o formă fals oratorică şi antilirică, pe de altă parte conţinutul, deci lestul greu al poeziei siladiene, un cuvânt nou, un adjectiv necesar, nu pleacă de nicăieri, ci îşi are origini dezvăluite, capcană sau nu, chiar de autorul predispus la perfide ori adevărate confesiuni; aşadar uriaşul teritoriu al conţinutului se autopropune o prelungire evidentă sau numai mascată a secolului trecut, oarecum din: „cel mai poet” ivit în literatura română:

„ascultă-mă fiule ascultă-mă cu atenţie şi cu luare aminte ascultă-mă/ stau lângă ploi bacoviene lungi şi stropii bat în sufletul de cretă durerea/ lui rămâne violetă stau lângă ploi bacoviene lungi în parc pe-o bancă/ toamnele de plumb se-aşează leneş le privesc în faţă sunt laticlave// ce-au ieşit din ceaţă să zguduie simţurile de plumb da ai ghicit sunt/ sunt versurile mele de la două zeci de ani dedicate lui bacovia pe când eram/ şi eu bacovian dar acum vreau să-ţi spun ceea ce nimeni nu-ţi spune/ vreau să-ţi spun ceea ce nimeni nu ştie vreau să-ţi spun că bacovia// este cel mai poet stai lângă mine şi ascultă un poem de bacovia eu trebuie să beau să uit ceea ce nu ştie nimeni ascuns în pivniţa / adâncă fără a spune un cuvânt singur să fumez acolo neştiut de/ nimeni altfel e greu pe pământ parcă nu seamănă a bacovia// şi totuşi e şi totuşi întreabă-te ce ştia el fără ca nimeni să ştie/ nimeni nimeni nimeni şi s-asculţi pustiul ce melancolie” (miniepistole, 3; textul în cursive este subliniat de autor).

Mai mult de atât, poetul continuă prin cele mai sincere mărturisiri:

„îţi mulţumesc ţie doamne pentru această libertate de a gândi de a fi/ de a spune şi de facere (...) care mă călăuzeşte spre tine când fratele soare şi sora lună/ şi sfântul francisc din assisi dăruie omului liniştea şi neliniştea/ şi dorinţa de căutare a unui sens pierdut îţi mulţumesc pentru/ prietenii mei întorşi la tine şi care dorm în pacea ta elitis seferis/ montale şi eliot şi pentru ţara pustie pe care ne-ai dat-o nouă” (binecuvântările, II)

Poezia lui Nicolae Silade nu este rugăciune, cum ne îndeamnă să credem, sau este şi rugăciune, aşa cum este destăinuire, încredinţare, spovedanie, dar şi contrariul tuturora.

„după cum vezi nu mă pricep la cântare de laudă dar inima mea/ te laudă neîncetat şi gândul meu spre tine străluceşte şi pasul meu/ numai spre tine se îndreaptă şi sufletul o rugăciune mi se face/ acum când cele de văzut au fost văzute şi cele de urmat au fost/ urmate arată-ne calea ta arată-ne împărătia ta arată-ni-te” (binecuvântările, II).

Acestea fiind scrise, iată alt poem de Nicolae Silade dintr-o fază revolută:

„Ne despărţim, dar mai rămânem încă/ Uniţi în amintiri, în idealuri,/ Aşa cum valul e legat de stâncă,/ Dar despărţit mereu de alte valuri.// Ne despărţim şi nu-ţi găsesc vreo vină,/ Nici eu nu mă consider vinovat,/ Dar duci în beznă sfânta mea lumină,/ Schimbând păcatul cu un alt păcat.// Ne despărţim şi nu ştim dacă doare,/ Doar clipa asta, sau şi mai târziu,/ Cunoaştem însă dubla vindecare:/ Tu leac îmi eşti, eu doctor pot să-ţi fiu./ Ne despărţim şi parcă nu pot crede/ Că nu mai eşti, când inima te vede!” (Surâsul Bucovinei, nr. 3, octombrie 2021)

Este un cu totul alt stil, cantabil, romantic/romanţios, cu notaţii uşor demagogice, discursiv cu elocvenţă, probabil cultivat cândva cu asiduitate, de vreme ce sonetul poartă numărul 56; celălalt stil, elocvent-parodic, sarcastic pare mai actual, e cultivat în poemele publicate număr de număr în revista pe care poetul o păstoreşte în Lugojul bănăţean:

„tocmai luasem premiul nobel şi începuse să ningă şi am intrat/ într-un bar să beau o cafea să mă gândesc la mine la tine la/ trecutul tău viu la prezentul meu înstelat la viitorul nostru mai/ alb ca o pagină albă peste care tot el aşează cuvinte cuvinte// (...) mă gândeam să îţi dau sms să îţi scriu o scrisoare din care să afli/ unde sunt cine sunt ce gândesc şi cum mă împac cu el care este/ dar am trecut peste pentru că începuse să ningă atât de frumos/ începuse să ningă şi era atât de frumos şi atâta alb în afară// că mi-am băut pe nerăsuflate cafeaua şi am ieşit de îndată/ singur singur singur şi strălucitor în marea albire stelară” (miniepistole, 2)

În definitiv, ce vrea poetul? Nimic, de aceea e poet, adică se străduieşte să dea cuvintelor nişte sensuri şi nonsensuri noi. Rememoraţi-i pe George Sion „Mult e dulce şi frumoasă, limba ce-o vorbim, altă limbă-armonioasă ca ea nu găsim, românaşul o iubeşte/ ca sufletul său/ vorbiţi, scrieţi româneşte/ pentru Dumnezeu!” sau pe Alexei Mateevici cu „Limba noastră e-o comoară”; pe acelaşi drum înalt, „patria mea e limba română”, sau bătătorit până la pustiire şi banalizare prin repetiţie, să ne dăm întâlnire cu încă o miniepistolă de Nicolae Silade:

„pentru mine românia a devenit literară îmi duc viaţa printre/ litere sunt un om de litere aşadar îmi duc viaţa printre cuvinte/ sunt un om de cuvânt aşadar un om de litere un om de cuvânt/ printre cuvintele limbii române aici în românia mea literară// şi limba română este cea mai frumoasă dintre toate limbile/ pământului şi cuvintele limbii române sunt cele mai frumoase/ mai melodioase cuvinte şi dumnezeu este român şi ce mi-am zis/ eu mie hai să-mi fac un imperiu un imperiu al limbii române da// şi o armată de cuvinte care să cucerească lumea să o facă mai/ bună mai frumoasă un popor de cuvinte care să se înmulţească/ să dea naştere cuvântului să scrie istoria doamnelor şi domnilor/ istoria limbii române istoria româniei mele literare istoria acestei// împărății care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire/ da pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire va fi” (miniepistole, 19).

Plecând din aventura limbii/limbajului, se ajunge la marile întrebări, de unde poetul alege câte poate şi ne trage de mânecă să nu trecem nepăsători pe lângă ele, că ne bate conştiinţa peste obraz:

„bine sunt de acord că sufletul cântăreşte douăzeci şi una de grame/ că are aripi că seamănă cu un înger dar cum rămâne cu cel rău cu/ cel bun cu cel fără de suflet iubito despre asta ştiinţa nu spune nimic/ nici eu nu ţi-aş spune iubito câte grame cântăreşti în sufletul meu/ (...) // ştiinţa e bună ok dar mi se rupe sufletul mi-e sufletul greu şi/ negru mi-e sufletul când văd atâtea suflete tari atâtea suflete/ de vânzare când văd cum omul ia sufletul omului când văd/ cum omul îşi dă sufletul fără să ştie cui fără să ştie când// iar dacă sufletul cântăreşte douăzeci şi una de grame/ cum spune ştiinţa cât cântăreşte ura dar iubirea cât” (miniepistole, 12)

Întrebările se adună, se suprapun, devin din ce în ce mai alarmante, poemul devine tragic din ironic. Am încercat să scurtez citatul, dar mai degrabă am mutilat un mesaj cu totul neliniştitor, cu atât mai îngrijorător, aproape de o tragedie euripidiană, unde biata fiinţă umană suportă cel mai neîntrerupt asediu al maleficului.

Aparenta capcană a simplităţii, a detaşării, fie oricât de trucate de fapt nu funcţionează decât în măsura cât suntem induşi în eroare de simplitate, detaşare. Nici ironia nu îşi mai arată puterile tocite dinaintea unor copii bătrâni. Iată un fapt aparent banal, probabil real printre întâmplările de zi cu zi ale unui poet, o lectură publică într-un azil, fie chiar de ziua poeziei, noroc că este sărbătorită anual, deci cât mai rar posibil:

„de ziua poeziei am fost invitat/ să recit nişte versuri într-un cămin de bătrâni./ bătrânii erau mulţi şi cuminţi şi atenţi. atât de mulţi/ şi cuminţi şi atenţi că puteai vedea copiii înlăuntrul lor.// şi le-am citit două poeme de dragoste. din dragostea/ aceea care mişcă sori şi stele. şi am văzut copiii înlăuntrul/ lor. am văzut cuvântul. am văzut și sori şi stele. de parcă/ se-ntrupaseră din versuri. de parcă tinereţea// reînflorirea în ei. şi le-am spus că sufletul n-are vâstă./ şi le-am spus că bătrân e doar podul de fier. podul acela/ de fier dintre lumea de mâine şi lumea de ieri. apoi nu/ mai ştiu ce le-am spus. dar i-am văzut privindu-mă// şi i-am văzut ascultându-mă ca şi cum/ dragostea singura noastră avere.” (miniepistole, 15)

Dincolo de aluziile danteşti, biblice, poetul construieşte utopia unei grădiniţe de copii bătrâni, unde funcţionează un singur drept de proprietate asupra singurei averi, dragostea. În rest, există decrepitudinea unui pod de fier, senectutea unei lumi, probabil însăşi bătrâneţea bătrâneţii, aşa că până la urmă totul ar trebui să fie dragoste, deci la ce bun deformarea, urâţirea, gârbovirea, decăderea prin timpul criminal?

În această dezolantă utopie, poetul ajunge până în pragul unde să îşi pună întrebări despre propria identitate birocratică, unde viaţa devine un amestec de legitimităţi, inclusiv dreptul de a muri, însă numai prin „eliberarea” unui anume certificat, aşadar alt triumf al scriptologiei. Atunci apare parşiva, insidioasa, insinuanta întrebare: ce deosebiri mai există între a scrie, scriitură, scriptologie, poezie ca scriere, ca dragoste, ca viaţă?

„tocmai când mă gândeam ce frumoasă ar fi viaţa fără acte/ m-am trezit că îmi expiră buletinul fain mi-am zis şi o vreme/ am trăit aşa cu identitatea expirată în afara lumii într-o lume/ de după lume ca un supravieţuitor al propriei identităţi// am înţeles că certificatul de naştere ţi-l fac părinţii să ai şi tu/ o dovadă că ai venit pe lume ca şi cum ţipătul n-ar fi de ajuns/  am înţeles că buletinul ţi-l faci singur că din zece ani în zece/ mergi să mai iei o porţie de viaţă după care te duci s-o trăieşti// am înţeles că atunci când îţi alegi jumătatea ai nevoie de/ o dovadă de dragoste certificat de căsătorie adică dar de ce/ îţi mai trebuie certificat de deces asta n-am înţeles niciodată/ dacă oricum nu-l mai vezi dacă dincolo n-ai nevoie de acte// dacă dincolo tocmai moartea lipseşte oare nu e ciudat/ că în viaţa asta se eliberează certificate de moarte” (miniepistole, 27)

Poezia există pentru „miniepistolierul” lugojean, devenit „un om care simte gândeşte şi scrie nimic din ce e omenesc/ nu mi-e străin nici dumnezeirea nu mi-e străină (...) şi am iubit până când am început să// urăsc şi într-atât de mult am urât încât ura s-a transformat în iubire/ şi cu această iubire am învăluit eu lumea (...)/ am urmat şcoala vieţii am absolvit-o şi am transformat-o în şcoală// de poezie convins că poezia e viaţa şi mai mult decât viaţa (...) nimic din ce e omenesc nu mi-e străin îmi spun/ singur noapte bună bună dimineaţa bună ziua şi iarăşi noapte bună (...)” (miniepistole, 28) 

Astfel sfârşeşte, esenţializat numai în câteva versete sau versuri lungi discursul omenesc, prea omenesc al poetului dispus să ne convingă de adevărul său (poetic). Convins că orice supralicitare este malefică, nepotrivită, chiar periculoasă, îşi opreşte discursul printr-un „insert” de aceeaşi abundenţă ideatică, subîmpărţit în trei poeme, din ce în ce mai ample, însă divizate strict în secvenţe de aceeaşi lungime de 20 sau 15 versete/versuri lungi, ceea ce obligă din nou pe cititor la atenţie maximă. 

Fiindcă poetul se adresează direct divinităţii, ca între vechi prieteni: „îţi mulţumesc ţie doamne pentru această libertate de a gândi de a fi/ de a spune” (binecuvântările, I), discursul poetic devine, la fel, din ce în ce mai solemn, pe o muchie ascuţită, la cel mai mic semn fascinaţia devenind antifascinaţie, parodie a grandilocventului: „dar să revin/ la ceea ce spuneam mai înainte în paradis ajungi întotdeauna în zori”.

Întrerup aici „în căutarea oratorului pierdut” şi vă invit să cercetăm împreună, mai în amănunţime, „insert”-ul inclus în mijlocul celor 56 de miniepistole.

...........................................................................................................

Nicolae Silade, miniepistole, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2019

Șerban CODRIN