În casa de cuvinte a lui Nicolae Silade, poetul și jurnalistul se îngăduie. Ba chiar își împrumută unelte, atitudini. Se stimulează unul pe altul și dau seama, ca ipostaze ale aceleiași personalități, de felul în care comunică omul Nicolae Silade cu vremile și cu sine: „cine sunt ce gândesc și cum mă împac cu cel care este” (miniepistole I/2). S-ar cădea, de aceea, să ne apropiem de ambele dimensiuni ale sale pentru a vedea ce înseamnă pentru autor locuirea înțeleaptă în timp și în sine: o bună cunoaștere a epocii în care trăiește – cu împlinirile, obsesiile și disfuncțiile ei – și mai ales un lung ocol prin cultură.
Sunt aspecte pe care le regăsim și în volumul intitulat [despre], apărut anul trecut la Editura Brumar din Timișoara. Cartea adună aproape o sută de editoriale publicate în revista „Actualitatea literară” în perioada octombrie 2010-august 2020, articole care, privite acum laolaltă, trădează o serie de încrengături, evidențiind totodată câteva repere ale existenței autorului. Având o experiență de câteva decenii în presă, Nicolae Silade e la curent cu expectanțele jurnalismului de opinie și știe că editorialul – ca gen – antrenează atât profesional, cât și sufletește pe cel care-l semnează, că urmărește binele comunității și reclamă principii morale sănătoase, de care să fie cu adevărat convins autorul însuși.
Din punct de vedere tehnic, jurnalistul optează pentru categoria editorialului-eseu – mai adecvată strategiei publicației pe care o conduce și individualității sale auctoriale –, precum și pentru anumiți algoritmi de compoziție, cărora le rămâne fidel și pe care-i alternează întru o mai eficientă implicare a cititorului. Astfel, subiectele avute în vedere (condiția umană, relația cu timpul, cunoașterea, scrisul, poezia actuală, breasla scriitorilor, credința, rețelele de socializare online, provincia culturală, manipularea etc.) beneficiază nu doar de argumentația obligatorie (cu descinderi prin câteva domenii predilecte), ci sunt acompaniate, de fiecare dată, de poziția celui care scrie.
Angajarea deplină a autorului o confirmă implicit frecventele inserții autobiografice: momente de răspântie ale devenirii proprii („Aveam puțin peste 20 de ani, tocmai mă eliberasem din armată și mă simțeam la o răscruce de drumuri, fără să știu încotro să mă îndrept. După câteva ezitări, am pornit pe drumul literaturii, lăsând în urmă fotografia și pictura” – Despre lungul drum până la tine însuți), scene din copilărie (Despre zăpezile de altădată), lansări de carte și recitaluri cu public din creația sa lirică. Relevante se dovedesc convingerile personale, îndeosebi încrederea în bunătate, în dragoste și în perenitatea valorilor spiritului – indiferent de capriciile vremilor („Este știut că după orice sfârșit urmează un alt început și că, după ce dărâmi ceva, trebuie să pui altceva în loc. Cei care însă au dorit să dărâme valorile spirituale ale ființei noastre nu doar că nu au reușit să pună în loc altceva, dar nici măcar nu și-au dat seama că valorile spirituale nu pot fi dărâmate. Cel mult pot fi umbrite, ascunse sau de-a dreptul ignorate. […] Fie că le ignorăm, fie că nu, ele există!” – Despre devenire și evoluția umană).
Pentru a le susține, editorialistul apelează la gânditori din varii spații și epoci culturale: Socrate („poate mai viu decât în timpul vieții sale, mai viu decât mulți dintre contemporanii noștri. Oare nu înseamnă asta că, prin gândire, îți poți învinge moartea, sau că, de fapt, pentru cel ce gândește profund, moartea nici nu există?” – Despre moartea morții și învierea vieții), Sfinții Părinți, T.S. Eliot, Eugenio Montale, Eschil, Friedrich Nietzsche, Eminescu (cel care îndeamnă – în poema Pentru păzirea auzului – la detașare de vuietul cotidian: „a aerului miere / slăbănogește mintea și mândra ei putere” – Despre vârstele și vremea înțelepciunii), Emil Cioran, Mircea Eliade, Nichita Stănescu ori, mai aproape de noi, Carmen Mușat (care pledează într-un editorial al său pentru „redescoperirea valențelor formatoare ale discursului cultural” – Despre nenăscuți).
Nu lipsesc linkurile – de sorginte postmodernistă – către experimentele poetice personale: „mă simt nevoit să mă citez din eternelia: «nu poți avea dacă nu ești. și dacă ești, ți-e suficient să fii. pentru că ființa are totul. și totul e supus ființei» – Despre „a fi” și „a avea”). Pentru Nicolae Silade, a fi (pentru sine) înseamnă „a nu fi pentru lumea înconjurătoare” (Despre nenăscuți), a trăi în microuniversul propriu („să te refugiezi în lumea gândurilor tale, probabil cea mai reală dintre lumile posibile” – Despre clipa cea repede și înafara ei; sau: „Cei care însă doresc să ajungă la cunoaștere își întorc fața de la lumea celor văzute pentru a privi în ei înșiși. Veți spune, probabil, că îndemn la asceză, la sfidarea acestei lumi pentru una imaginară. Adevărul este că lumea în care trăim este cea imaginară. Lumea reală se află înlăuntrul nostru” – Despre lucrurile cu adevărat importante; sau: „pot spune că averea mea e în mine însumi, că averea mea sunt eu însumi” – Despre moștenire și comorile spirituale).
A fi mai înseamnă să „poți fi fericit doar cu foarte puținul. Și foarte puținul ăsta poate fi la fel de bine șansa de a te bucura de cele cinci simțuri (văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul), cum poate fi și șansa de a te bucura de o simțire mai înaltă, cum este aceea a poeților, care văd nevăzutele” (Despre puțin necesarul pentru a fi fericit). Să fii cumpătat („Și mai multă înțelepciune găsesc în stăpânirea de sine decât în dorința de a stăpâni totul. Pentru că, după cum cel ce se cunoaște pe sine cunoaște totul, tot așa și cel ce se stăpânește pe sine stăpânește totul” – Despre marele poet și cel care stăpânește totul). Să prețuiești, precum Rabindranath Tagore, „picătura de rouă strălucitoare în iarba din fața ușii” tale (Despre lucrurile cu adevărat importante).
Remarcăm faptul că majoritatea editorialelor selectate în prezentul volum îndeamnă la cunoaștere autentică (Despre manipularea prin învățătură), implicit a limbii. Or, cum „stăpânirea limbii nu se poate face decât prin cultură” (Despre umflarea în pene și dezumflarea la români), individul neînstare să-și asume limba și cultura – opinează, pentru cel care are urechi de auzit, jurnalistul Nicolae Silade – nu poate lua nici decizii în cunoștință de cauză și este nevoit să re-acționeze – îndeosebi în momentele-cheie ale destinului său ori ale devenirii colective – la felul în care alții îi hotărăsc soarta. Pro-acțiunea, în cazul său, se dovedește dificil (sau imposibil) de înfăptuit. El este gândit de alții, după legile și interesele altora, atât la nivel restrâns (grup, organizație, partid etc.), cât și în plan lărgit: „Pentru a te împotrivi, trebuie să te bazezi pe ceva: pe cultură. […] Dar dacă nu o ai, accepți. Și atunci, oricât te-ai umfla în pene, vine dezumflarea. Europa îți impune reguli, americanii, care te-au ignorat 50 de ani, îți dau sfaturi și se aliază cu tine în interesul lor. E cazul să ne trezim, să realizăm că, fără a pune accentul pe cultură, vom rămâne o colonie a marilor puteri” (idem).
De aici și responsabilitatea cuvintelor: „ele, cuvintele, spre deosebire de celelalte mărfuri, au darul de a transmite un mesaj, de a trasa o cale, de a îndruma. […] Când nu îți transmit nimic, când nu îți dau de gândit, când nu te determină să-ți schimbi viața, când nu te îndeamnă să te cunoști, să fii, ele sunt doar vorbe în vânt” (Despre prețul cuvintelor și prețuirea Cuvântului).
De aici menirea cu totul aparte a celui care scrie: „În opinia mea, scriitor adevărat este doar acela care a devenit el însuși din Cuvânt, prin Cuvânt și pentru Cuvânt, cel care se cunoaște pe sine, cel care este, cel care te îndeamnă să fii” (idem, subl. n.).
Suntem de părere că editorialele-eseu ale lui Nicolae Silade sunt scrise cu profesionalism, întrunind la modul superior imperativele genului: luciditate, suplețe – a limbii și a gândului, ironie (în doze homeopatice) și, desigur, coloană vertebrală.
