O cronică insolită: Nicolae Silade, Calea Victoriei
Cum în lunga ei istorie, literatura a avut suficient timp să cuprindă tot ce poate să-l frământe pe om, în general și pe creator, în special, menirea artistului nu (mai) este să inventeze teme noi, ci să le dezvolte ori să le ilustreze în mod original pe cele deja cunoscute. Nici scriitorul Nicolae Silade nu face excepție de la acest mod de manifestare, astfel că, din problematica adunată de poezia lumii, el nu putea ocoli, de pildă, tematica vastă a condiției umane, cu laturile ei bune și mai puțin bune, însă ceea ce se remarcă, în special, este nu această opțiune, cât modul în care poetul contemporan simte că poate și trebuie să se aplece asupra convulsiilor trăite de oameni, să-și facă auzit glasul și să le ofere cititorilor și alte perspective asupra unor frământări proprii.
Un aspect al cărții de „poeme în proză” a lui Nicolae Silade – „Calea Victoriei”, Cartea Românească Educațional, Iași, 2019 –, observabil încă din textul cu care debutează, este abordarea eseistică a condiției umane, într-o construcție amintind de un puzzle, care adună secvențe din ceea ce este sau ar putea fi, în enunțuri care au, uneori, structură aforistică, prin cuprinderea, în planul expresiei, a unui prezent gnomic. De pildă, „… lipsește paradisul și nici nu va fi câtă vreme timpul istoriei e chiar istoria timpului”. Sau: „când te așezi și începi să cugeți precum gânditorul de la hamangia și cugetând începi să exiști cum zice descartes și existând îți dai seama că ai un avans față de lucrurile care nu gândesc cum avea și sorescu pe vremea când își scria drumul numai ce auzi cocoșii cântând (…)”.
Racordat sinestezic la viața artistică a planetei („… ascultam john lennon și citeam / elytis…”), din care derivă stări prin intermediul cărora își asigură un confort lăuntric, cel ce se confesează în aceste „poeme în proză” explorează tărâmul văzut și, îndeosebi, pe cel intuit („…prin norul de fum din camera mea făceam drumul îndărăt spre facerea lumii tot mai singur dureros de singur…”), iar introspectiv, mărturisește: „eram înaintea unui episod psihotic discordant la treizeci de kile de trup ești tot un suflet și-un spirit simți cum creierul arde și luminează…”
În plus, vorbind în numele lui și în numele semenilor, Nicolae Silade străbate un drum, „Calea Victoriei” (o victorie relativă însă, care își schimbă configurația, în funcție de perspectiva receptorului), selectând date obișnuite pe care să le transforme în jaloane existențiale, procedând într-un fel insolit, în stare să-l reprezinte, prin construirea unor calupuri (sugerate și prin așezarea în pagină și, în felul acesta, amintind oarecum de caligrame) asertive. Din acestea, dar și prin alte mijloace, la rându-i, interschimbându-le, cititorul este chemat să participe (interactiv) la crearea întregului, mai ales că absența punctuației îl obligă să identifice ori să-și stabilească nuclee în jurul cărora, meditând el însuși, să țeasă sensuri conotative, conform propriei personalități, fiindcă visul este, în cartea de față, principalul furnizor al imaginilor, al trăirilor pe care le etalează poetul.
Și, cum visul este o formă de evadare din concretul imediat, dar și de completare a acestuia din urmă, care și-l asumă („între ceea ce vezi și ceea ce este e un zid transparent precum sticla dincolo de care zboară pescărușii peste nesfârșita mare e o transparență opacă pentru cei ce n-au trăit ca și tine calvarul golgotei inexistența tuturor existențelor”...), se explică și prezența în texte, a contiguității, și chiar a fuziunii firescului cu absurdul. Mai mult, prin această acțiune modelatoare asupra sinelui, „Calea Victoriei” se convertește într-un sui-generis bildungsroman, care-l presupune ca actant nu doar pe cel care o trasează, pavând-o cu observații ori himere, ci și pe lector, fiecare însă având șansa de a o parcurge pe cont propriu.
Prin urmare, visul ori stimularea deliberată a unei stări de visare formează un fel de plasă prin care se filtrează atât zone de realitate („nu reușeam să-mi revin după concertul the skywalkers de la english pub unde robert șerban și tudor șerban au lansat volumul tata eu glumesc serios era într-o sâmbătă într-un 30 martie cu o zi înainte ca nichita stănescu să sfârșească cu sine la fel cum a început fără să-l vestească vreo aură / fără să-l urmeze vreo coadă de cometă” …), cât și aspirații ori fabulații („ne-am cazat la golden spirit pe malul cernei care de această dată curgea invers”), dintr-o necesitate profilactică sau terapeutică pentru existență. De aceea, peste toate, cartea este și un omagiu, implicit, dar și explicit, închinat firii, a cărei atotputernică forță de întrupare devine sursă pentru toate acțiunile creatoare chiar și ale unei părți a ei întruchipate în ființa umană: „pământul e sfânt altfel cum să dea verdeață iarbă cu sămânță și pomi roditori cum să rodească după soiul lor toate semințele îngropate vedeam ca prin ceață era ceață deasă în jur…”
Pe de altă parte, dincolo de aspectele general-umane la care se fac referiri în planul conținutului, la nivelul expresiei, o seamă de termeni ai actualității („pixeli”, „treide”, „laicuri”, „facebook”, „off”, „on”, „insert” etc.) vin să dea culoare temporală textelor și, concomitent, să sublinieze perenitatea temelor. Acestei modalități de racordare la concret i se adaugă flash-uri imagistice, obișnuite în peisajul contemporan („blocurile în ruină”, „o femeie cu copilul în cărucior”, „urmărind tăvițele adunate în elevatorul de tăvițe se repezea din când în când și lua câte-o pâinică sau câte-o bucățică de carne pe care le învelea într-o punguță de plastic”). Iată, de pildă, și un fragment dintr-un text din perimetrul iubirii: „am văzut-o venind ca într-un vis treide avea o rochie luuuungă și albă cum au miresele când merg la altar mie îmi crescuse o barbă mare și albă cum avea zamolxe pe kogaion și era atât de frumoasă că frumusețea însăși pălea când o vedeam venind și venea și venea și încă mai vine și-acum când mă trezesc îmi fac o cafea aprind o țigară și prin norii de fum o văd tot pe ea (…)”
Textele care alcătuiesc volumul sunt construite pe două planuri: unul, unde sunt etalate frământările celui ce vorbește și altul, în background, unde se adună elemente de cronotop, pornind de la care se pot identifica evenimentele contemporane, pe fundalul cărora se petrec trăirile din prim-plan („era ora pământului era beznă în oraș în lume în univers”; „la știri se anunță că talibanii mai revendică un atentat”; „după colocviul revistelor din sala ferdinand a primăriei arad unde manolescu a vorbit despre adevăratul eminescu”; „băile venera”, „valea milenară a cernei”, „izvorul neptun și termele romane și băile imperiale”).
Așadar, atent la evenimentele propriei ființe, dar și la cele din afară, din off, poetul creează un complex univers poetic, un fel de cronică a lumii în care trăiește, din care, prin absența punctuației, pare a dezvălui doar o parte, ca o promisiune de continuare.
