Nicolae Silade, veşnic îndrăgostitul... Veacul de singurătate al iubirii
Vino tu cu suediile tale cu finlandele tale şi siberiile în prezentul meu alb în mănăstirea mea de gheaţă în care mă rog (N.S.)
Exceptând volumul de la debut de la Editura Litera (Visul în lucru, 1979: la debut toţi poeţii sunt filosofi!), Nicolae Silade poate fi considerat un poet al iubirii. Nu c-ar fi el mai frumos ca noi, dar se pare că de mic i-au plăcut „muzele”... Şi zicând cu tărie aceasta, mă sprijin pe cartea lui în două părţi, intitulată iubirea nu bate la uşă. Şi aşa şi este: ea vine întotdeauna, te ia prin surprindere, are neobrăzarea de a da buzna peste om (mai cu seamă când omul este şi poet). Voi începe prin a emite câteva păreri despre Nicolae Silade - îndrăgostitul, spre a trece apoi la cărţi „mai serioase”, până la a ajunge pe „muntele” everest (cel mai recent volum de versuri, tipărit ca şi celelalte, la editura timişoreană Brumar).
Aşadar, avem de-a face – după propria caracterizare – cu un poet „în serviciul iubirii”: „eşti în servicul iubirii nicio absenţă nu poate fi motivată asta/ mi-a spus ea înainte să plece şi plecarea ei spori iubirea”. În acelaşi poem (54, din iubirea... II) poetul face constatarea aparent banală că „şi dragostea e supusă timpului” şi se cere trezită din adormire – sau amorţeală – acţiune pentru care „e nevoie de ochi de răbdare de lacrimi...” Poetul este şi un virtuoz al sonetului şi sunt sigur că multe femei (încă) suspină după poezia de tinereţe a lui N. S., înlocuită de „panseurile” sale lirice ulterioare. Toată cartea e compusă din poezie rimată/sonet pe partea stângă şi din poeme în vers alb pe cea dreaptă.
Dar iubirea, după ce a bătut la uşă (şi i s-a deschis... „iată eu stau la uşă şi bat”) devine invidioasă, geloasă, absolut restrictivă: lumea întregă se miceşte/diminuează, reducându-se la el şi ea. Toate celelalte – fiinţe sau lucruri – trec pe planul doi şi se estompează, iar „surâsul bucuria dragostea celuilalt devin hrana ta zilnică” (56). Desigur, ca orice poet liric care se respectă, N. S. invocă birtul şi băutura – ca Ion Mureşan în cartea sa Alcool: „Decât iubiri în van, mai bine-n birt/ În fum, cu votcă şi prostituate,/ Cu nepăsarea de a fi, în flirt,/ Să dai mereu tristeţile pe spate” (XCIX). Deşi pare a se lăsa purtat de val, poetul se sustrage acestui lumesc carnaval: „Dar har de ai, nu-l risipi în bar/ Oricât ar fi amarul de amar!”
Dacă ar fi să mă-ntrebe cineva care aspect îl prefer din poezia siladiană din acea perioadă, aş opta fără discuţie pentru sonet, gen în care poetul a realizat performanţe notabile printre cei care încă îl mai cultivă în zilele noastre. Iată o mostră: „Când voi pleca în noaptea necuprinsă/ Unind în mine cele patru zări/ Îţi voi lăsa, în flacără nestinsă,/ Iubirea, să răspundă la-ntrebări” (CII). Iată şi un sonet care sună, oareşcum, ca eminescianul De ce nu-mi vii: „De ce te vreau când nu mă vrei, când altul/ Fără să vrea primeşte ce-i oferi?/ De ce coboară în abis înaltul?/ De ce e mâinele mereu în ieri?/.../ De ce e gândul meu împărătesc/ Când slugile din gândul tău mă fură?/.../ De ce nu vrei măcar să mă împaci/ Cu gândul meu, cu mine. De ce taci?” (CXXXI).
Dar poezia de dragoste a autorului se îmbină/se împleteşte adesea cu cea religioasă; avem parte aşadar de o iubire dublă: „sufletul meu ţi se-nchină e lumina divină ce vine înainte de crăciun/... e o sumă/ de păcate iertate o albire de suflet e cerul deschis (s.n.) din care coboară/ unul câte unul îngerii mei păzitori ca fulgii în ochii miraţi ai copiilor// iarna e împărăţia ta şi sala de aşteptare a mântuirii mele... / celor ce credem în iubirea ta în noua ta venire...” (131). „Degeaba însă vin cu tot alaiul/ De sentimente reîmprospătate/ Tu izgoneşti din mine raiul/ Şi-mi laşi doar veacul de singurătate...” (CLVI).
Escaladând Everestul... O fereastră spre Dumnezeu
Cel mai recent volum de versuri al lugojeanului Nicolae Silade este intitulat, cum spuneam (cu deplină îndrăzneală urcă poetul muntele!), everest. Cartea a apărut la binecunoscuta editură Brumar din Timişoara în anul pandemiei, 2020; MMXX, cum obişnuiesc ei să noteze anii. De aproape 150 de pagini – şi împărţită în două cicluri - , ea cuprinde cele mai noi poeme scrise şi publicate de autor în presa literară. Un volum nou de versuri e (pentru puţinii care ştiu să-l aprecieze) o mană cerească, fereastră spre cer: „şi pe când săpa o fereastră în munte [probabil o fereastră spre/ dumnezeu] doi vânători îl împuşcară. din greşeală spune legenda...” (Am citat din partea a III-a a poemului chilia sfântului ioan de la prislop, care începe aşa: „se pare că a fost spus totul despre tot. dar nimeni nu a spus totul despre/ tot cum voi spune eu”. Astfel, poetul îşi „arogă” dreptul unui nou început în poezie; a reinventa lumea aşa cum numai el poate sau ştie).
Avem de-a face cu un poem teist în care se înregistrează comunicarea om-Dumnezeu: „când dumnezeu m-a întrebat cine eşti tu? cine vrei să fii? n-am ştiut/ să-i răspund. mă gândeam să fiu apa. pământul. sau despărțirea apelor de pământ. mă gândeam să fiu focul. să fiu cerul. sau toate laolaltă. lumina care luminează în lume și întunericul n-a biruit-o. mai târziu i-am zis: doamne vreau să fiu eu însumi. și dumnezeu mi-a zis: să fii!” Fără a fi vorba de-o poezie manifest religioasă, ideea de Dummnezeu este prezentă, implicit sau explicit, în mai toate poemele volumului: „cât de uman e dumnezeu când ne vorbeşte de iubire. şi cât de divin e/ omul când iubeşte” (chilia sfântului ioan de la prislop – II); „...şi s-a/ retras. în sine însuşi s-a retras. acolo unde nu e loc de-ntors. nici timp/ de amăgire. e mai degrabă o suire în fiinţa lumii. în dumnezeire”. Avem în faţă o poezie în care aluziile şi citatele biblice (ex.: Ioan 3:16) se împletesc: „și n-am putut să nu mă întreb ce a simțit dumnezeu când și-a văzut fiul răstignit pe cruce” (o zi ca oricare alta pe pământ dar cu totul altfel în ceruri).De bună seamă, ca toţi poeţii, şi Nicolae Silade simte nevoia irepresibilă a definiţiilor poetice. Una din cele mai sonore din volum, „cercul e pauza de respiraţie a spiralei”, este întâlnită în poema (non)sensul giratoriu. Dedicat unei intersecţii clujene, vizavi de hotelul unde au fost cazaţi poeţii la o întâlnire literară, acest poem prezintă o viziune autohtonă a universului: „un sens giratoriu care adună cele şapte străzi ale clujului care adună/ tot clujul toată românia lumea pământeană & subpământeană/ şi le învârte le învârte le învârte până când/ încep să urce toate în spirală spre cer...” Câteva poeme sunt dedicate cartierului unde locuieşte poetul: arealul său pământesc: cartier, bătrânul de la blocul 5, fratele lui george.
Un poem impresionant este cel dedicat mamei elisabeta: „pe mama o cheamă elisabeta nu nu e regina angliei dar e mai frumoasă/ decât ea și mai bună și mai regină...”; „dar mama e altfel decât surorile ei îmi cere mereu integrame şi pixuri... mă sună mereu şi-mi citeşte din/ biblie şi are o oră a ei pe care o ţine ascunsă (s.n.)”; „mama dacă o întrebi cum am venit pe lume îţi va vorbi despre dragoste/ îţi va spune că a fost un miracol cu trei săptămâni înainte de naşterea domnului...” O mostră care dovedeşte că iubirea de mamă n-are pereche în lume, se înscrie în seria agapao/agape (iubirea pură, dezinteresată cu care numai Dumnezeu poate iubi), depăşind toate celelalte iubiri pământeşti.
Dar poate că era necesar să încep demersul meu exegetic cu un poem integral citabil, scurt, dar cu valoarea unei profesiuni de credinţă, ilustrând aşadar crezul poetic al autorului: „mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ le-am binecuvântat şi le-am zis:/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul/ luaţi chipul meu numele meu/ şi suflare din suflarea mea/ [...] mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul le-am zis” (cuvintele). Un poem antologic.
Un imn adresat iernii ca anotimp imperial este cel intitulat zăpezile de la stâna de vale, poem dedicat iernilor româneşti din Coşbuc şi Alexandri: „să stai la geam şi să priveşti cum ninge.../ ce mare nea. ce înălţime. ce linişte. ce împăcare...”; „şi iarna încă nu-i/ un anotimp. e un regat. e o ţară...” (versuri care nouă ne-au amintit de cartea lui Gabriel Gafiţa – Iarna e o altă ţară). Putem spune, de altfel, că iernii îi este dedicată o întreagă secţiune (transversală) a cărţii. Iată încă un poem, inspirat botezat printre troiene şi troieni: „...şi maşinile care abia se mai văd printre troiene şi troieni aş vrea să număr fulgii toţi dar încă nu m-am născut nu...” Poetul îşi imaginează prima iarnă din „viaţă”: viaţa intrauterină, cu câtva timp înainte de data naşterii care, la orice poet, este una fastă, norocoasă, cu adevărat frumoasă: „ninge tare ninge continuu ninge frumos dar încă nu m-am născut...”
Dar, de la naşterea fizică, poetul trece la naşterea din nou, întru înţelepciune duhovnicească: „...un dangăt de clopot cheamă la liturghie prea multe religii prea puțină credință să treci dintr-un paradis în altul asta e naşterea naşterea din nou când troienit de înţelepciune (s.n.) te întrebi ce e viaţa...” Iar când poetul declară „e bine înăuntru” nu-ţi dai seama la ce înăuntru se referă: spaţiul de confort al căminului conjugal, sau pur şi simplu la protecţia caldă a lichidului amniotic în care fătul se lăfăie ca un celest scafandru, belfer înotător... „e bine înăuntru dar parcă mai frumos/ e afară și poate că totuși ar trebui să mă nasc pe mine însumi din mine”. Dar ciclul anotimpurilor se continuă în ultima secţiune a cărţii, intitulată un anotimp în paradis (iarna valahă, primăvara românească, vara carpatină, toamna principatelor). Un anotimp poetic celebrează şi poemul în VII părţi, splendid intitulat şapte zile medievale: „...pe alei ne întâmpină palmieri/ care-adună în ei mulţimi de tăceri. unde sunt cei de ieri? cetatea e vie de/ acum înainte doar prin ei. şi doar prin cuvinte”.
Deşi uneori pare puţin discursiv, poetul ştie să ascundă în text, ca pe o bombă, surpriza lirică - adeseori monotonia naşte poezia. Aparent, ai de-a face cu o incontinenţă verbală, dar când te aştepţi mai puţin apare revelaţia: „...după un pahar de răchie şi un recital de fabule/ cum apăsa cadenţat pe câte-o morală nepieritoare/ cu aerul că schimbă lumea această lume mereu în schimbare/ în care vii hotărât să rămâi/ dar eşti totdeauna pe picior de plecare” (ghilgameş). E drept, nu întotdeauna finalurile sunt la fel de pregnante ca acesta, dar şi aşa merită să te transformi într-un culegător de perle, pe urmele poetului: „de ce-aş da valea cernei pe o plimare în bronx cheile nerei pe un sejur în manhattan/ zgârie-norii mei sunt aceşti munţi minunaţi munţii/ carpaţi cu vârful în dor bucegi făgăraș parâng retezat și floarea/ de colț ca o stea răsărind în inima lor și zăpezile de altădată care iar/ se arată ca un miracol pe everestul meu interior” (everest VI).
-II-
Despre ce este vorba în [despre]: o carte intitulată chiar [despre]
Acolo, odată cu gemantanul, a dispărut şi americanul… (p.96)
Odată cu volumul de versuri everest, poetul Nicolae Silade publică la aceeaşi editură (Brumar-ul poeţilor) o plachetă de 118 pagini, în care include editorialele din revistă – cunoscuta de-acum „Actualitate(a) literară” – semnate număr de număr în primul ei deceniu de existenţă. Cartea începe cu un scurt argument al autorului, urmat de primul editorial, în ordine cronologică: „De ce o nouă revistă literară” (A.l. nr. 1, octombrie 2010). Din postura de director – ex cathedra… - poetul argumentează necesitatea unei noi reviste în peisajul literaturii române – reviste care, oricât ar fi de multe tot nu sunt prea multe, cum au unii impresia. De asemenea, explică pentru toată lumea sintagma afişată pe frontispiciul revistei (comuniştii titrau „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”; lozincă din care este de reţinut doar ideea unirii): că nu este vorba despre nicio grupare, organizaţie, o nouă uniune de creaţie, paralelă cu cea existentă: Uniunea Scriitorilor. Idee reluată în textul de la pagina 82, intitulat „Despre Uniunea Scriitorilor... şi Unirea Scriitorilor din România” (dubla subliniere ne aparţine, spre a indica termenul de unire, pe care cade întreg accentul).
Editorialele siladiene sunt mici eseuri pe teme varii, care încearcă să explice lumea. Unul dintre texte - cel de la p. 96 - chiar se intitulează „Despre ce vorbim”, încercând să clarifice termenii „ecuaţiei”. În acest text, editorialistul se foloseşte de-un „banc” – de fapt o povestioară cu tâlc, în care un american face un experiment ciudat: abandonează un geamantan în mijlocul unei (aero)gări, în diferite locuri geografice, curios să vadă ce se întâmplă (Dar cată să-ţi povestesc eu toată întâmplarea, cititorule... Ia pune mâna şi citeşte singur. Fiindcă multe din aceste minipanseuri sunt pe tema scrisului şi cititului.). Despre cunoaştere în general - poate cea mai acută temă a filosofiei, alături de cea a morţii - , se ocupă editorialul de la pag. 113, titlu complet: „Despre informare, cunoaştere, inteligenţă şi înţelepciune”. Dar probabil că patru teme, chiar convergente, sunt prea mult, prea greu de tratat într-un singur text.
Deşi minuscule - ocupând de regulă o pagină de carte – editorialele lui N. Silade încearcă imposibilul: să acopere toată plaja gândirii umane, textul de la pag. 11 – A.l. nr. 5/ februarie 2011 – chiar intitulându-se „La ce bun filosofia?”. Glosând pe marginea dictonului Barba non facit philosophum, poetul nostru arată că, dacă întrebarea cu pricina şi-o puneau până acuma oamenii de rând, după 200 – sau chiar 2.500 - de ani de filosofare, au ajuns să şi-o pună, dureros şi acut, filosofii înşişi. Iese puternic în relief criza folosofiei clasice, cea „de sistem”: „Dacă filosofia e cel mai lung drum spre adevărul la care prin credinţă ajungi într-o clipă... ajungem unde trebuia, de fapt, să pornim. Într-o deşertăciune a deşertăciunilor, cine mă poate convinge că filosofia nu e deşartă?” (Editoriale cu tematică similară sau care chiar se suprapun în arealul gândirii descoperim la pag. 84, 90, 93: „Despre politică, literatură şi credinţă”; „Despre vise, mitologie, filosofie, religie şi poezie; „Despre politică, religie şi literatură”.)
Din această aserţiune ca dintr-o „manta a lui Gogol” (Dostoievski) se dezvoltă un întreg florilegiu de teme cultural-filosofice, teme pe care noi am încercat să le grupăm, cât de cât, tematic, iar nu cronologic, cum o făcuse poetul: în ordinea apariţiei lor în revistă. Aşadar, texte despre gândire/cunoaştere (la pagina): 11, 13-26, 41, 58, 73, 81 etc., 114. Le-am legat prin liniuţă de unire pe cele de la p.13 şi 26, fiind legate ele însele prin tematică şi conţinut: prima este intitulată „Despre suferinţă şi înţelepciune”, iar a doua, „Despre vârstele şi vremea înţelepciunii”. „Dar ce am înţeles noi din suferinţa Mântuitorului, ce înţelegem din suferinţele altora?”, se întreabă poetul-cugetător.
Despre lucrurile cu adevărat importante
Foarte multe texte se referă la literaţi, literatură/cultură: poeţi şi critici: 8-28, 9, 31, 87-88, 115. Şi de data asta am cuplat câteva editoriale, fiind nu numai afine, ci pentru că tratează subiecte aproape identice. Încă de la început (p. 8), poetul se arată preocupat de distincţia supremă, Premiul Nobel pentru Literatură: „Despre culorile Premiului Nobel”, „Despre... cum am luat eu Premiul Nobel”. Iar cum se întâmplă şi la noi cu Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, la fel se petrece, la nivel global, cu premiul instituit de Alfred Nobel, inventatorul dinamitei. Despre poeţi – ... talent, înzestrare şi har - se preocupă îndeaproape eseurile de la paginile: 9, 45, 54, 80, 107.
Cele mai importante – nu interesante: interesante sunt cam toate, mai puţin inerentele repetiţii – ni s-au părut cele legate de Dumnezeu-Cuvântul, veşnicie, renaştere şi înviere. Despre adevărata cunoaştere – a lui Dumnezeu – cea care face distincţia între inteligenţă (deşteptăciune, isteţime) şi înţelepciune. Nu degeaba spune Solomon în Eclesiastul că „frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”; iar el – sau psalmistul David - mai spune şi: „Nebunul zice în inima lui, nu este Dumnezeu”! Iată care sunt textele (ar fi prea mult să le analizăm pe toate): „Despre preţul cuvintelor şi preţuirea Cuvântului”, „Despre sfârşitul veacurilor şi regăsirea veşniciei” „Despre înviere sau visul unei nopţi de primăvară”. Şi una cu titlu în rimă („defect” profesional care mărturiseşte poetul din autor): „Despre Dante, Isus şi lumea văzută de sus”. Nouă ne-a căzut cu tronc mai cu seamă textul „Despre Dumnezeu nu se face vorbire” – temă atacată şi de noi într-o serie de articole vizând morala în artă.
...„Despre lucrurile cu adevărat importante” (p. 59) - iată despre ce combate, despre ce încearcă (de la termenul franţuzesc vine cuvântul „eseu”) să scrie prietenul nostru, colegul Nicolae Silade. Despre cele care nu se văd cu ochii din carne, ci cu vederea duhovnicească, fiindcă „Împărăţia Cerurilor este în lăuntrul vostru”, cum glăsuieşte Scriptura. Poetul îi citează aici pe Rabindranath Tagore şi Lao Tse (iată o idee interesantă, proprie lui: am fost făcuţi din pământ, dar ne-am desprins de el „spre a-l privi dinafară ca pe-un miracol”, p. 60). Dacă, desprinşi de pământ, ne îndreptăm ochii spre cer, spre realitatea invizibil-lăuntrică, vom găsi, ca oameni şi ca poeţi, toate motivele să-L slăvim pe Cel care se numeşte pe Sine: „Eu sunt Cel ce (ceea ce) sunt”/ „ce este”; „Eu sunt Cel-ce-voi-fi... fiindcă/ din cauză că sunt”...R. V. GIORGIONI
