impresii de lectură
Există în cel mai recent volum de prozopoeme, semnat de Nicolae Silade, o temă dominantă, înțelept asumată de poet și în volumele precedente, aceea a comuniunii perfecte cu Dumnezeu, Cel care este (în) Tot și în toate.
Astfel că, între realitatea imediată, materială, populată de locuri, oameni și întâmplări, și realitatea spirituală, filosofică, religioasă, determinantă în viziunea poetică a lui N. Silade, se poate observa un fir-fior călăuzitor, impalpabil și luminos, care-i poartă pașii dinafară spre înăuntru, acolo unde Îl va întâlni, cu siguranță, pe Dumnezeu; învingându-se pe sine și „intrând” în „singurătatea lui Dumnezeu”, cum într-o ninsoare care purifică totul, „o nesfârșită întindere peste care doar urmele pașilor tăi să se vadă urmele pașilor tăi către tine însuți”. Drumul, ninsoarea, memoria omului și a lumii într-un singur înțeles înalt, absolut.
Poetul, „troienit de înțelepciune”, (re)naște astfel cu fiecare decembrie (4), întrebându-se, parcă tot mai insistent, ce e viața, ce schimbări ar mai putea face (omul) în propria viață întru îndumnezeire sau dacă acest mod de asumare prin și în Dumnezeu este modul ideal care i-ar putea „asigura” înveșnicirea.
Tocmai de aceea, verbul care domină lăuntricul văz al poetului este verbul „a fi”. A fi „drept, senin și măreț”, a fi demn de rolul pe care Creatorul i l-a hărăzit omului pe pământ, a te situa deasupra lucrurilor mărunte, nesemnificative și neesențiale, urcând continuu un everest interior, aceasta pare a fi ideea definitorie, ideea călăuză a unui înalt principiu existențial.
Scris la persoana a II-a singular, volumul se constituie într-o subtilă și credibilă ars poetica, presupunând un neobosit urcuș metafizic, prin cuvinte înspre Cuvânt și întru contopirea finală cu esența divină.
Locuirea Totului, de fapt dorința și speranța omului de a transcende materialitatea ființei sale, ar putea fi răspunsul omului dat lui Dumnezeu, Cel care „locuiește întreaga istorie a lumii”, Cel care dorește ca omul să fie parte a Ființei Lui de lumină; Dumnezeu îl invită astfel pe om (El nu îl obligă niciodată) să se întoarcă, la auzul glasului Său, în paradisul din care omul „s-a alungat”. Dar întoarcerea este posibilă numai prin renunțarea la sine, la egoism, la dorința de „a avea” și nu de „a fi”, prin înduhovnicire, toate pentru a se câștiga în final pe sine. Minunată filozofie de viață! Pe care, din păcate, mulți nu o înțeleg preț de o viață!
M-a bucurat întotdeauna lectura cărților domnului Silade, un poet și un om cu totul special!
Proza sa poetică revine deseori asupra miracolului care face ca începutul fiecărui om să fie sinonim cu începutul întregii lumi.
Traversând realitatea imediată („eu stau aici pe malul Cernei…”), poetul ajunge întotdeauna în „casa de cuvinte” pe care și-o ridică în fiecare clipă și unde pare că se simte cel mai bine.
Repetarea unor cuvinte sau grupuri de cuvinte, accentuând astfel idei și imagini, sporește un sens al curgerii continue, de neoprit, în timp, a tuturor celor văzute spre contopirea cu cele nevăzute, ,„dintotdeauna spre totdeauna”.
Pentru că există un timp al tuturor timpurilor, un timp care cuprinde timpul fiecărui om și timpul tuturor oamenilor.
Într-o introspectivă „Declarație de dragoste pe proprie răspundere”, poetul mărturisește: „dintotdeauna mi-am dorit să scriu pentru totdeauna/ să surprind întotdeauna acel indescifrabil care să nu fie nici prea poezie nici prea proză…”
Repetând că totul în lume ține de miracolul divin (amintirea, neuitarea, frumusețea, iubirea, libertatea, facerea și refacerea lumii etc.) poetul declară, mai precis afirmă că „pentru o întâlnire cu Dumnezeu merită merită să renunți la tine însuți pentru a te câștiga/pe tine însuți oamenii da oamenii se vor mai bogați decât alții mai/ puternici decât alții mai în față mai sus mai presus de oameni n-am/ văzut însă oameni care să vrea să fie mai buni decât alții mai iubitori/ decât alții mai înțelepți n-am văzut oameni care să vrea să fie mai/ oameni decât oamenii și nu/ nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucerești/ everestul dinlăuntrul tău…”.
Pentru poet, „înomenirea lui Dumnezeu” trebuie să fie urmată, în mod firesc, de „îndumnezeirea omului”. Un exemplu minunat, în sensul atingerii everestului interior, este cel a lui Ioan de la Prislop, sfântul care „s-a nevoit până la moarte” în chilia pe care și-a săpat-o singur într-o stâncă.
Realizând că „moartea se ispășește trăind”, volumul everest se constituie și într-o invitație „să ne trăim viața hai să ne trăim pe noi/ înșine înainte să ne trăiască alții înainte să trăiască alții în locul nostru/ viața noastră singura ce ni s-a dat acest dar dumnezeiesc irepetabil/ acest dar dumnezeiesc neprețuit numai Dumnezeu știe cât face numai/ Dumnezeu știe…”
Am citit cu mare bucurie încă un volum, conceput armonios și inteligent, expresiv și introspectiv, semnat de poetul Nicolae Silade, un volum semănând cu o călătorie, al cărei sens este unul spiritual și moral deopotrivă. Consecvent cu propria filozofie de viață, dar și cu propria scriitură, poetul nu vrea să se abată sau să rătăcească drumul spre Cale, nu vrea, de asemenea, să piardă sensul Adevărului și al Vieții.
Tocmai de aceea, meditația sa poetică este însuflețită de luciditate, de gravitatea tonului (deloc ostentativ și zgomotos), de un remarcabil simț al rânduielii bune a lucrurilor, printr-un canon al unei solemnități prin care parcă o ușă i se deschide oricând poetului către Dumnezeu. Încât relația cu Cel care este nu este doar una necesară (condiției umane în căutarea propriei identități), ci și una vitală, esențială.
Cum Dumnezeu nu iubește podoabele exterioare, nici poetul Silade nu iubește luxul estetic exagerat, el concentrându-se cu precădere asupra a ceea ce urmează să spună. Precum pruncul înveșmântat doar în propria-i ingenuitate, poetul se înveșmântă în cuvintele pe care le are de adăugat, jertfelnic, Cuvântului. Cuvânt a cărui dimensiune se confundă, osmotic, cu totul.
Așa încât, latura interioară, personală, confesivă a scrisului său pare întotdeauna ascunsă sub faldul semantic al sfințeniei lui Dumnezeu. Abordarea unei ordini superioare a lumii, ordinea divină, presupune, evident, un demers liric aflat sub semnul unei aparente austerități expresive, poetul rostindu-se parcă voit „prozaic” într-o aventură poetică deloc exacerbată, definitoriu lucid controlată.
Luciditatea, bunul simț și bunul gust, dar mai ales un spirit critic bine temperat, îl ajută, cu siguranță, pe domnul Nicolae Silade să fie nu doar un inteligent și inspirat creator de poeme în proză, într-o manieră personală și recognoscibilă, ci și un înzestrat „făcător” al unei extreme de interesante reviste literare.
În Actualitatea literară pot fi (re)găsite nume importante ale unor scriitori actuali, de asemenea, nume ale unor critici literari respectabili.
* Nicolae Silade: EVEREST, Editura Brumar, Timișoara, 2020
Miruna MUREȘANU
Austria
