Nicolae Silade | Dreptul la umbră, dreptul la lumină
Cine iubește poezia va descoperi în cărțile lui Nicolae Silade un poet semnificativ al vremii, care trăiește cu toată ființa deschisă spre cunoașterea prin literatură, atent la sensul în viață. Nu sunt lucruri gratuite în textele sale, deși limbajul este relaxat, din contră, avem o mărturie de credință modelată de stilul literar, una supusă adevărului crud, brutal, actual.
Volumul de poezii al lui Nicolae Silade, eon, un fel de antologie, apărut la Editura BrumaR, din Timișoara, în anul 2023, 335 p., finalizează viziunea de acest gen, după calea victoriei (C.R., 2019) și everest (Brumar, 2020)*. Se completează creația publică prin această veritabilă antologie, bazată pe poeme mai vechi și mai noi, pe bucuria de a exprima inefabilul. Manuscrisele sale se revalorifică prin poemele publicate, capătă o altă dimensiune, modelată de recuperarea memoriei lirice și a frământărilor lăuntrice în căutarea de certitudini.
Antologia preia textele din reviste: „Orizont”, „Luceafărul”, „România literară”, „Familia”, „Convorbiri literare”, „Ramuri” , „Flacăra” etc.; parțial, celor din al doilea volum, mergere înainte (Lugojpress, 1997), la care adaugă în întregime poemul eternelia (Marineasa, 2006), din miniepistole (Grinta, 2017, ed. a II-a, 2018), plus poeme care îl reprezintă prin teme, idei, limbaj. O antologie complexă, bazată pe viziunea poetului, pe țipătul său în „piața” de carte, văzută și nevăzută.
Nicolae Silade este un poet original, care lasă semne în literatura de azi, având o forță și o viziune care se deosebește de cărțile „poeților” la modă. Un stil care se impune și semnalizează dramele omului, crizele veacului, forța artei, puterea iubirii, frumusețea lumii, păstrată încă vie, dreptul la viziune.
Cartea are mai multe paliere prin care poezia năvălește în cetate, se armonizează după crizele care o afectează: eon; vindecările; poema silvană; mergere înainte; omul cu două umbre; ziua fără ore; mașina de înrămat neliniști, împărăția cuvintelor; binecuvântările; a șaptea frumusețe; a doua venire… Sunt și cuvinte de întâmpinarea cititorului, (cuvânt înainte/ înainte de cuvânt, semnificativ joc de cuvinte potrivite), dar și de final, un fel de salut de ieșire din templu, un cuvânt de încheiere, una deschisă și generoasă.
Nicolae Silade nu se joacă de-a poezia, pentru el poezia este un stâlp de aducerea aminte, un semn în haosul organizat al lumii, pendulând între crize, iubire, speranțe, apocalipse la promoție, concedii la mare și uitarea cea de toate zilele.
Primul poem, un joc de limbaj și speranțe: în loc de cuvânt înainte, un înainte cuvânt, arată modul în care poetul poate crea poezia sa, armonizându-se cu opera de început de lume, așa cum a procedat și Dumnezeu, care „a zis”… Așa cum se face ziuă și întunericul dispare, cum El a făcut lumina și pe urmă celelalte părți ale Creației, cum Duhul se mișca deasupra apelor, așa se generează calea omului în viață, prin fluxul de lumină, acolo sunt toate informațiile. Limbajul dublat, cel revelat și cel literar, se împletesc, există o unitate care poate exprima existența. Cu alte cuvinte, vine o vreme în care omul trebuie să se ia în serios, să-și găsească drumului. Și nu o poate face singur…
Poezia este un canon pe care-l folosește pentru măsurarea templului de timp ce i s-a dat (eon-ul), îl face, desface, clădește, își zidește eu-ul între cărămizile de cuvinte. Nu se poate merge înainte fără vindecare, omul limitat se poate vindeca de orbirile sale, de slăbiciuni, de păcate, de tăceri fabricate, de iluzii, de sine. Vindecarea de sine este cea mai grea, mai dureroasă, mai necesară și paradoxală.
Omul are două umbre, două identități, lumina zilei îi oferă umbra existențială, lumina divină îi oferă umbra absolută. Este dreptul omului la umbră. Timpul s-a dizolvat în pasta epocilor, societatea a afectat substanța timpului. Neliniștile generează poezie și rigoare, întoarcerea la glorie. Iubirea provoacă neliniști, dar generează și pacea interioară. Cuvintele, adunate, scăzute unele din altele, abandonate, strivite de alte cuvinte, formează împărăția care dă dreptul la zicere. Există totdeauna speranță, lumea o poate lua de la capăt, binecuvântările sunt la dispoziția omului, poetul o probează prin poezie. A doua șansă se face prin repornirea timpului, detectarea reală a spațiului, prin găsirea căii corecte, prin dragoste și viziune.
Concluziile sale sunt tranșante: „și iarăși vă zic/ mai multă lumină este în voi/ decât afară” (vindecarea orbului, p.23).
În fond, poetul se bazează pe canonul creștin așa cum apare în Evanghelii, este forța care îi modelează poezia. Sinceritatea brutală și foamea după sens sunt liniștite de poezie, a doua șansă la viața din viață. Creația este regula de bază, omul trebuie să fie creator, să iasă din comoditate, limitare. Geneza este pilda care sugerează depășirea limitelor de fiecare zi. Poezia este semnul care i s-a dat poetului, armonizarea între textul liric și întâmplările trecutului iluminează, dă scânteia. Poetul se vede nevoit să scrie revelația personală cu atenție și responsabilitate, asumându-și limitările, păcatele, erorile. O face cu detentă. Există o „hologramă vie” care transpune nevăzutul.
Discursul poetic este format din evenimente reale care i-au afectat viața autorului, din revelații personale. Din armonizarea realului cu lirismul, din bucuria, tristețile și nostalgiile care formează culoarea vieții. O undă de suferință străbate frazele. Ne întâlnim cu vindecarea de iluzii și alte fantezii, de starea poeziei în carnea poetului, de amintirea lungului șir de poeme care i-au ciuruit memoria cu metaforele și simbolurile aferente. Există o desprindere de lucruri, o eliberare de presiunea timpului nemilos. Lumina dragostei, echilibru între a fi și a nu fi. Poetul simte dulceața ascunsă a vieții, bucuria prezentului abrupt, un lung șir de mistere, o fată care vinde flori sau al nouălea cer. Există a doua șansă, a doua venire a lui Iisus, cel care umblă pe mare cu tălpile imponderabile.
Prezența aceea abisală este redată prin Anonimul care se descoperă prin ceea ce este, prin ceea ce face, Dumnezeu cel misterios și, totuși, cel care participă la istoria noastră cea de toate zilele : „el nu are nume nici margini nu are/ este marele nostru necunoscut marele anonim/ este cel care este”; și continuă: „dar el tace/ e un mare singuratic și un mare taciturn/ uneori leagă un cuvânt de altul/ o frază de alta/ și le rostește cu intensitatea tunetului” (anonimus, p. 65). Exprimare preluată din psalmii biblici.
Când intră în joc iubirea, poetul descoperă că lumea este mai frumoasă din pricina ei, iar sufletele se pot atinge în înalturi, deasupra materiei grele cu substanțe. Sunt cântece moi care reinventează femeia la concret: Eliza, Alina Chiar eternitatea ia chipul femeii care iubește și este iubită. Un paradis cu pâlcuri de maci, chipul ei și îngerul păzitor. Imaginea unei femei care umblă dezbrăcată, se mișcă de-a lungul timpului generând timp.
Natura este prezentă cu un răsărit de soare, cu un țărm de mare, cu floarea divină de cireș cu o preafrumoasă zi, o natură reală cu soarele și copacul, cu munții care ascund o lume: a șaptea frumusețe. Elementele divine sunt mereu accentuate: învierea, a doua venire, binecuvântările, șapte ca număr tainic, îngerul de pază, lumina dintâi, necreată, sfânta simplitate și sfântul Francisc de Assisi, sfârșit de veac/ mileniu nou, semănătorii, lumea cuvintelor, împărăția cuvintelor, o imagine a măreției, valea plângerii. Se poate continua enumerarea acestor „noduri și semne” care punctează istoria cu sigiliul eternității. Nicolae Silade nu este un poet religios în sensul abrupt al teoriei literare, este unul care preferă să-și asume o viziune și s-o exprime. De multe ori repetă o idee, o face pentru a sublinia o stare, un adevăr, o taină. Tehnica literară este depășită de puterea zicerii. Face o punte între literatură și teologie. În fond, Biblia este o colecție de cărți vechi, cu impact mereu actual, uneori dureros de modern pentru lumea de azi.
Esența vieții se bazează pe dragoste: „dragoste fără cuvinte/ viața noastră ah viața noastră/ dragoste fără cuvinte” (vindecarea unui surdo-mut, p. 26).
Vindecarea de impulsurile cărnii este bazată pe întrebări: „merită să pierzi un trup/ pentru o slavă oarecare/ pentru o suită de ecouri care/ nu-ți vor reda ce ai pierdut?” (p.28).
Viața are un traseu aparte, uneori obositor, fără sens, dar sub un semn divin: „mereu graba de ajunge nicăieri și nicicând/ mereu uitarea și răsunetul pașilor/ și mereu nostalgia unor târzii amintiri/ sub soarele care dăinuie” (p. 45).
Poetul definește poetul: „singur. cu mașina de scris în brațe/ în mijlocul unui lan de grâu copt. înconjurat/ de macii-roșii ca un drapel comunist/ și o mulțime de gângănii agricole” (mașina de scris, p.68). Ne este descoperită arta poetului, meseria sa de bază, legată de natura generoasă: „așa că iei mașina de scris și-o îngropi/ în țărâna din care la primăvară/ vor răsări literele unui splendid poem”…
Lucrurile simple, aproape de manieră, de uzanța deprinsă, fac lumea mai frumoasă, este descoperirea creației în miezul ei: „de obicei/ mă trezesc dimineața devreme/ la primul cântat al cocoșilor/ în liniștea aceea/ de dinaintea zorilor/ îmi beau nestingherit cafeaua/ de preferință amară/ și descoper/ dulceața ascunsă a vieții” (dulceața ascunsă a vieții, p. 186).
El oferă și soluția ieșirii din cercul evenimentelor zilnice, presante: „când totul în jur se comercializează și nu mai rămâne nimic/ de spus. când uităm de unde venim cine suntem și încotro ne/ îndreptăm. când întunericul pune stăpânire pe inima omului și/ nu mai e nimic de făcut. ia autobuzul și mergi în vizită la un fir/ de iarbă. salută păsările cerului. numără crinii de pe câmp. umblă. cântă. strigă. vorbește de unul singur și încearcă să te asculți pe tine/ însuți”(eterenelia - fragment, p.239).
Farmecul dragostei, dilatarea timpului și a spațiului, fac din apropierea poetului de femeia sa un salt peste viața reală, intrarea în viața de după viață: „vezi? suntem vii atunci când iubim/ hai să fugim în cele șapte/ zări. deodată să ne risipim/ și iar să ne adunăm/ în dragoste. de moarte să uităm/ sau nu. să ne amintim de ea/ așa cum zorii-și amintesc de noapte” (încă un cântec pentru alina, p. 203).
Dragostea stă la fundamentul unei noi lumi, este manifestul din poemul a șasea zi. in love reloaded. Femeia ruptă din timpul aspru, refăcut de Creator, aproape divină, arhetip născut de cuvinte, la mare, cu marea care o îmbrățișează, imagine veche, preluată din memoria timpului. Femeia goală pe nisipul plajei, cu puterea de păstra esențele divine: „toată filozofia lumii/ pălește în fața nudului tău și toată mitologia lumii piere în miracolul/ trupului tău vino acum cu îmbrățișările mării vino cu soarele ce te arde/ vino aici unde dragostea arde mai tare și nu-s ape în stare s-o stingă” (p.320). Este un poem de dragoste având rădăcinile în Cântarea cântărilor din Scriptură, poveste veche, el și ea formând întregul la malul mării, eliberați de angoasa existenței, marcați de suferință și sudoare, numai trupuri, materie inundând materia cu sângele timpului.
Poemele au grafia modernă, sunt folosite literele mici în titluri și început de vers, o democrație a limbajului zilnic, eliberat de cenzura uzuală, dar viu. Repetițiile, alegațiile, discursul este modern, uneori lucruri spuse brutal, alteori tandru, cum numai un poet poate spune, să te joace pe degete. A preluat acest stil din practica ultimilor ani, marcată de comunicarea pe Internet, pe rețelele sociale, dintr-un realism crud. Face trimiteri la versurile unor poeți cunoscuți, leagă poezia de poezie. Se simte jurnalistul care spune povestea ta, povestea noastră. Își asumă riscul, inclusiv prin fragmentarea versurilor, a ideii, subliniind, astfel, ideea de bază. Se autocenzurează pe dos, nu dorește să repete clasica literatură, rămâne un trubadur modern în brațe cu mașina de scris, o imagine vintage, în timp ce folosește din plin computerul. În fond, mașina de scris a speriat sistemul comunist modelat de dictatura de dinainte de „loviluție”.
Uneori, discursul este diluat, dominat de „zicere”, poetul trebuie să se spovedească prin versurile sale, să afirme misterul dintr-o clipă ivită pe neașteptate din materia timpului de fiecare zi. Alteori, el apelează la tehnica literară pentru a-și exprima starea, leagă poezia de blocul de poeme de dinaintea sa, cele care i-au stat la baza credințelor.
Zenovie Cârlugea, atent observator al vieții literare, critic implicat în cetatea cea mare a literaturii, a scris despre Nicolae Silade: „În definitiv, „eon” este în parte o antologie reușită, trecând în revistă problematica ideală și existențială a acestei poezii de semnificative specificități și diferențieri, atât în plan ideatic cât și în robustețea ei stilistică” (Revista „Portal-Măiastra”, nr. 2/2023, p. 49).
Prin această antologie poetul a descris firul roșu care i-a marcat viața, valorile care dau dinamism existenței, drumul parcurs și de parcurs, așa cum un poet îl trăiește cu toată intensitatea, până la limita destrămării ființei, acolo unde o istorie se leagă de altă istorie, misterioasă și luminoasă, care atrage ceea ce-i viu.
Constantin STANCU
*Silade, Nicolae, eon (un fel de antologie), poezie, 335 pagini, Timișoara: Editura Brumar, 2023.
