Poezia ca formă de existență
Primul și cel mai mare regret este acela că Nicolae Silade, deși un poet însemnat, este mult prea puțin cunoscut. Poezia sa este amplă, profundă și esențială, un veritabil construct, cu o ideologie literară bine structurată și, de ce n-am spune-o, cu un ground filosofic care „transpare” încă de la primele poeme: „cum se risipește / întunericul. Cum dispar stelele / (…) cum se șterge luna.”
După „Revoluție” a început să se scrie masiv, la noi, poezie „religioasă”. Urmând „secetei” de aproape jumătate de secol, faptul era de așteptat, și chiar de dorit. Necazurile încep, însă, din momentul în care religia este considerată a fi un „trend”. Pentru Nicolae Silade credința este însă un fel de a fi, pe care încearcă să îl „obiectiveze” liric, într-un fel sau altul, în toate volumele sale de poezie. Și totul începe cu… începutul, cu Marele Creator, „motiv” pe care l-au abordat, în vreme, generații și generații de poeți: „el nu are nume nici margini nu are / este marele nostru necunoscut marele anonim / este cel care este” (Omul cu două umbre, anonimus).
Există, la mulți dintre cei care abordează un astfel de gen de poezie un fel de infatuare, de mândrie nelalocul ei, pentru curajul și îndrăzneala de a fi abordat un astfel de „subiect”. Autorul antologiei se bucură să redescopere creația divină în fiecare zi, ca un copil care vede, în orice răsărit de soare, un mare dar: „E ca un început de lume” (În loc de cuvânt înainte, un înainte de cuvânt).
Credința înseamnă, pentru poet, în primul rând, dragoste: „și aurora venea surâzând și mari cete de îngeri / în urmă-i se deșteptau una câte una deschizând porțile paradisului” (Eon, Eon III).
Iubirea de Creator și de toate cele frumoase ieșite din mâna Lui situează Eu-l poetic în „margine de rai”, în fond, poziția dintotdeauna a artistului, aflat mai mereu între cele două lumi: „M-am învoit să cânt și în surdină / în margine de rai de omenire / sperând mereu ca-ntr-un târziu să-mi vină / din partea ta un semn de nemurire” (Omul cu două umbre, sonetine, I).
Dimensiunea religioasă a existenței reprezintă, pentru autor, miza supremă – dobândirea veșniciei: „apoi am trecut de cealaltă parte / a cerului și am prins deîndată rădăcini de sfințenie // atât de adânc încât veșnicia am simțit cum urcă în mine laolaltă cu sângele unei vieți mai curate” (Eon, Eon IV).
Se spune, într-o „legendă literară” (acestea îi însoțesc, de altfel, mai întotdeauna pe marii artiști) că Goethe ar fi fost întrebat dacă limba franceză, pe care tocmai se apucase să o învețe, este dificilă. Da de unde, ar fi răspuns acesta. Pur și simplu, în locul cuvintelor nemțești le pui pe cele franțuzești.
Un astfel de demers, de o simplitate (aparentă) dezarmantă întreprinde Nicolae Silade – el preia secvențe biblice și le „răstălmăcește” poetic în manieră proprie, ca în această „descriere” a întâlnirilor cerești. „iar pământul un înger din brațele lui / smulgându-mă am zărit pe cel sfânt cum întinde / o mână celui de lume desprins” (Eon, Eon VIII).
Din nefericire, cred că nu mai avem mult până în clipa în care un copil ori un tânăr din generațiile care vin, întrebat fiind de patria sa, va răspunde prompt, fără să clipească: „patria mea este Coca-Cola”.
Demonizată în vremea comunismului ultranaționalist, noțiunea de patrie și-a pierdut orice sens într-o lume globalizată cu forța, cumva împotriva voinței ei, și care vrea să ne învețe nu numai că ne-am născut sub semnul lui Darwin, că putem trăi liniștiți (și fericiți) într-o familie cu (numai) doi tați sau două mame, dar chiar și fără Dumnezeu.
Divinitatea ia, astfel, în poezia lui Nicolae Silade, forma emoționantă a unui patriotism religios: „vezi doamne durerile lumii acesteia / și iartă greșelile acestui popor / îndelung îndestul l-ai fost încercat / prin veacuri cu toate urgiile tale / (…) așează-l prea sfinte în patria mea.”
În afara acestor „realități” și adevăruri divine, omul nu este altceva decât o himeră, iar viața lui, o pendulare permanentă între viață și moarte: „vuire a sângelui în vinele mele / inimă fără odihnă / rănită / împătimită / murmurul tău urcă noaptea la ceruri / laolaltă cu bocetul duhului meu singuratic” (Mergere înainte, III).
Pe lângă noianul de probleme pe care le incumbă „facerea” de literatură, azi, mai există una, extrem de importantă, și anume aceea a responsabilității. Nu doar jocurile de noroc se pot practica într-un mod iresponsabil ci și, cu atât mai mult, literatura, și asta deoarece mesajul unui text poate sfărâma destine, distruge vieți.
Așa se face că, în poezia sa, Nicolae Silade abordează și problema politicului, acea dimensiune a vieții care se opune (fără a ne da vreo șansă de izbândă) propriei noastre vieți: „sfârșit de veac în bucurești, început de mileniu / în lume. început de mileniu / în lume. peste războaie, conflicte, tratate / se lasă umbra / se fac noi profeții, noi înțelegeri, noi destine. / numai eu mă întreb / dacă am trăit într-adevăr viața mea. nu cumva / m-a trăit ea pe mine” (Ziua fără ore, sfârșit de veac / mileniu nou).
O temă importantă a poeziei lui Nicolae Silade este iubirea. Uneori ea se confundă cu arta, cu puterea de a vedea ceea ce în mod obișnuit nu se poate zări, dincolo de realitatea superficială: „îndurerat de-absența ta divină / am căutat în versuri liniștire / așa cum orbul caută o lumină / întrezărită-n vis ori amintire (Omul cu două umbre, sonetine, I).
De sorginte divină sau umană, sfântă ori doar profană iubirea este, în viziunea autorului, aceea care dă sens vieții: „sunt la vârsta la care nu se mai fac iluzii. / nu se mai nasc speranțe, o. cât de logic / e totul! cât de firesc! de-ar fi să apari / cu-ntreg alaiul tău de fluturi / pe câmpul presărat cu maci – eu n-aș mai ști / să-ți înveșmânt zâmbirea cu săruturi și totuși / nimic pe lumea asta nu m-ar opri s-o fac.” (Ziua fără ore, alai de fluturi).
Dimpotrivă, absența iubirii transformă realul în neant, frumosul devine tern și banal, normalul, insuportabil, viața, un chin: „în sfârșit pot în liniște să ascult cântecul / păsărilor. Pot în liniște să privesc cum răsare / soarele. în parcul din fața blocului meu. / Pe sub platani un copil / bate mingea. fetele dintr-a doua culeg / flori de tei. E o mireasmă divină în tot / cartierul. de ce tu ești departe cu farmecul tău? (Ziua fără ore, în liniște)
Una peste alta, Iubirea este aceea care, în viziunea lui Nicolae Silade, „înfrumusețează” viața și o potențează: „e mai frumoasă lumea din pricina ta.” (Ziua fără ore, e mai frumoasă lumea din pricina ta).
Cât privește stilul poetic, am putea vorbi despre o „haină clasică” și un „fond modern”: „întâlnire cu zeul glasul său mai puternic ca tunetul / m-a trezit de din somnul cel negru al morții / și fulgerul său o clipă mi-a luminat / în depărtare calea.” (Eon, Eon I). Este greu de găsit o varietate mai mare de limbaje poetice la fel ca în această antologie, fără însă ca aceasta să însemne dezorganizare, dezordine sau haos. Nicolae Silade își stăpânește perfect „bidiviii inspirației”, iar acest lucru se vede cel mai bine în sonetele sau rondelurile autorului, ori în poemele cu rimă, „dulcele stil clasic” fiind un prag major pentru „măiestria poetică”.
Pe de altă parte, există o componentă de optzecism în aceste volume, ilustrat, printre altele, de pildă, de abordarea temei poeziei: „cine-a văzut-o / dansând și cântând / să nu se-nsoțească cu ea / să nu se-nsoțească / să nu // căci numele ei / este chiar poezia / și pe mulți i-a pierdut / până-n ziua de azi (mașina de înrămat neliniști, o femeie umblând dezbrăcată). Nu este vorba însă de o exagerare, de exacerbarea acestor mijloace poetice, ci doar de folosirea unor tușe ce îl avantajează, așa cum un pictor nu ezită să folosească unele culori mai îndrăznețe, atunci când acestea îi scot în relief ideile.
Mai mult, există (nu puține) poeme cu caracter de ars poetica, autoreferențialitatea fiind o trăsătură pregnantă, de altfel, a post-modernismului: „umbrită de nori, dar eu / am ghicit de îndată numele tău. / numele tău renumit în lumea cuvintelor.” (Ziua fără ore, în lumea cuvintelor)
Cuvântul are, așadar, în poezia lui Nicolae Silade, puterea de a crea lumi: „viața mea ce nu se consumă în trăiri inutile / (…) din cuvinte născută și preschimbată-n cuvinte – / e singura certitudine. singura mărturie / a facerii lumii. și a sfârșitului ei.” (Ziua fără ore, singura certitudine).
Gheorghe SECHEȘAN
