Nicolae Silade | Dreptul la umbră, dreptul la lumină

Nicolae Silade | Dreptul la umbră, dreptul la lumină

Cine iubește poezia va descoperi în cărțile lui Nicolae Silade un poet semnificativ al vremii, care trăiește cu toată ființa deschisă spre cunoașterea prin literatură, atent la sensul în viață. Nu sunt lucruri gratuite în textele sale, deși limbajul este relaxat, din contră, avem o mărturie de credință modelată de stilul literar, una supusă adevărului crud, brutal, actual.

Volumul de poezii al lui Nicolae Silade, eon, un fel de antologie, apărut la Editura BrumaR, din Timișoara, în anul 2023, 335 p., finalizează viziunea  de acest gen, după calea victoriei (C.R., 2019) și everest (Brumar, 2020)*. Se completează creația publică prin această veritabilă antologie, bazată pe poeme mai vechi și mai noi, pe bucuria de a exprima inefabilul. Manuscrisele sale se revalorifică prin poemele publicate, capătă o altă dimensiune, modelată de recuperarea memoriei lirice și a frământărilor lăuntrice în căutarea de certitudini.

Antologia preia textele din reviste: „Orizont”, „Luceafărul”, „România literară”, „Familia”, „Convorbiri literare”, „Ramuri” , „Flacăra” etc.; parțial, celor din al doilea volum, mergere înainte (Lugojpress, 1997), la care adaugă în întregime poemul eternelia (Marineasa, 2006), din miniepistole (Grinta, 2017, ed. a II-a, 2018), plus poeme care îl reprezintă prin teme, idei, limbaj. O antologie complexă, bazată pe viziunea poetului, pe țipătul său în „piața” de carte, văzută și nevăzută.

Nicolae Silade este un poet original, care lasă semne în literatura de azi, având o forță și o viziune care se deosebește de cărțile „poeților” la modă. Un stil care se impune și semnalizează dramele omului, crizele veacului, forța artei, puterea iubirii, frumusețea lumii, păstrată încă vie, dreptul la viziune.

Cartea are mai multe paliere prin care poezia năvălește în cetate, se armonizează după crizele care o afectează: eon; vindecările; poema silvană; mergere înainte; omul cu două umbre; ziua fără ore; mașina de înrămat neliniști, împărăția cuvintelor; binecuvântările; a șaptea frumusețe; a doua venire… Sunt și cuvinte de întâmpinarea cititorului, (cuvânt înainte/ înainte de cuvânt, semnificativ joc de cuvinte potrivite), dar și de final, un fel de salut de ieșire din templu, un cuvânt de încheiere, una deschisă și generoasă.

Nicolae Silade nu se joacă de-a poezia, pentru el poezia este un stâlp de aducerea aminte, un semn în haosul organizat al lumii, pendulând între crize, iubire, speranțe, apocalipse la promoție, concedii la mare și uitarea cea de toate zilele.

Primul poem, un joc de limbaj și speranțe: în loc de cuvânt înainte, un înainte cuvânt, arată modul în care poetul poate crea poezia sa, armonizându-se cu opera de început de lume, așa cum a procedat și Dumnezeu, care „a zis”… Așa cum se face ziuă și întunericul dispare, cum El a făcut lumina și pe urmă celelalte părți ale Creației, cum Duhul se mișca deasupra apelor, așa se generează calea omului în viață, prin fluxul de lumină, acolo sunt toate informațiile. Limbajul dublat, cel revelat și cel literar, se împletesc, există o unitate care poate exprima existența. Cu alte cuvinte, vine o vreme în care omul trebuie să se ia în serios, să-și găsească drumului. Și nu o poate face singur…

Poezia este un canon pe care-l folosește pentru măsurarea templului de timp ce i s-a dat (eon-ul), îl face, desface, clădește, își zidește eu-ul între cărămizile de cuvinte. Nu se poate merge înainte fără vindecare, omul limitat se poate vindeca de orbirile sale, de slăbiciuni, de păcate, de tăceri fabricate, de iluzii, de sine. Vindecarea de sine este cea mai grea, mai dureroasă, mai necesară și paradoxală.

Omul are două umbre, două identități, lumina zilei îi oferă umbra existențială, lumina divină îi oferă umbra absolută. Este dreptul omului la umbră. Timpul s-a dizolvat în pasta epocilor, societatea a afectat substanța timpului. Neliniștile generează poezie și rigoare, întoarcerea la glorie. Iubirea provoacă neliniști, dar generează și pacea interioară. Cuvintele, adunate, scăzute unele din altele, abandonate, strivite de alte cuvinte, formează împărăția care dă dreptul la zicere. Există totdeauna speranță, lumea o poate lua de la capăt, binecuvântările sunt la dispoziția omului, poetul o probează prin poezie. A doua șansă se face prin repornirea timpului, detectarea reală a spațiului, prin găsirea căii corecte, prin dragoste și viziune.

Concluziile sale sunt tranșante: „și iarăși vă zic/ mai multă lumină este în voi/ decât afară” (vindecarea orbului, p.23).

În fond, poetul se bazează pe canonul creștin așa cum apare în Evanghelii, este forța care îi modelează poezia. Sinceritatea brutală și foamea după sens sunt liniștite de poezie, a doua șansă la viața din viață. Creația este regula de bază, omul trebuie să fie creator, să iasă din comoditate, limitare. Geneza este pilda care sugerează depășirea limitelor de fiecare zi. Poezia este semnul care i s-a dat poetului, armonizarea între textul liric și întâmplările trecutului iluminează, dă scânteia. Poetul se vede nevoit să scrie revelația personală cu atenție și responsabilitate, asumându-și limitările, păcatele, erorile. O face cu detentă. Există o „hologramă vie” care transpune nevăzutul.

Discursul poetic este format din evenimente reale care i-au afectat viața autorului, din revelații personale. Din armonizarea realului cu lirismul, din bucuria, tristețile și nostalgiile care formează culoarea vieții. O undă de suferință străbate frazele. Ne întâlnim cu vindecarea de iluzii și alte fantezii, de starea poeziei în carnea poetului, de amintirea lungului șir de poeme care i-au ciuruit memoria cu metaforele și simbolurile aferente. Există o desprindere de lucruri, o eliberare de presiunea timpului nemilos. Lumina dragostei, echilibru între a fi și a nu fi. Poetul simte dulceața ascunsă a vieții, bucuria prezentului abrupt, un lung șir de mistere, o fată care vinde flori sau al nouălea cer. Există a doua șansă, a doua venire a lui Iisus, cel care umblă pe mare cu tălpile imponderabile.

Prezența aceea abisală este redată prin Anonimul care se descoperă prin ceea ce este, prin ceea ce face, Dumnezeu cel misterios și, totuși, cel care participă la istoria noastră cea de toate zilele : „el nu are nume nici margini nu are/ este marele nostru necunoscut marele anonim/ este cel care este”; și continuă: „dar el tace/ e un mare singuratic și un mare taciturn/ uneori leagă un cuvânt de altul/ o frază de alta/ și le rostește cu intensitatea tunetului” (anonimus, p. 65). Exprimare preluată din psalmii biblici.

Când intră în joc iubirea, poetul descoperă că lumea este mai frumoasă din pricina ei, iar sufletele se pot atinge în înalturi, deasupra materiei grele cu substanțe. Sunt cântece moi care reinventează femeia la concret: Eliza, Alina Chiar eternitatea ia chipul femeii care iubește și este iubită. Un paradis cu pâlcuri de maci, chipul ei și îngerul păzitor. Imaginea unei femei care umblă dezbrăcată, se mișcă de-a lungul timpului generând timp.

Natura este prezentă cu un răsărit de soare, cu un țărm de mare, cu floarea divină de cireș cu o preafrumoasă zi, o natură reală cu soarele și copacul, cu munții care ascund o lume: a șaptea frumusețe. Elementele divine sunt mereu accentuate: învierea, a doua venire, binecuvântările, șapte ca număr tainic, îngerul de pază, lumina dintâi, necreată, sfânta simplitate și sfântul Francisc de Assisi, sfârșit de veac/ mileniu nou, semănătorii, lumea cuvintelor, împărăția cuvintelor, o imagine a măreției, valea plângerii. Se poate continua enumerarea acestor „noduri și semne” care punctează istoria cu sigiliul eternității. Nicolae Silade nu este un poet religios în sensul abrupt al teoriei literare, este unul care preferă să-și asume o viziune și s-o exprime. De multe ori repetă o idee, o face pentru a sublinia o stare, un adevăr, o taină. Tehnica literară este depășită de puterea zicerii. Face o punte între literatură și teologie. În fond, Biblia este o colecție de cărți vechi, cu impact mereu actual, uneori dureros de modern pentru lumea de azi.

Esența vieții se bazează pe dragoste: „dragoste fără cuvinte/ viața noastră ah viața noastră/ dragoste fără cuvinte” (vindecarea unui surdo-mut, p. 26).

Vindecarea de impulsurile cărnii este bazată pe întrebări: „merită să pierzi un trup/ pentru o slavă oarecare/ pentru o suită de ecouri care/ nu-ți vor reda ce ai pierdut?” (p.28).

Viața are un traseu aparte, uneori obositor, fără sens, dar sub un semn divin: „mereu graba de ajunge nicăieri și nicicând/ mereu uitarea și răsunetul pașilor/ și mereu nostalgia unor târzii amintiri/ sub soarele care dăinuie” (p. 45).

Poetul definește poetul: „singur. cu mașina de scris în brațe/ în mijlocul unui lan de grâu copt. înconjurat/ de macii-roșii ca un drapel comunist/ și o mulțime de gângănii agricole” (mașina de scris, p.68). Ne este descoperită arta poetului, meseria sa de bază, legată de natura generoasă: „așa că iei mașina de scris și-o îngropi/ în țărâna din care la primăvară/ vor răsări literele unui splendid poem”…

Lucrurile simple, aproape de manieră, de uzanța deprinsă, fac lumea mai frumoasă, este descoperirea creației în miezul ei: „de obicei/ mă trezesc dimineața devreme/ la primul cântat al cocoșilor/ în liniștea aceea/ de dinaintea zorilor/ îmi beau nestingherit cafeaua/ de preferință amară/ și descoper/ dulceața ascunsă a vieții” (dulceața ascunsă a vieții, p. 186).

El oferă și soluția ieșirii din cercul evenimentelor zilnice, presante: „când totul în jur se comercializează și nu mai rămâne nimic/ de spus. când uităm de unde venim cine suntem și încotro ne/ îndreptăm. când întunericul pune stăpânire pe inima omului și/ nu mai e nimic de făcut. ia autobuzul și mergi în vizită la un fir/ de iarbă. salută păsările cerului. numără crinii de pe câmp. umblă. cântă. strigă. vorbește de unul singur și încearcă să te asculți pe tine/ însuți”(eterenelia - fragment, p.239).

Farmecul dragostei, dilatarea timpului și a spațiului, fac din apropierea poetului de femeia sa un salt peste viața reală, intrarea în viața de după viață: „vezi? suntem vii atunci când iubim/ hai să fugim în cele șapte/ zări. deodată să ne risipim/ și iar să ne adunăm/ în dragoste. de moarte să uităm/ sau nu. să ne amintim de ea/ așa cum zorii-și amintesc de noapte” (încă un cântec pentru alina, p. 203).

Dragostea stă la fundamentul unei noi lumi, este manifestul din poemul a șasea zi. in love reloaded. Femeia ruptă din timpul aspru, refăcut de Creator, aproape divină, arhetip născut de cuvinte, la mare, cu marea care o îmbrățișează, imagine veche, preluată din memoria timpului. Femeia goală pe nisipul plajei, cu puterea de păstra esențele divine: „toată filozofia lumii/ pălește în fața nudului tău și toată mitologia lumii piere în miracolul/ trupului tău vino acum cu îmbrățișările mării vino cu soarele ce te arde/ vino aici unde dragostea arde mai tare și nu-s ape în stare s-o stingă” (p.320). Este un poem de dragoste având rădăcinile în Cântarea cântărilor din Scriptură, poveste veche, el și ea formând întregul la malul mării, eliberați de angoasa existenței, marcați de suferință și sudoare, numai trupuri, materie inundând materia cu sângele timpului.

Poemele au grafia modernă, sunt folosite literele mici în titluri și început de vers, o democrație a limbajului zilnic, eliberat de cenzura uzuală, dar viu. Repetițiile, alegațiile, discursul este modern, uneori lucruri spuse brutal, alteori tandru, cum numai un poet poate spune, să te joace pe degete. A preluat acest stil din practica ultimilor ani, marcată de comunicarea pe Internet, pe rețelele sociale, dintr-un realism crud. Face trimiteri la versurile unor poeți cunoscuți, leagă poezia de poezie. Se simte jurnalistul care spune povestea ta, povestea noastră. Își asumă riscul, inclusiv prin fragmentarea versurilor, a ideii, subliniind, astfel, ideea de bază. Se autocenzurează pe dos, nu dorește să repete clasica literatură, rămâne un trubadur modern în brațe cu mașina de scris, o imagine vintage, în timp ce folosește din plin computerul. În fond, mașina de scris a speriat sistemul comunist modelat de dictatura de dinainte de „loviluție”.

Uneori, discursul este diluat, dominat de „zicere”, poetul trebuie să se spovedească prin versurile sale, să afirme misterul dintr-o clipă ivită pe neașteptate din materia timpului de fiecare zi. Alteori, el apelează la tehnica literară pentru a-și exprima starea, leagă poezia de blocul de poeme de dinaintea sa, cele care i-au stat la baza credințelor.  

Zenovie Cârlugea, atent observator al vieții literare, critic implicat în cetatea cea mare a literaturii, a scris despre Nicolae Silade: „În definitiv, „eon” este în parte o antologie reușită, trecând în revistă problematica ideală și existențială a acestei poezii de semnificative specificități și diferențieri, atât în plan ideatic cât și în robustețea ei stilistică” (Revista „Portal-Măiastra”, nr. 2/2023, p. 49).

Prin această antologie poetul a descris firul roșu care i-a marcat viața, valorile care dau dinamism existenței, drumul parcurs și de parcurs, așa cum un poet îl trăiește cu toată intensitatea, până la limita destrămării ființei, acolo unde o istorie se leagă de altă istorie, misterioasă și luminoasă, care atrage ceea ce-i viu.

Constantin STANCU

*Silade, Nicolae, eon (un fel de antologie), poezie, 335 pagini, Timișoara: Editura Brumar, 2023.

Poezia ca formă de existență

Poezia ca formă de existență

Nicolae Silade publică, la Editura Brumar, din Timișoara, un volum de antologie alcătuit din mai multe cărți (proprii) de poezie, cele mai recente nefăcând parte din proiect, potrivit declarațiilor (și dorințelor) din finalul volumului.

Primul și cel mai mare regret este acela că Nicolae Silade, deși un poet însemnat, este mult prea puțin cunoscut. Poezia sa este amplă, profundă și esențială, un veritabil construct, cu o ideologie literară bine structurată și, de ce n-am spune-o, cu un ground filosofic care „transpare” încă de la primele poeme: „cum se risipește / întunericul. Cum dispar stelele / (…) cum se șterge luna.”

După „Revoluție” a început să se scrie masiv, la noi, poezie „religioasă”. Urmând „secetei” de aproape jumătate de secol, faptul era de așteptat, și chiar de dorit. Necazurile încep, însă, din momentul în care religia este considerată a fi un „trend”. Pentru Nicolae Silade credința este însă un fel de a fi, pe care încearcă să îl „obiectiveze” liric, într-un fel sau altul, în toate volumele sale de poezie. Și totul începe cu… începutul, cu Marele Creator, „motiv” pe care l-au abordat, în vreme, generații și generații de poeți: „el nu are nume nici margini nu are / este marele nostru necunoscut marele anonim / este cel care este” (Omul cu două umbre, anonimus).

Există, la mulți dintre cei care abordează un astfel de gen de poezie un fel de infatuare, de mândrie nelalocul ei, pentru curajul și îndrăzneala de a fi abordat un astfel de „subiect”. Autorul antologiei se bucură să redescopere creația divină în fiecare zi, ca un copil care vede, în orice răsărit de soare, un mare dar: „E ca un început de lume” (În loc de cuvânt înainte, un înainte de cuvânt).

Credința înseamnă, pentru poet, în primul rând, dragoste: „și aurora venea surâzând și mari cete de îngeri / în urmă-i se deșteptau una câte una deschizând porțile paradisului” (Eon, Eon III).

Iubirea de Creator și de toate cele frumoase ieșite din mâna Lui situează Eu-l poetic în „margine de rai”, în fond, poziția dintotdeauna a artistului, aflat mai mereu între cele două lumi: „M-am învoit  să cânt și în surdină / în margine de rai de omenire / sperând mereu ca-ntr-un târziu să-mi vină / din partea ta un semn de nemurire” (Omul cu două umbre, sonetine, I).

Dimensiunea religioasă a existenței reprezintă, pentru autor, miza supremă – dobândirea veșniciei: „apoi am trecut de cealaltă parte / a cerului și am prins deîndată rădăcini de sfințenie // atât de adânc încât veșnicia am simțit cum urcă în mine laolaltă cu sângele unei vieți mai curate” (Eon, Eon IV).

Se spune, într-o „legendă literară” (acestea îi însoțesc, de altfel, mai întotdeauna pe marii artiști) că Goethe ar fi fost întrebat dacă limba franceză, pe care tocmai se apucase să o învețe, este dificilă. Da de unde, ar fi răspuns acesta. Pur și simplu, în locul cuvintelor nemțești le pui pe cele franțuzești.

Un astfel de demers, de o simplitate (aparentă) dezarmantă întreprinde Nicolae Silade – el preia secvențe biblice și le „răstălmăcește” poetic în manieră proprie, ca în această „descriere” a întâlnirilor cerești. „iar pământul un înger din brațele lui / smulgându-mă am zărit pe cel sfânt cum întinde / o mână celui de lume desprins” (Eon, Eon VIII).

Din nefericire, cred că nu mai avem mult până în clipa în care un copil ori un tânăr din generațiile care vin, întrebat fiind de patria sa, va răspunde prompt, fără să clipească: „patria mea este Coca-Cola”.

Demonizată în vremea comunismului ultranaționalist, noțiunea de patrie și-a pierdut orice sens într-o lume globalizată cu forța, cumva împotriva voinței ei, și care vrea să ne învețe nu numai că ne-am născut sub semnul lui Darwin, că putem trăi liniștiți (și fericiți) într-o familie cu (numai) doi tați sau două mame, dar chiar și fără Dumnezeu.

Divinitatea ia, astfel, în poezia lui Nicolae Silade, forma emoționantă a unui patriotism religios: „vezi doamne durerile lumii acesteia / și iartă greșelile acestui popor / îndelung îndestul l-ai fost încercat / prin veacuri cu toate urgiile tale / (…) așează-l prea sfinte în patria mea.”

În afara acestor „realități” și adevăruri divine, omul nu este altceva decât o himeră, iar viața lui, o pendulare permanentă între viață și moarte: „vuire a sângelui în vinele mele / inimă fără odihnă / rănită / împătimită / murmurul tău urcă noaptea la ceruri / laolaltă cu bocetul duhului meu singuratic” (Mergere înainte, III).

Pe lângă noianul de probleme pe care le incumbă „facerea” de literatură, azi, mai există una, extrem de importantă, și anume aceea a responsabilității. Nu doar jocurile de noroc se pot practica într-un mod iresponsabil ci și, cu atât mai mult, literatura, și asta deoarece mesajul unui text poate sfărâma destine, distruge vieți.

Așa se face că, în poezia sa, Nicolae Silade abordează și problema politicului, acea dimensiune a vieții care se opune (fără a ne da vreo șansă de izbândă) propriei noastre vieți: „sfârșit de veac în bucurești, început de mileniu / în lume. început de mileniu / în lume. peste războaie, conflicte, tratate / se lasă umbra / se fac noi profeții, noi înțelegeri, noi destine. / numai eu mă întreb / dacă am trăit într-adevăr viața mea. nu cumva / m-a trăit ea pe mine” (Ziua fără ore, sfârșit de veac / mileniu nou).

O temă importantă a poeziei lui Nicolae Silade este iubirea. Uneori ea se confundă cu arta, cu puterea de a vedea ceea ce în mod obișnuit nu se poate zări, dincolo de realitatea superficială: „îndurerat de-absența ta divină / am căutat în versuri liniștire / așa cum orbul caută o lumină / întrezărită-n vis ori amintire (Omul cu două umbre, sonetine, I).

De sorginte divină sau umană, sfântă ori doar profană iubirea este, în viziunea autorului, aceea care dă sens vieții: „sunt la vârsta la care nu se mai fac iluzii. / nu se mai nasc speranțe, o. cât de logic / e totul! cât de firesc! de-ar fi să apari / cu-ntreg alaiul tău de fluturi / pe câmpul presărat cu maci – eu n-aș mai ști / să-ți înveșmânt zâmbirea cu săruturi și totuși / nimic pe lumea asta nu m-ar opri s-o fac.” (Ziua fără ore, alai de fluturi).

Dimpotrivă, absența iubirii transformă realul în neant, frumosul devine tern și banal, normalul, insuportabil, viața, un chin: „în sfârșit pot în liniște să ascult cântecul / păsărilor. Pot în liniște să privesc cum răsare / soarele. în parcul din fața blocului meu. / Pe sub platani un copil / bate mingea. fetele dintr-a doua culeg / flori de tei. E o mireasmă divină în tot / cartierul. de ce tu ești departe cu farmecul tău? (Ziua fără ore, în liniște)

Una peste alta, Iubirea este aceea care, în viziunea lui Nicolae Silade,  „înfrumusețează” viața și o potențează: „e mai frumoasă lumea din pricina ta.” (Ziua fără ore, e mai frumoasă lumea din pricina ta).

Cât privește stilul poetic, am putea vorbi despre o „haină clasică” și un „fond modern”: „întâlnire cu zeul glasul său mai puternic ca tunetul / m-a trezit de din somnul cel negru al morții / și fulgerul său o clipă mi-a luminat / în depărtare calea.” (Eon, Eon I). Este greu de găsit o varietate mai mare de limbaje poetice la fel ca în această antologie, fără însă ca aceasta să însemne dezorganizare, dezordine sau haos. Nicolae Silade își stăpânește perfect „bidiviii inspirației”, iar acest lucru se vede cel mai bine în sonetele sau rondelurile autorului, ori în poemele cu rimă, „dulcele stil clasic” fiind un prag major pentru „măiestria poetică”. 

Pe de altă parte, există o componentă de optzecism în aceste volume, ilustrat, printre altele, de pildă, de abordarea temei poeziei: „cine-a văzut-o / dansând și cântând / să nu se-nsoțească cu ea / să nu se-nsoțească / să nu // căci numele ei / este chiar poezia / și pe mulți i-a pierdut / până-n ziua de azi (mașina de înrămat neliniști, o femeie umblând dezbrăcată). Nu este vorba însă de o exagerare, de exacerbarea acestor mijloace poetice, ci doar de folosirea unor tușe ce îl avantajează, așa cum un pictor nu ezită să folosească unele culori mai îndrăznețe, atunci când acestea îi scot în relief ideile.

Mai mult, există (nu puține) poeme cu caracter de ars poetica, autoreferențialitatea fiind o trăsătură pregnantă, de altfel, a post-modernismului: „umbrită de nori, dar eu / am ghicit de îndată numele tău. / numele tău renumit în lumea cuvintelor.” (Ziua fără ore, în lumea cuvintelor)

Cuvântul are, așadar, în poezia lui Nicolae Silade, puterea de a crea lumi: „viața mea ce nu se consumă în trăiri inutile / (…) din cuvinte născută și preschimbată-n cuvinte – / e singura certitudine. singura mărturie / a facerii lumii. și a sfârșitului ei.” (Ziua fără ore, singura certitudine).

Gheorghe SECHEȘAN

Gânduri despre lumea de azi

Gânduri despre lumea de azi

Nicolae Silade reunește, sub titlul simplu, redus la o prepoziție, compatibilă de asociații multiple, [despre]¹, editorialele publicate pe parcursul mai multor ani, începând cu 2010, în Actualitatea literară, revistă care apare la Lugoj.

Sugestiile se multiplică, întrucât cuvântul de legătură deschide receptorului posibilitatea de a realiza propriile corelații. Principala core­lație pe care o propune Nicolae Silade este cea cu realitatea contemporană, văzută ca actualitatea noastră, literară, în primul rând, actualitatea în care editorialistul decelează problemele timpului, semne care amprentează epoca și care ne amprentează/influențează gândirea de copii ai secolului, definindu-ne, până la un punct, atitudinea civică.

 În cele Doar câteva cuvinte înainte, Nicolae Silade precizează un fapt de istorie literară, a cărui valoare se semnifică prin necesarul de informație a unui cititor din viitor, referitor la cei zece ani de apariție a revistei Actualitatea literară, și un altul, care-l implică, în dubla ipostază de scriitor și de martor al prezentului. Din actualitatea literară, gândul iese, pentru a accede și a se fixa într-o realitate spirituală, religioasă: Evanghelia după Toma, clasică: Eschil, Sf. Francisc din Assisi, sau modernă: Elytis, Seferis, Montale, Ungaretti, repere propuse pentru meditația asupra prezentului evanescent, asupra eternului omenesc.

Gândurile editorialistului eseist iau forma reflecției asupra unor teme specifice: literatura și condiția scriitorului, problema receptării și a lecturii, a succesului în literatură, dar includ și implică și o opțiune morală, fără ca autorul să fie un moralist. În complexul angrenaj social-politic, a observa evenimentele, exceptându-le din realitatea evanescentă, a le supune unei analize în retortele propriei gândiri echivalează cu asumarea rolului de martor al timpului tău, odată cu asumarea datoriei de a da seamă despre ceea ce-ți trece pe dinainte și care presupune angrenarea conștiinței morale.

Editorialul din martie 2014, Despre clipa cea repede și în afara ei, poate da o idee despre modul în care înțelege Nicolae Silade să se raporteze la actualitatea nu numai literară, ci actualitatea în complexitatea determinărilor social-politice și culturale: „Nu trebuie să-i ceri clipei să se oprească, trebuie doar să încerci să trăiești în afara ei, chiar dacă asta ar însemna să te refugiezi în lumea gândurilor tale, probabil cea mai reală dintre lumile posibile”. Ieșirea din timpul istoric și contemplarea lui duce cu gândul la Glossa lui Mihai Eminescu, în care motivul lumii ca teatru cerea definirea atitudinii din perspectiva eternului - ca observator, martor sau actor, nu și de regizor universal. Nicolae Silade este, deo­potrivă, actor în spectacolul realității și martor al ei, semădău, dătător de seamă, încercând a descifra, din sec­vențe fragmentare, puzzle-ul din care să poată recompune întregul.

Spiritul critic sagace se prelungește, uneori, în melancolia unei meditații transtemporale. „Sentimentul deșertăciunii umane este punctul de plecare pentru o gândire sănătoasă”, meditează Nicolae Silade, pentru el, situarea sub specie aeternitas, însemnând, din punct de vedere moral, decelarea esențialului din apele aparentului, ale iluziei. În rezonanța acestei idei, sunt ideile din Despre puținul necesar pentru a fi fericit, Despre îndumnezeirea omului și luarea în ființă, Despre lucrurile cu adevărat importante, Despre a fi și a avea. Dominanta gândirii morale este spiritualitatea, opțiunea pentru spirit, pe care Nicolae Silade vrea să o împărtășească, prin comunicare/comuniune, cu celălalt, semenul său.

Problemele literaturii fac obiectul unor editoriale: Despre lumea reală și oglindirea ei în lumea virtuală, Despre talentul și inspirația poeților, Despre talent, înzestrare și har, Despre ura literară și unirea scriitorilor, Despre critica de întâmpinare și întâmpinarea criticii, Despre valoarea cuvântului scris, Despre poezia vie și literatura moartă etc., într-un diagnostic exact, pentru care Nicolae Silade propune tratamente consonante atitudinii, gândirii sale asupra literaturii, asupra valorii pe care aceasta o reprezintă. Care este, astăzi, valoarea cuvântului scris?, se întreabă, introspectiv și reflexiv, editorialistul și poetul Nicolae Silade, care se vede, ca și alți scriitori de vocație, în fața avalanșei de apariții, atât de multe, încât duc în derizoriu și minimalizează tot ceea ce ar putea fi valoros și peren, descurajând, prin cantitate, pe cei care vizează calitatea scriiturii.

Pentru a intra într-o altă zodie, una bună pentru literatura română, ar fi nevoie, crede Nicolae Silade, ca altădată Cioran, de o schimbare la față a acestei literaturi, o schimbare nu numai din interior, căci dinlăuntru, constată el pesimist, „nu se vede, deocamdată, nici un fel de dorință de a ne schimba”, ci mai mult din exterior, din punctul de vedere al celuilalt, ceea ce ar presupune o relație maleabilă a literaturii cu puterea, oficialitatea care ține în mână, prin finanțare, destinele culturii: „...Dar ceea ce mi se pare mai important, în privința schimbării la față a literaturii române, nu cred că este complexul nostru de inferioritate, pentru că nu suntem inferiori cu nimic nimănui, ci ceea ce facem noi pentru literatura română să fie văzută altfel decât până acum”.

[despre] este cartea care-l relevă pe Nicolae Silade ca scriitor, ca martor credibil al actua­lității literare, ca gânditor asupra destinului ei, în contemporaneitate și în viitor. Predominant interogativă, rezonantă cu enunțarea și identificarea tarelor, temele propuse, meditate întâi de Nicolae Silade însuși, ar trebui să rezoneze în conștiința epocii pentru a conduce la un consens care să faciliteze fixarea valorii și să coroboreze importanța pentru progresul societății în general.

¹ Nicolae Silade, [despre],   Editura Brumar, Timișoara, 2020

Ana DOBRE

nicolae silade: eon [un fel de antologie] | (Timișoara: Ed. Brumar, 2023)

 nicolae silade: eon [un fel de antologie]

(Timișoara, Ed. Brumar, 2023)

Prin tematica aleasă, prin dicția întru totul personală și practicând o prozodie internalizată în decenii de șlefuire a înțelesurilor de(s)prinse din texte (stră)vechi, lugojeanul poet și editor (director de periodic local și de revistă literară) pare că vrea (și) prin apariția recentului său volum de poesie să (își) dovedească aptitudinea de a re-scrie Biblia ori, cel puțin, versetele cel mai afine structurii sale lirice, naturii psihospirituale ce îi este specifică.

Constatăm tonul ludic și grav totodată în originalitatea lui constitutivă, de rostire poetică impregnată cu simboluri și formule lingvistice «inițiatice», uneori sibilinice, de un esoterism decriptabil – așezându-l pe talentatul inspirat Nicolae Silade într-un onorant, chiar dacă virtual grup, al «masoreților» moderni și contemporani, de după ce poeții lumii au purces a scrie, la rându-le, psalmi.

Un ton împodobit cu «neume» culturale, cu intertextualitate; ton tranzitiv al unei intime reflexivități ce ne invadează și cucerește de la primul text al culegerii e o n, intitulat În loc de cuvânt înainte, un înainte de cuvânt: am rătăcit și eu, până pe la vreo 30 de ani, și, precum Dante/ prin pădurea lui întunecată, încă trei ani și jumătate mai apoi./ După care, a început să se facă ziuă în viața mea, a răsărit/ soarele și mi-am regăsit calea (p. 6).

Tocmai în această «anluminare» a textului sacru cu inserții masive de secvențe poetice oglindind realități, trăiri, reflecții, meditații personale și genuine contemplații rezidă o profundă personalitate artistică matur structurată arhitectonic: personalitatea poetică purtând marca Nicolae Silade.

Textul canonic, Cuvântul este acela care primește inserția harpistului Silade și nu invers, cum ar putea crede doar neofiții. Poetul acceptă cu bucuroasă conștiință lucid-devotă situația, această privilegiată situare în(tru) Cuvânt, amintind, în termeni tehnologici contemporani nouă, de fascinația misterioasă a poetului-autor și al Eonului dogmatic de la 1943:

când închid ochii te văd pe tine dumnezeule când îi deschid văd lumea/ pe care ai biruit-o tu ce poate fi mai frumos decât această vedere această/ înălțare a sinelui în sine doamne cât de aproape e omul de tine și cât de/ departe ești tu cât de înalt în această măreție albastră m-am chemat pe/ mine însumi la mine și am răspuns chemării mele și iată-mă (ziua a șaptea. o hologramă vie, p. 321).

«Esoterismul» volumului, cum al întregului operei poetice a lui Nicolae Silade constă în exploatarea unor miezuri de literatură a revelațiilor necanonice din Evanghelii apocrife sau în remodelarea aluatului textelor apocaliptice, cum Cărțile lui Enoh, dezvăluind virtuozitatea de giuvaergiu a unui poeta artifex veritabil, în descendența lui Adrian Maniu și a unora din poeții religioși ce i-au succedat: apoi am trecut de cealaltă parte/ a cerului și am prins de îndată/ rădăcini de sfințenie (eon IV, p. 12).

Ameliorarea morală ca ideal autotelic își găsește firesc locul în antologia e o n: să intre înțeleptul și cel fără prihană/ mai marele cântăreților și dreptul să intre (eon III, p. 11).

Eon este, așadar, un titlu „neoplatonician și gnostic”, potrivit dicționarelor, întrucât reprezintă, de asemenea, într-o culegere de autor „emanații ale divinității supreme unice”, filtrate prin glasul solistului auctorial.

Explicații privind alcătuirea masivului op de poesie ne sunt oferite la pp. 322-323 (Un cuvânt de încheiere), de unde aflăm rostul economic, de marketing al întregului textual intitulat e o n, și anume că: versurile au fost selectate pe de o parte din teancurile de manuscrise rămase prin sertare, pe de alta din texte publicate prin revistele literare ale vremii, iar o altă parte, din volumele mergere înainte (1997), eternelia (2006) și miniepistole (2 ed., 2017 și 2019), dar și câteva texte scrise din memorie după ce, ca într-o purificatoare ardere-de-tot, poetul le-a incendiat cândva pe marginea drumului dintre Lugoj și Buziaș; că autorul antologator recuză (in)voluntar o seamă de plachete de cenaclu și caiete cu exerciții poetice, pentru că le-a ars, cum și volumul de debut visul în lucru (1979), dar eludează strategic volumele iubirea nu bate la ușă (vol. 1-2013, vol. 2-2016) ca mai potrivite într-o antologie a dragostei, decât în acest volum, precum de asemenea nu alege nimic din calea victoriei (2019), din La guérison d’illusions et autres guérisons (ed. franceză, 2020) și nici din everest (2020), întrucât sunt volume mai recente, care încă pot fi comandate pe site-urile editurilor respective.

Cartea cuprinde nu mai puțin de douăsprezece – număr apostolic de cicluri lirice grupând mulțimea celor 336 de pagini format 19 x 20,5 cm., după cum urmează: eon, vindecările, poema silvană, mergere înainte, omul cu două umbre, ziua fără ore, mașina de înrămat neliniști, eternelia, împărăția cuvintelor, binecuvântările, a șaptea frumusețe, a doua venire.

Simpla înșiruire a acestor titluri secvențiale întărește constatările afirmate până

aici: vorbim despre versurile pe alocuri suprarealist întocmite (cum altfel?) ale unui gnostic aflat în plină lumină a revelației Logosului divin întruchipat.

Se cuvine amintit aici și Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetul Marmației obținut de poetul timișan la anul 2018, cu cartea miniepistole.

Poesia lui Nicolae Silade alcătuiește așadar o «avangardă» a rigorii expresiei curate, directe, pure, întru credința în bine, frumos și îndumnezeire posibilă a omului profan.

mihai posada

Un „modus poeticus” și lumile sale imaginare

Durata eónică a poeziei lui Nicolae Silade 

Durata eónică a poeziei lui Nicolae Silade

Noul volum de poezii al lui Nicolae Silade, eon [un fel de antologie] (BrumaR, Timișoara, 2023, 335 p.) încheie triada aparițiilor masive de acest fel, după calea victoriei (C.R., 2019) și everest (Brumar, 2020).

Într-un „cuvânt de încheiere” (p. 322), poetul mărturisește că majoritatea textelor cuprinse în „eon” face parte „din teancurile de manuscrise rămase prin sertare”, multe din sutele de poeme pierdute fiind rescrise din memorie și considerate, ca atare, „poeme reînviate”.

Fiind, de fapt o „antologie”, poetul a făcut loc textelor rămase prin unele reviste (precum „Orizont”, „Luceafărul”, „România literară”, „Familia”, „Convorbiri literare”, „Ramuri” , „Flacăra” ș.a.), precum și, mai bine de două treimi, celor din al doilea său volum, mergere înainte (Lugojpress, 1997), la care adaugă în întregime poemul eternelia (Marineasa, 2006). De asemenea, din miniepistole (Grinta, 2017, ed. a II-a, 2018) a reținut câteva poeme considerate „reprezentative în ceea ce privește viziunea mea poetică”.

Aceasta ar fi materia volumului „eon”, deopotrivă „culegere” și „antologie”, lăsându-se deoparte nu numai volumul de debut „visul în lucru” (1979), dar și cele două volume „iubirea nu bate la ușă” (2013, 2016), precum și „calea victoriei” (2019), „La guérison d'illusion et autres guérisons” (Stellamaris, Franța, 2020) și „everest” (2020) – ultimele trei îndreptățind o antologie menită a-l defini liric reprezentativ al generației sale și unul dintre cei mai interesanți poeți români de azi.

*

Observăm, din cele unsprezece pagini de cuprins (pp. 325-335), că autorul are o viziune arhitecturală coerentă a „felului de antologie” propus, începând cu textul „În loc de cuvânt înainte, un înainte de cuvânt”. Este un fel de a se defini, în relație cu „Facerea” veterotestamentară, prin care Dumnezeu a creat lumea cu toate ale ei mișcătoare și nemișcătoare, drept poet rătăcind ca Dante prin selva oscura ani întregi, după care a ieșit la lumină, regăsindu-și „calea”.

Desigur, având prețuirea cuvenită pentru Eminescu, evocat și-n alte poeme (ciclul întreg „omul cu două umbre” stă sub veghea unui motto din „Scrisoarea I”), liricul lugojean nu poate face abstracție în devenirea sa de creatorul genialei viziuni cosmogonice din care chiar citează în „înaintea-zicere” amintită, cu respect vădit pentru punctuație de obicei eludată din discursul poetic siladian:

«E ca un început de lume, ca un început de viață, e la fel ca atunci când Dumnezeu a zis „Să fie lumină!” și s-a / făcut lumină [...] Ei bine, prin întunericul acela „ca o mare făr-o rază”, când „nici de văzut nu fuse și nici ochi care să vază”, îmi pare că am rătăcit și eu, până pe la vreo 30 de ani, și, precum Dante prin pădurea lui întunecată, încă trei ani și jumătate mai apoi. După care, a început să se facă ziuă în viața mea, a răsărit soarele și mi-am regăsit calea.»

Sau acest poem, „eminescu”, evocând centenarul morții poetului comemorat la Iași, „într-o zi mohorâtă”, la care este prezent, iar prin procedeul intertextualității postmoderniste, autorul exprimându-se astfel, adică în gravități deloc joculare, ludice, congruent cu o indelebilă sensibilitate romantică: „au trecut o sută de ani și mai bine de când/ încă viu încă tânăr călcam/ pavajul străzilor. în drum spre propria-mi/ moarte. de care acum mi-amintesc. da./și urc pe copou să văd dacă teiul/ a înflorit. apoi mă cobor la casa pogor./ însă nu mai e nimeni din cei de altădată./ nici veronica. toți au plecat./ numai tu iubito/ ca un înger dintre oameni/ în calea vieții mele ieși.”

Eon vorbește, la un loc, despre o bogată experiență de viață, în devălmășia etapelor sale, în centrul discursului poeticesc fiind poetul însuși, cu aspirațiile, satisfacțiile, ezitările și neîmplinirile sale. Este evocată acea perioadă a definirii / întemeierii de sine ca poet, o „geologie” a ființării sale existențiale, fără conotații gnostice, dar cu trimiteri la miturile creației, întemeierii, afirmării depline.

Așa că nu trebuie să ne surprindă nici referențialele „biografeme”, fără de care lirismul de față nu-și are sens, nici trimiterile la anumite elemente livrești din marile culturi, prin tâlcul cărora poetul se exprimă fără înconjur, cu un elan nestrunit de confesivitate în fond terapeutică, de soteriologie a zicerii poetice, lăsând, totuși, impresia unui liber arbitru din viața sa, adică, altfel spus, acea reflecție aporeică și mai puțin carteziană ce trece ca briza de primăvară peste lanurile sugerând profunzime acvatică și imensitate marină.

„Eonul” este un fel de biografie interioară a vieții poetului, începând de la „întâlnirea cu zeul” care l-a trezit „din somnul cel negru al morții” (eon I), până la renașterea „din propria ei cenușă” a speranței („privind cum răsare/ nimb de aur în jurul/ chipului meu” (eon VIII) și, desigur, la isihia apogeică („rug nestins”) ce-l face pe poet să retrăiască „un veac de frumusețe”, să audă în preajmă-i „cuvintele sfințite/ și stele de din stele se aprind/ și cu tristeți ușoare îmi mângâie fruntea/ (...)/ văd fericirea și o spun:/ e adevărul viu și vie în lăuntrul său minunea/ iubirea ce-a salvat de la pieire lumi” (eon IX).

Totul în numele unei superioare înțelegeri în concordanță și armonie cu principiul suprem al creației: „iubirea ce-a salvat de la pieire lumi” (în înțelesul vechi grecesc de „agape”, față de un zeu sau omenire, spre deosebire de celelalte înțelesuri mai restrictive, „eros”, „filia”, „storgé”/ frățească, protectoare, loială, în sens categorial).

Foarte interesant ni se pare ciclul „vindecările” (I – IX), cu trimiteri la taumaturgia christică din evanghelii, de vreme ce, în mod sugestiv-engramat, poetul scrie despre vindecările „ologului”, „slăbănogului”, „orbului”, ciungului/ „omul cu mâna uscată”, „avarului”, „surdo-mutului”, despre „vindecarea de mistere”, despre „vindecarea sinelui”, „de iluzii și alte felurite vindecări”.

Remarcăm în toate aceste taumaturgii o strunire mai accentuată a discursului liric, despovărat din verbiajul fast, exotic, de un barochism devălmaș, adică fixarea pe sugestia onto-existențială, chiar etică a condiției umane integratoare.

Să cităm doar „VIII. Vindecarea sinelui” și vom vedea felul în care se situează poetul față de un ideal, dezavuând epicureismul, turma de „porci a lui Epicur”:

„merită să pierzi un paradis
pentru serbările auguste ale trupului
pentru strigătele lui de disperare
pentru această scurtă legănare
pe valuri de-ndoială și mirare?
merită să pierzi un trup
pentru o slavă oarecare
pentru o suită de ecouri care
nu-ți vor reda ce ai pierdut?”

De observat că, odată cu practicarea unui lirism mai concentrat, fixat pe idee și despovărat din veștmintele retoricii poetice, își face apariția și rima cu virtuțile ei muzicale de transfigurare emoțională, de sensibilizare sufletească:

„mai întâi și întâi/ să ne aducem aminte/ de unde venim/ dacă suntem ceea ce suntem/ și încotro ne roim// haide să vezi/ cum se târăște omul/ în sfera lui albastră de mister/ n-are habar nu vrea să iasă/ ca șarpele care-și înghite coada/ pe sine însuși se înghite el” (IX. vindecarea de iluzii și alte felurite vindecări).

Vorbind despre formulele condensării lirice, putem da exemplul cel mai potrivit cu ciclul „împărăția cuvintelor”, un fel de mărturisire „eonică” a definirii și întemeierii propriului destin, cu trimitere la temele „creației” prin logosul atotstăpânitor, de-a dreptul pantocratic, născător de lumi, dar și de iluzii. Vorba poetului trăgând cu ochii dar și cu verbul spre textele sfinte:

„deodată/ apele s-au despărțit de ape/ eternitatea de eternitate/ mi se-arăta uscatul/ cu ale lui/ făpturi uscate// a fost un vis?/ a fost realitate?/(...)// și-a fost o zi/ și-a fost o noapte/ apoi o viață fără moarte/ în ceruri și-n deasupra lor/ m-am reîntors triumfător/ și fericit aparte” (poem).

Precum un făuritor de lume și univers, poetul creează și el lumi imaginare, sugerând a concura creația divină. Căci ce poate fi „împărăția cuvintelor” decât o sumă de lumi imaginare: „aceasta e deci/ împărăția cuvintelor/ sumă a miilor/ de împărății” („împărăția cuvintelor”).

Cu atât trăirea în existențialitatea dată este mai acut-simțită, reverberând durata „eonică”, precum în piesa „a fi”: „trăiesc/ fiece clipă/ ca și cum ar fi ultima// ca și cum/ fiece clipă/ ar fi cea dintâi”.

„Agape”-ul de care vorbeam poate fi stare de extazie, de transcendere, de incantatorie dorință erotică, precum în „incantațiile” ciclului amintit, în care întâlnim și piesa „lumina”, exprimând dorința de salvare prin comuniune erotică: „și iată lumina/ dragostea mea./ e timpul să plec din țara uitării./ cu mâna întinsă spre cer voi striga./ voi porunci vântului. mării./ și vântul și marea mă vor asculta./ e timpul să vii/ dragostea mea./ e timpul să plec/ din țara uitării”.

Aceeași adăstare existențialist-expresionistă, foarte aproape de consacratul „strigăt” al lui Munch, în poemul „la masa tăcerii”, tăcerea fiind condiție sine qua non a înțelegerii marilor mistere, dar și un fel de popas testamentar, la o „cină de apoi”:

„ușile – vraiște/ ferestrele vraiște// și nimeni nu vine/ și nimeni nu pleacă// de jur împrejur/ de pereți atârnate/ icoanele două -/ sprezece-mi surâd// ușile – vraiște/ ferestrele – vraiște// cu o pâine în față/ cu o cană cu vin/ stau singur la masa/ tăcerii și strig”...

Conștient că poeții nu pot schimba lumea „cu versul”, vorba lui Hölderlin „La ce bun poeții în vremuri de restriște spirituală? – poetul declină un specific tablou social-tipologic în felul următor:

„la ce bun poeții? îngeri rebeli ai grădinii de vară, trântori/ visători, golani orbecăind prin piețe, pușlamale, cafegii, bețivi,/ curvari, destabilizatori, cine are nevoie de ei? la naiba, am și uitat/ versul acela frumos și vital cu care voiam să încep.” (poeții).

Desigur, între calofilie și mizerabilism, poetul Nicolae Silade și-a găsit drumul său, cultivând o poezie de respirație adâncă și viziune largă, înclinând către „literaturizarea” visului, aspirației, iluziei, de vreme ce trăiește intens toate aceste teme ale transfigurării prin cuvânt într-o existențialitate anostă, disforică, provocatoare chiar de atitudini răspicate.

În ciclul „mașina de înrămat neliniști” avem exact imaginea unui sine agresat, în afară de mașinism și tehnologie, de spectrul unor amintiri, stări de lucruri, aspecte etc. ale unei mentalități de „naufragiat”:

„mă așez la această fereastră/ ce dă înspre mare. și ascult. și privesc./ țipetele pescărușilor și vuietul valurilor/ mi-amintesc de o mare iubire./ de un naufragiu pe mări. parcă văd și acum/ acele insule plutitoare. marea/ când furtunoasă. când calmă./ strâmtorile și stâncile ei. nimic/ nu s-a schimbat. doar că un altul acum/ naufragiază pe mare.” (la fereastră).

Poetul este, în fondul fibrei sale, un romantic, trăind într-o lume alienantă și căutându-și reperele, dincolo de convențiile canonice ale scriiturii, de unde spiritul său de „reformator”, de „remodelare” a poeziei după o sensibilitate afectată de viziuni moderniste, chiar avangardiste.

Nu este, însă, un avangardist, precum Voronca, „miliardarul de imagini”, ci un postmodernist deloc devălmaș, de vreme ce poezia lui are o oarecare coerență. Poetul are, în cazul textelor sale, știința construcției, acel centripetism de care vorbea Ștefan Aug. Doinaș pentru statutul unui text poetic inteligibil; nu se pierde, deși uneori dă impresia, într-un verbiaj de gratuități suprarealiste, abstracte, de intenționate non-sensuri, dimpotrivă poemele sale, de integralități tematice, intră sub expresivitatea unor sintagmatice metaforizări, unor metafore-simbol care trimit la „creație” și Dumnezeu, la arte poetice, la existență și moarte, la eros și exorcizare prin lirism, la „binecuvântări” și „vindecări” ș.a.m.d., încât în piesa finală vorbește de propria-i viață ca despre „o hologramă vie într-o lume moartă”, dar și despre „această / înălțare a sinelui în sine doamne cât de aproape e omul de tine și cât de/ departe ești tu cât de înalt în această măreție albastră m-am chemat pe/ mine însumi la mine și am răspuns chemării mele și iată-mă și iată-l pe// cel flămând cel însetat cel ce plânge cel alungat din sine iată-l așezat/ la locul lui iată-l așezat la înălțime la marea cea mare unde vii să devii/ și mai mare unde vii să devii și nesfârșita mare e o nesfârșită zi cum/ nesfârșite sunt toate cele ce sunt și atotputernic este cel care este/ am văzut tatuate aceste cuvinte pe mâna celui ce a scris înainte// și am luat aminte și am luat înălțime am luat tot ce se poate lua/ dintr-o viață și am dat tot ce se poate da dar ceea ce rămâne e ca/ o hologramă vie într-o lume moartă sau ca imaginea soarelui ce apune/ în propriul său răsărit mântuiește-ne pe noi acum și-n timpul vieții noastre/ slobozește-ne și amintește-ți de noi cei care în măreție am fost asemenea ție” (ziua a șaptea. o hologramă vie).

Pretutindeni trimiterile la textele biblice sunt de-a dreptul edificant-tulburătoare, liricul fiind nu un poet religios în sensul tranzitiv al termenului, ci un poet care, confruntându-se dramatic cu o existențialitate de sfârșit și început de mileniu, apelează la mitograme din textele vetero- și novo-testamentare pentru a-și face inteligibil discursul și pentru a se defini pe sine în contextul lumii în care trăiește.

Într-o poezie el se declară drept Orfeul unor începuturi de lume, când „nu eram decât eu pe pământ/ și-atunci/ de singurătate de pustietate/ am început să cânt// iar cântecul meu plăsmuia în pustie/ ființe celeste/ asemenea mie/ cu mine îngemănate” (orfeu – „omul cu două umbre”).

În definitiv, „eon” este în parte o antologie reușită, trecând în revistă problematica ideală și existențială a acestei poezii de semnificative specificități și diferențieri, atât în plan ideatic cât și în robustețea ei stilistică.

Desigur, antologia, cuprinzând și texte inedite, evocă, itinerant, o durată „eonică” în devenirea/ „întemeierea de sine” a poetului Nicolae Silade, unul din liricii de azi ușor recognoscibili prin textele sale în care pune un bogat conținut de idei, nu expozitiv ori ostentativ-livresc, ci într-un mod asumat, angajându-i propriul destin literar.

Zenovie CÂRLUGEA