Nicolae Silade și reflecțiile unui „dezvremenitor”

Nicolae Silade și reflecțiile unui „dezvremenitor”   

            Cu siguranță, Nicolae Silade e „pe cale” și pe cai mari atunci când vine vorba de Poezie, calea victoriei (nu o simplă uliță, stradă, stradelă sau bulevard) reprezentând un fericit parcurs poematic, o sumă de victorii personale ale inspiratului poet. Ca și famous people painting din debut, Nicolae Silade este unul dintre acei famous people writing, calea victoriei nefiind altceva decât calea (lactee a) Poeziei, triumful spiritului asupra materiei. În era click-ului și a pixel-ului (dublate de răspunsul postmodern al poetului la apelul rousseau-ist de întoarcere la natură), pentru cel în cauză, poezia funcționează ca efect de [localizare], Silade practicând un soi de „topometrie-topografie” literară, fapt care conferă volumului calea victoriei (ce se înscrie în „lucrările omului”, diferite, ca nuanță și substanță, de „lucrările domnului”) calitatea unui veritabil „plan” de situație.

Nevoia poetului de spațiu populat (cu grădini, vegetație luxuriantă și copii, simbol al inocenței la care recurge în repetate rânduri), echivalent al unei așezări-reașezări în sine (întreg volumul fiind, în fapt, un dialog monologat cu sinele, la rându-i topos-arhipelag interior), dar și prilej de meditație-autoscopie, parte din fascinația acestuia pentru rural/matrice/veșnicie, modelat însă de beneficiile pe care le presupune „up-datarea” la civilizație („să prinzi răsăritul într-un sat modernizat din vest” - idem), vine în completarea obsesiei lui Nicolae Silade pentru vedere/privire/localizare, fapt ce transformă calea victoriei nu doar într-o veritabilă calea banatica, ci într-un ghid al călătoriilor extinse: „[…] privirea e doar un dar vederea un har/lumina o binecuvântare […]” (idem).

În funcție de starea de spirit sau de inspirația de moment, Nicolae Silade își pune titlurile poemelor în proză fie între paranteze drepte [reflexul unei (auto)limitări-delimitări] sau rotunde, fie le lasă libere, nestrunite, fără contur sau hotar. Există situații când finalul poemelor e unul deschis, conjuncțiile și (siebenbűrgen) ori se (j’adore sau zece pentru costinești III) de la sfârșit reclamând o invitație la continuare fie din partea cititorului (chemat astfel să coparticipe la `maieutica” textului), fie o revenire din partea poetului însuși, `suspendat” între gânduri și lumi.

calea victoriei e construită pe alternanța binoamelor sau a dubletelor antinomice: văzut-nevăzut, lumină-întuneric, cuprins-necuprins, infern-paradis (cu purgatoriul intermediar, după modelul dantesc), mișcare-nemișcare, existență-inexistență, aici-acolo, lumea aceasta-lumea cealaltă, aproape-departe, viu-mort. În genere, poemele în proză ale lui Silade sunt poeme celebratoare, poeme-cadre, poeme-secvențe (secvențiale), „asocieri ciudate” [ce amintesc de tehnica (bri)colajului și a punerii laolaltă], după cum afirmă însuși poetul, populate de un univers uman condensat, aparent haotic, în care celebritățile, rânduite ca într-o galerie portretistică (de tip „șantier”, oricând îmbunătățibilă), joacă un rol central [cuprins/necuprins]: platon, bill gates, pelé, lenin, columb, gingis han, santa maria, napoleon, che guevarra, castro, cezar, yasser arafat, bush, gorbaciov, keops, stalin, da vinci, marx, nietzsche, lincoln, mao, elisabeta a II-a, shakespeare, mozart, tolstoi, picasso, spielberg, marie curie, elvis, hemingway, churchill, roosevelt, einstein, confucius, corneliu baba, cleopatra, aristotel, van gogh, toulouse-lautrec, tagore, rousseau, maica tereza, michelangelo, dali, pavarotti, marilyn monroe, goethe, lao zi, beethoven, hitler, mussolini, chaplin, ford, mike tyson, putin, freud,  gorki, pușkin, bill clinton, de gaulle, nobel, thatcher, eminescu, brâncuși, enescu, eliade, cioran, arghezi. La fel de bine, sunt poeme-tablouri, de tip caleidoscop, de unde puternicul impact imagistic-vizual.

Autosituarea lui Nicolae Silade în vecinătatea numelor de rezonanță invocate presupune lipsa unor complexe de inferioritate sau ale învecinării, inhibiții sau dificultăți de identificare din partea acestuia. Altfel spus, libertate deplină de creație („[...] liber liber liber într-o lume liberă [...]” - aleea litoral VII), conștiința valorii, dar și orgoliu de scriitor: „[…] eminescu poet și jurnalist ca mine ca/tine […]”( (pixeli (5)), „ninge ca într-o simfonie de mozart/ca într-un tablou de/da vinci picasso matisse ninge ca într-un poem de silade” (ninsoarea cea mare de pe muntele mic).

Există momente în calea victoriei când poetul îmbracă mantia ezoterismului, a încifrării hermeneutice: „[…] timpul/istoriei e chiar istoria timpului” [cuprins/necuprins], „dar cum să pui în mișcare nemișcarea te întrebi […]”, „[…] nu e nimic întâmplător în lumea/întâmplărilor […]”, „[…] când totul sfârșește într-o mare nemișcare/[...] care începe/ // să se miște de la sine din sine prin sine și pentru sine […]” [ecranizare], „[…] poate că moartea nici nu există […]” (pixeli).

Silade, la care coexistă poezia, proza, filmul și tabloul, cel care, pe-alocuri, își tehnicizează afectele (împrumută cuvinte din jargonul informatic), își este sieși „regizor”, creează scenarii sub semnul și auspiciile paradoxului: „ar fi prea simplu să  spui că vii dintr-o dragoste/mare dintr-un vis de dragoste dar poate că așa este/și așa este după ce ai văzut acel powerpoint de la/nasa și te simți ca un pixel într-o nesfârșită/hologramă și întreg sistemul solar e un pixel față/de alte sisteme solare […]” (idem), „[…] moartea a/murit de mult și dacă ești viu ești viu pentru că trăiești într-o țară moartă […]” (calea victoriei I), „ce să-i mai spui acestei lumi care știe atât de multe/dar cunoaște atât de puțin […]” (calea victoriei III).

Din perspectiva tentației de a cuprinde cât mai mult în poemele sale, Nicolae Silade arde etapele într-un ritm galopant-halucinant, așa că nu este de mirare că alături de pixeli, la câteva versuri distanță, se lasă pătruns de vraja poveștii de tip clasic: „[…] poate că totul e doar o poveste […]” (idem), de unde și tonul dubitativ (punerea sub semnul întrebării a evidenței și crearea, în replică, a evidenței poetice), alternarea realității „reale” cu realitatea virtuală. Cum Nicolae Silade e un om dedicat studiului, rememorarea vârstei christice ni-l prezintă în ipostaza acumulării de experiențe esențiale (tutunul și cafeaua adjuvanți îl țin cât mai mult timp conectat), atât pe linie extatic-spirituală, cât și pe cea lumesc-psihedelică (muzică, lectură), de unde și „uceniciile” sale succesive: „ascultam john lennon și citeam// elytis și prin norul  de fum din camera mea făceam/drumul îndărăt spre facerea lumii” (pixeli (2)).

Urmând calea începută în volumul miniepistole (ce conține poeme mai mult sau mai puțin autoadresate), melomanul Nicoale Silade („[…] muzica te face mai bun mai frumos mai viu […]”-  (pixeli (4)), cel îndrăgostit de viață (pe care preferă s-o descopere singur, și nu să-i fie explicată sau povestită: „[…] prefer bucuria// de a admira splendoarea de a trăi încă viu această// minune vie când plouă peste cele șapte izvoare” - pixeli (6)), nu renunță la galanterii când vine vorba de femei (femeia-peisaj), față de care se poartă curtenitor: „pot să vă dau un like domnișoară îi zic unei fete/ care vine pe plajă cu țâțele goale și părul în vânt/ are un trup de culoarea pământului are ochii de/culoarea mării și doar bikini o despart de/ goliciunea edenică […]” (j’adore sau zece pentru costinești X). Deloc întâmplător, în/pe calea victoriei, desprinsă parcă dintr-un „vis treide” (pixeli (3)), o fata morgana „adaptată” rigorilor (paradoxale) impuse de mediul online, se perindă o „ea” generică, universal-valabilă, iluzorie (căreia îi rezistă cu țigări și cafea), cu o identitate precar-incertă, în afara timpului și a spațiului, față de care manifestă un adevărat cult: „[…] seamănă totuși cu// fecioara maria dar mai mult seamănă fecioara/ maria cu ea și nu are nume pentru că toate numele// sunt în numele ei și nu are vârstă pentru că toate// vârstele sunt grație ei și tinerețea fără bătrânețe și// viața fără de moarte […]” (idem).

În poemele sale de tip pixel (la fel, realitatea-pixel, irealitatea-pixel, omul-pixel, „nesfârșire pixelată” (pixeli (7)), „cerul înstelat cu pixeli” (pixeli (8)), „când totul se reduce la un pixel dintr-o imagine/ care îți stăruie în memorie dincolo de memoria/timpului […]“ - pixeli (13) etc.), fărâma care conține întregul (de unde și asemănarea cu tehnica pointilistă), Nicolae Silade pune în ecuație (citește poeme) faptul cotidian, dar și preferințele sale în materie de artă, muzică și limbaj IT. Pe toate le notează cu acribie ca-ntr-un jurnal (nedatat), pe toate le filtrează poetic și poematic. Iubitor de lux-lucis, de lumină, de soare, de apus și de răsărit, de piscuri, înălțimi și creste, de întinderi de ape (marea), de spectacolul grandios al naturii, fascinat de originile milenare ale poporului român (Herculane, Valea Cernei și miturile și legendele locului ocupă un loc important în poemele sale - „pământul e sfânt”- pixeli (7)), Silade se sustrage realității de tip carceral pe care o reprezintă blocul-spațiu de locuit (de dincolo de ferestre consemnează banalul în detaliu, pe care-l translatează apoi în „actualitatea literară” - pixeli (5)), creionând adevărate pictograme de inspirație chinezească (din nou, Herculane, cu peisajele sale de vis: „între ceea ce vezi și ceea ce este e un zid// transparent precum sticla […]” - pixeli (11)).

calea victoriei, „oglindire a celui ce sunt” (la o masă lungă și bogată), e locul în care Nicolae Silade creează adevărate șarade: „inexistența tuturor existențelor”, „[…] dumnezeu la fel survolează lumea și se face/ că nu vede/ ceea ce nu poți vedea dar nu trece cu/ vederea când vede că nu vrei să vezi când vede că/ nu vrei să crezi e o problemă// de vedere aici […]” (pixeli (11)), „[…] nu/ timpul nu el e important aici nu timpul ci să ajungi/ la timp sau înaintea timpului cu patru anotimpuri” (calea victoriei IV), „[…] adevăratul salvamar (am învățat la școala/ vieții) te învață mersul pe ape te învață înălțarea la/ cer” (aleea litoral III). În poemul (cu vădit rol de manifest) care dă titlul volumului, îl regăsim pe autor (rural plus citadin) în ipostaza de ghid prin București („[…] vă voi arăta calea vă voi/ arăta totul vă voi povesti totul” (calea victoriei I)), moment în care „rousseau”-istul Silade reconfigurează, schimbă paradigma și perspectiva, se focalizează de pe macro (peisaj), pe micro (om): „mă gândesc la cei fără mâini fără picioare la cei/ fără cap fără suflet […]” (idem). 

Întreaga creație a lui Nicolae Silade stă sub semnul călătoriei (poetul-Ulise), fapt dovedit prin aceea că întoarcerii la natură i se alătură întoarcerea la iubire, adevărata „victorie” a poetului: „[…] calea victoriei este calea iubirii” (idem), calea poetului dinspre sine înspre sine (locuirea în sine însuși), ca prim-pas înspre descoperirea „celuilalt”, drumul spre Centrul-Axis al propriei ființe: „[…] eu scriu aici și îmi spun cunoaște-te pe/ tine însuți și stăpânește-te pe tine însuți dacă vrei/ să nu fii stăpânit […]” (imaginea statului). Veritabilă luare în posesie, admirabil exercițiu de domolire a sinelui năvalnic!

Itinerariile lui Silade nu se consumă doar în areale geografice bine definite (bucurești, herculane, padova, san marco, liubliana, szeged, mamaia, costinești, bușteni, buziaș, brașov, sighișoara, mediaș, alba iulia, sebeș, mărginimea sibiului, sibiu, făgăraș), ci și în istorie, în opera unor scriitori de primă mână (gunnar ekelöf, ungaretti, bacovia, eminescu), în mitologie sau în religios („ai văzut cum ne culcă luna la pământ cum ne/ ridică soarele din ape și dumnezeu din cuvânt spre/ cuvântare și binecuvântare […]” (calea victoriei V). Legat de aspectul spiritual (saltul de la fizic la metafizic), muntele și marea (simboluri predilecte, care-i provoacă poetului stări, îi induc senzații și îl inspiră) sunt percepute și din perspectiva hierofaniei, de unde și ideea peisajelor care se autocontemplă, se auto(ex)pun în lumină.

Tot sub zodia călătoriei se situează și fascinația lui Nicolae Silade pentru nou, pentru început, pentru primenire (exterioară și interioară), pentru „o nouă zi” și „o viață nouă” (j’adore sau zece pentru costinești VIII), replică la oroarea de banalitate, de static, de încremenire (inclusiv în mentalități păguboase): „[…] și ce/ suntem noi altceva decât drum și călători deopotrivă” (siebenbűrgen). 

Nu tot ce cade sub incidența poeticului e pe placul lui Nicolae Silade. Față de poezia generaționistă, de pildă, care, în opinia sa ucide misterul și frumosul, el emite ironice judecăți de valoare, devenind neîngăduitor-șfichiuitor: „[…] poezia generaționistă a anului/ 2017 care a abolit valorile și se reconfigurează de la/ o lună la alta de la o zi la alta// aș spune că ea seamănă […] cu/ fata aceea superbă care adună gunoaiele de pe/ plajă dar nu despre frumusețea ei scriu poeții/ anului 2017 ci despre gunoaiele pe care ea le adună/ sărmanii poeți […] unii au/ distrus poezia alții au reinventat-o […]” (aleea litoral V). La fel de tranșant este Silade când ia atitudine împotriva politicului ucigător de speranță (imaginea statului).

calea victoriei atrage prin mesajul predilect pozitiv pe care-l conține, veritabil crâmpei de filosofie existențială: „viață/ nonstop” (aleea litoral VI). Așadar, să luăm aminte!

* Nicolae Silade, calea victoriei, Ed.Cartea Românească Educațional, Iași, 2019, 91 p.

Florin-Corneliu POPOVICI

 

Everest, urcușul interior și îndumnezeirea

impresii de lectură

Everest, urcușul interior și îndumnezeirea*

Există în cel mai recent volum de prozopoeme, semnat de Nicolae Silade, o temă dominantă, înțelept asumată de poet și în volumele precedente, aceea a comuniunii perfecte cu Dumnezeu, Cel care este (în) Tot și în toate.

Astfel că, între realitatea imediată, materială, populată de locuri, oameni și întâmplări, și realitatea spirituală, filosofică, religioasă, determinantă în viziunea poetică a lui N. Silade, se poate observa un fir-fior călăuzitor, impalpabil și luminos, care-i poartă pașii dinafară spre înăuntru, acolo unde Îl va întâlni, cu siguranță, pe Dumnezeu; învingându-se pe sine și „intrând” în „singurătatea lui Dumnezeu”, cum într-o ninsoare care purifică totul, „o nesfârșită întindere peste care doar urmele pașilor tăi să se vadă urmele pașilor tăi către tine însuți”. Drumul, ninsoarea, memoria omului și a lumii într-un singur înțeles înalt, absolut.

Poetul, „troienit de înțelepciune”, (re)naște astfel cu fiecare decembrie (4), întrebându-se, parcă tot mai insistent, ce e viața, ce schimbări ar mai putea face (omul) în propria viață întru îndumnezeire sau dacă acest mod de asumare prin și în Dumnezeu este modul ideal care i-ar putea „asigura” înveșnicirea.

Tocmai de aceea, verbul care domină lăuntricul văz al poetului este verbul „a fi”. A fi „drept, senin și măreț”, a fi demn de rolul pe care Creatorul i l-a hărăzit omului pe pământ, a te situa deasupra lucrurilor mărunte, nesemnificative și neesențiale, urcând continuu un everest interior, aceasta pare a fi ideea definitorie, ideea călăuză a unui înalt principiu existențial.

Scris la persoana a II-a singular, volumul se constituie într-o subtilă și credibilă ars poetica, presupunând un neobosit urcuș metafizic, prin cuvinte înspre Cuvânt și întru contopirea finală cu esența divină.

Locuirea Totului, de fapt dorința și speranța omului de a transcende materialitatea ființei sale, ar putea fi răspunsul omului dat lui Dumnezeu, Cel care „locuiește întreaga istorie a lumii”, Cel care dorește ca omul să fie parte a Ființei Lui de lumină; Dumnezeu îl invită astfel pe om (El nu îl obligă niciodată) să se întoarcă, la auzul glasului Său, în paradisul din care omul „s-a alungat”. Dar întoarcerea este posibilă numai prin renunțarea la sine, la egoism, la dorința de „a avea” și nu de „a fi”, prin înduhovnicire, toate pentru a se câștiga în final pe sine. Minunată filozofie de viață! Pe care, din păcate, mulți nu o înțeleg preț de o viață!

M-a bucurat întotdeauna lectura cărților domnului Silade, un poet și un om cu totul special!

Proza sa poetică revine deseori asupra miracolului care face ca începutul fiecărui om să fie sinonim cu începutul întregii lumi.

Traversând realitatea imediată („eu stau aici pe malul Cernei…”), poetul ajunge întotdeauna în „casa de cuvinte” pe care și-o ridică în fiecare clipă și unde pare că se simte cel mai bine.

Repetarea unor cuvinte sau grupuri de cuvinte, accentuând astfel idei și imagini, sporește un sens al curgerii continue, de neoprit, în timp, a tuturor celor văzute spre contopirea cu cele nevăzute, ,„dintotdeauna spre totdeauna”.

Pentru că există un timp al tuturor timpurilor, un timp care cuprinde timpul fiecărui om și timpul tuturor oamenilor.

Într-o introspectivă „Declarație de dragoste pe proprie răspundere”, poetul mărturisește: „dintotdeauna mi-am dorit să scriu pentru totdeauna/ să surprind întotdeauna acel indescifrabil care să nu fie nici prea poezie nici prea proză…”

Repetând că totul în lume ține de miracolul divin (amintirea, neuitarea, frumusețea, iubirea, libertatea, facerea și refacerea lumii etc.) poetul declară, mai precis afirmă că „pentru o întâlnire cu Dumnezeu merită merită să renunți la tine însuți pentru a te câștiga/pe tine însuți oamenii da oamenii se vor mai bogați decât alții mai/ puternici decât alții mai în față mai sus mai presus de oameni n-am/ văzut însă oameni care să vrea să fie mai buni decât alții mai iubitori/ decât alții mai înțelepți n-am văzut oameni care să vrea să fie mai/ oameni decât oamenii și nu/ nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucerești/ everestul dinlăuntrul tău…”.

Pentru poet, „înomenirea lui Dumnezeu” trebuie să fie urmată, în mod firesc, de „îndumnezeirea omului”. Un exemplu minunat, în sensul atingerii everestului interior, este cel a lui Ioan de la Prislop, sfântul care „s-a nevoit până la moarte” în chilia pe care și-a săpat-o singur într-o stâncă.

Realizând că „moartea se ispășește trăind”, volumul everest se constituie și într-o invitație „să ne trăim viața hai să ne trăim pe noi/ înșine înainte să ne trăiască alții înainte să trăiască alții în locul nostru/ viața noastră singura ce ni s-a dat acest dar dumnezeiesc irepetabil/ acest dar dumnezeiesc neprețuit numai Dumnezeu știe cât face numai/ Dumnezeu știe…”

Am citit cu mare bucurie încă un volum, conceput armonios și inteligent, expresiv și introspectiv, semnat de poetul Nicolae Silade, un volum semănând cu o călătorie, al cărei sens este unul spiritual și moral deopotrivă. Consecvent cu propria filozofie de viață, dar și cu propria scriitură, poetul nu vrea să se abată sau să rătăcească drumul spre Cale, nu vrea, de asemenea, să piardă sensul Adevărului și al Vieții.

Tocmai de aceea, meditația sa poetică este însuflețită de luciditate, de gravitatea tonului (deloc ostentativ și zgomotos), de un remarcabil simț al rânduielii bune a lucrurilor, printr-un canon al unei solemnități prin care parcă o ușă i se deschide oricând poetului către Dumnezeu. Încât relația cu Cel care este nu este doar una necesară (condiției umane în căutarea propriei identități), ci și una vitală, esențială.

Cum Dumnezeu nu iubește podoabele exterioare, nici poetul Silade nu iubește luxul estetic exagerat, el concentrându-se cu precădere asupra a ceea ce urmează să spună. Precum pruncul înveșmântat doar în propria-i ingenuitate, poetul se înveșmântă în cuvintele pe care le are de adăugat, jertfelnic, Cuvântului. Cuvânt a cărui dimensiune se confundă, osmotic, cu totul.

Așa încât, latura interioară, personală, confesivă a scrisului său pare întotdeauna ascunsă sub faldul semantic al sfințeniei lui Dumnezeu. Abordarea unei ordini superioare a lumii, ordinea divină, presupune, evident, un demers liric aflat sub semnul unei aparente austerități expresive, poetul rostindu-se parcă voit „prozaic” într-o aventură poetică deloc exacerbată, definitoriu lucid controlată.

Luciditatea, bunul simț și bunul gust, dar mai ales un spirit critic bine temperat, îl ajută, cu siguranță, pe domnul Nicolae Silade să fie nu doar un inteligent și inspirat creator de poeme în proză, într-o manieră personală și recognoscibilă, ci și un înzestrat „făcător” al unei extreme de interesante reviste literare.

În Actualitatea literară pot fi (re)găsite nume importante ale unor scriitori actuali, de asemenea, nume ale unor critici literari respectabili.

* Nicolae Silade: EVEREST, Editura Brumar, Timișoara, 2020

Miruna MUREȘANU 

Austria

Ion Bălu: Poezia lui Nicolae Silade

Ion Bălu: Poezia lui Nicolae Silade

Prin noul său volum de versuri, Calea Victoriei, apărut la Cartea Românească Educațional, Nicolae Silade reia pe alte coordonate tehnica utilizată în volumul anterior, miniepistole (Editura Grinta, Cluj-Napoca, ediția a doua în 2019, la aceeași editură).

1. Continuitate  

Nu cu multe săptămâni în urmă, într-unul dintre „editorialele” semnate cu regularitate în pagina a doua din revista „Actualitatea literară”, Nicolae Silade afirma, voalat, că poezia sa va continua lirica lui Nichita Stănescu. O apropiere de poetul prahovean poate fi făcută. Dar abia cu volumul 11 elegii. O similitudine în formă, nu în substanță.  

Nicolae Silade a plecat de mai departe. A schimbat frecvent sintaxa și topica enunțului metric. Rolul procedeelor gramaticale în poezie a fost reliefat inițial de Roman Jakobson și de Boris Tomașevski prin determinări similare ce provoacă un ecou prelungit în memoria receptorului. Poetul reia de două sau de mai multe ori același enunț ori grup de cuvinte cu topica modificată, pentru a exprima o idee, un sentiment sau o trăire interioară.  

2. Structura  

Exceptând primele patru poeme de la începutul volumului și două de la sfârșit, celelalte sunt grupate în secvențe lirice de dimensiuni diferite.  

Întâile treisprezece poeme formează substanța ciclului intitulat Pixeli. Folosit întâia oară de S. T. Coleridge în anul 1796, în poemul cu titlul Songs of the Pixies, specia are o vechime de secole. Pixelii sunt făpturi acvatice de dimensiuni minuscule. Dicționarele străine definesc pixelul ca pe o noțiune minimă, folosită de sistemul informatic. Spune poetul: „după ce ai văzut acel powerpoint de la nasa și te simți ca un pixel într-o nesfârșită/ hologramă și întreg sistemul solar e un pixel față/ de alte sisteme solare galaxii roiuri de galaxii/ superroiuri...” (pixel 1).  

Vocea poetului folosește repetiția, amplificată frecvent de un element sintactic adiacent. În Pixelul nr. 6, poetul utilizează repetiția sinonimică pentru a exprima intensitatea unei semnatice: „ai putea să-mi explici cum se naște splendoarea” - întreabă poetul pe un interlocutor nenumit. Întrebarea este dublată de un efect semantic. ai putea să-mi spui „cum se formează norul ce urcă printre blocurile în ruină pe crestele munților din jur cum se fac auzite/ la cinci dimineața mulțimile de păsări din/ mulțimea de păduri ai putea să-mi explici...”. Repetiția se îmbină firesc cu poliptotonul, reluarea aceluiași cuvânt la diverse forme flexionare: „ai putea/ să-mi explici cum se ruinează lucrările omului și cum se renovează / spre a se ruina din nou...”. 

 În mai multe poeme, Nicolae Silade vorbește despre sine și năzuințele sale, dezvăluindu-și trăirile interioare față de univers și realitatea contemporană. În Pixelul nr. 2 , de pildă, descoperă frumusețea trecutului: «în vremea aceea aveam vârsta lui Isus și studiam ca Isus universul întreg toate legile lui toate religiile lumii până la mine până la „eu sunt religia mea”», din propria-i cameră, făcea drumul îndărăt „spre facerea lumii până la eva până la adam până la/ pământul acela pustiu și gol și până la întunericul acela în care/ duhul lui dumnezeu se mișca pe deasupra apelor…”.  

În pixelul nr. 3, vocea poetului evocă imaginea unei femei cunoscute cândva: „am văzut-o venind ca într-un vis treide avea o rochie luuuungă și albă cum au miresele când merg la altar…”. Venea „și încă mai vine și-acum când mă trezesc îmi fac o cafea aprind o țigară și prin norii de fum o văd tot pe ea”. Femeia din vis „vine întotdeauna și nu vine oricum vine dintr-o dragoste mare și dintr-un miracol postum o văd și mă bucur că o pot vedea așa cum vezi un răsărit de soare un izvor în munți nemărginita mare”.  

În  poemul La o masă lungă și bogată, ce părea „fără sfârșit”, vocea poetului imaginează un festin pantagruelic, unde bucatele nu se terminau niciodată: „și era atâta depărtare între noi și atâta apropiere încât când te priveam mă preavedeam pe mine. poate că și tu privindu-mă te preavedeai” în celălalt capăt al mesei. Poetul a privit-o îndelung, până când  văzut-o „în lumină lumină gând în gând și cuvânt în cuvânt. oglindire a celui ce sînt.”  

3. Calea Victoriei 

De ziua Franței, Nicolae Silade surprinde Bucureștiul, „micul Paris”, într-o nouă lumină. O zi călduroasă. Bucuros să revadă clădirile vechi ale orașului, se așează la o masă a Hotelului Restaurant „Belvedere” și comandă o sticlă de fanta. Trei secvențe surprind tonalitatea orașului. La o masă alăturată, doi arabi vorbesc despre o sumă de nouă milioane de euro; la parter, doi țigani se ceartă pentru un bilet de avion. Din cinci în cinci minute, zgomotul orașului este acoperit de sunetul unei salvări. 

Întâia parte a poemului se încheie cu vocea ghidului: „veniți pe calea victoriei doamnelor și domnilor să mergem la academie la parlament la președinție să mergem la monarhie…”. În a doua parte a poemului, vocea poetului rostește: „păcatul nostru doamne iartă-ne e că nu vrem să știm că există un timp al sosirii un timp al plecării nouă ne place să zăbovim să zăbovim între timpul sosirii și timpul plecării”. Dar din timpul zăbovirii - avertizează vocea poetului - să faci „timpul izbăvirii de timp asta e o artă doamnelor și domnilor”. În a treia parte a poemului, vocea poetului introduce o meditație asupra făpturii și a existenței ei trecătoare.  

Al cincilea poem din același ciclu constituie o sinteză a zece ani din viața poetului: „da trebuie să speri sau să crezi sau amândouă altfel e greu pe pământ cum spune Bacovia și viața ta nu e viață e moartea ce se ispășește trăind cum a spus Ungaretti”. […] „am pornit așadar pe un drum singurul drum care duce din noi înșine spre noi înșine”.  

Era primăvară „când am pornit și am ajuns primăvara după zece ani zece zile zece ore zece minute la fel ca ulise…”. Dar nu timpul este important - rostește vocea poetului – „ci să ajungi la timp sau înaintea timpului cu patru anotimpuri într-o singură zi zi de toamnă ploioasă la Szeged și iarnă de vis în Slovenia vară în piața San Marco și ploaie de primăvară în Padova”. Am văzut „cum ne culcă luna la pământ cum ne ridică soarele din ape și Dumnezeu din cuvânt”. Luate din context, versurile par enigmatice. Dar prin ele, vocea poetului sintetizează un deceniu de călătorie în țările Europei.  

4. Siebenbürgen 

În gara Brașov, oaspeții sunt cazați într-un hotel de cinci stele. A doua zi de dimineață, se urcă în „Transilvania train”, în sunetul muzicii. Prima oprire la Sighișoara, „Haferland țara ovăzului (o țară a văzului nu există încă)”. Ce bogat era acest ținut și ce dezbogățită masa de prânz. După un tur al orașului și o cină de taină, vizitatorii sunt cazați la un hotel de șapte stele. A doua zi de dimineață, vizitatorii pornesc spre Mediaș, unde sunt așteptați de meșteri populari. Ei conduc vizitatorii, unde sunt așteptați de meșteri ce îi duc în ateliere. Către seară, oaspeții pornesc spre Alba Carolina. Aflate în fața gării, unitățile de artilerie trag salve de tun în onoarea oaspeților. Vizitatorilor le trebuie o zi întreagă pentru a face turul orașului în sunet de viori și violine. Urmează Sebeșul medieval, unde biserica evanghelică își deschide porțile și orga din veacul anterior. Urmează Sibiul cu fortificațiile sale celebre, apoi Făgărașul cu mirajul și miracolul lui, după care vizitatorii se urcă din nou în „Transilvania train” și „pornesc pe drumul de întoarcere”, memorând „toate văzutele și nevăzutele”. ​ 

5. Contraste  

Cincisprezece volume sunt grupate în ciclul J’adore sau zece pentru Costinești. O doamnă se pregătește să plece la munte, pentru că nu mai poate suporta „atâtea răsărituri și apusuri de soare”. Și se justifică că nu mai poate suporta valurile nesfârșite, „atâtea răsărituri & apusuri de soare de lună și toate din mare”. Și își motivează opțiunea: „ador înălțimile drumețiile montane potecile cu urme de urși și aromă de zmeură și tânguiri de mierlă ador vârful omul și cerbul carpatin retezatul și masivul ceahlău”. În poemul al șaselea, la întrebarea poetului: „de ce v-ați construit casa la mare dacă adorați muntele?”, doamna răspunde: „am și la munte o vilă […] dar îmi place să locuiesc în mine însumi”.  

Dimineața, pe malul mării, când barurile s-au închis, un concert de greieri și o liniște atotcuprinzătoare se instaurează încet, încet, doar valurile sunt mereu neliniștite în așteptarea răsăritului (VIII). În poemul X, din același ciclu, acostează o domnișoară care vine pe plajă „cu țâțele goale și părul în vânt are un trup de culoarea  pământului are ochii de culoarea mării și doar bikini o despart de goliciunea edenică”. La întrebarea poetului: „pot să vă dau un like domnișoară?”, tânăra vine și îi cere un foc, îi mulțumește și tace „și mă-mbrățișează cu tăcerea ei”.  

6. Aleea litoral  

În șapte poeme, grupate sub titlul aleea litoral, poetul așterne o privire critică peste făpturile umane: „plaja s-a umplut de babe de babi de fete tinere devenind babe (cum spune geo dumitrescu) cu trupurile atârnând de un suflet rătăcit într-o lume fără suflet cu varice cu vergeturi cu țâțe lăsate la vatră”; „le-am admirat îndelung goliciunea trupului sufletul gol și deșertăciunea spiritului”. 

În Poemul IV, vocea poetului înregistrează desfășurarea unei zile obișnuite la mare. Pe terasă, așteaptă ospătărița cu berea. Zgomotul general este acoperit de plânsul unui copil. El amintește că cineva a venit pe lume, că cineva pleacă și cineva rămâne. Lumea totuși - constată vocea poetului - e la fel de frumoasă. În Poemul VI, poetul surprinde o zi friguroasă și „urâtă urâtă urâtă în care nu ai ce face nu ai ce vedea (dacă mai e ceva de văzut/ după ce ai văzut totul și ai înțeles totul) stai pe balcon și privești marea învolburată…”. 

Unii nu pot să trăiască fără „imaginea statului devenită pentru ei zeitate fără acel post tv/ unde apar tot felul de guguștiuci politici...”. 

În secvența următoare, poetul rememorează un sejur petrecut pe Valea Prahovei. Aflat la Bușteni, privirile poetului se opresc pe un panou mare, pe care scrie „for sale/ două dacii ruginite năpădite de iarbă și o casă brâncovenească veche în care demult nu mai locuiește nimeni”. Casa are tencuiala căzută, țigle lipsă, camerele în care „se jucau altădată copiii boierilor copiii micilor industriași copiii comuniștilor”.

--------------------------

* În ziua de 7 mai 1946, ora 12, Radio Londra a anunțat revenirea Ardealului de Nord României. La aflarea veștii, studenții au organizat o entuziastă festivitate, în 10 mai, care s-a transformat într-o grandioasă mișcare anticomunistă. După demonstrația din 10 mai - va mărturisi ulterior Tudor Bugnariu, profesor de marxism - s-a decis la județeana de partid să li se dea o lecție studenților. În seara zilei de 28 mai, o coloană de camioane cu aproximativ o mie de muncitori, bărbați și femei, s-a îndreptat spre căminul „Avram Iancu” și l-au devastat. Atrasă de vacarmul dezlănțuit, o patrulă sovietică a intervenit și i-a somat pe muncitori să părăsească locul. La 11 iulie, Lucrețiu Pătrășcanu, secretar al Partidului Comunist Român, a rostit la Cluj o amplă cuvântare, în care a pronunțat propoziția: „Întâi sunt român și apoi comunist”. Pentru vorbele acestea a fost criticat de „Scânteia” și de Gheorghiu-Dej. Puțin mai târziu, a fost arestat și ucis în închisoare, în 1954. (Ion Bălu, Viața lui Lucian Blaga, vol. III, 1997, p. 224-229)

--------------------------

După naționalizarea din 1948, vila lui Pătrășcanu a fost naționalizată și atribuită inginerilor de la Fabrica de Hârtie. Când fabrica a fost vândută unui întreprinzător particular, acesta a transformat-o în atelier de croitorie. Prin contrast, poetul alătură „expoziția cirque d'art de la Castelul Cantacuzino” din Bușteni și expoziția de pictură modernă deschisă în casa familiei Cantacuzino din Florești, Prahova. ​ 

7. Visul și realitatea  

De la o vreme, mărturisește poetul în old fashioned dreams, „ne povestim visele” după o noapte „cu dureri de spate și crize de fiere și tu le vei cunoaște o hypocrite lecteur mon semblable mon frère și tu/ îți vei povesti visele dimineața la o țigară în fața unei cești de cafea dar le vei/ povesti fragmentat pentru că anumite pasaje se pierd/ la întâlnirea cu realitatea”.  

În structura poemului său, Nicolae Silade introduce o secvență reală. O fată de 17 ani și-a pus capăt zilelor deoarece băiatul de care era îndrăgostită i-a spus că nu o mai iubește. Oare să fie iubirea atât de puternică și atât de dureroasă despărțirea, încât nu poți trece peste o ruptură atât de brutală?  

Poetul a dat timpul înapoi cu 142 de ani și l-a văzut „pe împăratul Franz Joseph/ în carne și oase […] pe împărăteasa Sissi în carne și oase în timp ce carnea și oasele lor odihneau mai departe departe în cripta imperială din Viena”. Actorii de azi au intrat at\t de bine în pielea personajelor de ieri, încât „adevăratul Franz Joseph și adevărata Sissi ar fi dat totul să intre în pielea actorilor de azi”.  

În poemul intitulat ninsoarea cea mare de pe muntele mic, vocea poetului surprinde o ninsoare de basm: „ninge ca într-o simfonie de mozart ca într-un tablou de da vinci/ picasso matisse ninge ca într-un poem de silade”. Poetul vorbește despre ninsoare pentru că îi plac ninsorile din copilărie ca în visul unei nopți de iarnă... 

​8. Poetica  

Toate poeziile aproape sunt construite pe o succesiune de figuri stilistice puțin întâlnite în poezia contemporană. Ele se ivesc ca într-o constantă de-a lungul întregului volum. Frecvent, poetul folosește panoda: „ca să înțelegi de ce el/ care ne vede pe toți/ el care se vede pe sine/ nu poate fi văzut”. Personificările sunt frecvente: „toate apele se varsă în mare şi marea tot nu se umple zice/ ecleziastul ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc ca iarăşi să pornească de acolo”. În numeroase poeme, Nicolae Silade folosește polisindetul, alcătuit din „și”: „de acolo vine răsăritul de acolo vine și/ apusul și norii aceia albi și mărunți și înserarea și vântul și ploaia și furtuna și nesfârșitele valuri”. Poliptotonul se ivește în multe poeme: „băi de soare băi de valuri îmbăieri/ într-o nesfârșire de care sunt sătulă cum era hyperion de veșnicia sa” etc. 

Un gând se întoarce printr-o declarație de dragoste către femeia iubită: „mă bucur că ești a mea și ador să fii totdeauna a mea căci vorbesc despre tine mândrindu-mă cu tine și vorbesc despre frumusețea ta mândrindu-mă cu frumusețea ta cu frumusețea ta unică și irepetabilă”  

În foarte multe poeme, Nicolae Silade vorbește despre sine și aspirațiile sale, dezvăluindu-și atitudinea față de univers și realitatea imediată. În pixelul nr. 7 își exprimă fascinația lecturii: „în vremea aceea aveam vârsta lui Isus / și studiam ca Isus universul întreg toate legile lui toate / religiile lumii până la «eu sunt religia mea» / nu într-un templu nu într-o biserică  ci într-o cameră de 4 pe 4 cu obloanele trase și un bec/ de 100 totdeauna aprins nu știai când e zi când e / noapte...”. 

Printre cărțile de poezie ale noului început de secol, volumul semnat de Nicolae Silade iese în evidență prin deosebita valoare artistică. Un volum în care vocea poetului surprinde critic realitățile României de azi. Asemenea unui potențial demiurg, Nicolae Silade creează prin intermediul unor constante lirice eterne.   

ghetsimani

ghetsimani

                     „Și a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina." (Matei 17, 2)

I

noapte de noapte mersul lunii printre platani ca în tabloul pictat de mine în copilărie după o imagine viu colorată găsită în biblia părinților mei alături de alte șase imagini viu colorate probabil reproduceri după tablouri celebre sau poate doar picturi anonime dintr-o perioadă în care arta era în întregime creștină iar eu am ales-o pe aceea în care isus se roagă în grădina ghetsimani și

într-o vacanță de primăvară mi-aduc bine aminte așa numeau comuniștii vacanța de paște am ieșit cu șevaletul în curte și am început să pictez să reproduc cele șapte imagini pe carton dimensiunea a1 alb și tare în acuarelă și tempera cum învățasem de la directoarea școlii de peste drum pe când visam să devin un pictor celebru ca da vinci michelangelo picasso renoir le-am

pictat așadar le-am reprodus pe toate fascinat de acele culori vii și mesaje aveți aici câteva madona cu pruncul isus potolește furtuna înmulțirea pâinilor turma de oi își urmează păstorul iată eu stau la ușă și bat dacă aude cineva glasul meu și deschide voi intra la el voi cina cu el și el cu mine bunică-mea dumnezeu să o ierte spunea că le înrămează și le duce la biserică să fie

de pomenire de mântuire zicea nu mai știu dacă le-a dus dacă mai sunt în biserică sau doar în memoria mea cum e isus când se roagă în grădina ghetsimani și luna parcă îl luminează de sus și intră și iese din nouri și iar intră și iese din nouri și aura ei estompată de aura mântuitorului abia se mai vede spre ziuă când soarele ni se arată iarăși în toată splendoarea și măreția lui


II

când am scris poemul în proză de dinaintea acestui poem am fost nevoit să elimin pentru autenticitate câteva gânduri cuvinte idei despre pictură și poezie cum ar fi mersul lunii printre platani în tabloul pictat de mine în copilărie sau cele șapte imagini vii din care e compus întregul tablou sunt însă convins că cititorul atent vede mișcarea într-o nemișcare și se vede pe sine chiar

în tabloul pe care-l privește cât despre copilărie ce pot să spun avea zile senine frumoase nopți liniștite vise reale iar lumea pe atunci avea gust și miros și culoare să amintesc numai macii din lanul de grâu sau mireasma bujorilor din grădina de vară n-ar fi destul aroma de zmeură (rubus idaeus) pătrunde și-acum prin fereastra deschisă a casei vechi de la țară și perdelele albe și

acum se dau la o parte să intre zorii cu zorelele lor urcătoare albe roșii albastre cele mai multe albastre ca să nu mai vorbesc de cireșe de cele furate și gustul fără seamăn al fructului oprit apoi lumea mea a devenit angela iar iubirea la vie en rose sunt atât de multe de amintit atât de multe de povestit că îmi vine să spun ca odysseas elytis nostalgia să aibă trup și să o împing

pe fereastră afară să frâng ceea ce nu se poate da pentru că e atât de dureros de frumos să-ți amintești despre o viață care a fost în timp ce trăiești altă viață o viață care se transformă încet încet în tablou în poezie care dau naștere altei vieți în care tu nu mai ești tu ci fratele soare sora lună și fratele vânt sora apă fratele foc sora noastră maica țărână și toate acestea la un loc

everest

everest

                    „To be, or not to be, that is the question”
                                                         William Shakespeare

I

tom harvey a câștigat un porsche 911 carrera gts l-a vândut și a câștigat altul peste două zile
o femeie din austria a comandat rochii pe internet şi a primit un colet cu droguri de 500.000 de euro
primarul jorge luis escandon a fost scos din primărie legat la mâini cu o funie și târât de un camion pe străzile din santa rita pentru că nu și-a onorat promisiunile din campania electorală adică să repare un drum din localitate
o tânără din românia nespus de frumoasă s-a oferit carabinierilor după ce iubitul ei a fost prins conducând fără permis

iată lumea în care trăim

eu stau aici pe malul cernei
într-o cameră de 4 x 4 cu un frigider într-un colț un calorifer în altul și mă uit la un film pe netflix
vizavi e vila lui ceaușescu în care ceaușescu nu a locuit niciodată dar camarila lui ce chefuri mai trăgea acolo cu prostituate
din când în când ies pe terasă la o cafea o țigară și privesc ruinele de peste drum ruinele comunismului îmi spun
o frunză de nuc cade la picioarele mele o ridic o studiez cu atenție apoi îi dau drumul pe apă

apa aceasta curge de mii de ani îmi spun
munții aceștia stau nemișcați de mii de ani îmi spun

cum e mai bine

să curgi sau să stai
împietrit ca statuia lui mihai eminescu
ori fără astâmpăr ca mulțimea ce trece încolo și-ncoace pe podul cel roșu


II

ajunge un ciripit de păsări să te trezească la realitate un susur de apă ce curge fără oprire o rază de soare ivită de după muntele înzăpezit după o noapte care a durat milenii și e ca o primăvară care vine pentru prima oară e ca o întoarcere în paradisul din care te-ai alungat și începi să vezi începi să auzi glasul domnului printre pomii din grădină așa începi cu o

întoarcere în sine după risipirea în cele lumești cu o urcare pe everestul dinlăuntrul tău oamenii da oamenii cum spune carl sandburg ei sunt firele de iarbă ale lui walt whitman trestiile gânditoare ale lui pascal ei șlefuiesc minunile până când nu mai rămâne nimic din ele ei învăluie simplitatea într-o mulțime de zorzoane nu e ușor să renunți la ei dar pentru o întâlnire

cu dumnezeu merită merită să renunți la tine însuți pentru a te câștiga pe tine însuți oamenii da oamenii unii se vor mai bogați decât alții mai puternici decât alții mai în față mai sus mai presus de oameni n-am văzut însă oameni care să vrea să fie mai buni decât alții mai iubitori decât alții mai înțelepți n-am văzut oameni care să vrea să fie mai oameni decât oamenii

și nu nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucerești everestul dinlăuntrul tău ca să fii și începi să fii când începi să înțelegi și începutul tău e chiar începutul lumii și e ca o primăvară care vine pentru prima oară în lumea aceasta împietrită în care tu ești mișcarea în lumea aceasta în mișcare în care stai împietrit ca statuia lui mihai eminescu


III

dimineața devreme cu mult înainte să se crape de ziuă
când iluminatul public programat să se oprească la orele șase se oprește fix la ora șase
când cornul lunii încă atârnă în crucea albă de pe domogled ca o figurină de turtă dulce în pomul de crăciun
când pe cărarea din pădure o pisică albă scormonește printre frunzele uscate ale verii trecute
când gunoierii trântesc tomberoanele pline cu praful și pulberea și rămășițele zilei de ieri
când niște fâșii de lumină răsar ca un miracol peste crestele munților din jur
când încep să cânte păsările liturghia lor matinală
și susurul apei se face din nou auzit

când te trezești la realitate și vezi
că realitatea nu e ceea ce se vede

când între gândire și vedere
e miracolul care te face să fii

când trebuie să alegi
între lucrările omului
și lucrările domnului

când afli că împrejurul ți-e frate
și tată și fiu împrejurul

de ce să mai aștepți răsăritul
când răsăritul lumii ești tu


IV

atunci m-am văzut pe mine însumi urcând zilnic 55 de trepte și tot atâtea coborând în spirală pe scările unui bloc de provincie printre țipetele de bucurie ale copiilor fără astâmpăr & mâhnirea bătrânilor fără speranță înșurubându-mă tot mai mult în mine însumi ori desșurubându-mă revoltat exaltat în casa scărilor interioare m-am văzut pe mine însumi urcând și coborând între

răsăritul zilei și sfârșitul ei bucuros să admir lucrările omului bucuros să admir lucrările domnului m-am văzut pe mine însumi în camera 9 camera nouă din vila cea nouă de lângă izvor pe unde mai trec romanii la braț cu femeile dacilor și regina maria și împărăteasa sisi și regele carol întâiul m-am văzut la foișorul galben foișorul verde pe strada izvorului pe strada castanilor

între mănăstirea nașterea maicii domnului și biserica schimbarea la față plimbându-mă pe malul apei în sus și în jos în sus
și în jos spre cele șapte izvoare în sus și în jos spre marea cea mare pe cele două drumuri ce duc într-o pădure galbenă da pădurea aurie a lui robert frost drumul de jos șerpuind printre stânci drumul de sus șerpuind printre brazi spre grota haiducilor

m-am văzut haiducindu-mă și întors din haiducie cum trec noaptea prin patul femeilor cum trec ele prin patul meu m-am văzut don juan don quijote și în rostov pe don și rege și clovn și mare și mic naiv înțelept faraon și budist împărat proletar și evreu și comunist cel mai iubit dintre pământeni și cel mai iubitor da m-am văzut pentru că în fiecare dintre voi mă văd pe mine însumi


V

ca un „v” de la victorie în care se adună ca într-un corn al abundenței toate minunățiile lumii
ca un „v” de la victorie întors la 180 de grade precum o piramidă din vârful căreia răsare soarele
această piatră din capul unghiului acest rug aprins care arde și nu se mistuie arde și nu se mistuie
așa este stânca aceasta pe care îmi construiesc casa
casa mea din cuvinte
ce ați crezut?

că îmi plac palatele voastre de vară cetățile voastre păzite castelele voastre din spania
eu prefer să locuiesc într-o peșteră un bordei într-un iglu o colibă a unchiului tom
în hotelul de gheață de la bâlea lac într-o casă la țară sau într-o țară pustie
într-o cameră de 4 x 4 cu un frigider într-un colț și un calorifer în altul
pe malul unui râu de munte sau la marginea mării
eu prefer să locuiesc în mine însumi

și dacă mă vedeți la roma paris istanbul
în capela sixtină pe champs-élysées sau în biserica sfânta sofia
dacă mă vedeți la viena new york sau moscova în prater manhattan kremlin
dacă mă vedeți la cairo atena beijing la piramida lui keops în templul lui zeus sau în orașul interzis
dacă mă vedeți în palatul dogilor în castelul corvinilor sau în casa poporului
de ce nu mă vedeți pe mine în mine însumi


VI

                    „Prin mine treci spre locul de durere,
                    prin mine treci spre vesnica jelire,
                    prin mine treci spre gloata care piere”
                                Dante Alighieri - Divina Comedie)

pe aici trec întruna căruțe cu coviltir și care de luptă romane soldați împărați și imperii nori de praf se ridică pe urmele lor praf și pulbere trecerea lor deianeira și hercul și centaurul nessus ulise și penelopa zamolxis și burebista decebal și traian antoniu și cleopatra alexandru cel mare și ștefan cel mare mihai viteazul și suleiman magnificul împărăteasa văduvă și maria terezia

homo sapiens homo habilis homo erectus nori de praf se ridică pe urmele lor praf și pulbere trecerea lor homosexuali androizi lesbiene cei mai puternici bărbați cele mai frumoase femei șoimii patriei pionierii uteciștii de azi comuniștii de mâine securiștii bolșevicii naziștii și fidel și stalin și che ciocoii vechi ciocoii noi ciuma roșie ciuma neagră moartea albă nihil novi sub sole

mașini de ultimă generație ultima generație de mașini un show auto cu automobile de epocă opel mercedes audi ferrari bmw volkswagen lamborghini tesla toyota honda hyundai chevrolet kia nissan dacia mitsubishi ford subaru citroën peugeot nori de praf se ridică pe urmele lor praf și pulbere trecerea lor automobile electrice taxiuri zburătoare avioane și păsări și îngeri și zei

pe aici trec toate și toți pe aici chiar și trecerea trece de ce-aș da valea cernei pe o plimbare în bronx cheile nerei pentru un sejur în manhattan zgârie-norii mei sunt acești munți minunați munții carpați cu vârful în dor bucegi făgăraș parâng retezat și floarea de colț ca o stea răsărind în inima lor și zăpezile de altădată care iar se arată ca un miracol pe everestul meu interior


VII

la poalele muntelui e o biserică albă biserica schimbarea la față
lângă biserică e un râu care sapă în piatră și își face drum printre stânci
n-am văzut sculptor mai mare ca râul care sapă în piatră și își face drum printre stânci

de cealaltă parte a râului e o vilă albă vila familiei doboșan ion și sofia doboșan
acum 100 de ani ei au donat-o episcopiei să fie casă de odihnă pentru preoți
și din 24 de camere preoții au făcut 40 comuniștii le-au transformat în hotel

[iertați-mi această istorisire dar vreau să vedeți
cum printre meandrele unui gest măreț
dumnezeu în marea lui bunătate
face întotdeauna dreptate]

după revoluție vila a ajuns din nou la episcopie cum au dorit sofia și ion doboșan
și hotelul comunist cu 40 de camere a devenit așezământ pentru 40 de maici
și prin purtarea de grijă a preasfinților părinți i-a fost sfințit paraclisul
și prin purtarea de grijă a domnului a devenit mănăstire
mănăstire cu hramul nașterea maicii domnului

acum
între mănăstirea nașterea maicii domnului și biserica schimbarea la față
eu mă plimb de-a lungul râului care sapă în piatră și își face drum printre stânci
și parcă asist la renașterea maicii domnului și parcă sunt martorul schimbării la față


VIII

aici crucea albă de pe domogled și pinul negru de banat aici vârful șoimului și peștera de sub șerban herghelii de cai sălbatici și raiul fluturilor din românia aici ai ce să vezi îmi spun aici ai ce să vezi cele mai frumoase orhidee și cele mai limpezi izvoare cele mai spectaculoase cascade și cele mai abrupte stâncării doline lapiezuri avene ravene și ponoare și podul lui dumnezeu

aici ai ce să vezi și nu poți să nu te minunezi de ceea ce vezi și nu poți să nu te întrebi cum au apărut toate cum există toate în timp ce noi venim le vedem și plecăm iar ele minunile rămân tot acolo să le vadă și cei ce vin după noi să le vadă și cei ce vin după cei ce vin după noi da e o nesfârșită venire aici o nesfârșită plecare oare nu e asta marea minune nu e asta marea

întrebare care naște veșnic întrebări de ce venim de ce plecăm de ce nu rămânem carpe diem îmi spun și mă uit pe youtube la tigrul siberian la președintele putin și la vila lui de un miliard de dolari de pe malul mării negre la colecția lui de artă de două miliarde de dolari și la frumoasa lui gimnastă câtă frumusețe îmi spun câtă bogăție și câtă putere în mâinile unui om în mâinile

unui singur om mă uit pe youtube la kim jong-un coreeanul de nord care are țara la picioare dar tot la picioarele țării va fi tot un schelet cum vor fi cei ce-l aclamă acum carpe diem îmi spun dar nu-i totuna leu să mori ori câine-nlănţuit și atunci de ce de ce să trăiești clipa când tocmai ea te alungă și dictatura politică și dictatura morală și dictatura timpului sunt tot dictaturi

și bogat nu-i cel ce are bogat e cel care este
și stăpân nu e cel puternic stăpân e cel ce se stăpânește
cel care murind trăiește căci el este viu și el va moșteni pământul

ghilgameș

ghilgameș

„s-au dus rând pe rând prietenii mei
prietenii mei care au vânat cu mine lei”

s-a dus și raul boactărul de la kuhntop supermarketul de la marginea orașului
dar eu încă îl văd lac de sudoare vara la bustul gol în ghereta lui magică ridicând paleta roșie verde
încă îl văd tremurând înghețat în ghereta lui magică iarna în palton de soldat din al doilea război mondial
cu cizme nemțești și căciulă rusească de pe vremea comuniștilor ce bucuros era el să ridice paleta
roșie verde ce important se simțea el să ne-arate acces liber acces interzis sens și nonsens
îl salutam de fiecare dată și de fiecare dată ne saluta zâmbind
acum în locul lui a fost așezat un semafor cu baterie
dar zâmbetul său încă mai stăruie în ghereta abandonată

s-a dus și măciuceanu proful de istorie
s-a dus în istoria pe care ne-a predat-o nouă celor de la capătul ei
s-a dus și olga profa de română frumoasa profesoară cu un tic dumnezeiesc
s-au dus s-au dus și radu cârneci și brumaru și chirvasiu și mihalcea
și doclin poetul care iubea poeții și poezia poetul din orașul cu poeți
s-a dus din subterana lui în subterana lumii

ieri s-a dus și arcadie profesorul de sport din primară prietenul meu care a vânat cu mine idei
jumătate neamț jumătate rus când germania a invadat uniunea sovietică i-au dat numele adolf și l-au botezat catolic
jumătate rus jumătate neamț când uniunea sovietică a invadat germania l-au numit arcadie și l-au botezat ortodox
dar adevăratul său nume este cel adunat pe o carte de fabule poezii epigrame arcadie in arcadia cum se zice
astăzi vineri 13 mănânc polonezi cu muștar beau bere ursus și mă gândesc la el că a uitat să mănânce a uitat
să mai bea a uitat să mai fie și cât îi mai plăcea să cânte să ne-ncânte cu acordeonul său weltmeister
după un pahar de răchie și un recital de fabule cum apăsa cadențat pe câte o morală nepieritoare
cu aerul că schimbă lumea această lume mereu în schimbare în care vii hotărât să rămâi
dar ești totdeauna pe picior de plecare

declarație de dragoste pe proprie răspundere

declarație de dragoste pe proprie răspundere

dintotdeauna mi-am dorit să scriu pentru totdeauna
să surprind întotdeauna acel indescifrabil care să nu fie nici prea poezie nici prea proză
cum spunea czesław miłosz laureatul nobel pentru literatură în 1980
sau odysseas elytis laureat cu un an înainte
poezia zicea el începe de acolo de unde
ultimul cuvânt nu-l are moartea

dar pe atunci eram un puștan
și nu vedeam în jur decât femei femei tot timpul și femei pretutindeni
iar în femei nu vedeam nici îngeri nici demoni doar goliciunea perfectă a irinei
din tablourile unchiului său un pictor enigmatic din lovrin pe care nu l-am întâlnit niciodată
tablouri mari cât peretele din camera de la stradă unde ne adunam duminica la tv să urmărim
tunelul timpului o goliciune perfectă mereu râvnită și mereu amânată și fără importanță acum
când irina e o babă înveșmântată în negru care merge la biserică și se roagă lui dumnezeu

dar frumusețea a fost pentru mine multă vreme goliciunea perfectă a irinei
și multă vreme goliciunea ei perfectă îmi umplea zilele și nopțile și visul de a vedea
ceea ce nu se vede doar artiștii doar pictorul acela din lovrin care s-a prăpădit probabil săracul
neștiut de nimeni doar ei au șansa asta doar lor le arată dumnezeu frumusețea
acea mare frumusețe mare cât peretele din camera de la stradă în care nu
mai locuiește nimeni dar irina e mereu prezentă mereu tânără și mereu
frumoasă asemenea clipei în care timpul tot se adună tot timpul

și ca să închei această declarație de dragoste pe proprie răspundere
vreau să știi frumoasă zaraza cât de mult te-am iubit
cât am plâns nebun pentru tine și cât am murit

vreau să știi frumoasă zaraza că mă îmbăt mereu
când te văd iar în viață zaraza parcă-nviez și eu

Foto: Amanda Russian