cartier

cartier


câtă liniște dimineața în cartierul muncitoresc după ce a murit
comunismul dacii ruginite bălării cât casa și blocuri fără uși fără
ferestre fără locatari ca un cimitir fără morți și alei pline de gropi
și tomberoane de sârmă cu peturi de bere și bătrâna aceea care
adună deșeuri stau într-un opel și-o privesc îi tremură mâinile

dar tot nu se lasă mai are doi dinți dar încă mai caută și părul
ei alb și hainele negre spun totul despre ea despre noi dar cine
o vede cu mâini tremurânde adună deșeuri cu mâini tremurânde
adună gunoaie un gunoi și comunismul a fost și capitalismul la
gunoi va ajunge dacă n-o vede pe bătrâna care adună deșeuri

iat-o cu o cutie sub braț cu două peturi în pungă se-ndepărtează
acum printre blocuri fără uși fără ferestre fără locatari o privesc și
mă gândesc la tinerețea ei și mă gândesc la frumusețea ei deșeuri
ale vieții deșeuri ale morții pe care nimeni nu le mai adună un cimitir
fără morți cum v-am spus un cimitir fără morți veți spune numai că

morții nu au plecat la înviere sau aiurea morții au plecat din moarte
să construiască visul de aur al omenirii în lada de gunoi a istoriei

mergere înainte




mergere înainte


* * *
nu mai am decât viaţa
acest altar de jertfă pentru tine  
această jertfă necurmată pentru tine
această lacrimă acest surâs
această încredere-n tine

nu mai am

nu mai am decât viaţa
acest fagure de albine stors pentru tine
această flacără-n vânt
această scânteie urcând din cenuşă
din nou către tine



* * *
el nu are nume nici margini nu are
este marele nostru necunoscut marele anonim
este cel care este

au vorbit mulţi despre el
vorbe adevărate vorbe mincinoase vorbe
vorbe în vânt zice el
şi are dreptate
pentru că
cel mai îndreptăţit a vorbi despre el
este el însuşi

dar el tace
e un mare singuratic şi un mare taciturn
uneori leagă un cuvânt de altul
o frază de alta
şi le rosteşte cu intensitatea tunetului

alteori vorbeşte prin gura mea prin gura altuia
însă atunci cu greu deosebeşti
vorbele lui de vorbele celui ce vorbeşte

şi dacă nu are nume nu e nimic
mai ciudat este faptul
că n-are început şi n-are sfârşit
deşi începutul şi sfârşitul sunt la îndemâna sa

el este treaz când visează
iar când se trezeşte îşi vede visul cu ochii
lumea aceasta e unul din visele sale
cealaltă lume e visul din vis

aici
eu am scris despre el
în vreme ce el însuşi a scris despre mine
în cartea lui vie şi fără sfârşit



* * *
exist printre lucrurile care sunt. soarele,
fratele meu, se naşte odată cu mine. apune
odată cu mine. spre a răsări din nou  
                    mai puternic, mai înalt, mai veridic.
locuiesc în această casă construită din
biblii. împreună cu soarele, fratele meu,
îmi pun mereu întrebări şi răspunsuri.



* * *
la fel pătrunde lumina prin jaluzele. şi pisica
toarce la fel. un gând de demult reînvie: sunt eu
acela. cel care priveşte îndelung peste veacuri.
                      cel care mă priveşte.
acum. el trece în fiinţa mea
cu toată fiinţarea lui. sunt eu acela. şi lumina
pătrunde la fel prin jaluzele. şi pisica toarce la fel.



* * *
e timpul să vii. e timpul să laşi deoparte
mizeria lumii în care te zbaţi. ţi-am pregătit un loc
şi un timp anume. ţi-am pregătit fericirea.
                     e timpul să vii. e timpul
să ne-nvăluim în muzica sublimă a lucrurilor.
să dansăm pe cearşaful acestei dimineţi primare.
care de veacuri se-ntinde peste pământ.



* * *
pluteşte prin încăpere zâmbetul tău.
o învălmăşire de sentimente. nu-ntreba fericirea
care se naşte. urma pasului tău pe mochetă.
                      umbra mea îmbrăţişând umbra ta.
şi sudoarea a două trupuri încinse. ce dragoste
nestăvilită. ce-nvălmăşire de sentimente. prelungire
a unui timp deja ancorat în amintire.



* * *
o, preafrumoasă zi! cu bocete cine
ar îndrăzni sa te-ntunece? îmi pare
că odată cu mine nasc toate. şi cântă
                    şi binecuvântată
primii mei paşi. iarba verde se face
aşternut picioarelor mele. lumina zilei
mi-e călăuză. iar cerul albastru: sălaş.



* * *
am venit pe lume fără voia mea
voi pleca împotriva voinţei mele

poate că voinţa este să fiu fără voinţă
asemenea ierbii toamna pe dealuri
ori asemenea norului purtat de vânt

poate că voinţa mea este
să rămân cel ce sunt
să rămân singur şi trist
ca un copac în desfrunzire

şi cu toate acestea mi-am trăit viaţa
am facut-o lungă şi plictisitoare ca un drum prin deşert
am făcut-o şi oază în inima lui
am făcut tot ce se poate face dintr-o viaţă
am făcut-o cuvânt

dar cui foloseşte toată această facere
acum când desfacerea nu-i doar o iluzie
acum când timpul îmi cere să fiu
fără voinţă asemena ierbii
fără voinţă asemenea norului
purtat de vânt



* * *
de obicei
mă trezesc dimineaţa devreme
la primul cântat al cocoşilor

în liniştea aceea
de dinaintea zorilor
îmi beau nestingherit cafeaua
de preferinţă amară
şi descopăr
dulceaţa ascunsă a vieţii.


* * *
am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp
le-am binecuvântat şi le-am zis:
creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul
luaţi chipul meu numele meu
şi suflare din suflarea mea
stăpâniţi peste toţi aceia care vor să va stăpânească
ascultaţi de toţi aceia care vor să v-asculte
am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp
creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul, le-am zis



* * *
se spune că aici au sfârşit vor sfârşi
toate călătoriile. eu cred mai degrabă
că ele încep aici.

dar ce poate şti despre viaţă
cel ce trăieşte din plin
suspendat într-un gol într-o clipă şi ea suspendată?

martor al crezului meu
e firul de iarbă ivit dintre lespezi. şi pasul
celui ce calcă peste morminte.



* * *
tu  poate eşti dincolo de aceşti munţi
dincolo de această pâclă
sfâşiată în zori de un mănunchi de raze.
                   de ce te ascunzi
tocmai acum când te dorim mai mult
tocmai acum când dorul de tine
mistuie sufletele noastre hoinare?

nimic nu zărim dincolo de aceste
aurore şi-amurguri ce-n taină se-ngână
dând glas unei fără de margini tristeţi.
                  iar noaptea - noaptea
văduviţi de vedenii şi vise-ntrebăm
dacă nu cumva cerul însuşi e-o lespede
înstelată anume ca moartea să pară

mai tainică. şi luptăm cu uitarea.
cu vântul. cu valurile. o, zeule mare
aminteşte-ţi de noi! de acest naufragiu
                  care nu mai sfârşeşte.

marea al cărui nume nu-l vom şti niciodată
marea ne poartă în pântecul ei
ne sloboade o clipă şi iar ne înghite.

o, marea. când te vom afla şi unde?
nu mai sunt ţărmuri. nu mai sunt insule.
unde vom poposi acum când se-ntunecă
        de jur împrejur?
vom sfârşi căutându-te. vom sfârşi căutând
celălalt cer cealaltă mare
la ţărmul căreia doar tu ai ajuns.



* * *
mă aşez la această fereastră
ce dă înspre mare. şi ascult. şi privesc.
ţipetele pescăruşilor şi vuietul valurilor
mi-amintesc de o mare iubire.
de un naufragiu pe mări. parcă văd şi acum
acele insule plutitoare. marea
când furtunoasă. când calmă.
strâmtorile şi stâncile ei. nimic
nu s-a schimbat. doar că un altul acum
naufragiază pe mare.



* * *
în puterea soarelui suntem cu toţii
spunea
sfântul francisc din assisi

era o cugetare profundă
şi desigur poetică
de vreme ce soarele nu era pentru el soarele
ci domnul şi fratele nostru.



* * *
port chipul celui preaînalt. în mine
nu doar mistere vei afla. ci
chiar şi-un adevăr şi o lumină.

zeiţe tinere roiesc în jur
îndrăgostite. şi anotimpuri vii
al căror farmec mă-nsenină.

eu însumi înălţat voi fi. în tine
cel care creşti din viaţa mea
cum iedera înfăşurată pe-o tulpină.



* * *
şi după ce focul din vatră se stingea
bunica lua un pumn de cenuşă
şi-l presăra pe zăpadă
din faţa uşii până în stradă

să nu alunece musafirii
zicea

îmi amintesc aceasta ori de câte ori
termin un poem
şi mereu mă întreb: oare cuvintele
nu sunt cenuşa rezultată din arderea mea.



* * *
s-au dus s-au dus anotimpurile inimii
zilele de durere clipa de desfătare
şi corbii au vestit plecarea
şi pământul s-a deschis
si marea s-a deschis
vuind

s-au dus s-au dus vârstele întrebării
nestinsele doruri bucuria cea rară
şi corbii au vestit plecarea
şi pământul s-a răsfrânt
şi marea s-a răsfrânt
în dragoste.



* * *
nostalgia
acest morb fără leac
care bântuie lumea

şi eu
ţintuit pe catargul acesta
pradă lupilor şi sirenelor mării



* * *
doamne dar ei
ei îşi continuă somnul şi visele
ce somn şi ce vise

nici prin gând nu le trece
să se trezească vreodată

un râu nevăzut îi duce departe
printre arbori şi plante exotice

nu întreabă nici nu răspund
dar se umplu brusc de nelinişte
atunci când în jur perorează
vreun hamlet



* * *
eu cred că lumina-i un imn. iar noaptea
o elegie. o, dar cât de fericit poţi să fii
nemaigândind la ce va să fie. în voia
vânturilor să te laşi. în voia valurilor.
nemaigândind nemaiiubind
decât această clipă. această vergină
care te caută mereu şi mereu te găseşte
în braţele unei fecioare.



* * *
dar ce cauţi tu printre umbre
şi frunze în cădere
împletind despletind
din razele soarelui viaţa

ce cauţi tu printre turnuri
ce se înalţă se năruie
şi iar se înalţă
asemeni valurilor în derivă

ce cauţi tu
repetă ecoul
vuind peste veacuri
departe de mine



* * *
mergere înainte
mereu această mergere înainte
pe un drum fără capăt fără întoarcere
    prin sfântă sălbăticie

mereu graba de a ajunge oriunde oricând
mereu uitarea şi răsunetul paşilor
şi mereu nostalgia unor târzii amintiri
    sub soarele care dăinuie

şi soarele dragostea care ne călăuzeşte
până la uitarea de sine
şi durerea amintind fărădelegile
şi sângele mărturisind despre o viaţă
    mai presus de viaţă

de parcă un cuget strein locuieşte
cugetul nostru
de parcă o mână streină ne cheamă
    şi mereu ne alungă

mergere înainte
mereu această mergere înainte
delir ce nu se mai sfârşeşte
curgere de neoprit
    cascadă

şi speranţa orbindu-ne până la disperare
şi încrederea până la îndoială
şi minunea care deodată ne luminează
    pe dinlăuntru



* * *
cum palpită. cum se mai zbate
în pieptul meu speranţa. ca un porumbel
închis în colivie. nici nu mai ştiu
când l-am prins şi unde. important
e că există şi ar vrea să zboare.
iar eu îl reţin. eu îl reţin mereu
cu disperare.



* * *
ce limpezi se văd
zorii unei vieţi en rose

şi mai departe miresmele
ierbii de mare

în albastrul fără de margini
risipită e orice culoare



* * *
o,
dacă ar fi linişte
s-ar auzi cum bate
inima mea în inima lucrurilor
s-ar auzi cum bate
inima lucrurilor
în inima mea



* * *
de-acum mă voi gândi la tine
de-acum mă voi gândi numai la tine

numele tău e o sumă de antice nume
e o lume de îngeri printre care îmi duc
şi viaţa şi moartea

tu ai vârsta soarelui şi culorile mării
ai sensul unic şi gravitaţia zero
tu ai chiar şi leacul prin care mă vindec
de propriul meu început şi sfârşit



* * *
porneşti dintr-un punct
precum raza din soare. şi înaintezi mereu
în cercuri tot mai largi mai rotitoare
precum acelea ce compun
în infinit spirale. înaintezi precum
inelele unduitoare
iscate pe oglinda apei
de piatra aruncată în adânc. înaintezi
dinspre cuvânt spre întrupare.



* * *
lebede
fără somn fără glas
oamenii vâslesc sub stelele de mult apuse



* * *
e mult de când nu te-am văzut
şi nu mai am inimă iubito
doar un ceasornic vechi care numără
toate absenţele tale
un infarct de zece carate
care bate la uşă iar eu îi deschid
cu speranţa că în sfârşit te-ai întors

e atât de târziu încât timpul
pare o maşină de înrămat nelinişti
o croitorie de nonsensuri şi destine brodate
nu mai am paşi până la tine iubito
iar sirena tristeţii sună în gol



* * *
seara bem ceai de zahăr ars
cu lămâie. bătrânul dog ne priveşte mirat
în timp ce ofelia îndulceşte atmosfera
cu un surâs colorat. după cină
ascultăm beethoven ori urmărim serialul
tv. uite aşa mai trece o zi. şi bătrânul
dog nu ştie. şi bătrânul dog latră. o,
dar fericită e soarta animalelor
care de timp şi spaţiu
n-au niciun habar.



* * *
când sunt vesel timpul se-ascunde
îndărătul oglinzilor. în inima calendarului.
în ceasornice. îmi arată
toate splendorile lumii acesteia. toate
comorile ei. însă
atunci când tristeţea mă-ncearcă
pare că uită de mine. mă lasă
întins în fotoliu. şi pânze de păianjen
ţese prin casă.



* * *
dar unde începe şi unde sfârşeşte
sinele meu? mereu un altul
îmi precede naşterea. mereu un altul
îmi succede. şi-n fiecare
sunt eu. cel care mereu
se nemărgineşte.



* * *
dar ce cauţi tu printre sălcii
tu plângătoare ca salcia
subţire ca trestia îmbrăţişată de vânt
superbă ca soarele
în dimineţi de vară

nu-i desfătare pentru tine
nici disperare
o mie de ani să exişti
la ce bun

totul e altfel şi totul la fel
pe pământ

ce cauţi tu printre sălcii
tu plângătoare ca salcia



* * *
decembrie
e plin de păsări albe. majestuoase.
e plin de bucurii. de împliniri.
la geamuri
flori de gheaţă. cadouri. brazi.
colindători. pe străzi
splendori cum n-au fost niciodată.
pare că învie o legendă sacră. o stea
e-n orice casă. şi pretutindeni
cel nemuritor.



* * *
pentru că tu mă ridici tu mă înalţi
de se-ntâmplă să cad
în mine însumi

pentru că toate
îmi vin de la tine
şi toate la tine se-ntorc

rază nemuritoare
luceafărul meu de seară
steaua mea din zori de zi

iată
fac legământ de taină cu tine
să nu te părăsesc niciodată
să nu mă părăseşti  niciodată
niciodată niciodată niciodată


* * *
mai înainte de a fi să fiu
eram pământ şi cer pustiu
eram în toate fără să o ştiu
eram întregul cel mai viu

eram departe şi aproape
eram o apă între ape
eram şi soare fără pleoape
şi noaptea care să-l îngroape

dar o ruptură s-a produs
azi nu mai sunt nici jos nici sus
nici parte nici întreg nici plus
ci răsăritul din apus


* * *
şi poate cea mai mare taină
e că ai fost vei fi şi eşti
cuvântul tău e viu şi sfarmă
tăcerile atât de nefireşti

se-ntunecă mereu şi se-nlumină
bolta zidirii pământeşti
cerurile toate par o mină
de zăcăminte sufleteşti

sfârşind încep alte poveşti
şi veşnic nu se mai termină
această sacră pantomimă
cu interludii îngereşti


* * *
o, nu lua totul în seamă
nu căuta să înţelegi
cât însăşi primăvara îţi dă vamă
te bucură de floarea de cireş

un vis e totul lasă deci
şi visul tău să se-mplinească
floare divină de cireş
pe-o ramură nepământească

nu căuta să înţelegi
şi nu lua totul în seamă
cât încă primăvara îţi dă vamă
te bucură de floarea de cireş


* * *
încă durează acest vis această viaţă. şi încă
mă-ntreb dacă sunt eu cel ce visează. dar
de fiecare dată mă simt cel din vis. sunt două
mii de ani de când mă ţin
de adevăr aproape. nu ştiu însă
dacă timpul se dilată. ori contractat
se prăbuşeşte-n sine. visul durează
şi-adesea mă surprind în vis visând:
un vis cu-ntruchipări adevărate.


* * *
iarăşi seara. ora stingerii.
se sting pe rând nenumărate voci.
şi barierele se-nchid. mai trece-un tren.
mai trece-o zi. se sting luminile
la braserii. o câte vieţi la fel s-au stins.
doar semaforul ierbii mai indică verde.
să traversăm grăbiţi acest pustiu. o lume
pleacă. alta vine. la colţul străzii
iar se vând destine. şi noaptea iar
coboară pe pământ.


* * *
ce întuneric doamne poate să fie
ce întuneric

sinele nu se mai vede pe sine
adâncul devine tot mai adânc

ce întuneric doamne poate să fie
şi câtă lumină
izvorând din cuvânt


* * *
în paradisul meunu e nici zi nici noapte. nici umbre
nu sunt. doar un nor de miresme.
de sunete. de culori. doar un nimb auriu
precum al profetului.

de jur împrejur
doar albastrul. zefirii şi numele
unor vechi înţelepţi. de jur împrejur
doar cuvintele. trupuri
din care mă smulg şi mă înalţ în pururi.


* * *
o mireasmă de înviere pluteşte
pe vechile străzi ale lugojului

deschid fereastra şi simt
mirifică prezenţa ta

deci tu eşti cel viu
cel dintâi
întors din morminte


* * *
pe malul timişului am zăbovit îndelung
aşteptându-te
şi iată că râul astăzi te-aduce
pe valurile-i limpezi unduind

şezi lângă mine şi numără
anotimpurile ce roiesc împrejur
zilele şi nopţile mele
risipite în dragoste

viaţa care se duce spre moarte
nu lasă în urmă mai mult
decât amintirea primei iubiri

bucură-te deci că exist că exişti
vifor de lumină nesecat mister
însemn de biruinţă întru o viaţă nouă

 
* * *
rămăseseră casele tale pustii. vântul
sufla în perdelele unor ferestre deschise. murdare.
prin care nu mai pătrundea decât lumina durerii.
iar eu am venit sa locuiesc întru ele. cu tinereţea
mea. cu viaţa mea. cu-ntregul meu avut.

îndelung am privit de acolo de sus
mulţimea aceea de morţi risipită pe străzile
tale. şi-un murmur ce greu se lăsa desluşit
îmi atinse auzul. era ca un strigăt. era o chemare
adresată tăriei din care vin eu.

oraş al meu. ca oricare altul. dar unic
în univers. tu m-ai primit în mijlocul tău
aşa cum fecioara primeşte sămânţa vieţii în pântec.
şi-ai renăscut sub privirile mele. prin cântecul meu
ce preschimbă durerile într-o veşnică bucurie.


* * *
la început iubito erai
ca o ninsoare ce nu se mai ninge.
erai mai ciudată ca izgonirea din rai.
mai ascunsă decât
o stea când se stinge. erai
o icoană. un psalm. o chemare.
o desfătare iubito erai.


* * *
septembrie anunţă
un slalom printre amintiri
un strip-tease grav în natură

şi sufletul devine
o rampă de lansare a regretelor

şi fiecare zi
un afluent
al disperării


* * *
libertatea de care mă bucur
e o fata morgana. un vis
care nu mai sfârşeşte

în realitate eu sunt
un rob al cuvintelor. un sclav
al tăcerii. şi totuşi

viaţa e un spectacol reuşit
bine regizat de zei. dar asta
n-are nici o importanţă

de vreme ce cade cortina.


* * *
o, nimic mai frumos decât cerul
întâilor zori. decât albele păsări cântând
şi iarba înrourată.

nimic mai curat decât soarele
în ochi oglindit. decât murmurul
apei pe prund. şi visul fecioarelor.

şi cântecul lor:
dragoste dragoste
temelie a lumii.


* * *
uneori mi se pare
că locuim într-un balon de săpun
de la spălarea pe mâini a zeului
după facerea lumii. alteori
mă simt ca într-o stea căzătoare.
ca în miezul unei pâini bănuţul
la parastase. dar numai o dată
vezi, numai o dată
mi se pare că locuim în propria viaţă.



* * *
pâlcuri de maci printre lanuri
de grâu. o femeie goală şi munţii
la apusul soarelui.

cântecul păsărilor prin păduri
şi susurul izvoarelor până departe în
mare. o feerie de culori.

de sunete.
de miresme.
şi sufletul care nu ştiu ce caută


* * *
un film de scurt metraj
viaţa mea acum se derulează.
acum văd un bătrân întorcându-se
tăcut
printre vârste
spre clipa dintâi. dar unde se duce
grăbit micşorându-se
lăsând în urmă ecranul pustiu?


* * *
toate culorile spun da privirii.
chiar viaţa-mi incoloră spune da.
zefirii
nevăzuţi de nimeni
steaua
cea mai depărtată stea
şi toate câte sunt din voia firii
reale plăsmuiri ori năzărire
orişice lucru spune da.

doar timpul
şarpe cuibărit în inimi
te-nvaţă numai a nega.


* * *
zilnic acelaşi meniu:
singurătate şi iar singurătate.
în loc de condimente
câteva lacrimi amare. câteva
îndoieli şi suspine mărunte.
iar ca desert
o simplă enigmă. bucătarul
vieţii noastre
timpul
vă doreşte acum poftă bună.


* * *
maiestuos trece vântul
printre frunzele arborilor tineri
şi-un ciripit de păsări destramă
tăcerea în zori.

dar e încă întuneric. e încă
întuneric
dacă soarele tău nu răsare.
dacă soarele tău nu răsare
de-a dreptul din inima ta.


* * *
cu noaptea în cap
au ieşit măturătorii pe străzi
e ora cinci
după sfârşitul lumii
şi ei mătură. adună în grămezi fosforescente
gunoaiele civilizaţiei.
e ora cinci
şi ei mătură. fac curăţenie
pentru un nou început.


* * *
să compari singurătatea
cu o noapte de dragoste
şi apoi să alegi

să crezi totdeauna
în visele tale
pentru simpul motiv că e totul un vis

nu te îngândura în zadar.
gândurile fură
bucuria prezentului


* * *
mereu liniştită furtunoasă mereu
marea se leagănă în braţele soarelui
marea se nalţă la cer şi coboară
ca o plângere sfântă ca o ninsoare
marea se-ntoarce mereu la izvoare

cuvintele ei caută-n mine rostire
eu tac marea vorbeşte
marea-şi destăinuie fără oprire
tainele ei
pe coardele mele divine

marea cântă marea strigă prin mine
ca un profet în pustie
o, marea


* * *
în noaptea asta nu mai pot să dorm.
gândind că ziua nu o să mai vină
întreg văzduhul pare de morfină
şi toate apele de cloroform

dar despărţirea de lumină
a început de mult. şi chiar în zori.
câte imagini pe retină
s-au perindat de-atunci şi câte se mai vor

vai pleoapa cade ca o ghilotină
şi brusc mă decupează din decor.


* * *
şi soarele va răsări din nou. învaţă
să te dăruieşti să arzi ca el
fidel singurătăţii tale:
    singura cale
spre adevăr şi libertate. o, învaţă
misterul să-l întorci pe dos pe faţă
şi soarele va răsări mereu.


* * *
nepăsătoare trec clipele. orele.
nepăsător stau eu şi fumez.
îmi omor timpul
s-ar zice.
o, dacă timpul
ar putea fi omorât
atunci aş face şi eu ceva.


* * *
în timp ce unii
îşi câştigă cu greu existenţa
alţii o pierd atât de uşor. lumea
nu-i o adunare de oameni. lumea
e o adunare de întrebări. adevărul
stă într-un colţ şi priveşte
cum se răsfaţă minciuna. viaţa picură
un strop dulce. unul amar. unul
dulce. unul amar. analfabeţii se scaldă
în fericire. filosofii se îneacă-n tristeţe.
sângele ţese un tainic năvod
în care sufletul se zbate.


* * *
poate că fericirea vine
pe căi numai de ea ştiute. poate
că-ntârzie câţiva ani. cateva zile.
câteva clipe. sau poate că a trecut
deja. pe lângă tine. poate chiar
prin inima ta. prin  inima ta
care mereu o aşteaptă să vină.


* * *
din garderoba mea de lux
lipseşte cu desăvârşire masca.
nu-mi amintesc să fi purtat
vreodată mască sau perucă. nici alte
accesorii impuse de estetică. am purtat
doar chipuri, astăzi şterse. dispărute.
şi rareori bastonul în peregrinări nocturne.
pentru ultima călătorie însă
am nevoie de aripi.


* * *
spectacolul lumii continuă. regizorul
schimbă actorii. schimbă decorurile. schimbă
totul. deşi mai potrivită ar fi
o reluare. da. o reluare,
strigă cei din culise. o reluare,
strigă sala în cor. şi brusc
de pe scenă
o pasăre phoenix se nalţă în zbor.


* * *
întocmai ca fulgerul
facem şi noi
puţină lumină în univers.


* * *
alb alb alb
ce dor mi-e de alb
de munţii albi
de văi albind
de un colind
ca de harap
printr-un harem
plin de argint
mi-e dor de alb
de alb albind
mi-e dor de tot
şi ning şi ning
* * *
noaptea
în inima mea ancorează
amintiri şi nelinişti. naufragiaţii zilei
ancorează. oare am devenit
atât de curând
un port al disperării? sau noaptea însăşi
e un port. o ultimă escală
a sufletului singur.


* * *
eu domnilor m-am decis să renunţ
la titluri glorie identitate. nu ajută
la nimic. vă jur.
prin urmare mă voi izola
undeva departe pe un câmp
şi mă declar păpădie
în vântul serii.


* * *
tinereţe. bătrâneţe. moarte.
şi mai departe ce? şi mai departe.
un trup abia e un mormânt.
şi vârstă n-are sufletul.
şi fericirea nu e pe pământ.
o, anotimpul nerostit al vieţii!
şi gândul gândul gândul
cum luminează calea
spre cuvânt.

lumina şi întunericul


lumina şi întunericul

în copilărie iubeam deopotrivă lumina şi întunericul
nu ştiam că sunt lucruri care se fac la lumina zilei
şi lucruri care se fac la adăpostul întunericului

iubeam deopotrivă răsăritul soarelui şi cerul mereu înstelat
roua de pe bujori şi mireasma de zmeură coaptă perdeaua
de zorele dimprejurul casei şi cântarea de greieri a nopţii

laboratorul foto unde înghesuiam fetele să le fac poze
şi le sărutam şi developam apoi în alb-negru
imagini din viaţa aceea color
prietenii mei spărgeau seara becurile de pe stradă
ca să-şi poată îmbrăţişa mai bine iubitele

vara ţin minte mergeam să auzim bulldogul cum bate
şi să vedem batoza cum treieră grâu în spatele ceapeului
ce ne mai tăvăleam prin şirele de paie
până venea jitarul să ne alunge
de teamă să nu iscăm vreun incendiu

uneori fugeam de acasă şi ne ascundeam
în snopii de tulei de porumb de pe câmp

făceam năzbâtii mai multe ca ion creangă
şi mâncam bătaie mai multă ca în beciurile securităţii

acum lumina are alt înţeles iar întunericul acelaşi
şi fie că înţelegem fie că nu soarele tot răsare
şi nicio noapte nu e nesfârşită

a doua venire


a doua venire

ziua întâi. repornirea timpului

aici este locul de întoarcere ladies and gentleman this is the place aici
unde începe marea nesfârşita mare după ce pământul s-a tot rontunjit
s-a îngerit şi s-a întors în pământ plin de viaţă e cuvântul aici cuvântul
ce dă naştere cuvintelor întoarse dintr-o altă viaţă aici e viaţa de apoi
adevărata viaţă care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire

s-a arătat este ivirea din cuvinte ca o barcă legănându-se-n larg cu o
lumină aprinsă în vârful catargului în noaptea pe sfârşite a mării când
muzica valurilor ei acoperă larma teraselor acoperă amintirile dragostei
şi marea a fost la început un cuvânt marea doamnelor şi domnilor priviţi
cum îşi aruncă la ţărm necurăţiile ca omul care îşi spală singur păcatele

ca muntele care se spală singur cu apa mării în ziua mării care acum
începe ca o lumină reaprinsă după marea stingere ca un timp oprit un
timp şi care acum reporneşte cu întreg alaiul său de secunde e marea
devenire a mării ziua ei dintâi când cel plecat se întoarce după o lungă
uitare de sine când cel plecat se întoarce din sine prin sine pentru sine

a doua zi. regăsirea spaţiului

când bat clopotele în două biserici deodată şi se sincronizează perfect
dangătul de plecare cu cel de sosire dintr-o biserică mare la ţărmul mării
într-una micuţă pe un vârf de munte cum am văzut în grecia în thasos sau
în severin pe semenic să pleci dintr-un loc şi să soseşti în altul în acelaşi
timp ca şi cum timpul şi spaţiul se fac una în cel mai pur gând omenesc

mult călătoreşte omul prin sufletul său dar mult mai mult sufletul şi încă
mai mult şi mai departe gândul gândul cel bun gândul care înalţă şi unde
nu credeai că te mai întorci vreodată dumnezeu face pe loc o minune şi te
trezeşti ca dintr-un somn de veci te trezeşti trăind din nou în aceeaşi vilă în
aceeaşi cetate şi pe acelaşi ţărm de mare privind cum răsare iarăşi soarele

după ce l-ai apus pe totdeauna îndărătul unui turn de biserică îndărătul
unei moschei şi din întunericul acela adânc te trezeşti dintr-odată luminat
te trezeşti luminând după ce ai uitat totul şi ţi-ai amintit totul de la facerea
lumii încoace după ce ai renunţat la propriul tău nume şi ai luat numele
lor numele tuturor în numele tatălui în numele fiului şi al sfântului duh

ziua a treia. reconfigurarea traseului

ce fel de nori ca nişte picturi abstracte ce valuri înspumate ce insule pe
marea învolburată în această dimineaţă după ce toată noaptea ai stat să
asculţi ce vrea să spună tunetul ca şi cum ai fi vrut să surprinzi la lumina
unui fulger viaţa de noapte a unui întreg oraş ca şi cum ai fi vrut să fii vântul
iscat din senin ce poartă norii încoace şi-ncolo norii luminaţi de fulgere norii

fulgerându-se între ei până când ploaia binecuvântată se porneşte peste
lume şi o spală de păcate ca şi cum ai fi vrut să fii tunetul dezlănţuit şi valul
care a rupt baliza valul ce împinge la ţărm ambarcaţiunile puţine sunt locurile
cu ştaif ce mi-au plăcut dar şi mai puţine vremile uneori ţi se pare că vii de-a
dreptul din antichitate cu toţi zeii după tine cu toţi înţelepţii şi faraonii toţi

din evul mediu până în zilele noastre nicio zi nu a fost mai frumoasă nicio
zi nu a fost mai a noastră să ne bucurăm aşadar de această zi de această
clipă de această viaţă întoarsă la viaţă acum când cerurile se înseninează
acum când gps-ul nostru reconfigurează traseul şi ne anunţă că am ajuns
la destinaţie în noi înşine adică în frumuseţea fără de seamăn a sinelui

a patra zi. un parasailing în zori

să mănânci să bei să faci dragoste să înalţi o cetate pe un ţărm de mare da
să plantezi rodii măslini palmieri să zideşti o casă pe stâncă şi toate acestea
pentru a duce mai departe o viaţă care te lasă în urmă şi toate acestea într-o
înlănţuire de cazne şi legi care te ţin legat de pământ care te ţin în loc şi care
te ţin în timp în oaza deşertăciunii acesteia de parcă altele mai frumoase nu-s

greu de stăpânit popoarele dar mai grea stăpânirea de sine când întâlneşti
la tot pasul comori pe care le vrei ale tale frumuseţi străluciri şi măriri care îţi
fac cu ochiul sau când îţi zâmbeşte o fată iar zâmbetul ei devine dintr-odată
icoană la care te-nchini la mare la mai mare când dragostea pune stăpânire
pe tine ce să facă un om care nu-i decât om în zilele vieţii lui sub soare care

nu-i decât om şi nici măcar liber în această imensitate albastră o poţi vedea
şi cu ochii închişi şi cu ochii închişi poţi vedea mult mai bine cum vin îngerii
şi cum pleacă cum te cheamă în împărăţia lor du-te nu e nimic mai frumos
decât muzica mării ce se răsfaţă între ţărmuri decât muzica valurilor izbite
de stânci când te înalţi în parasailing spre cer iar cerul brusc se deschide

ziua a cincea. un refresh vizual

atât de albastră marea n-a fost niciodată atât de liniştită atât de curată atât
de prezentă în noi şi în jurul nostru încât cerul şi marea sunt una iar timpul
întreg e în această clipă stătătoare şi iată-i pe cavalerii de altădată îmbrăcaţi
în armuri iată-i pe oamenii mărilor şi iată corabia piraţilor iată-l şi pe robinson
crusoe iată-i şi pe oamenii grotelor pe oamenii viitorului cu toţii bat la porţile

acestei cetăţi de necucerit sunt lucruri pe care le vezi şi sunt lucruri pe care
nu le vei vedea niciodată pentru că nevăzutul nu vrea să le arate din pricina
opacităţii noastre din pricina necredinţei noastre şi din alte pricini ce bun ar fi
un refresh vizual să vezi laolaltă în golful albastru bărci de pescari şi corăbii
cu pânze şalupe şi plute skijeturi vapoare şi yachturi de lux dar sunt lucruri

care se văd cu ochii şi sunt lucruri care se văd cu inima noi însă privim acolo
unde nu e nimic de văzut iar marea oglindită în geamurile unui hotel de cinci
stele nu e aceeaşi mare şi vederile trimise pe facebook nu înseamnă vedere
iar clopotul ce-l auzim cum bate e doar o înregistrarea unui clopot ce bate
în această imensitate albastră pe care pluteşte pierdut un colac de salvare

a şasea zi. in love reloaded

la aceeaşi masă pe aceeaşi terasă la acelaşi ţărm de mare în timp ce fumez
aceeaşi ţigară în timp ce beau aceeaşi bere rece încercând să-mi adun toate
gândurile într-un singur gând toate cuvintele într-un singur cuvânt adevărul
despre viaţă despre moarte despre înviere privind marea cum te îmbrăţişează
soarele cum te arde cum devin gelos pe mare gelos pe soare şi cum devin

ce ochi ce buze ce zâmbet o fata mea când intri în mare când ieşi când
goală te-ntinzi pe nisipuri ce sâni ce fese ce sublimă invitare la dragoste
o fata mea oricât de frumoasă e lumea frumuseţea ta o întrece căci toate
frumuseţile lumii din tine se nasc odată cu tine de parcă dumnezeu te-a
aşezat la începutul începuturilor bucură-te fată tu care bucuri cu trupul

de rodul trupului tău bucureşte-te şi fericeşte-ne pe noi în timpul vieţii
noastre şi fericeşte-ne pe noi cu dragostea ta reîncărcată toată filosofia
lumii păleşte în faţa nudului tău şi toată mitologia lumii piere în miracolul
trupului tău vino acum cu îmbrăţişările mării vino cu soarele ce te arde
vino aici unde dragostea arde mai tare şi nu-s ape în stare s-o stingă

ziua a şaptea. o hologramă vie

când închid ochii te văd pe tine dumnezeule când îi deschid văd lumea
pe care ai biruit-o tu ce poate fi mai frumos decât această vedere această
înălţare a sinelui în sine doamne cât de aproape e omul de tine şi cât de
departe eşti tu cât de înalt în această măreţie albastră m-am chemat pe
mine însumi la mine şi am răspuns chemării mele şi iată-mă şi iată-l pe

cel flămând cel însetat cel ce plânge cel alungat din sine iată-l aşezat
la locul lui iată-l aşezat la înălţime la marea cea mare unde vii să devii
şi mai mare unde vii să devii şi nesfârşita mare e o nesfârşită zi cum
nesfârşite sunt toate cele ce sunt şi atotputernic este cel care este
am văzut tatuate aceste cuvinte pe mâna celui ce a scris înainte

şi am luat aminte şi am luat înălţime am luat tot ce se poate lua
dintr-o viaţă şi am dat tot ce se poate da dar ceea ce rămâne e ca
o hologramă vie într-o lume moartă sau ca imaginea soarelui ce apune
în propriul său răsărit mântuieşte-ne pe noi acum şi-n timpul vieţii noastre
slobozeşte-ne şi aminteşte-ţi de noi cei care în măreţie am fost asemenea ţie

naşterea zilei


naşterea zilei

ce frumos se aud dimineaţa cântând printre blocuri cocoşii
cu mult înainte ca soarele să răsară apoi corul de păsări din
platani rândunici vrăbii guguştiuci şi undeva în depărtare în
pădurice singuraticul cuc o simfonie despre facerea zilei o

simfonie despre facerea lumii dar asta se-ntâmplă doar în
cartierul meu rezidenţial cu blocuri şi case de pe vremea lui
muschong unde se face ziuă cu mult înainte ca soarele să
răsară cu mult înainte ca soarele să răsară de după dealul

viilor lumina creşte încet se luminează lent lumea se face
se reface în fiecare dimineaţă îmi spune vecinul din blocul
cinci care tocmai a ieşit să ude florile gladiole roşii ca focul
roşii ca sângele ca steagurile comuniste moment în care

dinspre oraş apar ciorile vin cârduri-cârduri vin croncănind
vin şi se aşează pe crengile platanului meu şi cerul pe loc
se întunecă şi platanul verde se face negru şi toate păsările
fug speriate care-ncotro dar toată cioroiada asta ca un cânt

funebru nu durează decât trei minute până când răsare
soarele până când răsare soarele peste dealul viilor peste
valea morţii atunci toate ciorile fug speriate fug spre apus
alungate de razele lui razele soarelui şi ziua după ele

la 7 izvoare



la 7 izvoare

„pe sub sălcii umbroase curge cerna cuminte curg iubirile noastre
suferinţele curg” iată-mă din nou pe malul cernei iată-mă din nou la
herculane pe malul râului care l-a fascinat pe poetul sabin opreanu
omul acestor munţi minunaţi neschimbaţi care par că depun mărturie
că nu toate trec că nu pier toate că întotdeauna rămâne ceva din tot

sufletul ştie mai bine cum stă treaba n-are rost să intrăm în detalii
n-are rost să întrebăm ce ştie sufletul dacă ştie ceva când vine când
pleacă de ce vine de ce pleacă sau alte tâmpenii din astea e treaba lui
mai bine hai să ne însufleţim hai să ne trăim viaţa hai să ne trăim pe noi
înşine înainte să ne trăiască alţii înainte să trăiască alţii în locul nostru

viaţa noastră singura ce ni s-a dat acest dar dumnezeiesc irepetabil
acest dar dumnezeiesc nepreţuit numai dumnezeu ştie cât face numai
dumnezeu ştie am văzut oameni cu bani care n-ar da doi bani pe viaţă
am văzut oameni care trăiesc fără viaţă şi am văzut morţi care încă trăiesc
între aceşti munţi plini de viaţă printre aceşti munţi mai înalţi decât viaţa

o iau în sus spre cele şapte izvoare o iau în sus ca odinioară isus
şi privesc ca un om al apei ce sunt ca un om al soarelui al cerului
şi al pământului privesc de sus soarele privesc de sus pământul
şi cerul şi apa curgerea asta nestăvilită „pe sub sălcii umbroase
curge cerna cuminte curg iubirile noastre suferinţele curg”
© Nicolae Silade. Un produs Blogger.