Calea văzutelor și nevăzutelor*
Nicolae Silade, poetul din Lugoj (deopotrivă jurnalistul „en titre”
al actualității lugojene) are un blog, cu un motto: „Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie” - un proiect ambițios și vulnerabil (chiar
donquijotesc) în timpul actual preponderent… acultural, când bibliotecile și
librăriile refuză cărțile de poezie, pentru că „nu sunt solicitate” și „nu se
vând”. Sinuciderea celui ce nu-și conștietizează existența anemică. De aceea
vor exista for ever poeții, să facă transfuzii cu sângele lor.
Impresionează puterea de muncă a lui N. Silade: ca jurnalist - director
la două publicații de calibru (ziarul
săptămânal „Actualitatea” și revista
lunară „Actualitatea literară”, fiecare în felul ei cerând profesionalism de
clasă), ca blogger și deopotrivă ca poet - cu disponibilitatea creativă în tot
acest marasm din jur. Gazetăria e cumplit de cronofagă, o „căsnicie infernală”
ar zice reșițeanul Nicolae Sârbu (și el jurnalist și poet). La polul opus,
poezia cere o „stare” anume,
privilegiată, detașare de pragmatismul zilei, greu de obținut.
Parte a optzecismului lugojean, optzecist de drept prin naștere (1956)
și prin debut („Visul în
lucru”, 1979, la editura Litera),
N. Silade a rămas „optzecist de unul singur”, pentru că volumul următor de
autor a fost abia în 1997, „Mergere înainte” (după volumul colectiv „Cartea
poeților” 1994) și pentru că n-a avut nicicând spiritul înregimentării
într-un grup, la locomotiva mai mult sau mai puțin artizanală a unui curent,
adus eventual în ranița unui cenaclu ori a unui critic de vază, și nici
talentul autopromovării ofensive.
Debutând cu poeme metaforice, exersează versul luminos-cantabil în ritm și rimă, cultivând asiduu sonetul - acel
rege al poeziei erotice, impunându-se astfel ca poet al iubirii, printr-o saga
din două volume, „iubirea nu bate la ușă” (2013, 2016).
Începând cu „miniepistole” (2017), în care mai sugerează sonetul
prin gruparea în catrene și distihuri
a spunerii poetice și continuând în volumul recent „calea victoriei”
(2019), exploatează consecvent formula prozastică a discursului liric,
în care se simte lejer, ca peștele în apele teritoriale proprii, gestionate
cu dezinvoltură, à sa guisse. Își desfășoară
acum arsenalul poetic într-o tematică mai largă - socială, sapiențială,
reflexivă etc.
Volumul recent „calea victoriei” (apărut la editura Cartea Românească Educațional, 2019) are subtitlul „poeme în
proză” și cuprinde 11 astfel de poeme, de mărimi diferite: de la cel mai scurt,
„așteptând să înceapă”, din 2 secvențe, la cel mai lung, din 13 „pixeli”. Titlurile ultimelor patru poeme, înlănțuite, dau
chiar un segment de poem:„imaginea statului/
la o masă lungă și bogată/ așteptând
să înceapă/ ninsoarea cea mare de pe muntele mic”.
Poemul în proză este
o specie hibridă, cu istorie veche, încă din secolul 19, de la Alecu Russo și
„Cântarea României”, Ștefan Petică, Eminescu, Macedonski apoi, la Bacovia și Geo Bogza.
Adunând astfel în portofoliu texte mult diferite ca textură, în funcție de
sensibilitatea estetică a vremii, a suferit mutații majore, greu de definit
acum într-o formulă satisfăcătoare. Chiar dacă e caracterizat prin lirismul
limbajului metaforic, rămâne în principal inducerea ideii de epic, cu fapte și
întâmplări, avanpost de „proză poetică” la proza în toată firea.
Or, Silade a
mărturisit că nu-l atrage defel proza propriu-zisă, fiind saturat de proza
zilei, cu toată pletora politică, socială, economică de la ziarul
„Actualitatea”. E drept că, în accepția actuală, „poemul în proză” demult și-a
schimbat sensul principal, pentru că și cuvântul „poem” de mult timp este
folosit, nedistinct, alternativ cu „poezie”.
Termenul de „proză” induce ideea de acțiune, epic cu întâmplări și personaje, o narațiune. „Proză” este
doar forma de ambalaj a expresiei, formula discursului artistic, frazarea
continuă, prozastică, fără a fi narare. Astfel că subtitlul pare cam impropriu
pentru autor, mai potrivit texturii poeziei sale postmoderniste ar fi fost
sinonimul „prozopoeme” (folosit încă de la avangardiști și de la Sașa Pană, consacrat apoi de
postmodernism).
Nu e nouă reluarea fomulei, o mai încearcă
și alții, în calupuri de versuri prozastice, inconsistent însă, într-un abuz de
vorbărie, de fapte netransfigurate artistic, în contextul proporțiilor supraponderale
ale poeziei cotidianului intim,
autobiografic.
La Nicolae Silade este în schimb o siguranță de profesionist, fără
balast prozastic, foarte dens în sugestii metaforice, cu o consistență maximă
pe versuri la pătrat, șlefuire a frazelor cu migală de poet întru
expresivitate, fără fisuri, stângăcii, vulnerabilități, un puzzle perfect în
mixajul său.
E stabilitatea poeticului pe
nisipurile mișcătoare ale frazării prozastice.
Exploatează din proză nu
elementele de fond, cu înlănțuiri de
evenimente, ci expresia, doar forma de frazare a spunerii poetice
într-un flux continuu, în care se narează înlănțuiri de fapt de gesturi din
viața cotidiană, gen: „beam cafea în neștire și fumam ca un turc”, care
generează o stare poetică autentică. Această stare este incubatorul de
impresii, gânduri, sentimente în pătrunzătoare conexiuni simbolice la fire de înaltă
tensiune, la metafizicul nevăzut din lumea văzutelor.
Elocventă este mărturisirea din volumul anterior „Miniepistole”:
„pentru cine crede că aceasta e poezie vin și spun: nu e poezie./ nu e
proză. nici filosofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă/ pentru mine,
cuvântul meu către mine însumi.
Singurătatea mea dintâi”.
Poetul mitraliează în foc
continuu idei, gânduri, sentimente, într-un șuvoi ca de revărsare de ape.
Poemele nu au o tematică principală, distinctă, nu poți spune „este un
poem „despre…” ceva anume, dacă ai crede titlurile un tip de „indicatoare”
(despre „calea victoriei”, despre „ninsoarea cea mare de pe muntele mic”
, despre „costinești” ori „siebenbürgen”
etc.), au contraire, fiecare poem este mozaical, dens în divagații
lirice, un florilegiu de o mulțime de „despre…”.
Silade are un stil
propriu, original în folosirea formulei poetice prozastice, de poezie narativă
a faptului cotidian ori a gândurilor eseistice, metaforizate în puncte cheie.
Limitelor concretului, cotidianului le găsește nelimitatul, le prelungește în
nelimitat prin semnificații celeste, dincolo de cele imediate. Poezia înaltă,
gravă e în aliaj original cu poezia cotidianului. „Eul liric” devine „personaj
liric”, dar nu contează ce „face”, ci trăirile racordate la o simbolistică
filosofică, în efluvii ca de proză subiectivă, confesivă, a tumultului
interior. Elementul concret din cotidian este concentrat la maxim, folosit ca
pretext pentru arborescența gândurilor adiacente.
Paradoxal, scoase din context, par truism, lucururi banale, știut
,„fumate”, dar în fluxul spunerii,
încatenate insolit cu altele care curg provocate unele din altele, ca-ntr-un
joc de domino, capătă altă semnificație, o prospețime, unicitate a spunerii.
&
Când eseistic, când mai accentuat poematic, uneori
revoltat-social, alteori meditativ-melancolic în mărturisirea de sine,
scrie întru cunoașterea de sine și a
lumii, a sensului ființei și al ființării (în accepția lui Noica). Aceasta e Triada
creației, „Ontos, Eros și Thanatos” (după titlul foarte expresiv al
unei recente antologii de poezie contemporană editată la Lugoj).
Își mărturisește în
versuri arta poetică a transfigurării întru spiritualizare, ca o profesiune de
credință: „trebuie să-i dai liber sufletului care poartă/ după
el un trup din ce în ce mai greu trebuie să-ți/ înhami spiritul la marile idei
la marile mitologii/ trebuie să te înalți deasupra acestor păduri de/ simboluri”(imaginea statului).
Misiunea scrisului
pe care și-o asumă este de a crea o frescă a lumii în limbajul înalt alchimizat
al poeziei, indiferent de módele poetice ale timpului: „să scrii așadar să
rescrii divina comedie/ umană în limba generației tale s-o scrii să o traduci/
în limbajul timpului tău în toate limbile pământului/ și nu te mai întreba ce
scriu poeții în/ anno domini 2017” (aleea
litoral,VII).
Scrie „euforic și abundent” (Liviu Chiscop), din prea plin al întrebărilor
existențiale. În poeme mozaicate, fiecare
sintagmă este gestantă cu multiple sensuri, într-o înlănțuire tip domino de
gânduri dilematice, ori consemnări contrastante, într-un puzzle cu
semnificativul flashului. Este o reverberație din formația sa de ziarist, de a
face o scânteie semnificantă dintr-o imagine fulgurantă a banalului cotidian.
Aparentele elemente eterogene se coagulează omogen, în construcții minuțios elaborate, ca o inginerie
textuală, o arhitectură solidă în așezarea pieselor de lego. Sublimarea
aspectelor cotidiene în semnificații poetico-metafizice este structura de
rezistență a construcției poematice.
Poemele „famous
people painting” și „calea victoriei” se detașează tocmai prin
impresia de bloc monolit, prin arta încatenărilor arhitecturale. Poemul „pixeli”
e construit pe motivul pixelilor, intarsiat și-n titlu, ca idee generică - existența ca element
infinitezimal al universului, metaforă cadru ce apare simetric, la început, „te simți ca un pixel într-o nesfârșită/ hologramă
și întreg sistemul solar e un pixel față/ de alte sisteme solare galaxii roiuri
de galaxii/ superroiuri quasari” (Pixeli,
1), la mijloc „restul planetelor niște pixeli într-o nesfârșire pixelată” (Pixeli, 7) și la sfârșit, „când
totul se reduce la un pixel dintr-o imagine care îți stăruie în memorie dincolo
de memoria timpului” (Pixeli,
13), rotunjind fără fisură
construcția.
Renunță la segmentarea grafică în
sintagme de versuri albe, pentru o frazare continuă, pe întreg rândul
tipografic, ca la o pagină de proză, fără spații albe, fără niciun semn de
punctuație, fără nicio inițială mare, nici măcar la substantive proprii -
moștenire din experimentele postmoderniste. Aceste detalii tehnice sunt
experimentate mai mult pe teritoriul
propriu al prozei, cum e la
Nora Iuga în romanul „lebăda cu două ieșiri”, un monolit de
cuvinte greu de lecturat fără pauzele necesare de respirație.
N. Silade oferă
însă aceste pauze între inspirație-expirație, să lumineze masa compactă, prin
punerea în pagină, dispunerea grafică în calupuri strofice, segmentând textul
prin spații albe.
Lipsa punctuației nu este un schepsis gratuit, ci are o semnificație în actul decriptării: nu se fragmentează sacadat
fluxul, preorientând receptarea prin interpretarea dată de autor, ci se
generează un grad zero al scriiturii care te lasă pe tine să interpretezi,
într-o deschidere spre inepuizabile decodări. La o lectură fugitivă en passant,
ar părea o înlănțuire de delir verbal ca firescul suprarealist, dadaist (ori…
dalist).„Dă uneori impresia că e condus de cuvinte, nu că-l ascultă ele” (Al.
Petria).
Formula prozastică a consemnărilor zilnice a fost consacrată de
optzeciști, în poezia cotidianului,
exploatând valențele poetice ale banalului și derizoriului.
Nicolae Silade nu
marjează însă pe coarda optzecistă - pe demitizare, desolemnizare, prozaic,
persiflare, poantă teribilistă. Poezia sa chiar este opusă derizoriului
mizerabilist, programat, refuză ornamentele stilistice și tonul grav, poematic,
dar deopotrivă și tonul preponderant ironic, persiflant.
Într-o alambicare
proprie, convertește orice notație prozaică în semnificant simbolic, revine la
ideea că poezia e „calea regală”, lucrul mărunt îi trezește acel fior metafizic
fără de care nu există poezie. Sunt „prozopoemele izbăvirii de prozaic...”
(cum ar zice pr. C. Necula).
Pare un ucenic al lui Mircea Ivănescu, în gravitatea notărilor zilnice și echivalarea în
corespondentul metafizic. Un ucenic însă mai luminos, mai optimist, bard al dimineții,
nu al înserării. Iese din cenușiul urban, sensibilizat de măreția naturii, „dimineața
când se închid toate cluburile și concertul de greieri iese câștigător și-o
liniște atotcuprinzătoare se înrourează încet-încet” (j’adore sau 10 pentru
costinești, VIII), natura fiind deasupra civilizației „nimic nu se compară însă cu zborul unui pescăruș
deasupra mării dacă tot vorbim de avioane” (aleea litoral, III), ca un Don Quijote cavaler al iubiri, romantic,
căutând veșnicia frumuseții, „tot cauți frumusețea frumusețea aceea care nu
se/ urâțește niciodată” (aleea litoral, IV).
Însăși reușita poetică - frumusețea creată prin cuvânt este doar când crezi în frumusețea lumii la
dimensiuni astrale: „am început să văd când am
început să gândesc/ frumusețea lumii acesteia da frumusețea lumii/ acesteia e
în schimbarea ei cu altă lume lumea care/ se va naște din cuvântul meu de azi” (aleea litoral, II).
„Nu pot scrie decât când vine momentul”, declara el într-un interviu
televizat și se pare că muza îl
vizitează mai ales dimineața, momentul zilei atât de generos în stări
poetice, al începerii unei vieți noi, precum cea de la geneză ori de după
apocalipsă: „ceața s-a risipit și s-a făcut/ dimineață cu adevărat dimineață
prima dimineață/ pe pământ ai zice chiar
o nouă viață în care/ lucrurile au și un
alt înțeles și chiar o viață a lor” (Pixeli, 7). Scrisul este ca un jurnal
al unei povești „despre cina romantică a părinților tăi despre dragostea de
după și dimineața asta romantică” (Pixeli,
1)
Ecranul de proiecție a cotidianului, fundalul vieții reale și al epopeii
lirice este existența lui Dumnezeu, creatorul lucrurilor văzute și nevăzute
Astfel că predomină verbul a vedea cu toată anvergura câmpului semantic, cu sensuri proprii și figurate,
sinonime, antonime, familii de cuvinte, expresii etc. În survolul unui
elicopter e hieroglifa survolului lui Dumnezeu, care „survolează lumea și se
face că nu vede ceea ce nu poți vedea dar nu trece cu vederea
(…) când vede că nu vrei să crezi e o problemă/ de vedere aici e
o problemă de credință dacă între ceea ce vezi și ceea ce crezi că vezi nu
vezi că e el/ doar el care face
totul posibil vizibil” (Pixeli, 11) (s.n.).
De aceea și scrisul
său are această menire creatoare, de a vedea acel nevăzut grăunte al lui
Dumnezeu în cele văzute, cu harul special de a vedea dat poetului: „sunt
orb mi-am zis sunt orb mi-am zis dacă nu văd/ ce trebuie văzut mi-am pus
ochelari fază lungă/ fază scurtă dar n-am reușit să văd ce trebuie văzut/
într-o viață de om într-o viață de zeu (vedeți,/ terminația zeului este eu)” (aleea
litoral, II)
Realitatea e dată ca o simbioză între
văzute și nevăzute, care se dezvăluie mai ales într-o călătorie,
văzută și rememorată pe drumul dus-întors, „pe drumul de întoarcere memorând
toate cele văzute și nevăzutele și” (siebenbürgen). privită cu un ochi
banal pe de o parte și pe de altă parte cu un al treilea ochi, ocheanul
metafizic al poetului, acea sensibilitate de a vedea dincolo de banal, de
domestic, a simți artistic nevăzutul. Astfel, simultan, poetul este realist,
poetic și meditativ-filosofic.
Întreaga viață e o aventură între
realitate și iluzie - „inexistența tuturor existențelor”, între ceea ce
vezi și ceea ce crezi că vezi, iar poezia, prin metaforele cu inserții de filosofie
existențială este încercarea de a vedea cu ochii minții, sufletului
și inimii cele nevăzute din lumea văzutelor, „între ceea ce vezi și ceea ce
este e un zid transparent precum sticla” (Pixeli, 11) .
Chiar primul poem „famous people painting” (având ca punct de
pornire un tablou, deci tot element de artă vizuală,) debutează cu o
perorație poetică pe ideea privitului, a vederii și nevederii, în stilul propriu cu jocuri de cuvinte, cu pleiada
din câmpul semantic al familiei de cuvinte a verbului a vedea,
polisemantism contextual, ori în expresii „am trecut cu vederea așa/ cum
treci cu vederea mult prea multe lucruri pe/ care trebuie să le ai în vedere”,
cu jonglări între sens propriu „o mai văzusem o dată”, și sens figurat legat de ochii minții
și sufletului: „vederea care/ trebuie să fie pe primul loc în viața ta și nu
mă/ refer la ceea ce vezi cu ochii frumusețea naturii ori/ frumusețea femeii”.
Corolar binomului vedere/ nevedere este tandemul lumină/
ceață, astfel că urmează firesc jonglarea cu pletora de
cuvinte din aceste nuclee semantice: „lumina aceea de zi în care vezi ca/
prin ceață da era ceață deasă în jur dar lumina/ ochilor te ajută să
vezi lumina lumina aceea care-l/ luminează pe orice om care vine în lume” (Pixeli, 7). O zi cu ceață predispune la meditații
despre ceață și lumină, la propriu și la figurat, la claritatea ori
nebuloasa luminii din lucruri și oameni. La scara universului și a naturii
supreme, corespondentul se află în răsăritul și apusul soarelui la mare.
La privirea și vederea imediată cu ochii trupului, ori ai
minții prin gânduri, ca-ntr-un
triptic, este vederea prin ochii imaginației, privirea mult departe,
dincolo de real, un proces de transfigurare artistică aplicat la lumea văzutelor și nevăzutelor. „am privit
mulțimea aceea de trupuri/ întinse pe plajă la
soare în fața mulțimii de valuri și/ am văzut o mulțime de umbre acoperită de o
altă/ mulțime de umbre am privit mai atent mai departe/ și am văzut mai departe” (j’adore sau 10 pentru costinești, XV).
Castelul de nisip
făcut de un copil cu lopățica, cu turnuri care „se înălțau se înălțau ca un turn
babel în miniatură ca turnul babel din biblie” privit intens, naște în
imaginație („am văzut mai departe”) o întreagă poveste posibilă,
virtuală, cu castelani și castelane, cu frumoasa exilată în turn, marjând pe
ideea copilăriei veșnice: „și am văzut mai departe cum copilul se
copilărește pentru copilul său care se copilărește pentru copilul său care se”
(j’adore sau 10 pentru costinești, III)
&
Mecanismul generator al poemelor este același, diferă doar punctul de
plecare, canavaua pe care se inserează acel story al fluxului de sentimente, pretext
pentru transfigurări poetice, meditații de filosofie existențială. Nucleul
declanșator și de inserție este un element concret, un eveniment din viața
cotidiană: o pictură, „famous painting”, „ninsoarea cea mare de pe
muntele mic”, o plimbare pe „calea victoriei”, un concediu la „costinești”,
un circuit cu „transilvania train” în „siebenbürgen”,
o tabără literară la
Băile Herculane, un sejur în stațiunea Bușteni etc.
Textele sunt
calupuri lungi de frazări subiective, seismograf al trăirilor, un bloc-notes de
călătorie, grav ori ironic, dadaist ori romantic, al unui pictor impresionist,
dominând vizualul, chiar și-n exprimarea ideilor, parafrază la afirmația
lui Camil Petrescu „eu am văzut idei”.
La primul poem „ famous people painting” „subiectul” liric este o
pictură care poate fi accesată pe Internet „pictura aceea celebră cu oameni
celebri famous people painting - discussing/ the divine comedy with dante
historical painting with wikipedia links & mouse over tagging oil on/ oil on canvas 2006 semnată de trei pictori
chinezi dai dudu li tiezi și zhang an” …”, pornind de la Dante și Divina Comedie, și
oricine poate juca ping-pong cu click-uri pe chipuri și nume, grație
tehnologiei care leagă într-un tablou zeci de biografii de pe Wikipedia,
ca un panou cu mai multe siguranțe care fac lumină pe etichetele respective. „dai
click pe un chip și îți apare un text dai click pe un text și îți apare un chip
un chip/ celebru din tabloul acela celebru”
Analiza tabloului, ca o cronică plastică sui generis, generează un
comentariu poetic sublimat în întregul
poemului. Este „un fel de cină/ de taină a oamenilor care au însemnat
omenirea sau altfel spus ceea ce rămâne/ din omenire când dispare umanismul și/
postumanismul și după apocalipsa apocalipsei/ după sfârșitul sfârșitului
lumii”.
Urmează apoi acel „cuprins/ necuprins”, istoria, cultura și
civilizația universală în enumerarea
liderilor săi după cum apar în tablou, notați în brava tradiție optzecistă cu
inițiale mici, eludând unicitatea (existentă doar în mintea noastră): „charles chaplin și henry ford mike
tyson și vladimir putin”, „freud maxim gorki și pușkin”, consemnând
așezarea alandala, „ce asocieri ciudate îți spui”, fără niciun
criteriu spațio-temporal ori tematic, tocmai pentru că în prezentul conștiinței noastre așa „stau laolaltă” toți în batalionul memoriei.
E un „Purgatoriu”, „dar
tabloul nu e complet și nici nu va fi câtă vreme lipsește paradisul”. În
aceeași tradiție optzecistă, autorul se include în trama epică, printre
personaje, între care nu e decât un singur român, Corneliu Baba: „mi-ar fi
plăcut să-i văd aici pe eminescu brâncuși și/ enescu pe eliade cioran arghezi
silade”, dar „tabloul/ e-n lucru și va fi totdeauna în lucru”,
pentru că istoria e mereu o operă deschisă, în desfășurare și la fel memoria
posterității, cu capriciile ei.
Tot din domeniul vizualului este tenta de pastel a tabloului, în
peisajul naturii în culori întunecate, ca de photoshop, când vrei să accentuezi
ideea vremurilor tulburi ale istoriei omenirii (în paralelă bineînțeles cotidiană, cu un răsărit într-un sat modern
din vest): „momentul acela dintre noapte și zi când orizontul e/ roșu ca o
revoluție bolșevică”.
Privitul și privirea ca o legătură între două lumi,
ca sprijin în teleportare, din lumea ta prezentă, din acel sat din vest, să
privești lumea din acel tablou, „să o privești conștient că privirea e un
dar vederea un har lumina o binecuvântare”.
Tabloul este mostră
„să/ vezi ce rămâne din tot când toate se fac nevăzute și/ nevăzutele încep să
se vadă”, despre meditație despre impasibilitatea timpului, cu triada sa
generată de oameni, trecut/ prezent/ viitor.
Deasupra tuturor, „ramses
al II-lea cu prezența// lui faraonică privind viitorul ca pe un trecut care/
trece mereu pe lângă cei ce nu gândesc prezentul”, despre dualitatea celor
două lumi reale și virtuale, prin substituire de surogat: „așadar
textul care substituie chipul sau apare/ chipul care substituie textul care
substituie viața și/ moartea și poate fi și va fi învierea” și bineînțeles
despre dreptatea și nedrepatea istoriei: „uneori istoria nu e dreaptă cu cei
care fac istorie dar nici să intri/ în istorie prin tot felul de crime nu e
drept”.
Și mai ales despre
binomul uitare/ neuitare „când uitarea acoperă totul când pune egal
între/ existență și inexistență între lumea aceasta și lumea/ cealaltă lumi
paralele cu lumile adevărate da/ atunci o succesiune de tablouri faimoase cum
e/ acesta ar fi spre aducere aminte (nu-i așa?) spre o/ veșnică aducere aminte”
(famous painting, [ecranizare])”.
Constanta raportare la
Dumnezeu, Creatorul care stăpânește lumea văzutelor și nevăzutelor, este
în dihotomia vii/ morți, existență/ inexistență, când „vezi diferența
dintre/ lucrările omului și lucrările domnului ”
Pe lângă predominanța verbului a vedea, corolar sunt verbele a
gândi și a fi, întru ființare metafizică, în poeme
lirico-filosofice, prozopoeme eseistice, în genul prozopoemelor lui
Iustin Panța. Ideile eseistice generate sunt în termeni cu abstractul
noțiunilor filosofice, cu impresia unei scrieri aproape albe, fără
plasticitatea floricelelor stilistice ornamentale, despre dualitatea mișcare/
nemișcare - „totul sfârșește într-o mare nemișcare care/ începe să se miște care începe//
să se miște de la sine din sine prin sine și pentru sine” (famous painting).
Poemul „old fashioned dreams” se construiește ca un filigran de
bijutier, pe nodul semantic „vis”, cu gânduri despre realitate/ irealitate,
viața ca vis, visul ca realitate și contopirea lor, simultaneitatea în prezentul lui azi: „acel azi în care îți povestești/
visul la o țigară în fața unei cești de cafea chiar în/ timp ce-l visezi”.
Chiar versurile finale sunt o cugetare privind efemeritatea dar și
frumusețea condiției umane în
contextual veșniciei creatoare: „hai să ne/ bucurăm de albul zăpezii câtă vreme
suntem ca fulgii/ de zăpadă care se topesc în palmă câtă vreme suntem ca/
fulgii de zăpadă în marea ninsoare de pe muntele mic” (ninsoarea cea mare de pe
muntele mic)
În realizarea stilistică, nu se ferește de repetiție, nu are
complexul repetiției, au contraire, are chiar voluptatea ei, exploatându-i stilistic expresivitatea virtuală, ca
element de bază în intesificarea poetică și în muzicalitatea versurilor.
Expoatează reluarea unui cuvânt, a unor sintagme, cu funcționalitatea unui
refren, a unei incantații.
Constant folosește încatenarea
elementelor derivate ale unei familii de cuvinte folosite la calup, pentru a
dezvolta arborescent o idee, a o exploata în toate nuanțele semantice posibile.
Folosește diverse figuri de stil bazate tocmai pe repetiție,
instrumente de expresie poetică: anafora (repetarea unei sintagme la început de text): „să te trezești dimineața la poalele muntelui ”, „să te trezești
dimineața cu munții în față și munții să fie temelia ta” (Pixeli,
9), antimetateza (inversarea termenilor
unei construcții): „timpul istoriei e chiar istoria timpului” (famous
people painting), „ani-lumină în lumina
anilor” (Pixeli, 1), antanaclaza (repetarea unui cuvânt ori sintagmă în sensuri diferite, grație
contextului): „am plecat la timișoara să le duc actualitatea literară celor
ce vor să rămână în actualitatea literară” (Pixeli, 5), în „a mării această
mare împărăție” (Pixeli, XII) „cazare la un hotel 7 stele cine vrea poate să
doarmă sub ele dimineața”(Siebenbürgen), anadiploza (reluarea
sintagmei finale la începutul propoziției următoare):„,cei ce au cuprins
istoria lumii și istoria lumii nu i-a cuprins” (famous people painting) etc. Toate în funcție de
context, evidențiind rolul poetizant al contextului:
contextualizarea fiind cheia poeticului, a ineditului, a prospețimii.
&
Virtuozitatea lingvistică rezidă într-o
exploatare de prestidigitator a virtuților semantico-stilistice ale cuvintelor.
Ion Bălu, într-o analiză pertinentă, punctează și această virtuozitate tehnică,
în enunțuri cu virtuți muzicale, ca de bolero, de receptare inedită a
realității.
Instrumentarul îl constituie un lexic foarte divers, anglicisme multe,
chiar neologisme din domenii noi, informatică (on, off, treide etc),
internet, facebook „îmi spun
în timp ce-mi setez ca desktop/ background un slideshow cu imagini de la
muntele mic” (ninsoarea
cea mare de pe muntele mic, [off])
Mai rar, exersează moda de a folosi libertin cuvinte poetice alături de
cuvinte de bulevard, impudice pentru puritani, „pot să vă dau un like
domnișoară îi zic unei fete/
care vine pe plajă cu țâțele goale și părul în vânt/ are un trup de culoarea
pământului are ochii de/ culoarea mării și doar bikini o despart de/ goliciunea
edenică”
(j’adore sau 10 pentru costinești, X),
ori limbaj violent, injurios, rar față de gingășia metafizică din majoritatea
poemelor, în versuri de atitudine pamfletară față de aspecte sociale, politice
imunde, respinse din spectrul intereselor sale: „acel post tv unde/ apar tot
felul de guguștiuci politici pe care îi laudă/ îi înjură și-i pupă în cur”, „eu îi bag în mă-sa/ pe toți îmi astup urechile
închid ochii și mă declar/ republică” (imaginea statului).
Multitudinea asocierilor, din domenii și registre diferite, în combinații inedite, configurează un compendiu de
cultură în maximă densitate ideatică. Apelează la dese trimiteri livrești
explicite: „noi cei care am pornit pe mări precum ulysse în homer în james
joyce precum ghilgameș în căutarea lui enkidu a nemuririi în cealaltă împărăție
a morții ” (Pixeli, 11) „viața și moartea vin la pachet (vezi mazilescu
vezi ungaretti) odată cu plânsul copilului” (aleea litoral, IV), ) „ câinii romantici ai lui roberto bolaño” (Pixeli,1) ori implicite, prin
intertextualitate - mostră de rafinament cultural: „în scenă să intre
suflete tari suflete vii suflete moarte” (famous people painting), (cu
trimitere la „Suflete tari” de Camil Petrescu și „Suflete moarte” de Gogol).
Modul de curgere firească a discursului, cu toate aceste încrengături labirintice, dovedește nonșalantă, siguranță de sine,
prestidigitație lingvistică, dezinhibare, eliberare de orice reguli,
prejudecăți, măiestrie având în spate (de la debutul din 1979), aproape 40 de
ani de experiență poetică. Scrisul său e într-o tonalitate luminoasă, optimistă
și tonifiantă, aproape imnică, încrezătoare, dornic fiind de puritate,
iubire, sinceritate, cu entuziasmul celui care se bucură ca un copil de
ninsoare „peisajul e off pentru cine nu iubește zăpada” (ninsoarea
cea mare de pe muntele mic).
*Nicolae Silade, calea victoriei, Iași, Cartea Româneasă Educational, 2019
Maria NIȚU
