orașul de sus

orașul de sus

I

nu înseamnă că sunt în al nouălea cer dacă am găsit un apartament liber
la etajul 9 dar după cum se vede de aici împrejurul la ora 21 aș putea zice
da sunt în al nouălea cer în limbaj popular asta înseamnă că sunt fericit dar
de ce nu poți fi fericit și la etajul 10 în al zecelea cer asta chiar că nu înțeleg

când toate lucrurile de nota 10 înseamnă perfecțiune și luminile orașului da
strălucesc mai frumos decât stelele din orice parte le privești te ademenesc
te cheamă te strigă pe nume în timp ce divinitatea nici nu te cheamă nici nu
te respinge dar te aduce cu picioarele pe pământ când îți spune da da totul

e deșertăciune iar tu cu capul tău în nori trebuie să înțelegi asta și trebuie
să ieși din asta ca și cum ai ieși din tine însuți și te-ai privi de sus ca pe un
străin și te-ai compătimi în timp ce în orașul de sus se pregătesc petreceri
și iată că privești de sus orașul de sus așa cum dumnezeu privește lumea

din raiul său care a fost raiul nostru și nu mai poate fi pentru că nu-l putem
face după chipul și asemănarea noastră pe cel ce ne-a făcut asemenea lui


II

când prima rază de soare răzbate printre draperii te trezești din nou la viață
la o viață nouă deschizi ferestrele deschizi ușa aerisești încăperea ca și cum
ți-ai aerisi viața ieși pe balcon și privești e o priveliște nouă îți spui dar atât de
asemănătoare cu cea veche îți bei cafeaua în liniște în liniștea care acoperă

platforma industrială rulmentul coresi shopping resort sephora și auchan iată
strada tudor arghezi iată și strada zaharia stancu tu însă tot la diaconul coresi
te gândești și la tipăriturile lui și la jennifer lopez care seamănă atât de bine cu
femeia de la etajul șapte femeia care alăptează femeia care își plimbă copilul

e sâmbătă e ziua a șaptea îți dai seama de asta când parcarea e plină bmw
audi suzuki ferrari suntem în plin postmodernism în postumanitate eu îți arăt
ce trebuie să vezi dar mai vezi tu blocurile comuniste furnalul zizin sau turnul
de apă mai înalt decât turnul babel mai vezi tu munții înzăpeziți și zăpada ce

stăruie pe crestele lor cum stăruie viața noastră pe deasupra morții parcă
te învârți la nesfârșit într-un sens giratoriu și nu-i nimeni să-ți arate direcția


III

e bine din când în când să schimbi orașul să schimbi țara să schimbi lumea
și chiar viața ta să o schimbi să vezi alte chipuri alte străzi alte malluri cu alți
ochi să le vezi iată-i pe angajații de la salubritate salopetele verzi care mătură
praful zilei de ieri e martie 4 pe strada 13 decembrie iată una din ciudățeniile

timpului dacă nu cumva o ciudățenie e chiar timpul iată-i pe îndrăgostiții din
stația de autobuz se-mbrățișează se sărută și-ntre două săruturi vine mereu
autobuzul cheia succesului scrie pe el fără nicio legătură cu dragostea fără
nicio legătură cu transportul cu transportul sufletelor dintr-o parte în alta aici

zice dante aici e infernul aici purgatoriul și paradisul aici în lumea de jos dar
sus în lumea de sus în lumea de deasupra lumii ce lume e iată păsările care
trec peste țara pustie a lui ts eliot și avioanele care trec pe deasupra păsărilor
dar niciun om de jos nu privește în sus și niciun om de sus nu privește în jos

numai dumnezeu în marea lui milă numai dumnezeu cum ne privește el nu
ne privește nimeni și cum ne compătimește el nimeni nu ne compătimește


IV

am ajuns duminică la sâmbăta de jos duminică la sâmbăta de sus iată încă
una din ciudățeniile timpului și în timp ce te rogi îți sunt ascultate rugăciunile
și în timp ce te rogi îți sunt deja împlinite dar tu nu știi încă asta pentru că tu
trăiești în timp și numai cel din afara timpului vede și numai cel fară de timp

aude la mănăstirea brâncoveanu la mănăstirea prislop la toate mănăstirile
în toate chiliile sfinților care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire
și-au dăruit viața vieții și iubirii și adevărului ești tu oare alfa și omega ca să
știi ce a fost înainte ești tu oare alfa și omega ca să știi ce va fi după mister

am vizitat biblioteca am vizitat muzeul am vizitat academia am primit peste
tot bilet de intrare dar nimeni nu ne-a dat un bilet de ieșire am rămas închiși
în taine închiși în miracol și nici nu știm dacă vrem să ieșim iată ce stă scris
la intrare iată ce stă scris la ieșire pace celor ce vin bucurie celor ce rămân

și binecuvântare celor ce pleacă dar când în noi clocotește păcatul când ne
cheamă ispitele cum să rămânem și încotro să plecăm ca să ajungem aici


V

când munții se-ndepărtează în oglinda retrovizoare când în fața noastră
se arată munții șerpuim spre crestele lor înzăpezite spre bâlea cascadă
spre bâlea lac urcăm cu mașina cu telecabina poți urca pe cele mai înalte
culmi îmi spui dar nu poți rămâne multă vreme acolo iată transfăgărășanul

acoperit de zăpadă iată hotelul de gheață și biserica de gheață și igluurile
lume din toată lumea vine să vadă aceste minunății vino și tu vino și tu să
vezi câtă lume pe un vârf de munte câtă lume într-o albă pustietate iată și
statuile de gheață și oamenii de gheață și crucea de lumină sus pe stâncă

suzy a lui pompei ne întâmpină cu pastramă de oaie cu mușchi de mistreț
gogoși calde cu brânză și covrigi cașcaval afumat atâtea bunătățuri printre
atâtea frumuseți ce să alegi? eu beau o cafea în restaurantul de gheață tu
te rogi în mănăstirea albă și ne gândim la întoacere la ziua de mâine când

se va topi totul și ghiocei și toporași și zambile vor răsări în acest loc
unde acum e atâta viață atâta libertate atâta splendoare atâta măreție

A doua declaraţie de dragoste a unui ales

A doua declaraţie de dragoste a unui ales

O prezenţă pregnantă în spaţiul cultural românesc, ca director al revistei „Actualitatea literară”, dar şi ca poet, Nicolae Silade se află acum la cel de-al şaptelea volum de poezie, debutul său editorial producându-se în anul 1979 cu cartea „Visul în lucru”. Ultimul volum apărut (Ed. Brumar, 2016) reprezintă a doua parte din „iubirea nu bate la uşă” – după ce prima parte a fost editată în 2013 – şi cuprinde un număr de 156 de poeme. Cartea se deschide cu un mesaj către cititor intitulat „din zece în zece ani te cheamă marile iubiri”, iubiri care nu pot fi decât infinite în timp şi în spaţiu: „Iubind mereu. Mereu iubind. Stele din stele răsărind”. Doar prin prisma acestei filosofii de viaţă pot fi receptate versurile lui Nicolae Silade, care ni se relevă ca un trubadur îndrăgostit de femeie, şi nu de o anumită femeie!, şi care alege să fie el însuşi, sincer până la capăt, arzând până la capăt şi tocmai de aceea vulnerabil, dar renăscând de fiecare dată mai puternic în lumina viitoarei iubiri – o altă felie, de fapt, a iubirii eterne.

Poetul aspiră la desăvârşirea fiinţei sale prin iubire, în ciuda timpului care trece şi care din când în când îl răneşte; un rid, nişte fire albe ori o pierdere din energia virilă devin cauze ale plecării femeii iubite. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în lirica sa femeia este mereu tânără, are trup „de fată”, este „preafrumoasă” şi ştie să „preamângâie”, ceea ce are drept efect revigorarea bărbatului: „Şi-n sacrul schimb de pofte şi plăcere/ Mă simt mai tânăr, mai frumos, mai viu” (LXXXVI). În aceste condiţii, iubita devine atotputernică, un Dumnezeu personal al poetului: „Am devenit, din rege, cerşetor,/ Un biet călugăr fără mănăstire,/ Mă rog doar ţie, poate scap de dor” (XCVII). Dar nu există o altă cale, un alt mod de a trăi, de a fi bărbat, întrucât poetul pune semnul egal între femeie şi viaţă: „nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca şi cum/ aş spune nu trebuie să mă îndrăgostesc de viaţă (69).

Când nu apelează la melodicitate, cele mai multe poeme ale sale având o structură clasică şi fiind fluide, calde, plăcute auzului datorită prozodiei perfecte, poetul se exprimă aforistic, oferind soluţii, chei de supravieţuire cât timp iubirea stă departe de suflet: „... e mai bine să taci, să aştepţi// pentru că dragostea oricum răspunde oricui şi n-are importanţă când şi n-are importanţă unde” (61); „nicio bucurie nu vine dacă nu dăruieşti bucurii” (85); „puținele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste cuvinte atât de puţine cuvinte te iubesc” (125).

Poetul Nicolae Silade închină imnuri femeii şi vibraţia erotică urcă spre paroxism, este dependent organic şi sufleteşte de Evă sau e ironic, caustic uneori, fin şi constant observator, ca un bărbat care nu-şi scapă nicio clipă femeia din ochi, arar autoironic, vulnerabil la „zâmbirea” ei, meditativ, nostalgic, ludic, teribil de lucid, ancorat cu toate puterile în prezentul care îi oferă în plus mijloacele tehnologice moderne de a rămâne legat de ea. E ca şi cum femeile s-ar aduna într-una singură şi aceasta ar fi de fiecare dată alta, păstrând esenţa, dar inconstantă cu el şi cu ea însăşi, de unde absenţa, dorul, suferinţa ori mulţumirea, adoraţia, plăcerea trupească ridicată la grad de scop şi modalitate de a trăi. Nici moartea n-ar putea să pună capăt arderii fără întrerupere în flăcările cele mai înalte ale simţirii deopotrivă sufleteşti şi trupeşti: „Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea.// Nu e iubirea totul într-o viaţă,/ Însă doar ea de moarte mă dezvaţă!” (XCI). Chiar şi el, un îndeaproape cunoscător al femeii, e uneori luat prin surprindere de meandrele ei, astfel încât, ca jumătate a perechii adamice, se întreabă dacă într-adevăr ea a plecat din coasta lui. Alteori, perechea adamică funcţionează aşa cum a gândit-o şi a dorit-o Dumnezeu: „... ea vine goală cum a lăsat-o dumnezeu/ şi cu goliciunea ei îmi acoperă goliciunea asta e dragostea (...)// mă îmbrăţişează şi pomul cunoaşterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm şi zicerea şarpelui n-o mai ascultăm” (67). Dependenţa de dragoste – „nimic nu există fără dragostea ta” (105) – poate să însemne şi a trăi iubirile, a trece din iubire în iubire: „Şi m-ai uitat aşa cum uiţi o plasă/ Cu lucruri inutile-ntr-un vagon,/ Şi m-a găsit o altă preafrumoasă, / În drumul către casă, ca baston.// Şi-am mers cu ea, cam un amar de vreme,/ Am sprijinit-o-n suflet şi în trup,/ Până şi ei i se făcuse lene/ De dragoste, şi trebuia s-o rup.// De-atunci îmi caut o altă preafrumoasă” (CXXX). În viziunea poetului, femeia e „totală”, perfectă („cine ţi-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârşiturile”), misterioasă ca o Giocondă („nu mai vorbesc de surâsul tău enigmatic); el (re)capătă viaţă prin ea, precum odinioară Galateea din dragostea lui Pygmalion: „cine suflet ţi-a dat a vrut să mă însufleţească pe mine” (62).

Visul de iubire nu-l ocoleşte pe poet, care, pentru a fi mai elocvent, recurge la frumoase imagini artistice dinamizate de verbe folosite la modul condiţional-optativ. Iată un poem pe care îl redau întreg, pentru că nu reuşesc să las la o parte nici măcar un vers: „Eu m-aş iubi cu tine zi şi noapte,/ Până la moarte şi-aş muri iubind,/ Fără-ntreruperi, în eternitate,/ A ta preafrumuseţe răsărind!// Ţi-aş oferi plăceri nebănuite, / Pe cea mai ’naltă culme de plăceri,/ Cum n-au visat nici cele mai dorite/ Femei de azi, de mâine sau de ieri!// Şi te-aş numi regină-ntre regine,/ Şi te-aş aduce-n noul meu regat,/ Să fii mai mare chiar peste virgine,/ Aşa cum Dumnezeu mi te-a lăsat!// Dar, ca să fie totul cum doreşti/ N-ar trebui decât să mă iubeşti!” (LXXXIV).

Poetului nu-i scapă emanciparea femeii şi superficializarea trăirilor ei sufleteşti şi denunţă faptul că ea alege de multe ori luxul în pofida iubirii: „ne-am iubit pe bancnote cam asta s-a întâmplat/ azi-noapte la sat dar la palat cucoanele erau supărate şi pe bună/ dreptate dintre toate nu alesesem niciuna prea mă fascina soarele/ prea mă fascina luna din ochii ţărăncii miruna” (129).

Ţinându-se departe de modele literare, talentatul poet Nicolae Silade scrie o poezie frumoasă, care se adresează sufletului mai mult decât minţii. Iubitorii liricii de dragoste găsesc în poemele sale acea lumină izvorâtoare de înaltă emoţie, care alină, vindecă şi rămâne încă multă vreme înlăuntru să mângâie fiinţa. Nu m-aş mira să aud într-o zi că a apărut şi a treia parte din „iubirea nu bate la uşă”. Ar fi ca o a treia declaraţie de dragoste. Şi cui nu-i plac declaraţiile de dragoste, oricâte ar fi ele, atunci când vin din partea unui ales?

Diana Dobriţa BÎLEA

zăpezile de la stâna de vale

zăpezile de la stâna de vale

I

după ani și ani cu zăpadă doar în coșbuc și alecsandri după ani și
ani cu zăpadă artificială a-nceput de ieri să cadă câte-un fulg. acum
a stat. norii s-au mai răzbunat înspre apus. dar stau grămadă peste
sat. ziua ninge noaptea ninge dimineaţa ninge iară. cu o zale argintie
se îmbracă mândra ţară. după ani și ani cu zăpadă doar în coșbuc și

alecsandri după ani și ani cu zăpadă artificială am început să mă întreb
ca villon altădată où sont les neiges d’antan? hei, où sont les neiges où
sont les neiges d’antan? și iată că acum pot răspunde: ici sont les neiges
d'antan. maintenant sont les neiges d'antan. în acest paradis de la stâna
de vale unde am găsit zăpadă adevărată și ninsoare adevărată peste

brazi adevărați. și o albă liniștire împrejur și peste fire. împrejur și peste
fire. gândurile iată s-au lăsat la vatră. și în lumina răsărind din ele îl văd
pe dumnezeu venind. și stâna toată leruirind leru-i ler ca altădată. doamne
zăpadă și brazi am vrut. zăpadă și brazi ne-ai dat. și globuri și stele. și-o
veste minunată pe deasupra: că nu sfârșește totul în întuneric și tăcere.


II

la stâna de vale la stâna de vale vin magii cu daruri pentru o naștere
mare. dintr-o lume artificială de când lumea în lumea asta fără artificii.
aici totul e adevărat și adevărul este totul. aici sunt oamenii. adevărații
oameni. oameni de pământ. oameni de cuvânt. oameni cu sufletul alb
ca zăpada. o lume de îngeri aș spune. o îngerime de oameni. un rai

prin care înaintăm cu mașina. căutând cazare. un loc în care timpul
stă în loc și locul devine timp. când începe să ningă. când începe să
viscolească. peste munții înzăpeziți. peste izvorul minunilor. e chiar o
minune să vezi cum ninge peste izvorul minunilor. dar iată castelul alpin.
și vila apuseni. și pensiunea eden. iată și cabana piatra grăitoare. aici

să stai la geam și să privești cum ninge. cum crește stratul de zăpadă.
ce mare nea. ce înălțare. ce liniște. ce împăcare. și viscolul peste nămeți
vuind. și sloiuri de cristal înmărmurind la streșini. e totul ca într-o poveste
și povestirea e adevărată. s-asculți colinde vechi în noua țară. când ard
în șemineu castane. pocnind printre arome de vin fiert și scorțișoară.


III

iarna la munte nu se compară cu vara la mare. și iarna încă nu-i
un anotimp. e un regat. e o țară. nu e peisajul care devine tablou.
e chiar tabloul realității reale. iar noi care iubim călătoriile noi care
călătorim prin timp și în afara timpului precum magii de odinioară
noi care călătorim din țară în țară până când ajungem în patria

noastră de sus în patria noastră din munții înzăpeziți noi ne oprim
aici. în acest rai. e o mare bucurie să ajungi aici. o mare bucurie să
privești. dar și mai mare să vezi. cum se albește împrejurul. și cât de
alb devine. mai alb ca începutul. o nesfârșire albă peste care nimeni
n-a pășit vreodată. o nesfârșire albă peste care dumnezeu a presărat

cristale. le vezi tu oare strălucind în soare? dar soarele? întâiul soare?
și în această țară în acest regat în această împărăție în care dacă nu
veți fi ca unul din acești copilași cu niciun chip nu veți intra ne adunăm
în jurul focului din inima noastră da și adunăm în jurul inimii noastre
oameni vii asemenea nouă asemeni cuvintelor asemenea vouă


IV

știu că îți place: da. să te bucuri de frumusețile patriei tale. mai ales
iarna. să hoinărești prin satele ninse într-o sanie trasă de cai. printre
case de lemn acoperite cu paie. să le admiri coperișul împovărat de
zăpadă. mulțimea de hornuri din care un fum alb se înalță spre cer.
de parcă ar fi coșurile capelei sixtine. și-n fiece casă un papă ar fi.

știu că îți place: da. să te plimbi prin nămeți. pe marginea unui râu
înghețat. pe sub care doar izvorul mai curge. când gerul sculptează
cascade de țurțuri și crapă de ger pietrele. să te bucuri de frumusețile
patriei tale. dar nu întreba ce poate face ţara pentru tine. întreabă-te
ce poţi face tu pentru țară. să-ți împodobești bradul și casa ca și cum

ți-ai împodobi viitorul. să mergi cu steaua cu plugușorul cu sorcova. să
faci un om de zăpadă un om de pământ un om de cuvânt și încă unul și
încă un om. să urci muntele înzăpezit și o mulțime de copii să te urmeze.
să cobori cu sania printre mulțimi. știu că îți place. dar toate acestea au
fost demult în anii copilăriei tale. acum te afli în copilăria lui dumnezeu.


V

să luăm aminte așadar să luăm aminte greşelile păcatul zgârcenia
prostia ne-aruncă-n suflet zbucium şi-n trupuri frământări dar zăpada
acoperă totul cum bine spunea cineva. însă până să vină iarna până
să vină zăpada care acoperă totul și gerul care purifică toate trebuie
să ne răscumpărăm sufletul. să-l facem alb ca zăpada. să-l înălțăm.

îmi veți spune că omul sfințește locul. dar și locul sfințește omul vă
spun. acesta e locul. și acesta e timpul. doamnelor și domnilor. e acest
paradis de la stâna de vale. unde dumnezeu coboară pe pământ și omul
-om se înalță la ceruri. omul dezpământenit. dar există o clipă există un
loc în această pogorâre/înălțare în această întruființare când dumnezeu

se întâlnește cu omul și omul cu dumnezeu. iar ce își spun unul altuia
numai dumnezeu știe. pentru că la întâlnirea cu dumnezeu vii totdeauna
singur. și omul de pământ și omul de cuvânt și omul de zăpadă sunt încă
împreună. cu soarta lor comună dimpreună. și viu e omul care s-a învins
pe sine. peste care dumnezeu din ceruri ninge. peste care dumnezeu


VI

la felinar toată noaptea să stai să privești cum ninge. cum crește zăpada
zăpada care acoperă totul. iar după ninsoare după neîntrerupta ninsoare
care ne-a albit pe de-a-ntregul după viscolul care a spulberat nenorocirile
și după înghețul care a cuprins lumea noastră de gheață să ieși singur în
lumea zăpezii singur în nesfârșirea albă când soarele își împrăștie razele

peste munții înzăpeziți. peste brazii ninși. peste drumurile ascunse vederii.
și nu mai topește nimic și nu mai încălzește pe nimeni. și nu e o nouă zi. e
chiar ziua. ziua noastră cea de toate zilele. nesfârșita zi. e soarele dreptății
care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. da. să ieși singur din
singurătatea ta. să intri în singurătatea lui dumnezeu. strălucitoare. să vezi

ceea ce vede doar el. să te bucuri de ceea ce vezi. acolo unde nimeni nu
mai vede nimic iubirea care mișcă sori și stele da. să fii acolo unde e totul.
unde totul e să fii. pe acoperișul lumii. și lumea de jos și lumea de sus să
fie o singură lume. și să fie o întindere albă. o nesfârșită întindere. peste
care doar urmele pașilor tăi să se vadă. urmele pașilor tăi către tine însuți


VII

dacă zăpezile de la stâna de vale nu sunt zăpezi. ci doar pagini albe peste
care dumnezeu așterne cuvinte. cuvintele care întrupează cuvântul. cel care
este. iar cel care este este aici și acum. un cer de stele dedesubt. deasupra
cer de stele. dacă te întrebi cum ai ajuns aici. când drumurile nu se mai văd.
când înapoi nu se mai poate. când înainte e doar alb. o nesfârșire albă. un

alb strălucitor. strălucitor de alb și orbitor. precum lumina. precum lumina ce
vine acum din lăuntru. din lăuntrul tău alb și strălucitor și orbitor. și dacă susul
și josul și oricândul și pretutindenea mai au vreun înțeles pentru tine. cel care
ești. și sus. și jos. și pretutindeni. și totdeauna. acum când se golesc de sens
toate sensurile. ca să dea sens non-sensului. într-un înțeles mai înalt. dacă

te întorci cu fața spre tine. întoarce-te. și dacă iar pornești la drum. pornește.
acesta e drumul tău. drumul tău adevărat. prin zăpada adevărată și ninsoarea
adevărată. printre brazii adevărați. e drumul tău prin memoria ta. e drumul tău
prin memoria lumii. când lumea e-n tine. și începe cu tine. și sfârșește cu tine.
întru nașterea altor lumi. de sub zăpada care acoperă totul. de peste zăpadă.