Un „modus poeticus” și lumile sale imaginare

Durata eónică a poeziei lui Nicolae Silade 

Durata eónică a poeziei lui Nicolae Silade

Noul volum de poezii al lui Nicolae Silade, eon [un fel de antologie] (BrumaR, Timișoara, 2023, 335 p.) încheie triada aparițiilor masive de acest fel, după calea victoriei (C.R., 2019) și everest (Brumar, 2020).

Într-un „cuvânt de încheiere” (p. 322), poetul mărturisește că majoritatea textelor cuprinse în „eon” face parte „din teancurile de manuscrise rămase prin sertare”, multe din sutele de poeme pierdute fiind rescrise din memorie și considerate, ca atare, „poeme reînviate”.

Fiind, de fapt o „antologie”, poetul a făcut loc textelor rămase prin unele reviste (precum „Orizont”, „Luceafărul”, „România literară”, „Familia”, „Convorbiri literare”, „Ramuri” , „Flacăra” ș.a.), precum și, mai bine de două treimi, celor din al doilea său volum, mergere înainte (Lugojpress, 1997), la care adaugă în întregime poemul eternelia (Marineasa, 2006). De asemenea, din miniepistole (Grinta, 2017, ed. a II-a, 2018) a reținut câteva poeme considerate „reprezentative în ceea ce privește viziunea mea poetică”.

Aceasta ar fi materia volumului „eon”, deopotrivă „culegere” și „antologie”, lăsându-se deoparte nu numai volumul de debut „visul în lucru” (1979), dar și cele două volume „iubirea nu bate la ușă” (2013, 2016), precum și „calea victoriei” (2019), „La guérison d'illusion et autres guérisons” (Stellamaris, Franța, 2020) și „everest” (2020) – ultimele trei îndreptățind o antologie menită a-l defini liric reprezentativ al generației sale și unul dintre cei mai interesanți poeți români de azi.

*

Observăm, din cele unsprezece pagini de cuprins (pp. 325-335), că autorul are o viziune arhitecturală coerentă a „felului de antologie” propus, începând cu textul „În loc de cuvânt înainte, un înainte de cuvânt”. Este un fel de a se defini, în relație cu „Facerea” veterotestamentară, prin care Dumnezeu a creat lumea cu toate ale ei mișcătoare și nemișcătoare, drept poet rătăcind ca Dante prin selva oscura ani întregi, după care a ieșit la lumină, regăsindu-și „calea”.

Desigur, având prețuirea cuvenită pentru Eminescu, evocat și-n alte poeme (ciclul întreg „omul cu două umbre” stă sub veghea unui motto din „Scrisoarea I”), liricul lugojean nu poate face abstracție în devenirea sa de creatorul genialei viziuni cosmogonice din care chiar citează în „înaintea-zicere” amintită, cu respect vădit pentru punctuație de obicei eludată din discursul poetic siladian:

«E ca un început de lume, ca un început de viață, e la fel ca atunci când Dumnezeu a zis „Să fie lumină!” și s-a / făcut lumină [...] Ei bine, prin întunericul acela „ca o mare făr-o rază”, când „nici de văzut nu fuse și nici ochi care să vază”, îmi pare că am rătăcit și eu, până pe la vreo 30 de ani, și, precum Dante prin pădurea lui întunecată, încă trei ani și jumătate mai apoi. După care, a început să se facă ziuă în viața mea, a răsărit soarele și mi-am regăsit calea.»

Sau acest poem, „eminescu”, evocând centenarul morții poetului comemorat la Iași, „într-o zi mohorâtă”, la care este prezent, iar prin procedeul intertextualității postmoderniste, autorul exprimându-se astfel, adică în gravități deloc joculare, ludice, congruent cu o indelebilă sensibilitate romantică: „au trecut o sută de ani și mai bine de când/ încă viu încă tânăr călcam/ pavajul străzilor. în drum spre propria-mi/ moarte. de care acum mi-amintesc. da./și urc pe copou să văd dacă teiul/ a înflorit. apoi mă cobor la casa pogor./ însă nu mai e nimeni din cei de altădată./ nici veronica. toți au plecat./ numai tu iubito/ ca un înger dintre oameni/ în calea vieții mele ieși.”

Eon vorbește, la un loc, despre o bogată experiență de viață, în devălmășia etapelor sale, în centrul discursului poeticesc fiind poetul însuși, cu aspirațiile, satisfacțiile, ezitările și neîmplinirile sale. Este evocată acea perioadă a definirii / întemeierii de sine ca poet, o „geologie” a ființării sale existențiale, fără conotații gnostice, dar cu trimiteri la miturile creației, întemeierii, afirmării depline.

Așa că nu trebuie să ne surprindă nici referențialele „biografeme”, fără de care lirismul de față nu-și are sens, nici trimiterile la anumite elemente livrești din marile culturi, prin tâlcul cărora poetul se exprimă fără înconjur, cu un elan nestrunit de confesivitate în fond terapeutică, de soteriologie a zicerii poetice, lăsând, totuși, impresia unui liber arbitru din viața sa, adică, altfel spus, acea reflecție aporeică și mai puțin carteziană ce trece ca briza de primăvară peste lanurile sugerând profunzime acvatică și imensitate marină.

„Eonul” este un fel de biografie interioară a vieții poetului, începând de la „întâlnirea cu zeul” care l-a trezit „din somnul cel negru al morții” (eon I), până la renașterea „din propria ei cenușă” a speranței („privind cum răsare/ nimb de aur în jurul/ chipului meu” (eon VIII) și, desigur, la isihia apogeică („rug nestins”) ce-l face pe poet să retrăiască „un veac de frumusețe”, să audă în preajmă-i „cuvintele sfințite/ și stele de din stele se aprind/ și cu tristeți ușoare îmi mângâie fruntea/ (...)/ văd fericirea și o spun:/ e adevărul viu și vie în lăuntrul său minunea/ iubirea ce-a salvat de la pieire lumi” (eon IX).

Totul în numele unei superioare înțelegeri în concordanță și armonie cu principiul suprem al creației: „iubirea ce-a salvat de la pieire lumi” (în înțelesul vechi grecesc de „agape”, față de un zeu sau omenire, spre deosebire de celelalte înțelesuri mai restrictive, „eros”, „filia”, „storgé”/ frățească, protectoare, loială, în sens categorial).

Foarte interesant ni se pare ciclul „vindecările” (I – IX), cu trimiteri la taumaturgia christică din evanghelii, de vreme ce, în mod sugestiv-engramat, poetul scrie despre vindecările „ologului”, „slăbănogului”, „orbului”, ciungului/ „omul cu mâna uscată”, „avarului”, „surdo-mutului”, despre „vindecarea de mistere”, despre „vindecarea sinelui”, „de iluzii și alte felurite vindecări”.

Remarcăm în toate aceste taumaturgii o strunire mai accentuată a discursului liric, despovărat din verbiajul fast, exotic, de un barochism devălmaș, adică fixarea pe sugestia onto-existențială, chiar etică a condiției umane integratoare.

Să cităm doar „VIII. Vindecarea sinelui” și vom vedea felul în care se situează poetul față de un ideal, dezavuând epicureismul, turma de „porci a lui Epicur”:

„merită să pierzi un paradis
pentru serbările auguste ale trupului
pentru strigătele lui de disperare
pentru această scurtă legănare
pe valuri de-ndoială și mirare?
merită să pierzi un trup
pentru o slavă oarecare
pentru o suită de ecouri care
nu-ți vor reda ce ai pierdut?”

De observat că, odată cu practicarea unui lirism mai concentrat, fixat pe idee și despovărat din veștmintele retoricii poetice, își face apariția și rima cu virtuțile ei muzicale de transfigurare emoțională, de sensibilizare sufletească:

„mai întâi și întâi/ să ne aducem aminte/ de unde venim/ dacă suntem ceea ce suntem/ și încotro ne roim// haide să vezi/ cum se târăște omul/ în sfera lui albastră de mister/ n-are habar nu vrea să iasă/ ca șarpele care-și înghite coada/ pe sine însuși se înghite el” (IX. vindecarea de iluzii și alte felurite vindecări).

Vorbind despre formulele condensării lirice, putem da exemplul cel mai potrivit cu ciclul „împărăția cuvintelor”, un fel de mărturisire „eonică” a definirii și întemeierii propriului destin, cu trimitere la temele „creației” prin logosul atotstăpânitor, de-a dreptul pantocratic, născător de lumi, dar și de iluzii. Vorba poetului trăgând cu ochii dar și cu verbul spre textele sfinte:

„deodată/ apele s-au despărțit de ape/ eternitatea de eternitate/ mi se-arăta uscatul/ cu ale lui/ făpturi uscate// a fost un vis?/ a fost realitate?/(...)// și-a fost o zi/ și-a fost o noapte/ apoi o viață fără moarte/ în ceruri și-n deasupra lor/ m-am reîntors triumfător/ și fericit aparte” (poem).

Precum un făuritor de lume și univers, poetul creează și el lumi imaginare, sugerând a concura creația divină. Căci ce poate fi „împărăția cuvintelor” decât o sumă de lumi imaginare: „aceasta e deci/ împărăția cuvintelor/ sumă a miilor/ de împărății” („împărăția cuvintelor”).

Cu atât trăirea în existențialitatea dată este mai acut-simțită, reverberând durata „eonică”, precum în piesa „a fi”: „trăiesc/ fiece clipă/ ca și cum ar fi ultima// ca și cum/ fiece clipă/ ar fi cea dintâi”.

„Agape”-ul de care vorbeam poate fi stare de extazie, de transcendere, de incantatorie dorință erotică, precum în „incantațiile” ciclului amintit, în care întâlnim și piesa „lumina”, exprimând dorința de salvare prin comuniune erotică: „și iată lumina/ dragostea mea./ e timpul să plec din țara uitării./ cu mâna întinsă spre cer voi striga./ voi porunci vântului. mării./ și vântul și marea mă vor asculta./ e timpul să vii/ dragostea mea./ e timpul să plec/ din țara uitării”.

Aceeași adăstare existențialist-expresionistă, foarte aproape de consacratul „strigăt” al lui Munch, în poemul „la masa tăcerii”, tăcerea fiind condiție sine qua non a înțelegerii marilor mistere, dar și un fel de popas testamentar, la o „cină de apoi”:

„ușile – vraiște/ ferestrele vraiște// și nimeni nu vine/ și nimeni nu pleacă// de jur împrejur/ de pereți atârnate/ icoanele două -/ sprezece-mi surâd// ușile – vraiște/ ferestrele – vraiște// cu o pâine în față/ cu o cană cu vin/ stau singur la masa/ tăcerii și strig”...

Conștient că poeții nu pot schimba lumea „cu versul”, vorba lui Hölderlin „La ce bun poeții în vremuri de restriște spirituală? – poetul declină un specific tablou social-tipologic în felul următor:

„la ce bun poeții? îngeri rebeli ai grădinii de vară, trântori/ visători, golani orbecăind prin piețe, pușlamale, cafegii, bețivi,/ curvari, destabilizatori, cine are nevoie de ei? la naiba, am și uitat/ versul acela frumos și vital cu care voiam să încep.” (poeții).

Desigur, între calofilie și mizerabilism, poetul Nicolae Silade și-a găsit drumul său, cultivând o poezie de respirație adâncă și viziune largă, înclinând către „literaturizarea” visului, aspirației, iluziei, de vreme ce trăiește intens toate aceste teme ale transfigurării prin cuvânt într-o existențialitate anostă, disforică, provocatoare chiar de atitudini răspicate.

În ciclul „mașina de înrămat neliniști” avem exact imaginea unui sine agresat, în afară de mașinism și tehnologie, de spectrul unor amintiri, stări de lucruri, aspecte etc. ale unei mentalități de „naufragiat”:

„mă așez la această fereastră/ ce dă înspre mare. și ascult. și privesc./ țipetele pescărușilor și vuietul valurilor/ mi-amintesc de o mare iubire./ de un naufragiu pe mări. parcă văd și acum/ acele insule plutitoare. marea/ când furtunoasă. când calmă./ strâmtorile și stâncile ei. nimic/ nu s-a schimbat. doar că un altul acum/ naufragiază pe mare.” (la fereastră).

Poetul este, în fondul fibrei sale, un romantic, trăind într-o lume alienantă și căutându-și reperele, dincolo de convențiile canonice ale scriiturii, de unde spiritul său de „reformator”, de „remodelare” a poeziei după o sensibilitate afectată de viziuni moderniste, chiar avangardiste.

Nu este, însă, un avangardist, precum Voronca, „miliardarul de imagini”, ci un postmodernist deloc devălmaș, de vreme ce poezia lui are o oarecare coerență. Poetul are, în cazul textelor sale, știința construcției, acel centripetism de care vorbea Ștefan Aug. Doinaș pentru statutul unui text poetic inteligibil; nu se pierde, deși uneori dă impresia, într-un verbiaj de gratuități suprarealiste, abstracte, de intenționate non-sensuri, dimpotrivă poemele sale, de integralități tematice, intră sub expresivitatea unor sintagmatice metaforizări, unor metafore-simbol care trimit la „creație” și Dumnezeu, la arte poetice, la existență și moarte, la eros și exorcizare prin lirism, la „binecuvântări” și „vindecări” ș.a.m.d., încât în piesa finală vorbește de propria-i viață ca despre „o hologramă vie într-o lume moartă”, dar și despre „această / înălțare a sinelui în sine doamne cât de aproape e omul de tine și cât de/ departe ești tu cât de înalt în această măreție albastră m-am chemat pe/ mine însumi la mine și am răspuns chemării mele și iată-mă și iată-l pe// cel flămând cel însetat cel ce plânge cel alungat din sine iată-l așezat/ la locul lui iată-l așezat la înălțime la marea cea mare unde vii să devii/ și mai mare unde vii să devii și nesfârșita mare e o nesfârșită zi cum/ nesfârșite sunt toate cele ce sunt și atotputernic este cel care este/ am văzut tatuate aceste cuvinte pe mâna celui ce a scris înainte// și am luat aminte și am luat înălțime am luat tot ce se poate lua/ dintr-o viață și am dat tot ce se poate da dar ceea ce rămâne e ca/ o hologramă vie într-o lume moartă sau ca imaginea soarelui ce apune/ în propriul său răsărit mântuiește-ne pe noi acum și-n timpul vieții noastre/ slobozește-ne și amintește-ți de noi cei care în măreție am fost asemenea ție” (ziua a șaptea. o hologramă vie).

Pretutindeni trimiterile la textele biblice sunt de-a dreptul edificant-tulburătoare, liricul fiind nu un poet religios în sensul tranzitiv al termenului, ci un poet care, confruntându-se dramatic cu o existențialitate de sfârșit și început de mileniu, apelează la mitograme din textele vetero- și novo-testamentare pentru a-și face inteligibil discursul și pentru a se defini pe sine în contextul lumii în care trăiește.

Într-o poezie el se declară drept Orfeul unor începuturi de lume, când „nu eram decât eu pe pământ/ și-atunci/ de singurătate de pustietate/ am început să cânt// iar cântecul meu plăsmuia în pustie/ ființe celeste/ asemenea mie/ cu mine îngemănate” (orfeu – „omul cu două umbre”).

În definitiv, „eon” este în parte o antologie reușită, trecând în revistă problematica ideală și existențială a acestei poezii de semnificative specificități și diferențieri, atât în plan ideatic cât și în robustețea ei stilistică.

Desigur, antologia, cuprinzând și texte inedite, evocă, itinerant, o durată „eonică” în devenirea/ „întemeierea de sine” a poetului Nicolae Silade, unul din liricii de azi ușor recognoscibili prin textele sale în care pune un bogat conținut de idei, nu expozitiv ori ostentativ-livresc, ci într-un mod asumat, angajându-i propriul destin literar.

Zenovie CÂRLUGEA

Poemele irealității imediate și ale realității absolute

Am citit, de curând, un volum de poeme în proză al cunoscutului poet și jurnalist Nicolae Silade, volum intitulat everest și apărut, în 2020, la Editura Brumar, din Timișoara. A fost o revelație. Cartea m-a impresionat profund, prin forța lirismului său și prin densitatea sa ideatică.

Poezia lui Nicolae Silade se întemeiază, în lectura și interpretarea mea, pe sesizarea irealității imediate, în contrast cu intuirea realității de fond a celor ce sunt. Referentul, deci, este senzorial și suprasenzorial, în egală măsură, întrucât lucrurile lumii țin, în optica sa, de transcendență, nu de imanență. 

Ca urmare, înaintarea către structurile generative ale textului pretinde, categoric, o anume inițiere în sistemele fundamentale de gândire:

„...când te trezești la realitate și vezi
că realitatea nu e ceea ce se vede

când între gândire și vedere
e miracolul care te face să fii

când trebuie să alegi
între lucrările omului
și lucrările domnului

când afli că împrejurul ți-e frate
și tată și fiu împrejurul

de ce să mai aștepți răsăritul
când răsăritul lumii ești tu” (p. 12-13).

Acest proces lăuntric complex și fascinant, străjuit, la un capăt, de instanța umană și, la celălalt, de instanța divină, este clădit, textual, pe viziunea trecerii, a curgerii (râul, izvorul) și pe înregistrarea șocului antonimic dintre entitățile mundane, știut fiind că orice obiect (în sens larg, generic) își conține, în sine, contrariul și, la limita sa ontologică, se preschimbă în acesta. 

Așa cum, în gândirea și credința extrem-orientală, Samsara nu este nimic altceva decât reversul (sau aversul) Nirvanei (p. 62), ambele fiind stări de spirit antagonice, și atât. Firește, șocul antonimic poate conduce (și chiar conduce) la măcinarea, la pulverizarea, la aneantizarea entităților antrenate în el, lăsând să se întrezărească, astfel, golul, vacuitatea, infinitatea posibilităților de „a fi”.

Și, tot ca în gândirea extrem-orientală, eul (inclusiv, ori, mai ales, cel poetic) pare a fi conștiința definită, adică individualizată, numită, limitată, datată, existentă empiric, aspirând, necontenit, spre cunoașterea Conștiinței nedefinite (și spre pierderea în aceasta). Aspirând spre dizolvarea în Conștiința nelimitată, eternă, suficientă sieși, altfel spus, spre Duhul, spre traversarea perdelei de iluzii senzoriale, căreia i se dă numele de realitate (în ciuda faptului că este doar aparență, doar irealitate):

„...cuvintele sunt de prisos în fața realității care bolborosește în irealitatea ei...” (p. 68).

Cel dintâi suport al metalumii poetice din acest volum este, așadar, eul, cu dramele, frământările, suferințele și extazierile sale. Portretul lui poate fi extras din anecdotica tuturor poemelor, din tensiunile latente și din discursivitatea lor, dar îl descoperim cvasi-complet, desăvârșit de intervenția lui Dumnezeu, în admirabilul text (Re)facerea omului:

„...Iar când Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!»,
viața lui s-a luminat dintr-odată, pe toată întinderea.

Și sufletul său s-a înviorat dintr-odată, pe de-a-ntregul.
A devenit dintr-odată alb și curat și strălucitor.
Și unde altădată era durere, acum era bucurie...” (p. 92).

Acesta este omul esențial, cel „născut din nou” (p. 93), reîntors la momentul genezic, mântuit de păcatul neascultării. Iar individul activ, trăitor aici și acum, scrib aici și acum, insul sensibil și reflexiv, cel care scrie trăind și trăiește scriind, este totuna cu duhul său, înalt, atent, veghetor, neclintit, dominator, precum Everestul. 

Omul, în deplinătatea sa, omul esențial este Everestul propriei sale existențe, în inima lumii create, este statornicia în veșnicul flux:

„...e ca o primăvară care vine pentru prima oară e ca o întoarcere în paradisul din care te-ai alungat și începi să vezi începi să auzi glasul domnului printre pomii din grădină așa începi cu o

întoarcere în sine după risipirea în cele lumești cu o urcare pe everestul dinlăuntrul tău [...] nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucerești everestul dinlăuntrul tău ca să fii și începi să fii când începi să înțelegi și începutul tău e chiar începutul lumii...” (p. 10-11).

De la această altitudine, el, eul creator de poeme, caută, în infinitul spațial (muntele, marea, zarea, cerul) și în nemărginirea vremii, Marea Prezență – Duhul, Paradisul, Dumnezeu. Marea Prezență, Cel care este, Cel care, fiind, se ascunde și, uneori, pare a se arăta (p. 86). 

Căci viața însăși este „visul lui Dumnezeu”, declară poetul, în consonanță cu acei mari gânditori pentru care lumea întreagă este acest vis:

„...minunat ca mai toate visele pe care le visează omul în trecerea lui prin visul lui dumnezeu...” (p. 107).

Între acești piloni metafizici, Everestul lăuntric și Dumnezeul nevăzut, se întinde lumea, făptura, universul celor văzute, auzite, atinse, universul celor care sunt fiindcă par a fi, al celor care există neexistând, al celor care, supuse necruțătoarei Impermanențe, rămân, în fond, totalmente iluzorii, fructe ale ignoranței noastre ontologice:

„...lumea care își vede de treabă în infernul ei nesfârșit” (p. 41).

Impermanența însăși, nestatornicia pancosmică, ar putea fi un foarte bun dascăl pentru conștiințele definite pierdute în ambianța haotică a iluzoriei realități, a etern dezamăgitoarelor aparențe. 

Pentru a ne trezi ar fi de ajuns să observăm două fenomene, două procese, pe cât de clar, pe atât de măiestru iluminate de poet. Mai întâi, curgerea, trecerea, ce se adresează percepției nemijlocite, cunoașterii senzoriale:

„...pe aici trec toate și toți pe aici chiar și trecerea trece...” (p. 19).

Sau acest orizont heraclitean al individului antropocosmic:

„...o iau în sus spre cele șapte izvoare o iau în sus ca odinioară isus
și privesc ca un om al apei ce sunt ca un om al soarelui al cerului
și al pământului privesc de sus soarele privesc de sus pământul
și cerul și apa curgerea asta nestăvilită...” (p. 66).

Ori:

„... viața trece dacă te gândești la trecerea ei
viața trece fără să te gândești la trecerea ei
viața trece eu rămân” (p. 78).

Apoi, cum anticipam, passim, teribila antonimie, care destramă, pentru cunoașterea inteligibilă, sub ochii sufletului, de data aceasta, sub privirea ochiului lăuntric, destramă, mărunțește, pulverizează înșelătoarea realitate, mincinoasa consistență și statornicia nulă a obiectelor lumii:

„... în hotel vânzoleală de nedescris nu știai cine vine cine pleacă
de ce vin cei ce vin de ce pleacă cei ce pleacă
intrând și ieșind din sensul giratoriu
în pauza de respirație a spiralei” (p. 52).

Sau:

„...și dacă susul și josul și oricândul și pretutindenea mai au vreun înțeles pentru tine, cel care ești, și sus, și jos, și pretutindeni, și totdeauna, acum când se golesc de sens toate sensurile, ca să dea sens non-sensului, într-un înțeles mai înalt...” (p. 86).

Ori antonime onto-metafizice, precum:

„...răsare soarele peste dealul viilor peste
valea morții...” (p. 71).

Încât toate reperele intuiției noastre se prăbușesc, instaurând confuzia, deruta, opresiunea irealității, ori, dimpotrivă, ajutându-ne să facem primii pași spre eliberarea din stereotipul dinamic al rutinei:

„... o lume de îngeri aș spune, o îngerime de oameni, un rai

prin care înaintăm cu mașina, căutând cazare, un loc în care timpul stă pe loc și locul devine timp...” (p. 81).

Ce-i de făcut atunci? Cum ar trebui să fie viața adevărată, nerătăcită, ne-eșuată, a omului de pământ? Poetul nu dă soluții. Rostul unui poet nu este acela de a oferi, de-a dreptul, soluții, la enigma vieții, ci acela de a sugera, de a genera, la cititor, de a stârni întrebări. 

Ceea ce și face, cu prisosință, Nicolae Silade, notând, cu înțeleaptă artă, traseul său existențial, printre evenimente, mai mult sau mai puțin explicabile, printre reflecții, printre miracole (termen dominant).  

În acest demers, în acest flux de idei trăite, de simțăminte supravegheate reflexiv, de închipuiri vizionare, poetul recurge, când crede de cuviință, la o inspirată intertextualitate, citând enunțuri din opera unor poeți români sau străini, enunțuri topite armonios și necesar în enunțul propriu.

În fine, descoprim, totuși, în elogiul zăpezii, echivalent ambiguu al luminii, al liniștii, al împăcării, al uitării, echivalent al fericirii calme, durative, al apropierii, al supra-apropierii de Dumnezeu, sugestia că salvarea din amenințarea infernului este posibilă. 

Această pledoarie, prezentă în splendidul poem Zăpezile de la stâna de vale („acest paradis de la stâna de vale”, p. 84), ca oricare alta, de fapt, este construită strict în limitele și cu mijloacele artei literare, lăsând libere orice căi diferite de abordare și de decriptare a simbolisticii textuale.

Iată și acest pasaj din poemul Iarna valahă (Un anotimp în Paradis), cu evocarea inclusiv a glotogenezei:

„... eu însumi ninsoare eu însumi un fulg, era o dimineață albă
albă cum n-au mai fost de-atunci, asemeni nopții albe care
se sfârșise, iar ziua prima zi pe lume începu, ca o pagină
albă peste care gânduri albe așterneau întruna cuvinte...” (127).

Țelul e „patria de sus” (p. 82 ),  „...unde e totul. unde totul e să fii. pe acoperișul lumii. și lumea de jos și lumea de sus să fie o singură lume. și să fie o întindere albă. o nesfârșită întindere. peste care doar urmele pașilor tăi să se vadă. urmele pașilor tăi către tine însuți” (p. 85).

Izbăvirea constă, deci, ne spune, totuși, poetul

„... în această pogorâre/ înălțare în această întruființare când dumnezeu se întâlnește cu omul și omul cu dumnezeu [...] să ieși singur din singurătatea ta. să intri în singurătatea lui dumnezeu...” (p. 84-85).

                                                           *

Un poeta genuinus, doctus și artifex: Nicolae Silade. Și cartea sa de poeme Everest, o carte cu o puternică personalitate spiritual-estetică, în peisajul părăginit, fără idei, fără emoție, fără har, al poeziei române actuale.

Eugen DORCESCU

Şerban Codrin: NICOLAE SILADE sau pervertirea artei oratorice în artă poetică (I)

Poetul, liric prin excelenţă, nu este nici prozator, nici dramaturg, însă invers totul devine cu putinţă, prozatorul adoptă lirismul, dramaturgul la fel, ba mai mult, prozatorul se metamorfozează poet în proză, dramaturgul poet dramatic. Cu cât ne apropiem de modernitate, poeţii îmbracă din ce în ce mai ostentativ haine epice, dramatice, chiar jurnalistice, însă esenţa nu este trădată, ci numai mascată, jucată, trucată ironic cel mai adesea. Astfel ajungem la un creator de poezie, nici pe departe unicul, versat în deghizări şi toate, să recunoaştem, îl reprezintă foarte bine, dovadă ca acţiunea sa literară are temeiuri de mare seriozitate, profunzime.

Poemele frământatului, agitatului, dezabuzatului, dureros de lucidului, adeseori panicatului poet, unul dintre cele mai pregnante, convingătoare nume din poezia română a primului sfert din secolul XXI, te îndeamnă să cercetezi marile epoci ale cuvântului scris sau rostit, spre exemplu discursurile oratorilor, luate în răspăr, de unde contemporanul nostru preia repetiţia, tautologia, insistenţa, simetria, calamburul, pe care le compromite, le parodiază cu fineţe, metamorfozându-le în propriile sale figuri de stil poetice de data aceasta. 

O altă cascadă Niagara se revarsă, de cuvinte, cuvinte, cuvinte, să nu spunem Duruitoarea, în structuri bine temperate, dovadă a unei insistenţe pe teritoriul subtilitătilor până la cel mai desăvârşit amănunt, unde poezia se recomandă ca stil al poetului, iar poetul ca stil al poeziei. Există creatori lirici care au destule de spus, însă într-un limbaj dezordonat, tern, fără vibraţie, dar iată, dintr-odată nimerim, ca dintr-o întâmplare neîntâmplătoare, peste un creator cu altfel  de rostire, una de sinteză, superficial acuzabilă de a fi preluată de pretutindeni, inclusiv din arta oratorică, aparent, cea mai liberă, mai tranşantă, mai directă.

Arta discursului literar a lui Nicolae Silade, încerc să anticipez, în toate adâncimile ei, va merita analize odată cu devoalarea întregii opere a poetului; până atunci să îi luăm în seamă câteva provocări, descătuşări, desfăşurări, evidenţe.    

Pe de o parte o formă fals oratorică şi antilirică, pe de altă parte conţinutul, deci lestul greu al poeziei siladiene, un cuvânt nou, un adjectiv necesar, nu pleacă de nicăieri, ci îşi are origini dezvăluite, capcană sau nu, chiar de autorul predispus la perfide ori adevărate confesiuni; aşadar uriaşul teritoriu al conţinutului se autopropune o prelungire evidentă sau numai mascată a secolului trecut, oarecum din: „cel mai poet” ivit în literatura română:

„ascultă-mă fiule ascultă-mă cu atenţie şi cu luare aminte ascultă-mă/ stau lângă ploi bacoviene lungi şi stropii bat în sufletul de cretă durerea/ lui rămâne violetă stau lângă ploi bacoviene lungi în parc pe-o bancă/ toamnele de plumb se-aşează leneş le privesc în faţă sunt laticlave// ce-au ieşit din ceaţă să zguduie simţurile de plumb da ai ghicit sunt/ sunt versurile mele de la două zeci de ani dedicate lui bacovia pe când eram/ şi eu bacovian dar acum vreau să-ţi spun ceea ce nimeni nu-ţi spune/ vreau să-ţi spun ceea ce nimeni nu ştie vreau să-ţi spun că bacovia// este cel mai poet stai lângă mine şi ascultă un poem de bacovia eu trebuie să beau să uit ceea ce nu ştie nimeni ascuns în pivniţa / adâncă fără a spune un cuvânt singur să fumez acolo neştiut de/ nimeni altfel e greu pe pământ parcă nu seamănă a bacovia// şi totuşi e şi totuşi întreabă-te ce ştia el fără ca nimeni să ştie/ nimeni nimeni nimeni şi s-asculţi pustiul ce melancolie” (miniepistole, 3; textul în cursive este subliniat de autor).

Mai mult de atât, poetul continuă prin cele mai sincere mărturisiri:

„îţi mulţumesc ţie doamne pentru această libertate de a gândi de a fi/ de a spune şi de facere (...) care mă călăuzeşte spre tine când fratele soare şi sora lună/ şi sfântul francisc din assisi dăruie omului liniştea şi neliniştea/ şi dorinţa de căutare a unui sens pierdut îţi mulţumesc pentru/ prietenii mei întorşi la tine şi care dorm în pacea ta elitis seferis/ montale şi eliot şi pentru ţara pustie pe care ne-ai dat-o nouă” (binecuvântările, II)

Poezia lui Nicolae Silade nu este rugăciune, cum ne îndeamnă să credem, sau este şi rugăciune, aşa cum este destăinuire, încredinţare, spovedanie, dar şi contrariul tuturora.

„după cum vezi nu mă pricep la cântare de laudă dar inima mea/ te laudă neîncetat şi gândul meu spre tine străluceşte şi pasul meu/ numai spre tine se îndreaptă şi sufletul o rugăciune mi se face/ acum când cele de văzut au fost văzute şi cele de urmat au fost/ urmate arată-ne calea ta arată-ne împărătia ta arată-ni-te” (binecuvântările, II).

Acestea fiind scrise, iată alt poem de Nicolae Silade dintr-o fază revolută:

„Ne despărţim, dar mai rămânem încă/ Uniţi în amintiri, în idealuri,/ Aşa cum valul e legat de stâncă,/ Dar despărţit mereu de alte valuri.// Ne despărţim şi nu-ţi găsesc vreo vină,/ Nici eu nu mă consider vinovat,/ Dar duci în beznă sfânta mea lumină,/ Schimbând păcatul cu un alt păcat.// Ne despărţim şi nu ştim dacă doare,/ Doar clipa asta, sau şi mai târziu,/ Cunoaştem însă dubla vindecare:/ Tu leac îmi eşti, eu doctor pot să-ţi fiu./ Ne despărţim şi parcă nu pot crede/ Că nu mai eşti, când inima te vede!” (Surâsul Bucovinei, nr. 3, octombrie 2021)

Este un cu totul alt stil, cantabil, romantic/romanţios, cu notaţii uşor demagogice, discursiv cu elocvenţă, probabil cultivat cândva cu asiduitate, de vreme ce sonetul poartă numărul 56; celălalt stil, elocvent-parodic, sarcastic pare mai actual, e cultivat în poemele publicate număr de număr în revista pe care poetul o păstoreşte în Lugojul bănăţean:

„tocmai luasem premiul nobel şi începuse să ningă şi am intrat/ într-un bar să beau o cafea să mă gândesc la mine la tine la/ trecutul tău viu la prezentul meu înstelat la viitorul nostru mai/ alb ca o pagină albă peste care tot el aşează cuvinte cuvinte// (...) mă gândeam să îţi dau sms să îţi scriu o scrisoare din care să afli/ unde sunt cine sunt ce gândesc şi cum mă împac cu el care este/ dar am trecut peste pentru că începuse să ningă atât de frumos/ începuse să ningă şi era atât de frumos şi atâta alb în afară// că mi-am băut pe nerăsuflate cafeaua şi am ieşit de îndată/ singur singur singur şi strălucitor în marea albire stelară” (miniepistole, 2)

În definitiv, ce vrea poetul? Nimic, de aceea e poet, adică se străduieşte să dea cuvintelor nişte sensuri şi nonsensuri noi. Rememoraţi-i pe George Sion „Mult e dulce şi frumoasă, limba ce-o vorbim, altă limbă-armonioasă ca ea nu găsim, românaşul o iubeşte/ ca sufletul său/ vorbiţi, scrieţi româneşte/ pentru Dumnezeu!” sau pe Alexei Mateevici cu „Limba noastră e-o comoară”; pe acelaşi drum înalt, „patria mea e limba română”, sau bătătorit până la pustiire şi banalizare prin repetiţie, să ne dăm întâlnire cu încă o miniepistolă de Nicolae Silade:

„pentru mine românia a devenit literară îmi duc viaţa printre/ litere sunt un om de litere aşadar îmi duc viaţa printre cuvinte/ sunt un om de cuvânt aşadar un om de litere un om de cuvânt/ printre cuvintele limbii române aici în românia mea literară// şi limba română este cea mai frumoasă dintre toate limbile/ pământului şi cuvintele limbii române sunt cele mai frumoase/ mai melodioase cuvinte şi dumnezeu este român şi ce mi-am zis/ eu mie hai să-mi fac un imperiu un imperiu al limbii române da// şi o armată de cuvinte care să cucerească lumea să o facă mai/ bună mai frumoasă un popor de cuvinte care să se înmulţească/ să dea naştere cuvântului să scrie istoria doamnelor şi domnilor/ istoria limbii române istoria româniei mele literare istoria acestei// împărății care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire/ da pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire va fi” (miniepistole, 19).

Plecând din aventura limbii/limbajului, se ajunge la marile întrebări, de unde poetul alege câte poate şi ne trage de mânecă să nu trecem nepăsători pe lângă ele, că ne bate conştiinţa peste obraz:

„bine sunt de acord că sufletul cântăreşte douăzeci şi una de grame/ că are aripi că seamănă cu un înger dar cum rămâne cu cel rău cu/ cel bun cu cel fără de suflet iubito despre asta ştiinţa nu spune nimic/ nici eu nu ţi-aş spune iubito câte grame cântăreşti în sufletul meu/ (...) // ştiinţa e bună ok dar mi se rupe sufletul mi-e sufletul greu şi/ negru mi-e sufletul când văd atâtea suflete tari atâtea suflete/ de vânzare când văd cum omul ia sufletul omului când văd/ cum omul îşi dă sufletul fără să ştie cui fără să ştie când// iar dacă sufletul cântăreşte douăzeci şi una de grame/ cum spune ştiinţa cât cântăreşte ura dar iubirea cât” (miniepistole, 12)

Întrebările se adună, se suprapun, devin din ce în ce mai alarmante, poemul devine tragic din ironic. Am încercat să scurtez citatul, dar mai degrabă am mutilat un mesaj cu totul neliniştitor, cu atât mai îngrijorător, aproape de o tragedie euripidiană, unde biata fiinţă umană suportă cel mai neîntrerupt asediu al maleficului.

Aparenta capcană a simplităţii, a detaşării, fie oricât de trucate de fapt nu funcţionează decât în măsura cât suntem induşi în eroare de simplitate, detaşare. Nici ironia nu îşi mai arată puterile tocite dinaintea unor copii bătrâni. Iată un fapt aparent banal, probabil real printre întâmplările de zi cu zi ale unui poet, o lectură publică într-un azil, fie chiar de ziua poeziei, noroc că este sărbătorită anual, deci cât mai rar posibil:

„de ziua poeziei am fost invitat/ să recit nişte versuri într-un cămin de bătrâni./ bătrânii erau mulţi şi cuminţi şi atenţi. atât de mulţi/ şi cuminţi şi atenţi că puteai vedea copiii înlăuntrul lor.// şi le-am citit două poeme de dragoste. din dragostea/ aceea care mişcă sori şi stele. şi am văzut copiii înlăuntrul/ lor. am văzut cuvântul. am văzut și sori şi stele. de parcă/ se-ntrupaseră din versuri. de parcă tinereţea// reînflorirea în ei. şi le-am spus că sufletul n-are vâstă./ şi le-am spus că bătrân e doar podul de fier. podul acela/ de fier dintre lumea de mâine şi lumea de ieri. apoi nu/ mai ştiu ce le-am spus. dar i-am văzut privindu-mă// şi i-am văzut ascultându-mă ca şi cum/ dragostea singura noastră avere.” (miniepistole, 15)

Dincolo de aluziile danteşti, biblice, poetul construieşte utopia unei grădiniţe de copii bătrâni, unde funcţionează un singur drept de proprietate asupra singurei averi, dragostea. În rest, există decrepitudinea unui pod de fier, senectutea unei lumi, probabil însăşi bătrâneţea bătrâneţii, aşa că până la urmă totul ar trebui să fie dragoste, deci la ce bun deformarea, urâţirea, gârbovirea, decăderea prin timpul criminal?

În această dezolantă utopie, poetul ajunge până în pragul unde să îşi pună întrebări despre propria identitate birocratică, unde viaţa devine un amestec de legitimităţi, inclusiv dreptul de a muri, însă numai prin „eliberarea” unui anume certificat, aşadar alt triumf al scriptologiei. Atunci apare parşiva, insidioasa, insinuanta întrebare: ce deosebiri mai există între a scrie, scriitură, scriptologie, poezie ca scriere, ca dragoste, ca viaţă?

„tocmai când mă gândeam ce frumoasă ar fi viaţa fără acte/ m-am trezit că îmi expiră buletinul fain mi-am zis şi o vreme/ am trăit aşa cu identitatea expirată în afara lumii într-o lume/ de după lume ca un supravieţuitor al propriei identităţi// am înţeles că certificatul de naştere ţi-l fac părinţii să ai şi tu/ o dovadă că ai venit pe lume ca şi cum ţipătul n-ar fi de ajuns/  am înţeles că buletinul ţi-l faci singur că din zece ani în zece/ mergi să mai iei o porţie de viaţă după care te duci s-o trăieşti// am înţeles că atunci când îţi alegi jumătatea ai nevoie de/ o dovadă de dragoste certificat de căsătorie adică dar de ce/ îţi mai trebuie certificat de deces asta n-am înţeles niciodată/ dacă oricum nu-l mai vezi dacă dincolo n-ai nevoie de acte// dacă dincolo tocmai moartea lipseşte oare nu e ciudat/ că în viaţa asta se eliberează certificate de moarte” (miniepistole, 27)

Poezia există pentru „miniepistolierul” lugojean, devenit „un om care simte gândeşte şi scrie nimic din ce e omenesc/ nu mi-e străin nici dumnezeirea nu mi-e străină (...) şi am iubit până când am început să// urăsc şi într-atât de mult am urât încât ura s-a transformat în iubire/ şi cu această iubire am învăluit eu lumea (...)/ am urmat şcoala vieţii am absolvit-o şi am transformat-o în şcoală// de poezie convins că poezia e viaţa şi mai mult decât viaţa (...) nimic din ce e omenesc nu mi-e străin îmi spun/ singur noapte bună bună dimineaţa bună ziua şi iarăşi noapte bună (...)” (miniepistole, 28) 

Astfel sfârşeşte, esenţializat numai în câteva versete sau versuri lungi discursul omenesc, prea omenesc al poetului dispus să ne convingă de adevărul său (poetic). Convins că orice supralicitare este malefică, nepotrivită, chiar periculoasă, îşi opreşte discursul printr-un „insert” de aceeaşi abundenţă ideatică, subîmpărţit în trei poeme, din ce în ce mai ample, însă divizate strict în secvenţe de aceeaşi lungime de 20 sau 15 versete/versuri lungi, ceea ce obligă din nou pe cititor la atenţie maximă. 

Fiindcă poetul se adresează direct divinităţii, ca între vechi prieteni: „îţi mulţumesc ţie doamne pentru această libertate de a gândi de a fi/ de a spune” (binecuvântările, I), discursul poetic devine, la fel, din ce în ce mai solemn, pe o muchie ascuţită, la cel mai mic semn fascinaţia devenind antifascinaţie, parodie a grandilocventului: „dar să revin/ la ceea ce spuneam mai înainte în paradis ajungi întotdeauna în zori”.

Întrerup aici „în căutarea oratorului pierdut” şi vă invit să cercetăm împreună, mai în amănunţime, „insert”-ul inclus în mijlocul celor 56 de miniepistole.

...........................................................................................................

Nicolae Silade, miniepistole, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2019

Șerban CODRIN

 

Şerban Codrin: NICOLAE SILADE sau „vara când omul călătoreşte” (II)

Miniepistolierul lui Nicolae Silade se întrerupe exact la mijloc, unde încap poemele „binecuvântările”, „a şaptea frumuseţe”, „a doua venire”, aparent cu scopul muzical al unui concert tripartit, prin introducerea unui adagio, o parte mai lentă, mai reflexivă, o meditaţie fără agitaţia browniană din primele 28 de texte.

În „binecuvântările, I-V”, prologul este o rugăciune aproape biblică, în orice caz, o incantaţie posibilă într-o carte sacră, un psalm, o sură, o sutră, nu a Florii-soarelui, ca în Ginsberg, ci a Fratelui-soare, precum în Sfântul Francisc din Assisi, sărăcuţul lui Dumnezeu, dar şi a lui „elitis seferis/ montale şi eliot şi pentru ţara pustie pe care ne-ai dat-o nouă// îţi mulţumesc de asemenea pentru această insulă binecuvântată” (I), o insulă din Marea Egee, de unde poetul va contempla spiritualizata civilizaţie a vechii Elade, distrusă de creştinismul expansiv, care mai mult nu l-a înţeles pe creatorul său, iubitorul, însă reînviată prin arhitecţii, sculptorii, dramaturgii, poeţii ei. Poemul devine un fel de „albastru şi linişit” jurnal de călătorie scris pe şi despre o mare unde „valuri şi valuri izbeau/ stânca de marmoră până o făceau statuie” (binecuvântările, II). În totalitatea sa, al treilea popas jurnalier este fascinant şi poetul are energia unui Emil Cioran de a ne transmite o încântare împinsă până la magie:

„sunt locuri pe pământ care trebuie văzute sunt frumuseţi/ fără de care sufletul ar fi mai sărac sunt lucruri pe care mintea/ nu le înţelege dar inima le poate explica sunt insule unde omul/ e singur sunt insule cu oameni singuri cu munţi însinguraţi/ şi marea de jur împrejur aceeaşi mare cu aceleaşi valuri// să priveşti lumea de sus cum zeii din olimp odinioară cu/ olimpul la picioarele tale să te simţi ca un zeu printre oameni/ să fii precum fiul lui dumnezeu când atâtea minuni te înconjoară/ şi stăruie în memoria pietrei în memoria valului să vezi cum omul/ devine amintire devine piatră şi fiul omului se înalţă// pe sine într-o fără de seamăn şi fără de sfârşit frumuseţe/ şi pentru că tocmai despre frumuseţe voiam să-ţi vorbesc (...)” (binecuvântările, III)

Călătoriile „toată ziua cu vaporul pe mare am colindat toată marea tot pământul tot cerul” sunt mai mult interioare, pe drumuri cu un singur sens, dragostea lui Dumnezeu, încât întrebarea neconsemnată grafic printr-un semn rămâne neliniştitoare:

„dar încotro ne vom duce când se sfârşesc drumeţiile încotro/ vom privi când privirea se-ntunecă şi omul coboară şi nu e nici portul/ şi nu e nici insula şi nici marea măcar nu mai e încotro ne vom duce/ când toate s-au dus şi nimeni nu vine şi nimeni nu pleacă şi singurul/ drum spre noi înşine duce spre lumina înaltă din inima noastră” (binecuvântările, IV)

Ultima secvenţă din „binecuvântările”, o continuă pe prima, însă cu mai accentuată intensitate, enumerând prezenţa a doi Dumnezei, unul creştin, deci al cărţii, al cetăţii, al cărturarilor, al religiei sistematizate, şi altul păgân, popular, al miturilor, al Muntelui Olimpului. Poetul de azi se simte nevoit la închinare dinaintea unui nou Olimp, a unui nou timp, unde şi când se rostesc „cuvinte (...) nerostite”:

„iată-mă aşadar în noul olimp în acest timp fără timp fără zei fără/ oameni în această împărăţie a cuvintelor în această lumină fără apus/ în această oază de linişte din pustietatea pustiită iată-mă liniştit în/ neliniştea mea ascultând tăcerea ta grăitoare cuvintele tale nerostite/ încă iată-mă în sfârşit întreg întregind cu viaţa mea viaţa lumii întregi” (binecuvântările, V)

„a şaptea frumuseţe, I-VII” pare, la fel, o altă lungă scrisoare „despre această minunată margine a pământului”, unde, prin jocuri de cuvinte „minunata mare care ne întâmpină mereu neliniştită neschimbată/ mereu marea al cărei nume este mare (...)”.

Poetul se lasă în voia „rugăciunii de seară la musulmani şi creştini”, edulcorând conflictele interconfesionale ale istoriei, acum „când se aprind luminile în/ vechea cetate când se aprind luminile în oraşul cel nou şi se naşte// o fără de seamăn splendoare o frumuseţe care se tot înfrumuseţează da/ (...) apoi într-o noapte/ s-a întrerupt curentul şi am rămas singur cu frumuseţea singur cu luna/ înecată în mare într-o mare beznă mare precum înainte de începuturi” (I).

Poetul nu intenţionează să transmită nimic, nu vrea să demonstreze nimic, ci surprinde prin fluxul vocalelor şi consoanelor, cu sens sau fără, o stare de extaz, o stare mistică de contemplare a frumuseţii dincolo de orice frumuseţe. Fluxul enorm, repetitiv, redundant al cuvintelor, cuvintelor, cuvintelor are efect invers, de accentuare a unor stări, de împingere paroxistică spre un fel de narcoză extrasă din repetiţii ca dintr-un drog. Lipsa punctuaţiei şi a majusculelor contribuie, de asemenea, la accentuarea efectelor de fluxuri continue.

„blitzuri şi blitzuri peste tot lasere şi jucării fosforescente mici zepeline/ cu baterii şi-o baterie de stele deasupra oamenilor care pozează oameni/ oameni care pozează în oameni oameni simpli oameni bogaţi oameni goi/ în faţa mării oameni goi în faţa lui dumnezeu cum să nu-ţi scriu despre/ oamenii care surprind în imagini un paradis regăsit fie şi pentru o clipă// cum să nu-ţi scriu despre minunata simfonie a valurilor şi muzica din anii/ treizeci muzica anilor tăi peste care au trecut anii (...)” (II) şi aşa mai departe, narcoza repetitivă îşi continuă ameţitorul efect.

Plajele devin „un adevărat turn babel culcat/ la pământ în lumina răsăritului întâiul şi soarele singurul translator traduce/ totul într-o limbă necunoscută într-o limbă numai de el ştiută”; în continuare poetul, un babilon al simţurilor, se lasă fascinat de ceea ce aude, miroase, vede, „fete bronzate cu părul în vânt cum zâmbesc din limuzine/ decapotabile şi vezi cavalerii întorcându-se în cetatea înflorind şi auzi ce spune valul când se/ izbeşte de stânci şi auzi ce spune stânca şi auzi şi vezi şi te minunezi” (III)

În  poezia română ploaia nu poate fi decât bacoviană, cu atât mai mult cu cât poetul îşi recunoaşte obârşiile culturii literare, însă „o ploaie la mare e ca o binecuvântare nu te-ai gândit niciodată la asta ştiu”, iar ceea ce urmează este tocmai ceva cu totul nebacovian, mai degrabă siladian:

„de aceea îţi scriu în timp ce plouă peste moschee plouă peste mănăstire/ plouă peste biserica ortodoxă plouă peste cei răi peste cei buni plouă la fel/ plouă peste cetate plouă peste oraşul cel nou peste cei care pleacă peste cei care/ vin plouă peste cei ce se-mbăiază în mare plouă peste mare plouă divin// e aceeaşi ploaie de acum o mie de ani aceeaşi ploaie de acum două mii/ de ani şi doar bătrânul care stă de vorbă cu marea ştie asta doar bătrânul/ care stă de vorbă cu tainele lui de aceea îţi scriu în timp ce plouă şi plouă/ peste mare (...) are şi ploaia o frumuseţe a ei de aceea îţi scriu în timp ce tună şi fulgeră/ şi fete bronzate dansează în ploaie şi cântă despre ploaie şi cântă despre/ dragoste despre zilele ei însorite dar eu vreau să scriu despre dragostea/ în vreme de ploaie despre dragostea în orice vreme şi mai vreau să îţi scriu/ despre vremea dragostei în timp ce plouă şi plouă şi plouă cu binecuvântări”. Repetiţii şi totuşi nu, cuvintele capătă de fiecare dată dacă nu sensuri noi şi mai noi, cel puţin sunetele sunt proaspete, vii, ca într-o orchestră, unde asculţi cu fascinaţie ritmul muzicii fără înţeles.

Cea de a treia secţiune, „a doua venire” este subîmpărţită de la „ziua întâi” la „ziua a şaptea”, texte egale, cu titluri, alcătuite din 3 versete ample, sau 15 versuri lungi. Aparent, par strofe de câte cinci versuri. Decorul se repetă, este grecesc, insular, cu obsesiva prezenţă a mării. Esenţa poemului pare concentrată în versetul: „sunt lucruri// care se văd cu ochii şi sunt lucruri care se văd cu inima noi însă privim acolo/ unde nu e nimic de văzut iar marea oglindită în geamurile unui hotel de cinci/ stele nu e aceeaşi mare şi vederile trimise pe facebook nu înseamnă vedere/ iar clopotul ce-l auzim cum bate e doar înregistrarea unui clopot ce bate/ în această imensitate albastră pe care pluteşte pierdut un colac de salvare” (ziua a cincea. Un refresh vizual)

Poetul, cu falsă bonomie, se lasă pradă „învăţăturilor” către toată suflarea omenească, înghesuită mai mult sau mai puţin pe plaje la băi de soare, fiindcă „din evul mediu până în zilele noastre nicio zi nu a fost mai frumoasă nicio/ zi nu a fost mai a noastră să ne bucurăm de această zi de această/ clipă de această viaţă întoarsă la viaţă acum când cerurile se înseninează/ acum când gps-ul reconfigurează traseul şi ne anunţă că am ajuns/ la destinaţie în noi înşine adică în frumuseţea fără de seamăn a sinelui” (ziua a treia. configurarea traseului);   

Însă am uitat de „învăţături”. Nu le voi scurta, nu le voi comenta, fiindcă au motivarea lor subversivă, ironică, unde liber este numai sportivul în „parasailing”-ul între mare şi cer, totuşi nici bănuita lui libertate nu e nici măcar libertate, ci o goală imagine a unuia care „nu-i decât om”:

„greu de stăpânit popoarele dar mai grea stâpănirea de sine când întâlneşti/ la tot pasul comori pe care le vrei ale tale frumuseţi străluciri şi măriri care îţi/ fac cu ochiul sau când îţi zâmbeşte o fată iar zâmbetul ei devine dintr-odată/ icoană la care te închini la mare la mai mare când dragostea pune stăpânire/ pe tine ca să facă un om care nu-i decât om care nu-i decât om în zilele vieţii lui sub soare care// nu-i decât om şi nici măcar liber în această imensitate albastră o poţi vedea/ şi cu ochii închişi şi cu ochii închişi poţi vedea mult mai bine cum vin îngerii/ şi cum pleacă şi cum te cheamă în împărăţia lor du-te nu e nimic mai frumos/ decât muzica mării ce se răsfaţă între ţărmuri decât muzica valurilor izbite/ de stânci când te înalţi în parasailing spre cer iar cerul brusc se deschide” (apatra zi. un parasailing în zori)

Imaginea blagiană a unei fete frumoase capătă proporţii epice, de epopee, de hagiografie, într-o religie, creştinismul, care dezavuează trupul, înlocuindu-l cu un fetiş, cu un fals, cu moaşte ale frumuseţii. Poetul din contra, dedică un ditiramb dionisiac trupului, în versete/versuri solemne:

„(...) cum te îmbrăţişează/ soarele cum te arde cum devin gelos pe mare gelos pe soare şi cum devin// ce ochi ce buze ce zâmbet o fata mea când intri în mare când ieşi când/ goală te-ntinzi pe nisipuri ce sâni ce fese ce sublimă invitare la dragoste/ o fata mea oricât de frumoasă e lumea frumuseţea ta o întrece căci toate/ frumuseţile lumii din tine se nasc odată cu tine de parcă dumnezeu te-a/ aşezat la începutul începuturilor bucură-te fată tu care bucuri cu trupul// de rodul trupului tău bucureşte-te şi fericeşte-ne pe noi în timpul vieţii/ noastre şi fericeşte-ne pe noi cu dragostea ta reîncărcată toată filozofia/ lumii păleşte în faţa nudului tău şi toată mitologia lumii piere în miracolul/ trupului tău vino acum cu îmbrăţişările mării vino cu soarele ce te arde/ vino aici unde dragostea arde mai tare şi nu-s ape în stare s-o stingă” (a şasea zi. in love reloaded)

Finalul poemului e o altă rugăciune, mai mult a stărilor, a marilor dorinţe, incapabile să încapă în cuvinte, oricât poetul se preface în orator.

„am văzut tatuate aceste cuvinte pe mâna celui ce a scris înainte// şi am luat aminte şi am luat înălţime am luat tot ce se poate lua/ dintr-o viaţă şi am dat tot ce se poate da dar ceea ce rămâne e ca/ o hologramă vie într-o lume moartă sau ca imaginea soarelui ce apune/ în propriul său răsărit mântuieşte-ne pe noi acum şi-n timpul vieţii noastre/ slobozeşte-ne şi aminteşte-ţi de noi cei care în măreţie am fost asemenea ţie” (ziua a şaptea. o hologramă vie).

Trebuie remarcate, şi repetate cam des, referirile la o mândrie prometeică, din păcate nerelativizată ironic, ceea ce mă miră la un creator foarte atent cu orchestrarea ideatică a poeziei sale. Sau este o observaţie pripită. Nu m-aş mira, mesajul poetului se prezintă ca o împletitură de mesaje, directe, indirecte, mascate, adeseori caricaturizate, în orice caz, niciodată abandonate la voia întâmplării. 

Dar poetul are o întrebare: „încotro ne vom duce când se sfârşesc drumeţiile încotro/ vom privi când privirea se-ntunecă şi omul coboară şi nu e nici portul/ şi nu e nici insula şi nici marea măcar nu mai e încotro ne vom duce (...)” (binecuvântările, IV). Nu am continuat citatul pentru că ajunge la acelaşi optimism prometeic „singurul/ drum spre noi înşine duce spre lumina înaltă din inima noastră”. O explicaţie ar fi: marea e grecească, şi plaja, şi soarele, şi vaporul „Victoria”, „am adunat/ impresii şi impresii despre impresii (...)”. Mai există o şansă, optimismul prometeic, precum drumurile, are un sfârşit, privirea se întunecă, omul coboară...

...........................................................................................................

Nicolae Silade, miniepistole, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2019

Șerban CODRIN