Nicolae Silade, un poet (şi) al cetăţii  

Tabloul lumii lui Nicolae Silade este un purgatoriu în continuă transformare, o zbatere individuală şi colectivă întru ajungerea la lumină, la izbăvire, poetul apărându-ne în postura omului superior, dar nu a unuia blazat care, copleşit de avatarurile societăţii mediocre actuale, să ia drumul renunţărilor, ci a unui om al cetăţii, cu misiunea de a anticipa liniile esenţiale ale raiului posibil, obiectiv a cărui finalitate ar putea opri suferinţa prezentă a acestei lumi. Nu uită însă nicio clipă că  „Dumnezeu are ultimul cuvânt”, de unde şi frecventele secvenţe psalmice pe parcursul discursului liric al volumului „Calea Victoriei” (Ed. Cartea Românească Educaţional, Iaşi, 2019).

Calea Victoriei este o sintagmă pe care poetul o împrumută din lumea concretă şi tot cu semnificaţii ale unor elemente concrete din prezentul acestui bulevard bucureştean operează pentru a zugrăvi metaforic Calea (iar contextul ne duce cu gândul la binecunoscutul verset „Eu sunt Calea, adevărul şi viaţa” – Ioan, 14:6) de urmat pentru semenii români, în condiţiile în care imaginea tristă a realităţii relevă compromiterea identităţii individuale şi naţionale, depersonalizarea, pierderea „umanismului” şi a „postumanismului”, manifestarea deja a unei perfide apocalipse.   

Poetul se aşază, cel puţin temporar şi cu scop eliberator, în fruntea semenilor ca un învăţător modern, vizionar, cu acces la multe dintre tainele divine şi umane. El îi invită să ia act de „infernul” şi de „purgatoriul” pe care ei înşişi le trăiesc şi, conştientizând suferinţa, s-o valorifice în vederea purificării. Lecţia pe care trebuie s-o înveţe românii pe această cale a biruinţei, a mântuirii, a eliberării de chin este iubirea. 

Precum Apostolul Pavel, poetul are cheia salvării neamului: „calea victoriei este calea iubirii vino pe calea victoriei vino pe calea iubirii cum? tu ne chemi în infernul de pe calea victoriei întreabă cineva da vă chem în infern în purgatoriu în paradis altfel cum vreţi să fiţi” (calea victoriei – I). În continuarea ideii de iubire ca unică misiune a omului pe pământ vine şi învăţatura întregului poem calea victoriei (compus din cinci grupaje de poeme în proză): „din timpul zăbovirii se face timpul izbăvirii”. 

Cu alte cuvinte, în „zăbava” dintre naştere şi moarte să ne ostenim pentru mântuire sau pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu, singura cale de înviere („acea înviere despre care toţi vorbim acea înviere în care toţi credem dar nimeni nu vrea să o mărturisească să o încerce pentru că e un exerciţiu spiritual”). Poetul invită, aşadar, la spiritualitate, la manifestarea esenţei divine înrădăcinate în natura omului de la facerea lui Adam, la autoexorcizare urmărind întoarcerea în lumină, cu traversarea căii victoriei.

Pixeli, alcătuit din treisprezece grupaje de poeme în proză, debutează cu ipoteticul „poate că”, dar se sfârşeşte în acelaşi spirit al învăţăturii Apostolului Pavel – „peste toate e dragostea atotstăpânitoare dragostea atotvindecătoare iubirea care mişcă sori şi stele” – şi cu reiterarea ideii de natură divină a omului care, privit din această perspectivă, este nemuritor: „în aşteptarea împăratului care vine din noi prin noi şi pentru noi [...] care vin şi pleacă şi rămân cum rămâne cuvântul în cuvânt şi piatra în piatră pe o stâncă deasupra căreia tu mereu te înalţi din eternitate în eternitate”. 

Dar între primul şi ultimul cuvânt al acestui amplu poem eul liric are momente de accentuată disperare, de înălţare spirituală, de contemplare şi de încântare în faţa desăvârşirii naturii, de recunoştinţă pentru darurile lui Dumnezeu, de omagiere a femeii în general, a femeii sale şi a muzei, printre aceste femei aflându-se şi confundându-se cu/risipindu-se în ele şi Fecioara Maria, de reflecţie asupra singurătăţii umane tot mai drastice, asupra necazurilor lumii, ale societăţii, ale individului. 

Poetul este martor şi subisant, este cel ce trăieşte „calvarul golgotei”, dar este şi cel ce se identifică neîncetat cu fratele întru limbă, cultură, simţire, cu fiecare colţ al patriei, este vocea conştiinţei care îţi strigă adevărul chiar dacă nu vrei să-l auzi, aşa cum se întâmplă în această frază-avertisment: „dumnezeu la fel survolează lumea şi se face că nu vede ceea ce nu poţi vedea dar nu trece cu vederea când vede că nu vrei să vezi când vede că nu vrei să crezi”.

Nicolae Silade este un vajnic admirator al trupului feminin şi nu se sfieşte să-l „cânte” în termeni senzuali, uzitându-i fie în formă brută, fie prelucraţi, în formă sugestivă, plastică. În acest volum, dedică frumuseţii feminine două ample grupaje de poeme, j’adore sau zece pentru costineşti şi aleea litoral, prilej pe care îl foloseşte inclusiv pentru transpunerea realităţii de la malul mării într-un limbaj poetic propriu stilului său. O simplă imagine poate stârni fantezia poetului. 

El este făuritorul de poveste sau mai curând principiul activ şi creator care suflă „forţă de viaţă” peste o mână de nisip, dând naştere unei lumi: „să vezi ce fază un copil pe malul mării construia un castel de nisip l-am privit curios cum [...] copilului îi creşte barbă cum se uită după femei şi femeile după castelul lui// am văzut cum o aduce la curte pe frumoasa frumoaselor cum îi face copii şi cum o exilează în turn am privit mai departe şi am văzut mai departe cum copilul se copilăreşte pentru copilul său care se copilăreşte pentru copilul său care se” (j’adore sau zece pentru costineşti – III). 

Imnurile închinate frumuseţii fizice a femeii se transformă de multe ori, în mod neaşteptat, în mărturisiri ce ţin de misterul, de senzualitatea şi de labirintul reflexiv al bărbatului: „pot să vă dau un like domnişoară îi zic unei fete care vine pe plajă cu ţâţele goale şi părul în vânt are un trup de culoarea pământului are ochii de culoarea mării şi doar bikinii o despart de goliciunea edenică [...] ea vine şi îmi cere un foc şi în mine se aprinde focul acel foc care arde şi nu se mistuie deloc ea zâmbeşte îmi mulţumeşte şi tace şi mă-mbrăţişează cu tăcerea ei (j’adore sau zece pentru costineşti – X).

Ultimele poeme în proză – la o masă lungă şi bogată, aşteptând să înceapă, ninsoarea cea mare de pe muntele mic – readuc cititorul în tabloul din care face parte şi Dumnezeu. Este o cină de taină a Lui cu toţi oamenii, unde aceştia sunt inspiraţi să „preavadă”, să aibă revelaţia propriei dumnezeiri. Pentru mai multă elocvenţă, poetul remarcă şi evidenţiază facerea luminii, care „e-ntâia şi cea mai mare minune”, considerând că aceasta a fost transbordată dintr-un banal black-hole în spaţiul destinat fiinţei prin puterea cuvântului divin. Și tot pentru a-şi convinge semenii, condiţionează efemeritatea umană doar de lipsa lui Dumnezeu.

Fără semne de punctuaţie, fără o încărcătură expresivă care să distragă atenţia de la adevăratul înţeles al mesajului poetic, într-un limbaj uşor de urmărit, dând impresia cititorului că participă la un joc ale cărui reguli pot fi prinse în chiar vâltoarea acestuia,  calea victoriei este un turbion de meditaţii poetice menit să mişte mulţimea de oameni înspre zona miracolului. Nicolae Silade surprinde lumea aşa cum este, oficiază în stilul său caracteristic un ceremonial prin care este revendicată lumea aşa cum ar putea/ar trebui să devină, exerciţiul premoniţiei invitând la regândirea configurării prezentului, cu precădere a prezentului românesc. Otium elegans pentru semenii noştri!

Diana Dobriţa BÎLEA

Everest, cu urmele pașilor Poetului Nicolae Silade  

Cetatea poeziei a cucerit-o fără a se  expune primejdiei de a fi învins. Fără cărări strâmte, întortocheate, Nicolae Silade a ajuns la poezie direct, firesc, precum ai spune, iată, sunt eu și ora dimineții, sunt eu și ora înserării, sunt eu aici, acum.

Sesizabil, evident, vizibil, fără trufie, chiar foarte vizibil în lumea literară, din... actualitatea literară, dacă e să aducem în vorbire măcar tangențial numele revistei pe care o coordonează și o trimite din Lugoj către toată țara. Precum bine se știe, sloganul îi aparține. 

Volumul everest, adică, miniepistole, denominativul s-a imprimat deja în identitatea autorului (fără niciun  semn  de umbră), cartea editată în plină teamă planetară de pieire aduce o notă de echilibru și înțelepciune peste toate semnificațiile și semnificantele pe care le poate suscita interpretarea textului. Cutezanță poetică în plină  furtună globală. Fără îndoială.

Dar să deschidem cartea și vom afla borna spre everest. Simbolistica titlului este și ea cutezătoare.Nu e doar o privire cuviincioasă, dârză, sau, visătoare, buimăcită de dorința urcușului. Este mai degrabă o țintă. Un ideal. Atrăgător, incitant, tulburător și admirat. Dorința de a-i măsura înaltul, în cazul de față, aparține unui poet. 

Înzestrat cu imaginație, firește, cu uimire în fața miracolului lumii și cu ispititoarea iubire pentru cuvinte, venită dinspre divinitate, Nicolae Silade creează și ne invită la derularea unui spectacol  în care el este personajul principal. Cu puterea de a se dedubla, detașându-se, devenind chiar și spectatorul principal. Cu  fiorul ceresc îngăduit a fi o încercare umană, tot autorul își  asumă și responsabilitatea de regizor. 

Se înțelege, scenariul în plan larg, existențial, aparține lui Dumnezeu, poetul fiind însă hărăzit să iluzioneze frumos cititorul, cum că lumea infinită încape în poezie, dar numai secvențial înțeleasă. Luând în seamă, dsigur, parametrii  extatici ai artei, susținând și îmbogățindu-i pe cei tereștri. În recuzita obligatorie a spectacolului poetic se înscriu cuvintele. Cizelate într-un sens anume. Ele însele, un dar divin, parte din marea creație. Poetului  i-a fost hărăzit să le adune, să le boteze cu însușiri noi, să le folosească la construirea unei imagini ideatice a lumii. Ilustrativ, selectăm: „...cuvintele noastre nerostite încă. simțeam o lumină în ele. o iluminare. o muzică de mai presus de sfere. și a fost prima noapte prima tăcere înainte ca soarele din cuvânt să se nască”. (pag. 102).

Poezia, ni se sugerează foarte pertinent, este ca un Everest simbolic. Interior. Adună... urmele pașilor tăi, către tine însuți. Spectacolul lumii nu ar avea durată dacă nu ar fi măsurat, omenește, în ore, zile, ani. Intră în ecuație, ca element foarte important, timpul. Totul se derulează  în timp dar, într-un ritm  propriu. Impus de autor. 

Reperele geografice sunt prezente ca fiind elemente componente ale unui existențial cotidian, sau ale universului poetic, ori, ale univesului dăruit de creator, corelate  în poeme care sugerează împletirea elementului real cu misterul. Ambele fiind la discreția observației nostre. Trebuie doar să le vedem. Trebuie doar să încercăm a le percepe.

Poetul vrea însă și înțelegerea semnificantului adânc. Ar fi nevoie, însă, de  capacitatea să-l deslușim: „am ajuns duminică la sâmbăta de jos duminică la sâmbăta de sus iată încă/ una din cudățeniile timpului și în timp ce te rogi îți sunt ascultate  rugăciunile...dar tu nu știi încă asta pentru că tu/ trăiești în timp și numai cel din afara timpului vede și numai cel fără de timp/ aude la mânăstirea brâncoveanu la mânăstirea prislop” (pag. 97).

Poetul însuși devine adesea spectator, lucid, mai ales lucid și echilibrat, un observator fără melancolii veștejite sau efuziuni stridente. Și în acest volum ca în toate celelalte există o notă specifică, devenită deja  marcă Nicolae Silade și care constă în faptul că, dintr-un  spectacol  cotidian, aparent cunoscut, exersat de către fiecare dintre noi, unde și el, cum spuneam, se prezintă ba în chip de observator, de spectator sau de actor, ca un viraj brusc, apare o străluminare filozofică. O relaționare cu trecutul, cu infinitul, cu esența lumii, cu cerul. De pildă, zice: „...și trebuie să înțelegi asta/ să nu se simtă dumnezeu în tine un rob în tine încătușat/...și lumea dansând goală înafara lumii pe o scenă imaginară..” (pag. 48).

Lumea trece, se petrece, se destramă și se leagă, de la începuturi și până în prezent, acest adevăr fiind sursă nesecată de inspirație pentru poeții lumii, dar, tocmai pentru a accede la everest, e nevoie de accentul personal adus în poezie. 

Nicolae Silade găsește acel ceva care îl diferențiază și de poezia de stare, și de poezia posmodenistă cu fragmentarismul său, și de poemele descriptiviste, adunând din fiecare câte ceva care marchează chiar expresivitatea poetică particulară. Astfel, reușește să puncteze esența trecerii  vieții din etapă în etapă, repetabilă istoric, filozofic și cosmogonic, prin intruziunea unei mișcări rafinate, de  la esență la cotidian și invers. Asemeni unui pasaj aproape invizibil între liniile a două sau mai multe oglinzi paralele. 

Poetul ne invită să aflăm cum se arată la un anume moment, zăpada, ninsoarea abundentă, muntele, marea, dimineața de la un balcon de bloc oarecare, vești minore notate de facebook, amintiri despre sărbători trecute în memoria afectivă  și, dintr-o dată, pe partea cealaltă a oglinzii, într-un vers, o frază, o imagine, apare esența. Substratul de permanență. Permanentizarea  prin imagine poetică.

Într-o subtilă, magică rapoartare la Divinitatea ca forță supremă. Fără explicitări. Surpriza fiind acaparatoare. Tulburătoare. Iată un exemplu dintre cele multe posibile: „șapte zile la mare nu sunt multe. dar mai multe nu sunt. în șapte zile  se învârte lumea”. „când stai pe balcon cu marea în față e imposibil să nu/ te gândești la ulise. la aventurile mării. la aventurile vieții/ la homer. la mai marele cântăreților. la cei care au fost înainte de tine aici. aici unde începe totul. aici unde totul se sfârșește/ și-ți pare că viața ta seamănă cu viețile lor. cu valurile. (pag. 104)

Ceasul vechi măsoară timpuri noi, într-un miracol al renașterii permanete, chiar dacă, pe parcursul drumului poetic spre everest, întâlnim valea de gheață, și  zăpezi (îndrăgite de autor după câte lasă a se înțelege), (pag. 188). Făclii, străzi cu amprente temporale diverse (pag. 121), lumea febrilă,  în permanentă schimbare, important rămâne raportul sinelui cu universul... „trăim pe pământ. pe mări. și-n cuvânt.” (pag. 118); „le facem loc celor ce vin. și ieșim. din nou în larg. ce e frumos durează puțin” (pag. 120), cum spune într-o miniepistolă.

Întregul parcurs poetic ne aduce aminte de spusele  marelui Will, lumea este un teatru și toți oamenii-s actori, adevăr vehiculat mult și în literatura medievală prin simbolistica motivului, ruotta della fortuna.

Iată acum o împletire temporală și asociativ-metaforică, o relaționare  între aceste teme și motive literare vechi și miniepistolele care l-au consacrat pe Nicolae Silade. Caruselul trecerii pământene, firește, are un cadru temporal. Cu deschidere spre infinit, așa încât și timpul dar și necuprinderea universului  cu sentimentele definitorii, mă refer la variațiuni de iubire, toate  devin teme refrențiale în scrisul său. Imaginea timpului măsurat terestru, comparativ cu cel din veșnicii, ține omul mereu în cumpăna emoțională. Everestul său interior se poate accesa doar prin trăirea esențelor.

Drept exemplificare, notăm doar o secvență poetică: „în față începutul lumii. și oamenii se nășteau rând pe rând, fiecare singur. fiecare din propriul cuvânt.”; „cei care spun prima zi vor spune și ultima. așa începe numărătoarea. așa începe timpul. cu o numărătoare.” (pag. 103); 

„și dacă am ajuns aici dacă am ajuns să vorbesc despre mine/ despre viața mea dăruită mării despre viața mea dăruită dragostei/ o, hypocrite lecteur, mon semblable, mon frere, înseamnă că marea/ și dragostea sunt fără sfâșit. și fără sfârșire sunt cuvintele mele. care poartă în ele și marea și dragostea.” (pag.1 05).

În acest periplu prin viață și meditație, autorul nu se aventurează singur. Tocmai pentru a contura încă un vector de veridicitate. Își ia  drept prieteni de drum personalități marcante, vremile se intersectează, ideile așișderea. Îi întâlnim pe Homer, Ulise, James Joyce, ne întoarcem la Ungaretti sau Lucian Blaga, toți ctitori ai unui everest propriu. 

Nu avem termen de comparație cu alte miniepistole scrise  în contemporaneitate, caracterul de unicitate fiindu-i atribuit pe merit lui Nicolae Silade, așa că, putem sconchide că everestul creației poetice este complementar cu everestul interior. Numai în acest fel se  poate ajunge la un echilibru. Între două fațete ale unui Everest simbolic.

 Cât despre montarea în pagină a textului, autorul se încadrează în modernismul neacceptării regulilor stricte. Ar fi o îngrădire. Punctuația se dovedește a fi o alegere proprie. Tocmai pentru a demarca esența de  perisabilitate. 

Imaginile  poetice aduc în prim plan viața cu notele sale de repetabilitate ciclică, raportarea omului la univers și implacabilul divin, nu avem de-a face cu paliere minore, cu toate referirile la cotidian. Dimpotrivă, neînțelesurile lumii prezente în miniepistole sunt niște crâmpeie de înțelepciune.Tonalitatea poetică nefiind una apăsătoare.

Versul nu oftează, cititorul beneficiază de o subtilitate colocvială. E mai degrabă tonul unui filozof care știe mersul lumii și ce anume poate fi schimbat.

Lumea este un scenariu pentru identitatea fiecăruia. Sentimentele, trăirile sunt energia însăși, fără de care nu ne-am putea asuma rolul pe scena  vieții, a  lumii.  

Veronica BALAJ

A trăi prezentul  

Nicolae Silade rămâne adeptul poemelor în proză și în recentul său volum, Calea Victoriei (Editura Cartea Românească Educațional, Iași, 2019), poeme în care se simte foarte bine, plăcerea sa de a povesti dezlănțuindu-se aici cu toată forța.

            Fapte, întâmplări aparent simple ori spații comune dobândesc alte conotații decât ar fi fost de așteptat, Nicolae Silade punând în centrul poemelor sale existența omului (ca individ și societate, după cum observă și Ion Bălu pe coperta a IV-a).

            O existență care este obligatoriu să fie trăită la timpul prezent pentru ca omul să simtă pe deplin bucuria vieții, titlul volumului însemnând nu doar denumirea unei celebre artere din București, ci și calea de a triumfa asupra timpului („esența noastră nu e oare cuvântul prezența noastră nu e oare prezentă până la sfârșitul veacurilor acel azi în care îți trăiești visul acel azi în care îți povestești visul la o țigară în fața unei cești de cafea chiar în timp ce-l visezi” – old fashioned dreams).

            Pentru aceasta e necesară o „resetare” interioară a individului, o „spălare pe creier”, pentru a putea lua totul de la zero („spală-te pe creier așadar scapă de gândirea inutilă de conjugările lui a avea și a ști înlocuiește-le cu a iubi a cunoaște a fi aerisește-te în întregime înnoiește-te ca să poți iubi și să te bucuri de iubire să poți cunoaște și să te bucuri de cunoaștere să poți să fii și să te bucuri de ființă altceva ce să-i mai spui acestei lumi care știe atât de multe dar cunoaște atât de puțin” – calea victoriei III).

            Astfel, setea de cunoaștere și iubirea reprezintă modalitățile prin care omul poate deveni parte integrantă a lumii în care trăiește, chiar dacă iubirea trece ușor-ușor de la pasiune la oblojirea rănilor („acum totul e lămurit între noi acum ne povestim visele cât mai rămâne din ele după o noapte era să spun de dragoste după o noapte cu dureri de spate și crize de fiere ...” – old fashioned dreams), efectul durerii costând în sporirea sentimentului de afecțiune.

            Prezentul, pe de altă parte, unește trecutul și viitorul, prin cunoaștere (pentru ca omul să nu fie luat niciodată prin surprindere) , nefiind altceva decât ... istorie, timpul dilatându-se spre a face totul posibil („... ceea ce frapează însă e masa aceea mare și rotundă din centru la care stau laolaltă stalin da vinci și marx nietzche lincoln și mao și regina elisabeta a II-a înconjurați de shakespeare mozart tolstoi picaso și spielberg marie curie și elvis și hemingway și chrchill și roosvelt einstein confucius și corneliu baba e ceva să-i vezi la o masă pe toți chiar dacă masa aceea e masa tăcerii ...”), istoria construindu-se cărămidă cu cărămidă, clipă cu clipă [„tabloul nu e complet și nici nu va fi câtă vreme lipsește paradisul și nici nu va fi câtă vreme timpul istoriei e chiar istoria timpului” – famous people painting (cuprins/necuprins)].

            Ivirea zorilor aduce lumină la propriu și la figurat, afară și înăuntru, semn al minunii de a trăi [„lumina ca o minune ce naște minuni” – pixeli (12)].

            În același timp, există o strânsă legătură între vis și realitate. Adeseori, omul se află pe linia de demarcație dintre cele două, fără a conștientiza cu adevărat. Numai el, însă, poate să transforme visul în realitate, prin credință [„... aș putea spune că locuiesc în împărăția cerurilor dar împărăția cerurilor este înlăuntrul nostru și dacă nu vom fi ca niște copilași cu niciun chip nu vom intra în ea dar asta e o altă poveste una de spus pe întuneric iar întunericul este la ordinea zilei aici” – pixeli (8)].

            Nicolae Silade mi-a făcut surpriza de a mă transforma în personaj într-un poem [famous people painting (localizare)], devenind și eu, așadar, o părticică a istoriei. Mulțumesc!

Daniel LUCA

Elogiul bucuriei de a fi  

Everest (editura Brumar, Timișoara, 2020), volumul de poeme în proză semnat de Nicolae Silade, este, în bună măsură, o carte centrată pe explorarea realului cotidian.  Scene din viața într-un cartier de blocuri, la o margine de oraș sunt proiectate pe fundalul unui timp devorator, în contemporaneitate. Seri și dimineți petrecute în balcon, la etajul trei, intrarea și ieșirea ritmică în și din strania lume virtuală, zgomotele telefonului mobil și cântecul păsărilor, aburii de cafea și fumul de țigare, micile întâlniri și întâmplări din scara blocului, dialoguri absurde în parcarea veșnic plină cu mașini de toate vârstele și proveniențele posibile alcătuiesc o parte din viața celui ce scrie și contemplă lumea. 

Dincolo de contrastul dintre neastâmpărul copiilor izolați de lume prin jocurile lor inocente și bătrânii tăcuți și abandonați pe băncile de lemn, prind contur figuri emblematice, cum sunt mama, soția, fiica, nepoata, ori anonime, cum sunt vecinii, trecătorii, chelnerii, paznicii, vânzătoarele, evocate, adeseori, cu un rafinat simț al umorului. 

Iată, de pildă, un autoportret al scriitorului împătimit de licoarea cu nume poetic, posibilă cale spre vedenie. Perceput de ceilalți în dimensiunea de clovn a ființei sale, el este simpatizat și disprețuit, în egală măsură, pentru fericirea artificială a nebunului. Numai făptura sa enigmatică vede cum „se deschid toate zările”, și ce vede în spații celeste nimeni nu știe: 

„ăsta în fiecare zi cumpără șampanie zarea ăsta nu e în toate zările șușoteau/ angajatele supermarketului de peste drum în timp ce aranjau de rafturi/ șampaniile zarea până și casierele se mirau când ajungeau să scaneze/ codul de bare al șampaniei zarea ăsta nu e în toare zările probabil că/ gândeau una mi-a și zis sărbători fericite domnu sărbători fericite i-am spus// 

deși nu eram în preajma sărbătorilor nici ea nu era blondă una mai în/ vârstă m-a întrebat vreți să o faceți lată domnu nu i-am răspuns vreau să/ o fac lungă luuungă precum viața pe care nu o înțeleg viețuitorii nu știu ce/ a înțeles nici dacă a înțeles ceva nici nu are importanță de vreme ce acum/ stau și scriu și scriu în timp ce beau șampanie zarea și mi se deschid toate zările// 

și îi văd pe angajații self security cum stau cu ochii pe mine ca nu cumva să/ ies cu zarea neplătită ca nu cumva să iau prea multe zări dar cel mai mult/ și mai mult mi-a plăcut casiera aia brunetă și frumoasă și tânără care m-a/ întrebat ce sărbătoresc viața i-am spus iar ea mirată bine bine viața dar în/ fiecare zi nu domnișoară i-am zis nu în fiecare zi în fiecare clipă” (zarea).

Orașul, sigilat de ruinele edificiilor înălțate în vremea comunismului și de lumina stridentă a marilor magazine de proveniență străină este un spațiu alienant. Totuși, nu explorarea realului cotidian este esențială aici, în ciuda atâtor detalii care imprimă poemelor autenticitate. 

Dincolo de priveliștea veche și nouă, în liniștea materială care se așterne pe un colț de oraș, prind sonoritate gândurile poetului solitar, atins de nostalgia tipăriturilor vechi și a biblicului turn Babel. Curgerea gândurilor și mișcarea fără noimă a oamenilor rătăciți în propria viață se împletesc în mod straniu, generând senzația rotirii deasupra morții: 

„când prima rază de soare răzbate printre draperii te trezești din nou la viață/ la o viață nouă deschizi ferestrele deschizi ușa aerisești încăperea ca și cum/ ți-ai aerisi viața ieși pe balcon și privești e o priveliște nouă îți spui dar atât de/ asemănătoare cu cea veche îți bei cafeaua în liniște în liniștea care acoperă// 

platforma industrială rulmentul coresi shopping resort sephora și auchan iată/ strada tudor arghezi iată și strada zaharia stancu tu însă tot la diaconul coresi/ te gândești și la tipăriturile lui și la jennifer lopez care seamănă atât de bine cu/ femeia de la etajul șapte femeia care alăptează femeia care își plimbă copilul// 

e sâmbătă e ziua a șaptea îți dai seama de asta când parcarea e plină bmw/ audi suzuki ferrari suntem în plin postmodernism în postumanitate eu îți arăt/ ce trebuie să vezi dar mai vezi tu blocurile comuniste furnalul zizin sau turnul/ de apă mai înalt decât turnul babel mai vezi tu munții înzăpeziți și zăpada ce// 

stăruie pe crestele lor cum stăruie viața noastră pe deasupra morții parcă/ te învârți nesfârșit într-un sens giratoriu și nu-i nimeni să-ți arate direcția” (orașul de sus II).

Contopind în structura poemelor notații instantanee, specifice paginilor de jurnal, Nicolae Silade transpune, cu mijloace proprii, o temă străveche a literaturii, călătoria. Viața călătorește prin trupuri muritoare, implacabilă, de la începutul creației. De om ține știința de a vedea în viață un dar divin, de a se percepe ca făptură mirabilă, așezată într-o lume de o frumusețe fără sfârșit. 

De pe pământul rotitor, dintre cetăți omenești și margini de mare, dintre vestigii, amintiri și vise, omul se înalță spre cer, locul de origine al luminii: 

„seara vizităm citadela. așezată la marginea mării, nu știi dacă marea/ o străjuiește sau dacă ea străjuiește marea. ziduri vechi și înalte. din/ piatră, ca să dureze. străzi înguste și pietruite. ca într-un labirint./ lumina de argint a lunii peste ziduri și magazine de lux luminate./ turnuri de pază și turnuri de biserici. terase luminate de făclii. câți dintre cei vii de azi se mai gândesc la viii care-au fost? între ziduri/ e amintirea lor mai vie. muzeul? o trezorerie de îndeletniciri uitate./ unelte. vase. arme. și armele durează.mai mult decât cei care s-au/ folosit de ele. și rochii de domnițe tinere.și ele dăinuie.în amintirea/ unui trup de vis. mulțimea, iată, ia cu asalt cetatea. cucerită însă e/ mulțimea. de-atâtea frumuseți e cucerită, că timpul pare-a sta în loc o/ clipă.destul cât să vedem că cei de ieri pe cei de astăzi îi salută. destul/ ca să-nțelegem că-n viața noastră e și viața lor. cea vie. dăruită. așa/cum noi nu pentru noi trăim, ci pentru cei ce vin în urma noastră. căci,/ singură doar viața merge mai departe.” (șapte zile medievale V)

De altfel, două dintre elementele de coeziune ale cărții Everest sunt lumina și marea, privite în toate ipostazele lor. Lumina ochilor și a părului feminin, lumina pădurilor și a mărilor, lumina stelară, lunară, solară, lumina în toate anotimpurile, răsăritul și apusul, lumina pietrelor, lumina focului, lumina zăpezilor, lumina viselor, lumina ferestrelor și a porților deschise, lumina îngerilor, lumina  iubirii și a înțelepciunii. 

Marea, marea pe care plutea duhul lui Dumnezeu înainte de a crea universul, marea celor ce trăiesc numai pe mare, marea poeților excepționali de pe toate continentele, marea plină de trupuri umane inocente sau păcătoase, marea cu ruine și miracole, cu sunetele și valuri albe, marea pură și marea neagră, marea de aici și de dincolo, marea corăbiilor și a sirenelor, marea pescarilor de oameni și a căutătorilor de comori.   

O altă serie semnificativă de poeme revelează, cum firesc este, o curgere a firelor epice în confesiunea lirică, generând, prin intertextualitate, un tip de scriere ce tinde să devină un spațiu magic, similar unei biblioteci. O bibliotecă unică, cum a fost cea din Alexandria sau cea de la Ninive, care să cuprindă și să protejeze toate creațiile de geniu ale omenirii.   

Versuri consacrate de poeți români (Alecsandri, Eminescu, Coșbuc, Bacovia, Blaga, Arghezi, Mazilescu) sau străini (Whitman, Shakespeare, T. S. Eliot, Elytis, Montale, Ungaretti) maxime ale filosofilor (Socrate și Pascal) și versete biblice conferă poemelor adâncime meditativă și un spectru larg al sensurilor. 

Nicolae Silade este unul dintre puținii scriitori afiliați postmodernismului care nu utilizează literatura predecesorilor, a marilor predecesori, în sens parodic: 

„ajunge un ciripit de păsări să te trezească la realitate un susur de apă ce/ curge fără oprire o rază de soare ivită de după muntele înzăpezit după o/ noapte care a durat milenii și e ca o primăvară care vine pentru prima/ oară e ca o întoarcere în paradisul din care te-ai alungat și începi să vezi/ începi să auzi glasul domnului printre pomii din grădină așa începi cu o//

cu o întoarcere în sine după risipirea în cele lumești cu o urcare pe everestul/ dinlăuntrul tău oamenii da oamenii cum spune carl sandburg ei sunt/ firele de iarbă ale lui walt whitman trestiile gânditoare ale lui pascal ei/ șlefuiesc minunile până când nu mai rămâne nimic din ele ei învăluie/ simplitatea într-o mulțime de zorzoane nu e ușor să renunți la ei dar/pentru o întâlnire cu// 

dumnezeu merită merită să renunți la tine însuți pentru a te câștiga/ pe tine însuți oamenii da oamenii unii se vor mai bogați decât alții mai/ puternici decât alții mai în față mai sus mai presus de oameni n-am/ văzut însă oameni care să vrea să fie mai buni decât alții mai iubitori/ decât alții mai înțelepți n-am văzut oameni care să vrea să fie mai/ oameni decât oamenii și nu// 

nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucerești/ everestul dinlăuntrul tău ca să fii și începi să fii când începi să înțelegi/ și începutul tău e chiar începutul lumii și e ca o primăvară care care vine/pentru prima oară în lumea aceasta împietrită în care tu ești mișcarea/ în lumea aceasta în mișcare în care stai împietrit ca statuia lui mihai eminescu” (everest II) 

Credința în valorile perene ale literaturii și fidelitatea față de propria creație poetică, eminamente solară, îl conduc spre un alt tip de atitudine. Poemele sale cuprind, nu deconstruiesc mituri. Dante, cel ce va ajunge în Empireu, Homer, marele aed orb, Ulise rătăcitorul, Ghilgameș, vânătorul divin, înțelepți și sfinți ai vremurilor vechi și noi, rămân în dinamica textelor care îi evocă învăluiți în aura lor nepieritoare. 

La fel și Biblia, din care poetul a reținut și a prelucrat cele șapte seri și dimineți din Geneză, Edenul în care Adam cel ispitit s-a ascuns după arbori, rugul de foc și glasul divin îl chema pe Moise, parabolele și transfigurarea lui Isus. 

Dar, prevalentă este figura emblematică a unui Dumnezeu care a creat un cosmos de o frumusețe indicibilă și l-a așezat pe om între cele văzute și cele nevăzute, dăruindu-i, prin cuvânt, ființă din Ființa sa: 

„am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ le-am binecuvântat şi le-am zis:/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul/ luaţi chipul meu numele meu/ şi suflare din suflarea mea/stăpâniţi peste toţi aceia care vor să vă stăpânească/ ascultaţi de toţi aceia care vor să v-asculte/ am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul, le-am zis” 

Muntele, muntele pe care îl urci spre spiritualitate tot de origine biblică este. Știm că Moise urca ritmic pe muntele Sinai și că pe crestele interzise a vorbit cu Dumnezeu și a primit tăblițele legii. Interiorizarea muntelui sacru și străbaterea lui anevoioasă, mereu abandonată, mereu reluată și niciodată sfârșită constituie  lineamentul ideatic al poemelor din Everest: 

„cine ajunge aici se bucură.numai cine ajunge aici se bucură./ și e o bucurie fără margini aceasta.bucuria celui ce învinge/ nemărginirea. bucuria celui ce trece de propriile margini.da./ aici e primăvară și vară și toamnă și iarnă.și toate la un loc.//

și toate deodată.e un anotimp al soarelui.un anotimp al/pământului.un anotimp al stelelor.e un anotimp fără nume./ anotimpul iubirii.anotimpul dreptății.anotimpul înțelepciunii./ e un anotimp al anotimpurilor. da. și totul seamănă cu totul./ dar totul e altfel aici.pentru că vezi altfel. pentru că vezi./ iar ceea ce vezi e neînceputul. ceea ce vezi e nesfârșirea./ și începutul și sfârșitul. și viața ta. adevărata viață. cea care/ singură se trăiește și acum și pururea în vecii vecilor amin.” (Un anotimp în paradis II)

Definitoriu pentru poemele în proză, dar și pentru întregul univers poetic al lui Nicolae Silade este elogiul bucuriei de a fi. În lume, în univers, în literatură.

Ela IAKAB

Everestul lui Nicolae Silade

Dacă în precedenta culegere de versuri (Calea Victoriei, Cartea Românească Educațional, 2019), autorul denunța grave crize existențiale vizând patologicul psihiatric, provocat și politic (cu administrare de „plegomazin clordelazin” etc.), în Everest (Timișoara: Editura Brumar, 2020 – 150 p., format 19 x 19,3 cm.), Nicolae Silade proclamă un manierism de tip reducționist, înțelepțit rezonabil-rezonant în speța corzilor lirice ale orientalilor aflați, potrivit unei sintagme cultivate cândva de Ion Mircea, aproape în departe: Omar Khayyam sau Rabindranath Tagore.

O semnalare, în schimb, a iminentei psihoze generate de proximitatea temelor sacre: „e greu să ocolești psihoza când te apuci să/ cercetezi cele sfinte să înțelegi neînțelesurile” (p. 99).

Împăcat cu sine și cu lumea într-o nișă stilistică salvatoare, o firidă în care crește marele său Everest simbolic, vârf declarat de experți ca având 8.848 de metri de la nivelul Mării chiar dacă, măsurat din centrul Pământului, muntele Chimborazo din Ecuador ar fi cel mai proeminent vârf al Planetei, cu un total de 11.016, iar cârcotașii ar găsi că, socotind de la poalele de sub ape ale piscului, până și Mauna Kea, vulcanul adormit din Hawaii, ar măsura 9.330 de metri înălțime.

Dacă pe icoana Sfântului Ioan de la Prislop citim îndemnul: La munți, suflete, să ne ridicăm!, iar poetul îi închină sfântului un poem (pp. 35-39), poate că de aici și titlul cărții de versuri...

«Patriotismul nu este nici judecată, nici prejudecată, ci sentiment», preciza Duiliu Zamfirescu (fost secretar al legației României la Roma, secretar general în Ministerul de Externe, ministru de Externe în Guvernul Averescu, academician român, scriitor etc.), într-o scrisoare către Titu Maiorescu (fost prim-ministru, ministru de Interne, membru fondator al Academiei Române, directór de generație culturală, filosof, scriitor etc.).

Nișa de care vorbeam se concretizează, în imaginarul poetic livrat lectorului la modul predilect al poemului în proză, în vecinătatea cu „ruinele comunismului” pe care eul poetic o trăiește, situat strategic, pentru a nu spune chiar geo-politic, în același loc minunat, locuibil chiar în mod patriotic (sic!) la fel ca în precedentul volum: „pe malul cernei într-o cameră de 4 x 4 cu un frigider într-un colț un calorifer în altul [...] vizavi e vila lui ceaușescu în care ceaușescu nu a locuit niciodată” (p. 9).

E microuniversul balconului de apartament domestic din care, la o cafea și o țigară, constată integrarea în marele tot: „de ce aș da valea/ cernei pe o plimbare în bronx cheile nerei pentru un sejur în manhattan/ zgârie-norii mei sunt acești munți minunați munții carpați cu vârful în/ dor [...] și zăpezile de altădată care iar se arată ca un miracol pe everestul meu interior” (p. 19).

Mai limpede, în interogația conclusivă: „de ce nu mă vedeți pe mine în mine însumi” (p. 17). La fel, în atoatecuprinzătorul autoportret și animist crez poetic – o artă poetică a empatiei herderiene dincoace de Eu și Tu al lui Martin Buber: „și rege și clovn și mare și mic naiv înțelept/ faraon și budist împărat proletar și evreu și comunist cel mai iubit/ dintre pământeni și cel mai iubitor da m-am văzut pentru că în fiecare/ dintre voi mă văd pe mine însumi” (p. 15).

Anticomunist (man in red, p. 49); ziarist cu ochi critic, imparțial și lucid: „un gunoi și comunismul a fost și capitalismul la/ gunoi va ajunge dacă n-o vede pe bătrâna care adună deșeuri” (cartier, p. 55); poetul echivalează ieșirea din dictatura comunistă cu învierea românilor ca neam: „și dacă învierea unui om e/ o minune când un popor învie e cea mai mare dintre minuni” (primăvara românească, III, ciclul: un anotimp în paradis, p. 133), fără a uita că: „între iluzie și realitate de-o frumusețe fără seamăn e iluzia realității” (marea cea mare, p. 59).

Universalismul acesta umanist și, așa cum autorul însuși întoarce frazele spre augmentarea sensului într-o prospețime limpede, umanismul universalist – găsirea în sine a celuilalt și a alterității în sine – se exprimă plenar: „n-am văzut oameni care să vrea să fie mai/ oameni decât oamenii și nu// nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucerești/ everestul dinlăuntrul tău ca să fii și începi să fii când începi să înțelegi/ și începutul tău e chiar începutul lumii” (p. 11).

O remarcabilă ars poetica (p. 46). O apreciabile directețe a expresiei care cucerește și convinge.

«Narcisismul este igiena marelui scriitor», e de părere Dan Arsenie apărându-l pe M. Cărtărescu într-un dialog cu D-tru Aug. Doman, când afirmă că: „dacă un poet n-ar suferi de narcisism n-ar fi nimeni sau cel mult ar fi critic, literar firește” (Generația ’80 văzută din interior (VIII), în revista ARGEȘ, Nr. 5 (323), mai 2009, p. 16).

Eul fiind corolarul simbolic al celorlalți, egotismul acesta motivat ca iubire de oameni devine paroxistic în Everestul lui Nicolae Silade: „de ce să mai aștepți răsăritul/ când răsăritul lumii ești tu” (p. 13); ca rezultat al trezirii rațional-intelecte totdeodată cu dobândirea trezviei ascetice: „când te trezești la realitate și vezi/ că realitatea nu e ceea ce se vede// când între gândire și vedere/ e miracolul care te face să fii// când trebuie să alegi” (p. 12).

Stare pentru atingerea căreia: „ajunge un ciripit de păsări să te trezească la realitate”, întrucât calea discursului poetic e mistică, paradoxală potecă redemptorie în sens doctrinar «iudeocreștin»: „pentru o întâlnire cu/ dumnezeu merită să renunți la tine însuți pentru a te câștiga/ pe tine însuți” (p. 10).

Învățat buddhist ori, poate, mai recent inițiat bahá’í, poetul se arată iluminat de bucuria de a exista în frumusețea cernută din tot ce îl înconjoară holistic: „bucuros să admir lucrările omului bucuros/ să admir lucrările domnului” (p. 14).

Nicolae Silade reconfirmă avizata părere mai veche a criticului literar Gh. Grigurcu: «Cel mai apropiat de mottoul cărţii, dat de celebra profeţie a lui Malraux, potrivit căreia „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, ni se pare a fi Nicolae Silade» (recenzie la Cartea poeților, 1994, apărută în CONTEMPORANUL, subl. autorului).

Și nu întâmplător, mottoul ales de poet din William Shakespeare sună aproape «banal», ca mai toate marile adevăruri: To be or not to be that is the question (p. 8). Bucuros de tot fiindul creat, poetul, nici pe departe hedonist epicureic, e un suitor în evlavia fericirii de a fi în iubirea situată mai presus de cunoașterea aducătoare de tribulații: „ce bucurie să am din/ cunoaștere când cunoașterea nu poate să schimbe nimic?” (p. 140).

Exemplar, profundul text al volumului de filosofie-poetică Everest: [Re]Facerea omului (pp. 89-92) și singurul titlu grafiat cu majuscule. Foaia albă, înaintea textului final, ca un văl alb.

Poetul e un căutător de sine care s-a găsit și își continuă imperturbabil, egal cu sine, dezvăluirea de sine în deplină maturitate, apăsat manieristă, a propriului limbaj imnic și cu o dicție ce-l singularizează – ca psalmist – între confrați: „un anotimp în paradis e chiar paradisul. cel de dinlăuntrul/ tău. e o altă viață. e muntele cel mai înalt și vârful de/ munte. un everest al gândirii. un everest al iubirii. facerea/ lumii și desfacerea. noul pământ și cerul cel nou. noile stele.// e zăpada care acoperă totul înainte ca totul să înceapă. din/ nou. e ninsoarea neîntreruptă ce se întețește. e/ pâinea care se face trup și vinul ce devine sânge. focul din/ cămin care se stinge. și focul dinlăuntrul tău. cel de nestins.// e fericirea care bate la ușă. și ușa care se deschide. e norul/ care te-nvăluie. îmbrățișarea îngerului și înțelepciunea care/ luminează. e chiar lumina lumii. este ceea ce vezi când ai/ ajuns la tine însuți. când toate se sfârșesc și reîncep cu tine” (un anotimp în paradis. III, p. 145).

Pecete inimitabilă a stilului, exacerbarea antinomiei ca figură poetică-suport pe care concresc metafore, comparații etc. îmbogățește sematic și ideatic frazări liric-simfonice ale fiecărui text și împreună arborele sefirotic înalt al întregului volum.

Nicolae Silade cucerește în anul 2020 un Everest poetic, exaltând regăsirea de sine ca sentiment al prezentului cu tangențiale trimiteri la un trecut ce ține mai mult de veșnicie decât de nostalgii personale.

Mihai POSADA

Nicolae Silade, între marile proiecte ale ființei, în general, şi cele vocaționale de identificare a sufletului

La Nicolae Silade cuvintele, prin senzualitatea lor, amplifică activitatea simțului tactil alăturându-i și rolul de a sensibiliza sufletul ca mai apoi să poată interacționa cu celelalte componente ale trupului. Acea tensiune subtilă sălăsluieşte în întreg sufletul și ca drept recompensă contribuie la crearea unor noi punți de legătură între trup şi minte, angrenând, în acest fel, un întreg absolut. 

A-l poziționa pe Nicolae Silade într-un anumit unghi în spațiul literaturii e ca și cum ai avea curajul să-l apostrofezi public pe Dumnezeu pentru fărădelegile tale. Știm bine că Dumnezeu este partea nevăzută din noi și că disponibilitatea lui este veşnică atât timp cât partea umană este percepută ca pe ceva sacru.

Privindu-l pe Nicolae Silade, din unghiul meu de vedere, aşezat pe cel mai de sus palier al literaturii, nu  îndrăznesc să mă aşez decât lângă umbra frumuseții cuvântului său. Iată de ce Nicolae Silade, prin creațiile sale, se identifică, fără greş, cu viața, şi la rândul său, prin metode viabile, identifică fiecare părticică a sufletului.

Spun asta, pentru că am avut privilegiul, de la o vreme încoace, să însoțesc, „sub acoperire”, fiecare scriere ce poartă semnătura Nicolae Silade. Şi pentru că mă pot autoproclama „fan” Nicolae Silade îmi permit să-l diagnostichez, din punct de vedere literar, ca fiind unul dintre scriitorii care, în momentele de explorare lăuntrică, uită de sine şi îşi smulge bucăți din suflet pentru a ni le dărui nouă, tuturora, chiar şi acelora care au aruncat primii cu piatra.

Nicolae Silade este un pervertit irecuperabil care îşi găseşte plăcerea şi satisfacția în durerea cuvintelor. Şi totul doar pentru a descoperi rolul sacru al sufletului. Sub incidența acestui gest, autorul caută să separe trupul de suflet, ca mai apoi să reconstruiască acea punte care îl va ajuta să traverseze înspre imaginarul unui întreg binecuvântar al ființei.

În faţa mea am părți din sufletul său pe care şi le-a aşezat pe palme şi mi le-a dăruit prin cartea sa „everest”. O carte cu un format altfel decât cele cu care ne-am obişnuit, 143 de pagini pe care sunt alocate 49 de titluri. Carte elegantă, prin ținută şi conținut, apărută la binecunoscuta editură Brumar, din Timişoara, în 2020. O contribuție aparte, la reuşita acestei lucrări, au avut-o: Loredana Tîrzioru  (editare şi copertă), precum şi Alina Guțuleac (tehnoredactare).

O carte „care îi face pe oameni să se bucure să se întristeze când minunile/ se înşiră una după alta şi înăuntru şi afară unde copiii nu mai ştiu să/ rămână copii unde oamenii nu mai ştiu să fie oameni" (printre troiene şi troieni), pag. 93.

Citind cartea, te trezeşti absorbit cu totul de ființa din lăuntrul cuvintelor în care a găzduit deopotrivă: lumina, întunericul, fericirea, tristețea, dragostea acelui cuvânt „mama”, dependența de ființa care a hărăzit lumea prin care va trece înspre o altă lume: „în copilărie iubeam deopotrivă lumina şi întunerucul (...) acum lumina are alt înțeles iar întunericul acelaşi/ şi fie că înțelegem fie că nu soarele tot răsare şi nicio noapte nu e nesfârştă" (lumina şi întunericul), pag.56/57.

Şi cum să nu ți se interpună, în calea oricărei pete de întuneric, lumina din sufletul mamei: „pe mama o cheamă elisabeta nu nu e regina angliei dar e mai frumoasă decât ea și mai regină (...) e altfel (...) mă sună mereu şi-mi citeşte din/ biblie şi are o oră a ei pe care o ține ascunsă o oră a ei în care se ascunde/ o oră de taină o oră de dragoste în care numără toate orele lumii / până la o nouă întâlnire cu mine şi în ora aceea îşi mută pe ascuns toate orele/ adunate şi în ora aceea trăieşte ca într- o casă nouă într-o lume nouă pe/ care lumea de azi nu o cunoaşte” (elisabeta), pag. 53/54.

Nu, nu pot să nu îmi caut lacrima pe care am scăpat-o citind acest text şi în care să nu îl caut pe Dumnezeu să-l rog să vegheze asupra tuturor mamelor de aici şi a acelora plecate, poate mult prea devreme. 

Ştiu că sufletul lui Nicolae Silade este unul autentic, dovadă firimiturile existenței sale. Carantinându-le, preventiv, între coperțile acestei cărți. Spun „preventiv” nu ca măsură de detenție, ci de prevenție pentru a le proteja  până la găsirea  celui mai bun confort în sufletul cititorului.

Elementele componente ale fiecărui text de aici sunt filtrate cu grijă şi mai apoi controlate sub aspectul emoției pe care o produc, fie chiar şi printr-o simplă atingere a cuvintelor: mamă, lumină, întuneric, dragoste, răsărit, bunătate, pâine, apă, dureri, oameni, trăiri şi fapte.

Explicația folosirii acestor cuvinte (liantul dintre trup şi suflet) vine din naturalețea ființei, din exprimarea simplă care imunizează în timp ce şi menține tensiunea dintre stări şi o face credibilă. Poate că rafinamentul existențial consolidat odată cu trecerea anilor îl fac pe autor să se supună adevărului absolut, un adevăr care îi va împlini trecerea prin viață.

Ceea ce am constatat la Nicolae Silade, şi îmi place acest aspect, este raportul dintre cantitate şi calitate, modul în care ocoleşte, cu tact, procedeele ermetice folosite de unii care se învârt în jurul cuvintelor tehnice, reci, robotizate, fără acoperire valorică, din punct de vedere literar, încadrându-le, zic ei, ca opțiune de redimensionare a scriiturii „noii generații".

Da, atât timp, zic eu, cât sufletul creează frumusețea umană şi nu reziduurile de pe fundul lui, vom avea „hrană” pentru toată perioada existenței omului pe pământ. Nu o spun numai eu, ci o spune chiar şi autorul, sub o altă formă, „eu prefer să locuiesc (...) într-o casă de 4x4 cu un frigider într-un colț şi un calorifer în altul/ pe malul unui râu de munte sau la marginea mării/ eu prefer să locuiesc în mine însumi" (everest v), pag.16.

Da, aceasta este lumea pe care Dumnezeu a populat-o cu oameni „după chipul şi asemănarea Sa”. Revin, totuşi, la cuvintele lui Nicolae Silade, „începe realitatea cine al cui vis este cine a visat pe cine şi cine a fost/ viu în vis și cine este viu în realitate în realitatea care este tot/ un vis" (o realitate de vis), pag.107.

Nu- mi permit să definesc sau să redefinesc poezia lui Nicolae Silade, ca fiind o poezie hermeneutică, dacă alții nu şi-au permis, dar îmi permit să declar că am sesizat valoarea ca simbol al interpretării vieții, bine conturată în tot ceea ce scrie Nicolae Silade.

Aş fi vrut să consemnez discret delicatețea cu care Nicolae Silade îşi stoarce emoțional sufletul, dar având la îndemână doar opțiunea „cititor” ori „consumator” al frumosului din cuvânt, m-am limitat doar la „materia primă” pusă la dispoziție de către însuși autorul prin volumul „everest” şi prin încă câteva volume de autor pe care am avut şansa de a le citi, fără să mai contabilizez aparițiile în revistele de cultură care l-au găzduit.

Vorbind aceeaşi limbă, care ne călăuzeşte pe drumul literaturii şi care ne uneşte sufleteşte, voi încheia cu un citat dintre coperțile „everest”- ului, care ori de câte ori îl intorci sau îl rostogoleşti, cu aceeaşi înţelepciune, găseşti „cheia” sub preşul din faţa uşii, ceea ce înseamnă încredere, recunoştință şi sinceritate: „era atât de întuneric pe pământ/ că m-am gândit să vin şi eu/ să fac lumină", pag. 87.

 Teodor DUME, membru U.S.R.