Când răsăritul lumii ești tu

Când răsăritul lumii ești tu

Pe Nicolae Silade, poet și jurnalist lugojean, directorul săptămânalului Actualitatea și al revistei Actualitatea literară, l-am citit cu plăcere ori de câte ori îi descopeream poeziile publicate în cele mai cunoscute reviste literare la nivel naţional, dar mai ales în Cafeneaua literară, revista care i-a oferit „Premiul pentru poezie“, pentru anul 2020.

Îmi amintesc că de fiecare dată rămâneam cu senzaţia că am citit prea puţin, ca şi cum dintr-un film bun vezi câteva imagini scurte, puternice, dezvăluind o lume al cărei ecou nu apuci să-l auzi.

Iată că de data aceasta am avut bucuria să citesc unul dintre volumele sale de anvergură, apărut în 2020, la Editura Brumar. Este vorba de everest, o carte care m-a surprins în mod plăcut prin prospeţimea şi originalitatea poemelor care curg în albii largi, neîngrădite, ca şi cum nu s-ar putea isprăvi vreodată, ca o lavă care te poartă „spre o de neînchipuit frumuseţe“.

Fiecare poem este asemenea unui un afluent care duce cu el necontenita mişcare a lumii, împreună cu frumuseţea contemplării şi a înţelegerii ei.

Să cuprinzi cu mintea, cu inima şi sufletul tot ceea ce este de cuprins, şi poate mai mult decât atât, „să înţelegi numai tu ce nu înţelege nimeni“, să priveşti râul, să-i asculţi curgerea până când realizezi că toate curg asemenea lui, sunt, fără îndoială, exerciţii de identificare lăuntrică, de recuperare a unor experienţe trăite sau imaginate, de fapt, o întoarcere în sine, o întâlnire cu Dumnezeu:

„nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucereşti/ everestul dinlăuntrul tău ca să fii şi începi să fii când începi să înţelegi/ şi începutul tău e chiar începutul lumii şi e ca o primăvară care vine/ pentru prima oară în lumea aceasta împietrită în care tu eşti mişcarea/ în lumea aceasta în mişcare în care stai împietrit ca statuia lui mihai eminescu“. (everest)

Se observă o contemplare vie şi nu una pasivă în poezia lui Nicolae Silade, dar şi un mod de a gândi şi a trăi care pune în mişcare toate resorturile interioare, astfel încât să nu se piardă nimic, pentru că nimic în lume nu este mărunt sau nesemnificativ.

Multe imagini ne conduc către o lume păstrată doar în sufletul celor care opun rezistenţă schimbărilor cu orice preţ. E „dureros de frumos să-ţi aminteşti despre o viaţă care a fost“, „când toată lumea era frumoasă şi bună“, spune poetul cu o directeţe distinctă, eliberatoare:

„(...) sunt atât de multe de amintit atât de/ multe de povestit că îmi vine să spun ca odysseas elytis nostalgia să aibă trup şi să o împing/ pe fereastră afară să frâng ceea ce nu se poate da pentru că e atât de/ dureros de frumos să-ţi aminteşti despre o viaţă care a fost în timp/ ce trăieşti altă viaţă o viaţă care se transformă încet încet în tablou în/ poezie (...)“. (ghetsimani)

Muntele, pădurea, marea cea mare, izvoarele, iarba şi păsările, soarele care răsare din toate („şi toate răsar pentru el“), mânăstiri, împăraţi şi imperii, ierni fabuloase ca în copilărie, liniştea de la Prislop în preajma chiliei Sfântului Ioan, cu „neştiut de grelele sale osteneli“, „pădurea aurie a lui robert frost“, tinerii rockeri motociclişti, greierii şi ac/dc cântând în noapte... sunt secvenţe privite cu ochiul atent al celui care este născut şi înzestrat să contemple, să cuprindă şi să transforme toate acestea în poezie vie:

„(...) să ieşi singur din/ singurătatea ta. să intri în singurătatea lui dumnezeu. strălucitoare. să vezi/ ceea ce vede doar el. să te bucuri de ceea ce vezi. acolo unde nimeni nu/ mai vede nimic iubirea care mişcă sori şi stele da. să fii acolo unde e totul./ unde totul e să fii. pe acoperişul lumii. şi lumea de jos şi lumea de sus să/ fie o singură lume. şi să fie o întindere albă. o nesfârşită întindere. peste/ care doar urmele paşilor tăi să se vadă. urmele paşilor tăi către tine însuţi“. (zăpezile de la stâna de vale)

„să fii înlăuntrul tău cu toată fiinţa ta“ este tema care trece prin corpul poemelor din volumul everest, potenţată permanent de o formulă poetică spectaculoasă, de largheţea, cuprinderea, lejeritatea şi spaţiile de desfăşurare care nu au piedici, doar drumuri deschise şi nesfârşite zări.

Poemele curg unele din altele într-o ţesătură lirică densă, căreia nu îi vezi marginile, care nu te obligă să-i pipăi nodurile, şi al cărei fir scânteietor deschide paliere de lectură multiple:

„printre perdelele întredeschise privesc cum ninge ca în copilărie când/ ningea ca în poveşti şi poveştile erau adevărate toate (...)/ ninge tare ninge/ continuu ninge frumos dar eu încă nu m-am născut cum să mă nasc un/ un corb se aşează pe un om// de zăpadă un dangăt de clopot cheamă la liturghie prea multe religii/ prea puţină credinţă să treci dintr-un paradis în altul asta e naşterea/ naşterea din nou când troienit de înţelepciune te întrebi ce e viaţa/ aici unde ninge ca în poveşti aici unde poveştile sunt adevărate e bine/ înăuntru dar parcă mai frumos e afară şi poate că totuşi ar trebui să mă/ nasc pe mine însumi din mine“. (printre troiene şi troieni)

Discursul amplu, încărcat de melancolie, de experienţe senzoriale şi confesiuni asemănătoare cu fluxul şi refluxul mărilor, reflecţii asupra trecerii timpului, asupra fragilităţii fiinţei, întoarcerea în sine ,,după risipirea în cele lumeşti“, meditaţii descriptive şi secvenţe autobiografice dezvăluie sensibilitatea poetică a lui Nicolae Silade, un spirit viu, luminos, care se oglindeşte în fibra sa creatoare.

Liliana RUS

Splendori și minuni plutitoare

Splendori și minuni plutitoare

Eon (Editura Brumar, Timișoara, 2023), antologia poetică pe care ne-o propune Nicolae Silade, abundă în rostiri parabolice acoperind un orizont ideatic în perpetuă expansiune, accentuări ale unei sensibilități fluide. Evanescența ia valori apodictice. Ritmul enigmei aduce aproape fascinația. Abordările imnice dau senzația că s-ar putea metamorfoza în orice moment.

Tehnica identificării cu flacăra lumânării conduce spre un tip de onirism plin de virtute. Neîncetat, se nasc întrebări situate parcă în siajul Păsării Phoenix. Hieratismul nedisimulat însoțește prin labirint sufletul poetic.

Semnele redempțiunii sunt vădite: un veac de frumusețe retrăiesc acum/ în clipa asta singura care nu trece/ rug nestins// în preajmă ard cuvintele sfințite/ și stele de din stele se aprind/ și cu tristeți ușoare îmi mângâie fruntea// mereu sihastru ascultând/ doar foșnetul zefirului printre frunzare/ și până dincolo de vis privind// văd fericirea și o spun:/ e adevărul viu și vie în lăuntrul său minunea/ iubirea ce-a salvat de la pieire lumi.

Propensiunea catre lumină este o adevărată profesiune de credință. Vederea clară consonează cu elementele taumaturgiei, cu neschimbătoarele date naturale. Atunci când întrebările nu au parte de răspunsuri, situarea omului aparține unei atmosfere alchimizante.

Privirea lui Nicolae Silade e fixată la nivel esențial asupra complexității condiției umane. Itinerariile existenței ne sunt vegheate neabătut de atotziditoare elanuri transcendente. Inițierea întru strălucire conduce la îmbogățiri interioare. Paradisul ar putea fi un tărâm cu minuni plutitoare. Astfel, calea către sine va trece printre coloane acvatice arborescente.

Starea poetică presupune adorația fără rest a celor superioare: am rostit îndelung al tău nume/ și cu strigăt sălbatic am chemat aurora/ s-a ivit cel dintâi însemn luminos/ iar noaptea a prins să-și ridice/ întunecatele văluri de peste sufletul meu// doamne/ cum în puterea luminii stau toate/ în puterea cuvântului/ și cântecul/ o divin este cântecul/ minunatelor tale făpturi// am așezat totul sub numele tău/ și-am băut însetat din apa ta vie/ însăilând vechi cuvinte/ pentru o liniște nouă/ străjuind credincios pacea turmelor tale// și a fost ca un vis nemaivisat vreodată/ și am fost însumi eu însumi eu visătorul/ singur pe stânci/ față în față/ cu veșnicia/ în taina preasfântă a revărsatului zorilor.

Nu de puține ori, reamintirea are virtuți cathartice. Simțim cum ne învăluie ample profunzimi meditative, împreună cu mutabile aspectări selenare. Statura Demiurgului influențează toate vibrațiile poeziei lui Nicolae Silade.

Cât despre unele particularități contondente ale cotidianului, lumina care va urma instaurează tămăduirea. Drumul poetului e presărat cu tentații eclectice, destin special ce are mereu în vedere interioritatea verticală.

Sonetinele lui Nicolae Silade poartă cu ele înfiorări nostalgice, peceți ale unor pasiuni marcante. Vocația nemărginirii se află la originea multor transfigurări poetice.

Versurile tind să fie broderii celeste, încorporate multor registre hermeneutice. Prezența celuilalt soare are impact deosebit asupra pulsației creatoare. Călătoriile în profunzimile sinelui se anunță deosebit de fructuoase.

Un motiv accentuat în vederea fascinației îl reprezintă unitatea în diversitate, respectiv diversitatea în unitate: da/ e o minune/ să faci din unu o mulțime// dar cea mai minunată dintre minuni/ e să aduni mulțimile/ în unu.

Spectrul lui Orfeu va fi mereu prezent la nivel sufletesc. Inevitabil, întrebările care vizează rostul în lume generează nelinști. Aceste circumstanțe problematice vor fi mereu salvate de incandescența iubirii, împlinire ce s-ar dori a fi permanentizată. Mediul acvatic, hipertrofiat, ia valoarea fundamentului.

Pasiunea conduce totul, ton cuceritor predispus întotdeauna la acțiune: știu. ți se pare o glumă. dar cine glumește/ cu inima lui?cine se joacă cu sufletul lui?/ plin de-o iubire nemărturisită. malraux spunea/ că secolul nostru va fi religios/ sau nu va fi deloc. eu cred mai degrabă/ că veacul acesta va fi al iubirii. dar în ce timp/ al durerii mă aflu acum? în ce veac al răbdării?

Poetul valorizează în fiecare moment cele ce țin de măreția existenței. Viața și moartea refac o unitate descinsă din arealul superior al splendorii, viziune fermecătoare. Contemplăm marea fără țărmuri, ființa oceanică cu valoarea acelei iubiri despre care cu greu se poate vorbi.

Iată o posibilă componentă a doctrinei virtuții solariene: în puterea soarelui suntem cu toții/ spunea/ sfântul francisc din assisi// era o cugetare profundă/ și desigur poetică/ de vreme se soarele/ nu era pentru el soarele/ ci domnul și fratele nostru. Purificările au preeminență. Figura tătălui apare în acele momente de răscruce, parcurgând pustiul ce ar trebui să ducă la fericire.

Poezia lui Nicolae Silade etalează virtuți holistice impresionante, imagini vii care adoră marele tron sclipitor. Axa iubirii va fi întotdeauna primordială, descinsă inițiatic din atotputernicia Triunghiului. Cu valoarea edictului: și iată cuvântul/ născător de cuvinte/ cele văzute/ și nevăzutele/ zămislind/ în el este viața/ și izvorul de viață/ în el e lumina/ izvor de lumini.

Octavian MIHALCEA

„Nici prea poezie nici prea proză”

„Nici prea poezie nici prea proză”


Chiar poetul Nicolae Silade dixit, în poemul de la pagina 26, clar și răspicat, cu o limpezime de gheizer și un aplomb un pic narcisiac, sau doar disimul
ând un histrionism... transcendențial temperat:

„dintotdeauna mi-am dorit […]/ să surprind acel indescifrabil/ care să nu fie nici prea poezie nici prea proză/ cum spunea czeslaw milosz laureatul nobel pentru literatură în 1980” („cu nepăsările altora ai putea să îngrași/ cârtițe ronțăind indescifrabilul până la os” - afirma chiar subsemnatul într-o sfârlezie).

Mai că-ți lasă gura apă după astfel de mărturisiri, ca niște scintilații onto-estetice, grație cărora autoreferențialitatea este la ea acasă. Unde mai pui că din declarație de dragoste pe proprie răspundere ne sare-n față și un... puiuț de obsesie din junețea siladiană, când înghițim în sec citind despre „goliciunea perfectă a irinei/ din tablourile unchiului său un pictor enigmatic din lovrin” (ce ți-e și cu frumusețea asta feminină, unora interzisă).

Cert este că intrepridul poet lugojean râvnește la o cucerire, cu simplitatea sa elocventă din versuri - cărora redundanța nu le scade, ci dimpotrivă, le sporește farmecul - și cu poetul, cred că nu puțini râvnim la asta:

„trebuie să cucerești/ everestul dinlăuntrul tău ca să fii […] și e ca o primăvară care vine/ pentru prima oară în lumea aceasta împietrită în care tu ești mișcarea/ în lumea aceasta în mișcare în care stai împietrit ca statuia lui eminescu” (everest, II).

Ce-i drept, la un moment dat, avalanșele de rânduri (versuri) pe toată lățimea paginilor m-au dus cu gândul la o avalanșă  reală din chiar cei mai „sus-puși” munți ai planetei, în fața căreia nu aveam vreo scăpare; doar că, cu puțină răbdare, realizăm că versurile „everestice” sunt ca niște istorisiri mai mult sau mai puțin lirice, prin care adie, cu o discreție abia percepută, o dâră (o „idee”, îmi vine să spun) de... realism magic:

„poezia e ca dragostea dintre un bărbat și o femeie e ca preludiul e ca/ orgasmul ca somnul de după nu contează ce simți tu nu contează ce/ simte ea important e ce rămâne din aceste simțiri importantă e/ filozofia mângâierii (iscusit- subtil spus! – n. m.) religia ei mângâierea ei mântuirea poezia e ca miracolul nașterii/ unui trup gol de femeie dintr-un trup de femeie care n-a cunoscut/ niciodată bărbat” (ars poetica).

Am întâlnit în everest și episoade cu caracter pregnant livresc (james joyce, de pildă, unde își... țin de urât – de fapt de frumos – montale, blaga și ulise) dar și cu inserții intertextualiste (aici, ca să mă refer doar la kim kardhasian, ni se reamintesc versuri de Omar Khayyam, pentru a consolida elogiul adus frumoasei actrițe mignone), dar mai peste tot tematica la care recurge autorul este tocmai cea potrivită, parcă, pentru a fi... silad(e)izată.

În zăpezile de la stâna de vale, un poem mai amplu, în șapte părți, poetul euforizează pur și simplu tot ce atinge cu privirea sau cu gândul, prin aducerea la limanul alb a unor pusee emoționale, trecute prin filtrul apotropaic al memoriei proprii, sau al celei culturale:

„după ani și ani cu zăpadă doar în coșbuc și alecsandri/ am început să mă întreb/ ca villon altădată și iată că acum pot răspunde: ici sont les neiges d'antan/ în acest paradis de la stâna de vale […]/ un loc în care timpul/ stă în loc și locul devine timp, când începe să ningă, când începe să/ viscolească, peste munții înzăpeziți, peste izvorul minunilor, e chiar o/ minune să vezi cum ninge peste izvorul minunilor, dar iată castelul/ alpin și vila apuseni și pensiunea eden, iată și cabana piatra grăitoare […]/ ce înălțare, ce liniște, ce împăcare […]/ când ard în șemineu castane, pocnind printre arome de vin fiert / și scorțișoară”.

Citind man in red m-am amuzat și eu, oarecum, de omul în roșu cu bicicletă sputnik „văzându-l cum vorbește singur cum gesticulează cum își bate/ bicicleta o fi beat mi-am zis o fi nebun […]/ alo, alo, mi-a strigat hidoasa postumanitate”,  așa că am ieșit afară și mi-am privit chiorâș propria bicicletă, căreia, într-o carte, i-am dedicat un poem.

Este o adevărată încântare spirituală să „escaladezi” acest munte livresc, iar dacă Eugen Barbu spunea că „O dată terminată o carte, ea devine un glonț scăpat din pușcă, nu-l mai poți întoarce”, dinspre everest-ul  lui Nicolae Silade ni se arată o „muniție” blândă care plutește îmbietoare spre cititori. Doar că, într-o oarecare măsură, se cuvine să ai veleități de „alpinist” poeticesc.

Alexandru SFÂRLEA

Nicolae Silade: strategii stilistice

Nicolae Silade: strategii stilistice

Despre primele două cărți ale lui Nicolae Silade - Visul în lucru și Mergere înainte - am scris (destul de lapidar) acum câțiva ani. Remarcam atunci apetența poetului lugojean pentru atmosfera bacoviană, pentru culoare și pentru încercarea de revigorare a unor arii de inspirație pe care se părea că poezia de azi le abandonase: natură, visare, dragoste pură.

Constante inovații expresiv-stilistice apar în volumele de lirică următoare, în care poetul pare că-și fixează o nouă modalitate de aderare la modernismul poetic: o schimbare a formulei expresiv-compoziționale, în care putem recunoaște, mai întâi, o lărgire a așa-numitei „arii de inspirație”, o schimbare de limbaj, o stabilizare a expresivității unor formule lirico-prozaice întâlnite destul  de des în literatura (mai ales în poezia) de azi.

Nicolae Silade rămâne, în esență, poet; doar că discursul liric se amplifică, uneori, nebănuit de mult, și lasă cititorului (obișnuit, „comun”) de poezie senzația de diluție.

Volumele pe care le am în atenție sunt publicate în anii din urmă: Everest, Ed. Brumar, 2020 și Eon. Un fel de antologie, Ed. Brumar 2023. Mi-au reținut atenția două particularități ale textelor lui Nicolae Silade: capacitatea poetului lugojean de a „extrage” esențe lirice din cotidianul (și, poate, obișnuitul zilnic) care ne înconjoară și marea sa deschidere spre valorile eticii creștine, spre acea zonă din existența noastră care pare a fi bidimensioanlă, divin-umană.

Textul poetului e marcat de o discursivitate care nu trebuie „să deranjeze” cititorul; e acolo nevoia de a spune totul despre percepțiile sale, de a oferi lectorului o cuprinzătoare profesiune de credință și o mărturisire completă despre cum poate un om (un liric) să-și asume identitatea în această lume.

În vastul poem Eternelia din antologia numită mai sus (Eon) găsim toate elementele prin care poetul se simte în măsură a defini dubla identitate (divină și terestră) a unui cosmos în care parcă nevăzute clepsidre asigură comunicarea dintre lumi:

„totul începe acum. în această clipă. aici. lumea nouă începe. acum şi aici. viaţa nouă începe. adevărata viaţă. de acum fii sigur de tine. fii încrezător. iată omul nou. după chipul şi asemănarea ta nouă. el va fi adăpostul tău. templul tău. el va fi cuvântul tău întrupat. lumina ta să-i lumineze calea. mâna ta să-i netezească drumul. precum a fost scris.

***

pentru cine crede că aceasta e poezie vin şi spun: nu e poezie. nu e proză. nici filosofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea dintâi. o poţi tu înţelege? o poţi tu îmbrăca? fii asemeni mie şi-ai să vezi. ai să vezi cum se fac toate lucrurile. cele noi. cele frumoase. cele ne-nţeles de trainice.”

Cu o formidabilă insistență, Nicolae Silade își afirmă comuniunea - prin dragoste - cu Creatorul a tot ce e viu, în micul nostru cosmos pământesc. Iar iubirea a venit, cum știm, tot printr-una din ipostazele dumnezeirii - Iisus Hristos. Voit sau nu, o mare parte din textele poetului lugojean sunt ancorate într-o etică profund creștină:

„şi cât te iubesc. o, cât de mult te iubesc. din ce în ce mai mult. până când iubirea ia chipul tău şi se veşniceşte. până şi iubirea primeşte numele tău. mai mult decât această lume. mai mult decât această viaţă te iubesc pe tine. în tine am totul. şi totul eşti tu. cine te-a văzut? cine te cunoaşte? cine mai poate iubi? hei, cine mai poate iubi e încă viu. înţelept. şi puternic.

***

iar aceasta nu e o declaraţie de dragoste. e un imn. e o odă. e un psalm. dragostea naşte. dragostea ţine în viaţă. dragostea veşniceşte. ce-ar fi pământul fără dragoste? un deşert. ce-ar fi cerul fără dragoste? un pustiu. apa? un potop. focul? un infern. dar toate acestea au un rost. pentru că există dragoste. pentru că există. să nu uiţi asta.

***

eu ştiu că ai un nume. şi numele tău răsună în răcoarea serii printre pomii din grădină. numele tău răsună într-o lume depersonalizată. într-o lume care dă nume celorlalte lucruri. dar care şi-a pierdut numele. care şi-a pierdut speranţa. încrederea. puterea. o, sfânta inocenţă a zilelor dintâi...”

Iubirea poate sălășlui oriunde și sentimentul găsește destinatar și în ființa umană:

„se face ziuă. o zi bună. lumina în creştere
dă naştere culorilor. apune într-un con de ceaţă
luna. şi te zăresc venind cu un mănunchi de raze
        prin iarba-nrourată din grădină.
parcă ar fi întâia dată. oare ce deosebeşte
această zi de prima noastră zi pe lume?
tu îmi răspunzi cu un surâs ce-nseninează totul.”

Aproape toate textele lui Nicolae Silade sun dominate de o bucurie care parcă amintește de biblicul bucurați-vă, de seninătatea cu care trebuie să ne integrăm în existență și în cotidian, chiar dacă uneori este nevoie să ignorăm realitatea:

„trăiesc liniştit într-un oraş de provincie
mic precum un betleem

nu-mi pasă de soarta lumii acesteia
nu-mi pasă
de cealaltă lume

mi-ajunge să ştiu
că exist

restul nu e decât
o albă-neagră magie”.

Judecată în integritatea ei, poezia lui Nicolae Silade descoperă cititorului o lume complexă, nu de puține ori dominată de contradicții, dar una acceptabilă ca realitate (uneori ca vis), o lume în care, volens-nolens, trebuie să învățăm a exista.

Poetul e mereu cu simțurile ascuțite, cu scutul pregătit pentru a se apăra de eventuali intruși în aria sa perceptivă, dar manifestă și dorința permanentă de a rămâne o ființă care se supune legilor firii, ca în cunoscuta formulare a lui Terențiu: „homo sum; humani nihil a me alienum puto”.

Livius Petru BERCEA

Îngerii și eonii poetului Nicolae Silade

Îngerii și eonii poetului Nicolae Silade

„iar pământul un înger din brațele lui/ smulgându-mă am zărit pe cel sfânt cum întinde/ o mână celui de lume desprins...” (eon VIII)

Lumina de dinaintea luminii...

Înainte de a lectura poezia lui Nicolae Silade e necesar să te apleci puțin aspra cărții Geneza; asupra textului biblic în totalitatea lui, sau măcar asupra evangheliilor.

Pentru că aceasta e procedura însăși a poetului: volumul EON începe cu o mică „geneză” prefațială, intitulată „În loc de cuvânt înainte, un înainte de cuvânt”.

Cum Evanghelia după Ioan e supranumită mica geneză (datorită începutului ei „inițiatic la început a fost cuvântul...), la fel trebuie urmărit atent cum începe eonul siladesc.

Exegetul Sfintei Scripturi se izbește încă de la primele ei cuvinte de următoarea dilemă: o lumină ciudată – neînserată sau increată – apare încă de la începuturi.

Și iată zilele creației, cu realizările lor: lumina (1), cerul (2), pământul (3), soarele/luna/stelele (4), viețuitoarele mării (5), viețuitoarele pământului - inclusiv omul (6); iar ziua a șaptea, sabatul, este ziua de odihnă.

La sfârșitul fiecărei zile, se spune: „Astfel, a fost o seară și apoi a fost o dimineață; aceasta a fost ziua... ”

Tot la fel poetul nostru își imaginează începutul unei zile ca pe un început de lume în sens invers: stelele și luna dispar – se șterg – de pe boltă odată cu concertul de greieri, lăsând în loc „liturghia matinală a păsărilor”.

Și apare întrebarea: „Ai încercat vreodată să vezi cum se face ziuă înainte de răsăritul soarelui?” (Crepusculul – răsăritul de dinainte de răsărit – este de fapt începutul.)

Dar înainte de ciudata lumină a începuturilor,  când se crăpa de ziuă în univers – a existat Cuvântul, fără de care nimic n-ar fi venit la viață/în ființă: Cuvântul-Dumnezeu. „Căci El zice și (ce zice) se face...”

După ce desparte lumina de întuneric, apele de uscat, Creatorul constată, legat de creația Sa, că „toate erau bune” și de folos. Iar creatorul mai mic, cel de astăzi, poetul, așijderea.

La sfârșit, își face un bilanț de etapă, care – întâmplător? – coincide cu cel al Mântuitorului: la 30 de ani (la care se adaugă trei ani și jumătate), după o peregrinare prin „pădurea întunecată” a lumii, dantesca selva oscura, își începe lucrarea, pentru că s-a făcut „ziuă în viața mea, a răsărit soarele și mi-am regăsit calea”. 

Așa începe peregrinarea prin lume a poetului, ca în acest parcurs genezic. Și așa se desfășoară acel „înainte de cuvânt” al cărții (când a fost... ce?). Și abia acum putem intra și noi în pădurea de semne a cărții.

Întâlnirea cu Zeul

De vreo 10-12 ani, mai cu seamă de când păstorește și revista „Actualitatea literară”, Poetul Nicolae Silade este bine cunoscut în peisajul literaturii române. El, cât și temele sale, dintre care dragostea este pe primul loc.

Dragostea erotică, pământească/mundană, cât și dragostea divină – agape. Poetul este „veșnicul îndrăgostit”, dar de cele mai multe ori de... femeia lui Eminescu: „copia imperfectă a unui prototip irealizabil” (cum scria în manualul nostru de clasa a X-a).

Fiindcă altfel, după cum îl cunoaștem noi, e un bun familist. Dintre motivele cultivate de poet – și neremarcate de critici - ne-a atras atenția cel al zefirului, întâlnit în primul ciclu al cărții pe care o analizăm, ciclul eon:

„spune-mi tu zefire tu care treci abătut/ peste viața mea veche suflând ușor/ ca într-o lumânare spune-mi tu care treci/ prin moarte cârmind spre lumină/ spre o viață nouă...” (eon VII); „acum iată se-ntoarce zefirul/ și zori de ziuă nouă se arată” (eon II); „mereu sihastru, ascultând/ doar foșnetul zefirului printre frunzare...” (eon IX).

Un alt motiv aprop(r)iat, propriu poeziei lui Nicolae Silade este Zeul (noi l-am transcris cu majusculă, pentru că e vorba chiar de Zeul Zeilor/Domine Deus). Chiar cu El și fulgerul său – „Jupiter Tonans” -  începe ciclul EONilor:

„întâlnire cu zeul glasul său mai puternic ca tunetul/ m-a trezit de din somnul cel negru al morții/ și fulgerul său o clipă mi-a luminat/ în depărtare calea...” (eon I).

În doctrina gnosticilor – una dintre ele, că sunt foarte multe – un sens al „eonului” este îngerul, ca intermediar între lumea lui Dumnezeu și cea a oamenilor.

Cunoscutul filosof timișorean Corneliu Mircea chiar așa numește realitatea spirituală, lumea lui Dumnezeu: Eonul divin:

„Nu voi rămâne singur nici după ce mă voi desprinde de trupul în agonie și voi pătrunde în eonul divin, acolo de unde nici n-am plecat vreodată pe de-a-ntregul...” (Fascinația divinului, Eikon, 2022, s.n.).

Dar cel mai reprezentativ text din volumul lui Nicolae Silade este anonimus, cu care începe ciclul omul cu două umbre:

„el nu are nume nici margini nu are/ este marele nostru necunoscut marele anonim/ este cel care este”.

Este chiar definiția dumnezeirii, care se auto-definește (YHWH) – Marele Anonim al lui Blaga.

Iar dacă ar fi să mergem și mai departe în timp, cu vreo 2500 de ani în urmă, dăm de definiția lui Parmenide: cel care a celebrat „Ființa continuă, fără-de-început-și-sfârșit, nepieritoare și întreagă, una și indivizibilă”.

Iar la poetul nostru: „și dacă nu are nume nu e nimic/ mai ciudat este faptul/ că n-are început și n-are sfârșit”.

El este și Marele Singuratic înconjurat de tunetele și fulgerele tăcerii:

„dar el tace/ e un mare singuratic și un mare taciturn/ uneori leagă un cuvânt de altul/ o frază de alta/ și le rostește cu intensitatea tunetului”.

La acest tărâm de Dincolo, aflat în „nesfârșime” (termen atât de drag amintitului Corneliu Mircea) se referă și poetul analizat în primul dintre eoni:

„dincolo de râul ce se cheamă uitare/ am visat o câmpie înflorită cu crini/ o întindere mai albă ca spuma/ mării ce urcă-n înalturi”.

Nu e greu de recunoscut aici râul Lethe, cel „cu ape încethe” (cum poetizează un altul), nici câmpia cu crini din locurile cu verdeață...

Dar aici va fi și locul de întâlnire al Poetului cu prietenii săi de dincolo: Elytis, Seferis, Montale, Eliot, pomeniți în ciclul binecuvântările:

„prietenii mei întorși la tine (la Dumnezeu, n.n.) și care dorm în pacea ta elitis seferis/ montale și eliot...” (I).

Ca și în Despre îngeri de Andrei Pleșu, îngerii păzitori se bucură de atenție și în poetica lui Nicolae Silade:

„el văzu din departe neliniștea mea. nu te-ntrista/ îmi zise. nu te-ntrista. eu sunt un înger./ un înger de pază. eu adun ce rămâne/ din arderea ta” (îngerul de pază – 282, s.n.).

Poetul practică vederea cu gândul, vederea Nevăzutului. Într-un fel, poezia sa urmărește evoluția lumii de la Geneză la Apocalipsă – din Eden în Noul Ierusalim, când „noul soare” al lumilor presupune un cer nou și un pământ nou:

„o, fără sfârșire. o, neliniștea omului./... printre atâtea însemne și atâtea minuni/ himeră cu ochii deschiși spre înalturi/ himeră cu ochii deschiși spre adânc...” (poema silvană I).

Timpul actual, fragment de eoni – care se varsă în veșnicie – are și el un moment al întoarcerii (mitul eternei întoarceri la Mircea Eliade):

„e vremea să întoarcem clepsidrele/ să facem lumină de jur împrejur/ și tu/ chip unic multiplu să renaști în memorie/ mai viu mai viu decât viața...” (mergere înainte I).

Și iarăși și iarăși – ne întoarcem la vedenia Nevăzutului:

„și iarăși/ mai mulți ochi nu reușesc/ ceea ce gândul el singur/ reușește să vadă” (III. vindecarea orbului / ciclul vindecările); „îmi voi umple cu vată urechile/ așa cum face iarna pământul/ ca să-și audă suspinul/ venind din adânc.” (VII. vindecarea de mistere).

Poeme reînviate – poeme confiscate (și eludate). Îngerul rătăcit

Volumul de față („un fel de antologie”) cuprinde o selecție din câteva volume ale autorului: mergere înainte (Lugojpress, 1997), eternelia (Marineasa, 2006), miniepistole (Grinta 2017).

Menționata lirică erotică a poetului se concretizează în motivul chipului:

„tot mai viu tot mai viu înlăuntrul zăpezilor/ și mai alb fără seamăn de alb/ în adâncul memoriei mele/ chipul tău îmi apare din nou/ primăvară în mijlocul iernii// dar iată zăpada la tâmplele noastre/ ca o roire de gânduri streine/ amintind tinerețea și dragostea noastră/ de parcă streine/ sunt toate și noi înșine nouă streini...” (IV. mergere înainte)

Apare ideea îmbătrânirii în dragoste, care induce sentimentul înstrăinării. Dar iubiții nu se înstrăinează propriu-zis unul de altul, ci de lume/viață; gândul întoarcerii în natură/în elemente începe să ne bântuie de la o vreme:

„o, când va fi să-mi bați din nou la ușă/ tu inimă a lumilor, o, când//  mă voi întoarce trist în elemente/ voi fi doar un cuvânt în gura ta/ punând adaos vechilor amprente/ sonetele durerii și o stea”: sonetine (3).

După primul ciclu, cel care dă nume cărții, vin vindecările, de factură biblică: ologul, orbul, slăbănogul – dar și o vindecare de iluzii și mistere...

Apoi o poemă silvană din VII fragmente lirice, amintita mergere înainte (XII) și: omul cu două umbre, ziua fără ore, mașina de înrămat neliniști (ciclurile cele mai lungi), poemul eternelia, cât și împărăția cuvintelor, binecuvântările (V) și a șaptea frumusețe (VII).

Observăm la Nicolae Silade, pe lângă alte calități, și o știință a găsirii titlurilor. Dacă este să ne dăm cu părerea, noi ne-am legat de unul cu tentă postmodernistă, mașina de înrămat neliniști, de care am dori să ne ocupăm cu o altă ocazie, separat.

Incluzând în cuprins poeme publicate în timp în mai toate revistele importante – în care nu le putem include pe cele din străinătate : România literară, Luceafărul, Convorbiri literare, Orizont, Flacăra, Ramuri etc., volumul antologic eon se vrea un bilanț de etapă a creației poetice siladești.

Nicidecum operele complete (care cam sună a... apropiere de veșnicie). Iar despre secțiunea aceasta, mașina de înrămat neliniști, preferată de noi, care ar fi de dorit să se materializeze într-un volum aparte, că titlul e prea... minunat! - vom zice că este cea mai proeminentă din cadrul antologiei de față.

În Un cuvânt de încheiere, poetul însuși dă socoteală – dă seamă – de „teancurile de manuscrise rămase prin sertare” – mormane din care face o aprigă selecție.

Dintre poemele arse pe drumul vieții (drumul dintre Lugoj și Buziaș), poetul reînvie – sau recompune – o bună parte. Deci n-au fost definitiv pierdute, cum celelalte două caiete de 200 de file confiscate în armată de un tovarăș colonel...

Dar cele socotite nedemne au fost, intenționat, eludate. Deși noi, recenzenții, mai „pescuim” pe ici pe colo câte-un poem de dragoste, adevăratele volume pe această temă au fost cele două din iubirea nu bate la ușă.

Dacă am înțeles bine, poetul intenționează să le publice separat, într-o antologie a poeziei de dragoste. Chiar în ciclul nostru preferat, mai sus-menționat, descoperim poeme de dragoste: cele șapte cântece pentru eliza - încă vreo câteva pentru alina, pentru alinare..., „cântece” în care ea este văzută „ca o antică zee”, iar el ca un „personagiu postum”.

Oricum, mici capodopere, bijuterii stilistice am putut remarca și în alte sectoare ale cărții: sinele (pagina 225), cel viu (171), unul (291), întocmai ca fulgerul (178), însingurare (292), splendori (278), ca-ntr-o oglindă (267) / majoritatea din împărăția cuvintelor.

(Într-o paranteză – spre a nu fi bănuiți de vreun parti-pris – trebuie să adăugăm că unele poeme sunt doar frumoase-și-gândicioase). În orice caz, ciclul preferat de noi conține cele mai multe poeme reușite:

„e mult de când nu ne-am văzut/ și nu mai am inimă iubito/ doar un ceasornic vechi care numără/ toate absențele tale.../ ... / e atât de târziu încât timpul/ pare o mașină de înrămat neliniști... iar sirena tristeții sună în gol...” (mașina de înrămat neliniști).

Un poem frumos al acestui ciclu este și cel dedicat orașului Lugoj – unul dintre mai multe – închinat Celui înviat:

„o mireasmă de înviere plutește/ pe vechile străzi ale lugojului” (cel viu).

Iar poezia care merită citată integral este o femeie umblând dezbrăcată – poem dedicat Poeziei:

„eu vin şi vă spun/ cine-a văzut o femeie umblând dezbrăcată/ ca o nebună noaptea pe străzi//cine-a văzut-o/ dansând şi cântând/ să nu se-nsoţească cu ea/ să nu se-nsoţească/ să nu// căci numele ei/ este chiar poezia/ şi pe mulţi i-a pierdut/ până-n ziua de azi”.

Dar tot poetul este și îngerul rătăcit prin localuri și grădini de vară:

„veți spune că sunt/ îngerul rătătcit prin grădina de vară/ vă voi spune/ că rătăciți sunteți voi// eu sunt calea și tot eu călătorul/ cântă-mi cobzar un cântec de dor!” (printre alcooluri tari şi femei uşoare)

Cât privește titlul cărții - „eon”  - vârstă sau veac - este un termen complex și controversat, însemnând o aglomerare mare de timp: secole și milenii, mergând până la veșnicie (zoe aionion, care înseamnă viață veșnică); dar și ființe spirituale cerești, populând intermundiile.

Eonii sunt un ordin al ființelor spirituale, cerești, emanații ale naturii Divine, atribute ale naturii Absolutului (vezi și Encyclopædia Britannica).

Primul Eon a emanat direct din dumnezeire, încărcat cu forță divină, pe când cei care i-au urmat, emanațiile succesive, au diminuat.

Numărul lor crește proporțional cu îndepărtarea de focarul divinității (dar atunci cu apropierea de noi, poeții!?!).

Gnosticii și maniheii consideră că eonii – cei inferiori – au avut un rol hotărâtor în cosmogeneză, crearea lumilor inferioare, materiale.

Într-un cuvânt, eonul, ca motiv poetic, depinde de felul în care îl utilizează poetul cu pricina. Iar poetul nostru valorifică și exploatează din plin pletora de semnificații ale termenului.

(P.S. Noi ne vedem nevoiți să ne oprim aici, altfel ne-am trezi cu un articol de anvergura unei monografii... Ceea ce încă nu e cazul, fiindcă poetul în cauză, destul de prolific, e departe de operele complete; vasăzică, încă mai are ceva, mult și consistent de spus.)

Remus-Valeriu GIORGIONI

© Nicolae Silade. Un produs Blogger.