Nicolae Silade, între marile proiecte ale ființei, în general, şi cele vocaționale de identificare a sufletului

La Nicolae Silade cuvintele, prin senzualitatea lor, amplifică activitatea simțului tactil alăturându-i și rolul de a sensibiliza sufletul ca mai apoi să poată interacționa cu celelalte componente ale trupului. Acea tensiune subtilă sălăsluieşte în întreg sufletul și ca drept recompensă contribuie la crearea unor noi punți de legătură între trup şi minte, angrenând, în acest fel, un întreg absolut. 

A-l poziționa pe Nicolae Silade într-un anumit unghi în spațiul literaturii e ca și cum ai avea curajul să-l apostrofezi public pe Dumnezeu pentru fărădelegile tale. Știm bine că Dumnezeu este partea nevăzută din noi și că disponibilitatea lui este veşnică atât timp cât partea umană este percepută ca pe ceva sacru.

Privindu-l pe Nicolae Silade, din unghiul meu de vedere, aşezat pe cel mai de sus palier al literaturii, nu  îndrăznesc să mă aşez decât lângă umbra frumuseții cuvântului său. Iată de ce Nicolae Silade, prin creațiile sale, se identifică, fără greş, cu viața, şi la rândul său, prin metode viabile, identifică fiecare părticică a sufletului.

Spun asta, pentru că am avut privilegiul, de la o vreme încoace, să însoțesc, „sub acoperire”, fiecare scriere ce poartă semnătura Nicolae Silade. Şi pentru că mă pot autoproclama „fan” Nicolae Silade îmi permit să-l diagnostichez, din punct de vedere literar, ca fiind unul dintre scriitorii care, în momentele de explorare lăuntrică, uită de sine şi îşi smulge bucăți din suflet pentru a ni le dărui nouă, tuturora, chiar şi acelora care au aruncat primii cu piatra.

Nicolae Silade este un pervertit irecuperabil care îşi găseşte plăcerea şi satisfacția în durerea cuvintelor. Şi totul doar pentru a descoperi rolul sacru al sufletului. Sub incidența acestui gest, autorul caută să separe trupul de suflet, ca mai apoi să reconstruiască acea punte care îl va ajuta să traverseze înspre imaginarul unui întreg binecuvântar al ființei.

În faţa mea am părți din sufletul său pe care şi le-a aşezat pe palme şi mi le-a dăruit prin cartea sa „everest”. O carte cu un format altfel decât cele cu care ne-am obişnuit, 143 de pagini pe care sunt alocate 49 de titluri. Carte elegantă, prin ținută şi conținut, apărută la binecunoscuta editură Brumar, din Timişoara, în 2020. O contribuție aparte, la reuşita acestei lucrări, au avut-o: Loredana Tîrzioru  (editare şi copertă), precum şi Alina Guțuleac (tehnoredactare).

O carte „care îi face pe oameni să se bucure să se întristeze când minunile/ se înşiră una după alta şi înăuntru şi afară unde copiii nu mai ştiu să/ rămână copii unde oamenii nu mai ştiu să fie oameni" (printre troiene şi troieni), pag. 93.

Citind cartea, te trezeşti absorbit cu totul de ființa din lăuntrul cuvintelor în care a găzduit deopotrivă: lumina, întunericul, fericirea, tristețea, dragostea acelui cuvânt „mama”, dependența de ființa care a hărăzit lumea prin care va trece înspre o altă lume: „în copilărie iubeam deopotrivă lumina şi întunerucul (...) acum lumina are alt înțeles iar întunericul acelaşi/ şi fie că înțelegem fie că nu soarele tot răsare şi nicio noapte nu e nesfârştă" (lumina şi întunericul), pag.56/57.

Şi cum să nu ți se interpună, în calea oricărei pete de întuneric, lumina din sufletul mamei: „pe mama o cheamă elisabeta nu nu e regina angliei dar e mai frumoasă decât ea și mai regină (...) e altfel (...) mă sună mereu şi-mi citeşte din/ biblie şi are o oră a ei pe care o ține ascunsă o oră a ei în care se ascunde/ o oră de taină o oră de dragoste în care numără toate orele lumii / până la o nouă întâlnire cu mine şi în ora aceea îşi mută pe ascuns toate orele/ adunate şi în ora aceea trăieşte ca într- o casă nouă într-o lume nouă pe/ care lumea de azi nu o cunoaşte” (elisabeta), pag. 53/54.

Nu, nu pot să nu îmi caut lacrima pe care am scăpat-o citind acest text şi în care să nu îl caut pe Dumnezeu să-l rog să vegheze asupra tuturor mamelor de aici şi a acelora plecate, poate mult prea devreme. 

Ştiu că sufletul lui Nicolae Silade este unul autentic, dovadă firimiturile existenței sale. Carantinându-le, preventiv, între coperțile acestei cărți. Spun „preventiv” nu ca măsură de detenție, ci de prevenție pentru a le proteja  până la găsirea  celui mai bun confort în sufletul cititorului.

Elementele componente ale fiecărui text de aici sunt filtrate cu grijă şi mai apoi controlate sub aspectul emoției pe care o produc, fie chiar şi printr-o simplă atingere a cuvintelor: mamă, lumină, întuneric, dragoste, răsărit, bunătate, pâine, apă, dureri, oameni, trăiri şi fapte.

Explicația folosirii acestor cuvinte (liantul dintre trup şi suflet) vine din naturalețea ființei, din exprimarea simplă care imunizează în timp ce şi menține tensiunea dintre stări şi o face credibilă. Poate că rafinamentul existențial consolidat odată cu trecerea anilor îl fac pe autor să se supună adevărului absolut, un adevăr care îi va împlini trecerea prin viață.

Ceea ce am constatat la Nicolae Silade, şi îmi place acest aspect, este raportul dintre cantitate şi calitate, modul în care ocoleşte, cu tact, procedeele ermetice folosite de unii care se învârt în jurul cuvintelor tehnice, reci, robotizate, fără acoperire valorică, din punct de vedere literar, încadrându-le, zic ei, ca opțiune de redimensionare a scriiturii „noii generații".

Da, atât timp, zic eu, cât sufletul creează frumusețea umană şi nu reziduurile de pe fundul lui, vom avea „hrană” pentru toată perioada existenței omului pe pământ. Nu o spun numai eu, ci o spune chiar şi autorul, sub o altă formă, „eu prefer să locuiesc (...) într-o casă de 4x4 cu un frigider într-un colț şi un calorifer în altul/ pe malul unui râu de munte sau la marginea mării/ eu prefer să locuiesc în mine însumi" (everest v), pag.16.

Da, aceasta este lumea pe care Dumnezeu a populat-o cu oameni „după chipul şi asemănarea Sa”. Revin, totuşi, la cuvintele lui Nicolae Silade, „începe realitatea cine al cui vis este cine a visat pe cine şi cine a fost/ viu în vis și cine este viu în realitate în realitatea care este tot/ un vis" (o realitate de vis), pag.107.

Nu- mi permit să definesc sau să redefinesc poezia lui Nicolae Silade, ca fiind o poezie hermeneutică, dacă alții nu şi-au permis, dar îmi permit să declar că am sesizat valoarea ca simbol al interpretării vieții, bine conturată în tot ceea ce scrie Nicolae Silade.

Aş fi vrut să consemnez discret delicatețea cu care Nicolae Silade îşi stoarce emoțional sufletul, dar având la îndemână doar opțiunea „cititor” ori „consumator” al frumosului din cuvânt, m-am limitat doar la „materia primă” pusă la dispoziție de către însuși autorul prin volumul „everest” şi prin încă câteva volume de autor pe care am avut şansa de a le citi, fără să mai contabilizez aparițiile în revistele de cultură care l-au găzduit.

Vorbind aceeaşi limbă, care ne călăuzeşte pe drumul literaturii şi care ne uneşte sufleteşte, voi încheia cu un citat dintre coperțile „everest”- ului, care ori de câte ori îl intorci sau îl rostogoleşti, cu aceeaşi înţelepciune, găseşti „cheia” sub preşul din faţa uşii, ceea ce înseamnă încredere, recunoştință şi sinceritate: „era atât de întuneric pe pământ/ că m-am gândit să vin şi eu/ să fac lumină", pag. 87.

 Teodor DUME, membru U.S.R.

Maria Nițu, despre Calea Victoriei de Nicolae Silade

Calea văzutelor și nevăzutelor* 

Nicolae Silade, poetul din Lugoj (deopotrivă jurnalistul „en titre” al actualității lugojene) are un blog, cu un motto: „Vreau să întorc poezia spre lume şi lumea spre poezie” - un proiect ambițios și vulnerabil (chiar donquijotesc) în timpul actual preponderent… acultural, când bibliotecile și librăriile refuză cărțile de poezie, pentru că „nu sunt solicitate” și „nu se vând”. Sinuciderea celui ce nu-și conștietizează existența anemică. De aceea vor exista for ever poeții, să facă transfuzii cu sângele lor.

Impresionează puterea de muncă a lui N. Silade: ca jurnalist - director la două publicații de calibru  (ziarul săptămânal „Actualitatea” și revista lunară „Actualitatea literară”, fiecare în felul ei cerând profesionalism de clasă), ca blogger și deopotrivă ca poet - cu disponibilitatea creativă în tot acest marasm din jur. Gazetăria e cumplit de cronofagă, o „căsnicie infernală” ar zice reșițeanul Nicolae Sârbu (și el jurnalist și poet). La polul opus, poezia  cere o „stare” anume, privilegiată, detașare de pragmatismul zilei, greu de obținut.

Parte a optzecismului lugojean, optzecist de drept prin naștere (1956) și prin debut („Visul în lucru”, 1979, la editura Litera), N. Silade a rămas „optzecist de unul singur”, pentru că volumul următor de autor a fost abia în 1997, „Mergere înainte” (după volumul colectiv „Cartea poeților” 1994) și pentru că n-a avut nicicând spiritul înregimentării într-un grup, la locomotiva mai mult sau mai puțin artizanală a unui curent, adus eventual în ranița unui cenaclu ori a unui critic de vază, și nici talentul autopromovării ofensive.

Debutând cu poeme metaforice, exersează versul luminos-cantabil în ritm și rimă, cultivând asiduu sonetul - acel rege al poeziei erotice, impunându-se astfel ca poet al iubirii, printr-o saga din două volume, „iubirea nu bate la ușă” (2013, 2016).

Începând cu „miniepistole” (2017), în care mai sugerează sonetul prin gruparea în catrene și distihuri a spunerii poetice și continuând în volumul recent „calea victoriei” (2019), exploatează consecvent formula prozastică a discursului liric, în care se simte lejer, ca peștele în apele teritoriale proprii, gestionate cu dezinvoltură, à sa guisse. Își desfășoară acum arsenalul poetic într-o tematică mai largă - socială, sapiențială, reflexivă etc. 

Volumul recent „calea victoriei” (apărut la editura Cartea Românească Educațional, 2019) are subtitlul „poeme în proză” și cuprinde 11 astfel de poeme, de mărimi diferite: de la cel mai scurt, „așteptând să înceapă”, din 2 secvențe, la cel mai lung, din 13 „pixeli”. Titlurile ultimelor patru poeme, înlănțuite, dau chiar un segment de poem:„imaginea statului/ la o masă lungă și bogată/ așteptând să înceapă/ ninsoarea cea mare de pe muntele mic”.

Poemul în proză este o specie hibridă, cu istorie veche, încă din secolul 19, de la Alecu Russo și „Cântarea României”, Ștefan Petică, Eminescu, Macedonski apoi, la Bacovia și Geo Bogza. Adunând astfel în portofoliu texte mult diferite ca textură, în funcție de sensibilitatea estetică a vremii, a suferit mutații majore, greu de definit acum într-o formulă satisfăcătoare. Chiar dacă e caracterizat prin lirismul limbajului metaforic, rămâne în principal inducerea ideii de epic, cu fapte și întâmplări, avanpost de „proză poetică” la proza în toată firea.

Or, Silade a mărturisit că nu-l atrage defel proza propriu-zisă, fiind saturat de proza zilei, cu toată pletora politică, socială, economică de la ziarul „Actualitatea”. E drept că, în accepția actuală, „poemul în proză” demult și-a schimbat sensul principal, pentru că și cuvântul „poem” de mult timp este folosit, nedistinct, alternativ cu „poezie”.

Termenul de „proză” induce ideea de acțiune, epic cu întâmplări și personaje, o narațiune. „Proză” este doar forma de ambalaj a expresiei, formula discursului artistic, frazarea continuă, prozastică, fără a fi narare. Astfel că subtitlul pare cam impropriu pentru autor, mai potrivit texturii poeziei sale postmoderniste ar fi fost sinonimul „prozopoeme” (folosit încă de la avangardiști și de la Sașa Pană, consacrat apoi de postmodernism).

Nu e nouă reluarea fomulei, o mai încearcă și alții, în calupuri de versuri prozastice, inconsistent însă, într-un abuz de vorbărie, de fapte netransfigurate artistic, în contextul proporțiilor supraponderale ale poeziei cotidianului  intim, autobiografic.

La Nicolae Silade este în schimb o siguranță de profesionist, fără balast prozastic, foarte dens în sugestii metaforice, cu o consistență maximă pe versuri la pătrat, șlefuire a frazelor cu migală de poet întru expresivitate, fără fisuri, stângăcii, vulnerabilități, un puzzle perfect în mixajul său.

 E stabilitatea poeticului pe nisipurile mișcătoare ale frazării prozastice.

 Exploatează din proză nu elementele de fond, cu înlănțuiri de evenimente, ci expresia, doar forma de frazare a spunerii poetice într-un flux continuu, în care se narează înlănțuiri de fapt de gesturi din viața cotidiană, gen: „beam cafea în neștire și fumam ca un turc”, care generează o stare poetică autentică. Această stare este incubatorul de impresii, gânduri, sentimente în pătrunzătoare conexiuni simbolice la fire de înaltă tensiune, la metafizicul nevăzut din lumea văzutelor.

Elocventă este mărturisirea din volumul anterior „Miniepistole”: „pentru cine crede că aceasta e poezie vin și spun: nu e poezie./ nu e proză. nici filosofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă/ pentru mine, cuvântul meu către mine însumi. Singurătatea mea dintâi”.

Poetul mitraliează în foc continuu idei, gânduri, sentimente, într-un șuvoi ca de revărsare de ape.

Poemele nu au o tematică principală, distinctă, nu poți spune „este un poem „despre…” ceva anume, dacă ai crede titlurile un tip de „indicatoare” (despre „calea victoriei”, despre „ninsoarea cea mare de pe muntele mic” , despre „costinești” ori „siebenbürgen” etc.), au contraire, fiecare poem este mozaical, dens în divagații lirice, un florilegiu de o mulțime de „despre…”.

Silade are un stil propriu, original în folosirea formulei poetice prozastice, de poezie narativă a faptului cotidian ori a gândurilor eseistice, metaforizate în puncte cheie. Limitelor concretului, cotidianului le găsește nelimitatul, le prelungește în nelimitat prin semnificații celeste, dincolo de cele imediate. Poezia înaltă, gravă e în aliaj original cu poezia cotidianului. „Eul liric” devine „personaj liric”, dar nu contează ce „face”, ci trăirile racordate la o simbolistică filosofică, în efluvii ca de proză subiectivă, confesivă, a tumultului interior. Elementul concret din cotidian este concentrat la maxim, folosit ca pretext pentru arborescența gândurilor adiacente. 

Paradoxal, scoase din context, par truism, lucururi banale, știut ,„fumate”, dar în fluxul spunerii, încatenate insolit cu altele care curg provocate unele din altele, ca-ntr-un joc de domino, capătă altă semnificație, o prospețime, unicitate a spunerii.

&

Când eseistic, când mai accentuat poematic, uneori revoltat-social, alteori meditativ-melancolic în mărturisirea de sine, scrie întru cunoașterea de sine și a lumii, a sensului ființei și al ființării (în accepția lui Noica). Aceasta e Triada creației, „Ontos, Eros și Thanatos” (după titlul foarte expresiv al unei recente antologii de poezie contemporană editată la Lugoj).

Își mărturisește în versuri arta poetică a transfigurării întru spiritualizare, ca o profesiune de credință: „trebuie să-i dai liber sufletului care poartă/ după el un trup din ce în ce mai greu trebuie să-ți/ înhami spiritul la marile idei la marile mitologii/ trebuie să te înalți deasupra acestor păduri de/ simboluri”(imaginea statului).

Misiunea scrisului pe care și-o asumă este de a crea o frescă a lumii în limbajul înalt alchimizat al poeziei, indiferent de módele poetice ale timpului: „să scrii așadar să rescrii divina comedie/ umană în limba generației tale s-o scrii să o traduci/ în limbajul timpului tău în toate limbile pământului/ și nu te mai întreba ce scriu poeții în/ anno domini 2017” (aleea litoral,VII).

Scrie „euforic și abundent” (Liviu Chiscop), din prea plin al întrebărilor existențiale. În poeme mozaicate, fiecare sintagmă este gestantă cu multiple sensuri, într-o înlănțuire tip domino de gânduri dilematice, ori consemnări contrastante, într-un puzzle cu semnificativul flashului. Este o reverberație din formația sa de ziarist, de a face o scânteie semnificantă dintr-o imagine fulgurantă a banalului cotidian.

Aparentele elemente eterogene se coagulează omogen, în construcții minuțios elaborate, ca o inginerie textuală, o arhitectură solidă în așezarea pieselor de lego. Sublimarea aspectelor cotidiene în semnificații poetico-metafizice este structura de rezistență a construcției poematice.

Poemele „famous people painting” și „calea victoriei” se detașează tocmai prin impresia de bloc monolit, prin arta încatenărilor arhitecturale. Poemul „pixeli” e construit pe motivul pixelilor, intarsiat și-n titlu, ca idee generică - existența ca element infinitezimal al universului, metaforă cadru ce apare simetric, la început, „te simți ca un pixel într-o nesfârșită/ hologramă și întreg sistemul solar e un pixel față/ de alte sisteme solare galaxii roiuri de galaxii/ superroiuri quasari” (Pixeli, 1), la mijloc „restul planetelor niște pixeli într-o nesfârșire pixelată” (Pixeli, 7) și la sfârșit, „când totul se reduce la un pixel dintr-o imagine care îți stăruie în memorie dincolo de memoria timpului” (Pixeli, 13),  rotunjind fără fisură construcția.

Renunță la segmentarea grafică în sintagme de versuri albe, pentru o frazare continuă, pe întreg rândul tipografic, ca la o pagină de proză, fără spații albe, fără niciun semn de punctuație, fără nicio inițială mare, nici măcar la substantive proprii - moștenire din experimentele postmoderniste. Aceste detalii tehnice sunt experimentate  mai mult pe teritoriul propriu al prozei, cum e la Nora Iuga în romanul „lebăda cu două ieșiri”, un monolit de cuvinte greu de lecturat fără pauzele necesare de respirație.

N. Silade oferă însă aceste pauze între inspirație-expirație, să lumineze masa compactă, prin punerea în pagină, dispunerea grafică în calupuri strofice, segmentând textul prin spații albe.

Lipsa punctuației nu este un schepsis gratuit, ci are o semnificație în actul decriptării: nu se fragmentează sacadat fluxul, preorientând receptarea prin interpretarea dată de autor, ci se generează un grad zero al scriiturii care te lasă pe tine să interpretezi, într-o deschidere spre inepuizabile decodări. La o lectură fugitivă en passant, ar părea o înlănțuire de delir verbal ca firescul suprarealist, dadaist (ori… dalist).„Dă uneori impresia că e condus de cuvinte, nu că-l ascultă ele” (Al. Petria).

Formula prozastică a consemnărilor zilnice a fost consacrată de optzeciști, în poezia cotidianului, exploatând valențele poetice ale banalului și derizoriului.

Nicolae Silade nu marjează însă pe coarda optzecistă - pe demitizare, desolemnizare, prozaic, persiflare, poantă teribilistă. Poezia sa chiar este opusă derizoriului mizerabilist, programat, refuză ornamentele stilistice și tonul grav, poematic, dar deopotrivă și tonul preponderant ironic, persiflant.

Într-o alambicare proprie, convertește orice notație prozaică în semnificant simbolic, revine la ideea că poezia e „calea regală”, lucrul mărunt îi trezește acel fior metafizic fără de care nu există poezie. Sunt „prozopoemele izbăvirii de prozaic...” (cum ar zice  pr. C. Necula).

Pare un ucenic al lui Mircea Ivănescu, în gravitatea notărilor zilnice și echivalarea în corespondentul metafizic. Un ucenic însă mai luminos, mai optimist, bard al dimineții, nu al înserării. Iese din cenușiul urban, sensibilizat de măreția naturii, „dimineața când se închid toate cluburile și concertul de greieri iese câștigător și-o liniște atotcuprinzătoare se înrourează încet-încet” (j’adore sau 10 pentru costinești, VIII), natura fiind deasupra civilizației „nimic nu se compară însă cu zborul unui pescăruș deasupra mării dacă tot vorbim de avioane” (aleea litoral, III), ca un Don Quijote cavaler al iubiri, romantic, căutând veșnicia frumuseții, „tot cauți frumusețea frumusețea aceea care nu se/ urâțește niciodată” (aleea litoral, IV).

Însăși reușita poetică - frumusețea creată prin cuvânt este doar când crezi în frumusețea lumii la dimensiuni astrale: „am început să văd când am început să gândesc/ frumusețea lumii acesteia da frumusețea lumii/ acesteia e în schimbarea ei cu altă lume lumea care/ se va naște din cuvântul meu de azi” (aleea litoral, II).

„Nu pot scrie decât când vine momentul”, declara el într-un interviu televizat și se pare că muza îl vizitează mai ales dimineața, momentul zilei atât de generos în stări poetice, al începerii unei vieți noi, precum cea de la geneză ori de după apocalipsă: „ceața s-a risipit și s-a făcut/ dimineață cu adevărat dimineață prima dimineață/  pe pământ ai zice chiar o nouă viață în care/  lucrurile au și un alt înțeles și chiar o viață a lor” (Pixeli, 7). Scrisul este ca un jurnal al unei povești „despre cina romantică a părinților tăi despre dragostea de după și dimineața asta romantică” (Pixeli, 1)

Ecranul de proiecție a cotidianului, fundalul vieții reale și al epopeii lirice este existența lui Dumnezeu, creatorul lucrurilor văzute și nevăzute Astfel că predomină verbul a vedea cu toată anvergura câmpului semantic, cu sensuri proprii și figurate, sinonime, antonime, familii de cuvinte, expresii etc. În survolul unui elicopter e hieroglifa survolului lui Dumnezeu, care „survolează lumea și se face că nu vede ceea ce nu poți vedea dar nu trece cu vederea (…) când vede că nu vrei să crezi e o problemă/ de vedere aici e o problemă de credință dacă între ceea ce vezi și ceea ce crezi că vezi nu vezi că e el/  doar el care face totul posibil vizibil” (Pixeli, 11) (s.n.).

De aceea și scrisul său are această menire creatoare, de a vedea acel nevăzut grăunte al lui Dumnezeu în cele văzute, cu harul special de a vedea dat poetului: „sunt orb mi-am zis sunt orb mi-am zis dacă nu văd/ ce trebuie văzut mi-am pus ochelari fază lungă/ fază scurtă dar n-am reușit să văd ce trebuie văzut/ într-o viață de om într-o viață de zeu (vedeți,/ terminația zeului este eu)” (aleea litoral, II)

Realitatea e dată ca o simbioză între văzute și nevăzute, care se dezvăluie mai ales într-o călătorie, văzută și rememorată pe drumul dus-întors, „pe drumul de întoarcere memorând toate cele văzute și nevăzutele și” (siebenbürgen). privită cu un ochi banal pe de o parte și pe de altă parte cu un al treilea ochi, ocheanul metafizic al poetului, acea sensibilitate de a vedea dincolo de banal, de domestic, a simți artistic nevăzutul. Astfel, simultan, poetul este realist, poetic și meditativ-filosofic.

Întreaga viață e o aventură între realitate și iluzie - „inexistența tuturor existențelor”, între ceea ce vezi și ceea ce crezi că vezi, iar poezia, prin metaforele cu inserții de filosofie existențială este încercarea de a vedea cu ochii minții, sufletului și inimii cele nevăzute din lumea văzutelor, „între ceea ce vezi și ceea ce este e un zid transparent precum sticla” (Pixeli, 11) .

Chiar primul poem „famous people painting” (având ca punct de pornire un tablou, deci tot element de artă vizuală,) debutează cu o perorație poetică pe ideea privitului, a vederii și nevederii, în stilul propriu cu jocuri de cuvinte, cu pleiada din câmpul semantic al familiei de cuvinte a verbului a vedea, polisemantism contextual, ori în expresii „am trecut cu vederea așa/ cum treci cu vederea mult prea multe lucruri pe/ care trebuie să le ai în vedere”, cu jonglări între sens propriu „o mai văzusem o dată”,  și sens figurat legat de ochii minții și sufletului: „vederea care/ trebuie să fie pe primul loc în viața ta și nu mă/ refer la ceea ce vezi cu ochii frumusețea naturii ori/ frumusețea femeii”.

Corolar binomului vedere/ nevedere este tandemul lumină/ ceață, astfel că urmează firesc jonglarea cu pletora de cuvinte din aceste nuclee semantice: „lumina aceea de zi în care vezi ca/  prin ceață da era ceață deasă în jur dar lumina/ ochilor te ajută să vezi lumina lumina aceea care-l/ luminează pe orice om care vine în lume” (Pixeli, 7). O zi cu ceață predispune la meditații despre ceață și lumină, la propriu și la figurat, la claritatea ori nebuloasa luminii din lucruri și oameni. La scara universului și a naturii supreme, corespondentul se află în răsăritul și apusul soarelui la mare.

La privirea și vederea imediată cu ochii trupului, ori ai minții prin gânduri, ca-ntr-un triptic, este vederea prin ochii imaginației, privirea mult departe, dincolo de real, un proces de transfigurare artistică aplicat la lumea văzutelor și nevăzutelor. „am privit mulțimea aceea de trupuri/ întinse pe plajă la soare în fața mulțimii de valuri și/ am văzut o mulțime de umbre acoperită de o altă/ mulțime de umbre am privit mai atent mai departe/ și am văzut mai departe” (j’adore sau 10 pentru costinești, XV).

Castelul de nisip făcut de un copil cu lopățica, cu turnuri care „se înălțau se înălțau ca un turn babel în miniatură ca turnul babel din biblie” privit intens, naște în imaginație („am văzut mai departe”) o întreagă poveste posibilă, virtuală, cu castelani și castelane, cu frumoasa exilată în turn, marjând pe ideea copilăriei veșnice: „și am văzut mai departe cum copilul se copilărește pentru copilul său care se copilărește pentru copilul său care se” (j’adore sau 10 pentru costinești, III)

&

Mecanismul generator al poemelor este același, diferă doar punctul de plecare, canavaua pe care se inserează acel story al fluxului de sentimente, pretext pentru transfigurări poetice, meditații de filosofie existențială. Nucleul declanșator și de inserție este un element concret, un eveniment din viața cotidiană: o pictură, „famous painting”, „ninsoarea cea mare de pe muntele mic”, o plimbare pe „calea victoriei”, un concediu la „costinești”, un circuit cu „transilvania train” în „siebenbürgen”, o tabără literară la Băile Herculane, un sejur în stațiunea Bușteni etc.

Textele sunt calupuri lungi de frazări subiective, seismograf al trăirilor, un bloc-notes de călătorie, grav ori ironic, dadaist ori romantic, al unui pictor impresionist, dominând vizualul, chiar și-n exprimarea ideilor, parafrază la afirmația lui Camil Petrescu „eu am văzut idei”.

La primul poem „ famous people painting” „subiectul” liric este o pictură care poate fi accesată pe Internet „pictura aceea celebră cu oameni celebri famous people painting - discussing/ the divine comedy with dante historical painting with wikipedia links & mouse over tagging oil on/  oil on canvas 2006 semnată de trei pictori chinezi dai dudu li tiezi și zhang an” …”, pornind de la Dante și Divina Comedie, și oricine poate juca ping-pong cu click-uri pe chipuri și nume, grație tehnologiei  care leagă într-un tablou zeci de biografii de pe Wikipedia, ca un panou cu mai multe siguranțe care fac lumină pe etichetele respective. „dai click pe un chip și îți apare un text dai click pe un text și îți apare un chip un chip/ celebru din tabloul acela celebru”  

Analiza tabloului, ca o cronică plastică sui generis, generează un comentariu poetic sublimat în întregul poemului. Este „un fel de cină/ de taină a oamenilor care au însemnat omenirea sau altfel spus ceea ce rămâne/ din omenire când dispare umanismul și/ postumanismul și după apocalipsa apocalipsei/ după sfârșitul sfârșitului lumii”.

Urmează apoi acel „cuprins/ necuprins”, istoria, cultura și civilizația universală în enumerarea liderilor săi după cum apar în tablou, notați în brava tradiție optzecistă cu inițiale mici, eludând unicitatea (existentă doar în mintea noastră): „charles chaplin și henry ford mike tyson și vladimir putin”, „freud maxim gorki și pușkin”, consemnând așezarea alandala, „ce asocieri ciudate îți spui”, fără niciun criteriu spațio-temporal ori tematic, tocmai pentru că în prezentul conștiinței  noastre așa „stau laolaltă” toți  în batalionul memoriei.

E un „Purgatoriu”, „dar tabloul nu e complet și nici nu va fi câtă vreme lipsește paradisul”. În aceeași tradiție optzecistă, autorul se include în trama epică, printre personaje, între care nu e decât un singur român, Corneliu Baba: „mi-ar fi plăcut să-i văd aici pe eminescu brâncuși și/ enescu pe eliade cioran arghezi silade”, dar „tabloul/ e-n lucru și va fi totdeauna în lucru”, pentru că istoria e mereu o operă deschisă, în desfășurare și la fel memoria posterității, cu capriciile ei.

Tot din domeniul vizualului este tenta de pastel a tabloului, în peisajul naturii în culori întunecate, ca de photoshop, când vrei să accentuezi ideea vremurilor tulburi ale istoriei omenirii (în paralelă bineînțeles cotidiană, cu un răsărit într-un sat modern din vest): „momentul acela dintre noapte și zi când orizontul e/ roșu ca o revoluție bolșevică”.

Privitul și privirea ca o legătură între două lumi, ca sprijin în teleportare, din lumea ta prezentă, din acel sat din vest, să privești lumea din acel tablou, „să o privești conștient că privirea e un dar vederea un har lumina o binecuvântare”.

Tabloul este mostră „să/ vezi ce rămâne din tot când toate se fac nevăzute și/ nevăzutele încep să se vadă”, despre meditație despre impasibilitatea timpului, cu triada sa generată de oameni, trecut/ prezent/ viitor.

Deasupra tuturor, „ramses al II-lea cu prezența// lui faraonică privind viitorul ca pe un trecut care/ trece mereu pe lângă cei ce nu gândesc prezentul”, despre dualitatea celor două lumi reale și virtuale, prin substituire de surogat: „așadar textul care substituie chipul sau apare/ chipul care substituie textul care substituie viața și/ moartea și poate fi și va fi învierea” și bineînțeles despre dreptatea și nedrepatea istoriei: „uneori istoria nu e dreaptă cu cei care fac istorie dar nici să intri/ în istorie prin tot felul de crime nu e drept”.

Și mai ales despre binomul uitare/ neuitare „când uitarea acoperă totul când pune egal între/ existență și inexistență între lumea aceasta și lumea/ cealaltă lumi paralele cu lumile adevărate da/ atunci o succesiune de tablouri faimoase cum e/ acesta ar fi spre aducere aminte (nu-i așa?) spre o/ veșnică aducere aminte” (famous painting, [ecranizare])”.

Constanta raportare la Dumnezeu, Creatorul care stăpânește lumea văzutelor și nevăzutelor, este în dihotomia vii/ morți, existență/ inexistență, când „vezi diferența dintre/ lucrările omului și lucrările domnului ”

Pe lângă predominanța verbului a vedea, corolar sunt verbele a gândi și a fi, întru ființare metafizică, în poeme lirico-filosofice, prozopoeme eseistice, în genul prozopoemelor lui Iustin Panța. Ideile eseistice generate sunt în termeni cu abstractul noțiunilor filosofice, cu impresia unei scrieri aproape albe, fără plasticitatea floricelelor stilistice ornamentale, despre dualitatea mișcare/ nemișcare - „totul sfârșește într-o mare nemișcare  care/ începe să se miște care începe// să se miște de la sine din sine prin sine și pentru sine” (famous painting).

Poemul „old fashioned dreams” se construiește ca un filigran de bijutier, pe nodul semantic „vis”, cu gânduri despre realitate/ irealitate, viața ca vis, visul ca realitate și contopirea lor, simultaneitatea în prezentul lui azi: „acel azi în care îți povestești/ visul la o țigară în fața unei cești de cafea chiar în/ timp ce-l visezi”.

Chiar versurile finale sunt o cugetare privind efemeritatea dar și frumusețea condiției umane în contextual veșniciei creatoare: „hai să ne/ bucurăm de albul zăpezii câtă vreme suntem ca fulgii/ de zăpadă care se topesc în palmă câtă vreme suntem ca/ fulgii de zăpadă în marea ninsoare de pe muntele mic” (ninsoarea cea mare de pe muntele mic)

În realizarea stilistică, nu se ferește de repetiție, nu are complexul repetiției, au contraire, are chiar voluptatea ei, exploatându-i stilistic expresivitatea virtuală, ca element de bază în intesificarea poetică și în muzicalitatea versurilor.

 Expoatează reluarea unui cuvânt, a unor sintagme, cu funcționalitatea unui refren, a unei incantații.

Constant folosește încatenarea elementelor derivate ale unei familii de cuvinte folosite la calup, pentru a dezvolta arborescent o idee, a o exploata în toate nuanțele semantice posibile.

Folosește diverse figuri de stil bazate tocmai pe repetiție, instrumente de expresie poetică: anafora (repetarea unei sintagme la început de text): „să te trezești dimineața la poalele muntelui ”, „să te trezești dimineața cu munții în față și munții să fie temelia ta” (Pixeli, 9), antimetateza (inversarea termenilor unei construcții): „timpul istoriei e chiar istoria timpului” (famous people painting), „ani-lumină în lumina anilor” (Pixeli, 1), antanaclaza (repetarea unui cuvânt ori sintagmă în sensuri diferite, grație contextului): „am plecat la timișoara să le duc actualitatea literară celor ce vor să rămână în actualitatea literară” (Pixeli, 5), în „a mării această mare împărăție” (Pixeli, XII) „cazare la un hotel 7 stele cine vrea poate să doarmă sub ele dimineața”(Siebenbürgen), anadiploza (reluarea sintagmei finale la începutul propoziției următoare):„,cei ce au cuprins istoria lumii și istoria lumii nu i-a cuprins” (famous people painting) etc. Toate în funcție de context, evidențiind rolul poetizant al contextului: contextualizarea fiind cheia poeticului, a ineditului, a prospețimii.

&

Virtuozitatea lingvistică rezidă într-o exploatare de prestidigitator a virtuților semantico-stilistice ale cuvintelor. Ion Bălu, într-o analiză pertinentă, punctează și această virtuozitate tehnică, în enunțuri cu virtuți muzicale, ca de bolero, de receptare inedită a realității.

Instrumentarul îl constituie un lexic foarte divers, anglicisme multe, chiar neologisme din domenii noi, informatică (on, off, treide etc), internet, facebook „îmi spun în timp ce-mi setez ca desktop/ background un slideshow cu imagini de la muntele mic” (ninsoarea cea mare de pe muntele mic, [off])

Mai rar, exersează moda de a folosi libertin cuvinte poetice alături de cuvinte de bulevard, impudice pentru puritani, „pot să vă dau un like domnișoară îi zic unei fete/ care vine pe plajă cu țâțele goale și părul în vânt/ are un trup de culoarea pământului are ochii de/ culoarea mării și doar bikini o despart de/ goliciunea edenică” (j’adore sau 10 pentru costinești, X), ori limbaj violent, injurios, rar față de gingășia metafizică din majoritatea poemelor, în versuri de atitudine pamfletară față de aspecte sociale, politice imunde, respinse din spectrul intereselor sale: „acel post tv unde/ apar tot felul de guguștiuci politici pe care îi laudă/ îi înjură și-i pupă în cur”, „eu îi bag în mă-sa/ pe toți îmi astup urechile închid ochii și mă declar/ republică” (imaginea statului).

Multitudinea asocierilor, din domenii și registre diferite, în combinații inedite, configurează un compendiu de cultură în maximă densitate ideatică. Apelează la dese trimiteri livrești explicite: „noi cei care am pornit pe mări precum ulysse în homer în james joyce precum ghilgameș în căutarea lui enkidu a nemuririi în cealaltă împărăție a morții ” (Pixeli, 11) „viața și moartea vin la pachet (vezi mazilescu vezi ungaretti) odată cu plânsul copilului” (aleea litoral, IV), ) „ câinii romantici ai lui roberto bolaño” (Pixeli,1) ori implicite, prin intertextualitate - mostră de rafinament cultural: „în scenă să intre suflete tari suflete vii suflete moarte” (famous people painting), (cu trimitere la „Suflete tari” de Camil Petrescu și „Suflete moarte” de Gogol).

Modul de curgere firească a discursului, cu toate aceste încrengături labirintice, dovedește  nonșalantă, siguranță de sine, prestidigitație lingvistică, dezinhibare, eliberare de orice reguli, prejudecăți, măiestrie având în spate (de la debutul din 1979), aproape 40 de ani de experiență poetică. Scrisul său e într-o tonalitate luminoasă, optimistă și tonifiantă, aproape imnică, încrezătoare, dornic fiind de puritate, iubire, sinceritate, cu entuziasmul celui care se bucură ca un copil de ninsoare „peisajul e off pentru cine nu iubește zăpada” (ninsoarea cea mare de pe muntele mic).

*Nicolae Silade, calea victoriei, Iași, Cartea Româneasă Educational, 2019

Maria NIȚU

Daniel Marian, despre volumul „everest”

Nicolae Silade: Escalada meditativă

                Rezonanţă magnetică maxim amplificată, în proximitatea aproape imposibilului, erupţie  energetică festivă pentru celebrarea evenimentului vieţii. Urmează tragerea timpului pe un culoar îngust, unde nu se mai poate zburda în voie, globulele de timp înşirându-se şerpeşte spre nu se ştie unde. Gata cu timpurile paralele, cu debandada cuantelor după fantasme factoriale în disperări integrale. Până şi aerul se răzvrăteşte în faţa acestei perspective şi îngheaţă solemn ca la un muzeu al aerului. Tot ce mai contează aici este mersul stelelor, şi ceva speranţă obligatorie.

               Se cheamă „everest” şi se citeşte cu spaimă dar şi cu dorinţă. În elucidarea înainte de cucerirea abruptului, Nicolae Silade foloseşte alături de consacratele sale formule autogene, ancore tari şi avânt pe măsura dezlănţuirii mult aşteptate. Iar everestul acesta nu este vreunul de contrabandă, el are solemnitatea cuvenită autenticităţii.

               Într-un gest de promiţătoare sinucidere socială, pentru că nimănui nu-i va conveni aceasta, poetul ridică aventuros cortina de pe măreţia lumii, şi porneşte în escalada superbă a realului colţuros şi plin de el ca o frază de semne de punctuaţie stridente.

              Se face deci dimineaţă în foamea de curiozităţi cu totul ieşite din comun: „tom harvey a câştigat un porsche 911 carrera gts/ l-a vândut şi a câştigat altul peste două zile/ o femeie din austria a comandat rochii pe internet/ şi a primit un colet cu droguri de 500.000 de euro/ primarul jorge luis escandon a fost scos din primărie legat/ la mâini şi târât de un camion pe străzile din santa rita/ pentru că nu şi-a onorat promisiunile din campania electorală/ adică să repare un drum din localitate/ o tânără din românia nespus de frumoasă s-a oferit carabinierilor/ după ce iubitul ei a fost prins conducând fără permis// iată lumea în care trăim/ eu stau aici pe malul cernei într-o cameră de 4x4 cu un frigider/ într-un colţ un calorifer în altul şi mă uit la un film pe netflix/ vizavi e vila lui ceauşescu în care ceauşescu nu a locuit niciodată/ dar camarila lui ce chefuri mai trăgea acolo cu prostituate/ din când în când ies pe terasă la o cafea o ţigară şi privesc/ ruinele de peste drum ruinele comunismului îmi spun/ o frunză de nuc cade la picioarele mele o ridic o studiez cu atenţie/ apoi îi dau drumul pe apă// apa aceasta curge de mii de ani îmi spun/ munţii aceştia stau nemişcaţi de mii de ani îmi spun// cum e mai bine// să curgi sau să stai/ împietrit ca statuia lui mihai eminescu/ ori fără astâmpăr/ ca mulţimea ce trece încolo şi-ncoace pe podul cel roşu” (everest, I).

               Despre maniera în care Nicolae Silade demontează şi recompune cu nonşalanţă aspectele vieţii, s-a scris în mai multe rânduri, însă merită o aprofundare, prin această augmentată „ars poetica” spirală, sarabandă, labirint: „vezi tu poezia e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către un/ bărbat care n-a mai văzut în viaţa lui o femeie e ca mângâierea unui/ trup gol de femeie de către o altă femeie în căutarea idealului feminin e/ ca mângâierea unui trup gol de femeie de către un travestit în femeie în/ bărbat e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către un gay retardat// poezia e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către imberbul care/ îşi imaginează un trup gol de femeie e ca mângâierea unui trup gol de/ femeie de către impotentul care de mult a uitat cum arată un trup gol/ de femeie e ca mângâierea unui trup gol de femeie de către propriul ei/ fiu de către propriul ei tată e ca mângâierea unui trup gol de femeie de/ către propriul ei frate// poezia e ca dragostea dintre un bărbat şi o femeie e ca preludiul ca/ orgasmul ca somnul de după nu contează ce simţi tu nu contează/ ce simte ea important e ceea ce rămâne din aceste simţiri importantă e/ filozofia mângâierii religia ei mântuirea poezia e ca miracolul naşterii/ unui trup gol de femeie dintr-un trup de femeie care n-a cunoscut/ niciodată bărbat”.

              Ceva mai pământean de astă dată, poetul ne aduce totuşi „cuvintele”, spre lămurirea firilor mai sensibile la cutremure ideatice: „mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ le-am binecuvântat şi le-am zis:/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul/ luaţi chipul meu numele meu/ şi suflare din suflarea mea/ stăpâniţi peste toţi aceia care vor să vă stăpânească/ ascultaţi de toţi aceia care vor să v-asculte/ mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul le-am zis”

             Aşadar, martor dar şi demiurg, cu un fler nemaipomenit, la taifas şi la toartă cu grozăviile unei lumi încâlcite, Nicolae Silade.  

(Nicolae Silade,  „everest”, Ed. Brumar, 2020)

Daniel MARIAN

Mioara Bahna, despre Calea Victoriei de Nicolae Silade

O cronică insolită: Nicolae Silade, Calea Victoriei 

Cum în lunga ei istorie, literatura a avut suficient timp să cuprindă tot ce poate să-l frământe pe om, în general și pe creator, în special, menirea artistului nu (mai) este să inventeze teme noi, ci să le dezvolte ori să le ilustreze în mod original pe cele deja cunoscute. Nici scriitorul Nicolae Silade nu face excepție de la acest mod de manifestare, astfel că, din problematica adunată de poezia lumii, el nu putea ocoli, de pildă, tematica vastă a condiției umane, cu laturile ei bune și mai puțin bune, însă ceea ce se remarcă, în special, este nu această opțiune, cât modul în care poetul contemporan simte că poate și trebuie să se aplece asupra convulsiilor trăite de oameni, să-și facă auzit glasul și să le ofere cititorilor și alte perspective asupra unor frământări proprii.

Un aspect al cărții de „poeme în proză” a lui Nicolae Silade – „Calea Victoriei”, Cartea Românească Educațional, Iași, 2019 –, observabil încă din  textul cu care debutează, este abordarea eseistică a condiției umane, într-o construcție amintind de un puzzle, care adună secvențe din ceea ce este sau ar putea fi, în enunțuri care au, uneori, structură aforistică, prin cuprinderea, în planul expresiei, a unui prezent gnomic. De pildă, „… lipsește paradisul și nici nu va fi câtă vreme timpul istoriei e chiar istoria timpului”. Sau: „când te așezi și începi să cugeți precum gânditorul de la hamangia și cugetând începi să exiști cum zice descartes și existând îți dai seama că ai un avans față de lucrurile care nu gândesc cum avea și sorescu pe vremea când își scria drumul numai ce auzi cocoșii cântând (…)”.

Racordat sinestezic la viața artistică a planetei („… ascultam john lennon și citeam / elytis…”), din care derivă stări prin intermediul cărora își asigură un confort lăuntric, cel ce se confesează în aceste „poeme în proză” explorează tărâmul văzut și, îndeosebi, pe cel intuit („…prin norul de fum din camera mea făceam drumul îndărăt spre facerea lumii tot mai singur dureros de singur…”), iar introspectiv, mărturisește: „eram înaintea unui episod psihotic discordant la treizeci de kile de trup ești tot un suflet și-un spirit simți cum creierul arde și luminează…”

În plus, vorbind în numele lui și în numele semenilor, Nicolae Silade străbate un drum, „Calea Victoriei” (o victorie relativă însă, care își schimbă configurația, în funcție de perspectiva receptorului), selectând date obișnuite pe care să le transforme în jaloane existențiale, procedând într-un fel insolit, în stare să-l reprezinte, prin construirea unor calupuri (sugerate și prin așezarea în pagină și, în felul acesta, amintind oarecum de caligrame) asertive. Din acestea, dar și prin alte mijloace, la rându-i, interschimbându-le, cititorul este chemat să participe (interactiv) la crearea întregului, mai ales că absența punctuației îl obligă să identifice ori să-și stabilească nuclee în jurul cărora, meditând el însuși, să țeasă sensuri conotative, conform propriei personalități, fiindcă visul este, în cartea de față, principalul furnizor al imaginilor, al trăirilor pe care le etalează poetul.

Și, cum visul este o formă de evadare din concretul imediat, dar și de completare a acestuia din urmă, care și-l asumă („între ceea ce vezi și ceea ce este e un zid transparent precum sticla dincolo de care zboară pescărușii peste nesfârșita mare e o transparență opacă pentru cei ce n-au trăit ca și tine calvarul golgotei inexistența tuturor existențelor”...), se explică și prezența în texte, a contiguității, și chiar a fuziunii firescului cu absurdul. Mai mult, prin această acțiune modelatoare asupra sinelui, „Calea Victoriei” se convertește într-un sui-generis bildungsroman, care-l presupune ca actant nu doar pe cel care o trasează, pavând-o cu observații ori himere, ci și pe lector, fiecare însă având șansa de a o parcurge pe cont propriu. 

Prin urmare, visul ori stimularea deliberată a unei stări de visare formează un fel de plasă prin care se filtrează atât zone de realitate („nu reușeam să-mi revin după concertul the skywalkers de la english pub unde robert șerban și tudor șerban au lansat volumul tata eu glumesc serios era într-o sâmbătă într-un 30 martie cu o zi înainte ca nichita stănescu să sfârșească cu sine la fel cum a început fără să-l vestească vreo aură / fără să-l urmeze vreo coadă de cometă” …), cât și aspirații ori fabulații („ne-am cazat la golden spirit pe malul cernei care de această dată curgea invers”), dintr-o necesitate profilactică sau terapeutică pentru existență. De aceea, peste toate, cartea este și un omagiu, implicit, dar și explicit, închinat firii, a cărei atotputernică forță de întrupare devine sursă pentru toate acțiunile creatoare chiar și ale unei părți a ei întruchipate în ființa umană: „pământul e sfânt altfel cum să dea verdeață iarbă cu sămânță și pomi roditori cum să rodească după soiul lor toate semințele îngropate vedeam ca prin ceață era ceață deasă în jur…”   

Pe de altă parte, dincolo de aspectele general-umane la care se fac referiri în planul conținutului, la nivelul expresiei, o seamă de termeni ai actualității („pixeli”, „treide”, „laicuri”, „facebook”, „off”, „on”, „insert” etc.) vin să dea culoare temporală textelor și, concomitent, să sublinieze perenitatea temelor. Acestei modalități de racordare la concret i se adaugă flash-uri imagistice, obișnuite în peisajul contemporan („blocurile în ruină”, „o femeie cu copilul în cărucior”, „urmărind tăvițele adunate în elevatorul de tăvițe se repezea din când în când și lua câte-o pâinică sau câte-o bucățică de carne pe care le învelea într-o punguță de plastic”). Iată, de pildă, și un fragment dintr-un text din perimetrul iubirii: „am văzut-o venind ca într-un vis treide avea o rochie luuuungă și albă cum au miresele când merg la altar mie îmi crescuse o barbă mare și albă cum avea zamolxe pe kogaion și era atât de frumoasă că frumusețea însăși pălea când o vedeam venind și venea și venea și încă mai vine și-acum când mă trezesc îmi fac o cafea aprind o țigară și prin norii de fum o văd tot pe ea (…)”

Textele care alcătuiesc volumul sunt construite pe două planuri: unul, unde sunt etalate frământările celui ce vorbește și altul, în background, unde se adună elemente de cronotop, pornind de la care se pot identifica evenimentele contemporane, pe fundalul cărora se petrec trăirile din prim-plan („era ora pământului era beznă în oraș în lume în univers”; „la știri se anunță că talibanii mai revendică un atentat”; „după colocviul revistelor din sala ferdinand a primăriei arad unde manolescu a vorbit despre adevăratul eminescu”; „băile venera”, „valea milenară a cernei”, „izvorul neptun și termele romane și băile imperiale”).

Așadar, atent la evenimentele propriei ființe, dar și la cele din afară, din off, poetul creează un complex univers poetic, un fel de cronică a lumii în care trăiește, din care, prin absența punctuației, pare a dezvălui doar o parte, ca o promisiune de continuare.

Mioara BAHNA

Delia Muntean, despre volumul [despre]

„Stăpânirea limbii nu se poate face decât prin cultură”

            În casa de cuvinte a lui Nicolae Silade, poetul și jurnalistul se îngăduie. Ba chiar își împrumută unelte, atitudini. Se stimulează unul pe altul și dau seama, ca ipostaze ale aceleiași personalități, de felul în care comunică omul Nicolae Silade cu vremile și cu sine: „cine sunt ce gândesc și cum mă împac cu cel care este” (miniepistole I/2). S-ar cădea, de aceea, să ne apropiem de ambele dimensiuni ale sale pentru a vedea ce înseamnă pentru autor locuirea înțeleaptă în timp și în sine: o bună cunoaștere a epocii în care trăiește – cu împlinirile, obsesiile și disfuncțiile ei – și mai ales un lung ocol prin cultură.

            Sunt aspecte pe care le regăsim și în volumul intitulat [despre], apărut anul trecut la Editura Brumar din Timișoara. Cartea adună aproape o sută de editoriale publicate în revista „Actualitatea literară” în perioada octombrie 2010-august 2020, articole care, privite acum laolaltă, trădează o serie de încrengături, evidențiind totodată câteva repere ale existenței autorului. Având o experiență de câteva decenii în presă, Nicolae Silade e la curent cu expectanțele jurnalismului de opinie și știe că editorialul – ca gen – antrenează atât profesional, cât și sufletește pe cel care-l semnează, că urmărește binele comunității și reclamă principii morale sănătoase, de care să fie cu adevărat convins autorul însuși.

            Din punct de vedere tehnic, jurnalistul optează pentru categoria editorialului-eseu – mai adecvată strategiei publicației pe care o conduce și individualității sale auctoriale –, precum și pentru anumiți algoritmi de compoziție, cărora le rămâne fidel și pe care-i alternează întru o mai eficientă implicare a cititorului. Astfel, subiectele avute în vedere (condiția umană, relația cu timpul, cunoașterea, scrisul, poezia actuală, breasla scriitorilor, credința, rețelele de socializare online, provincia culturală, manipularea etc.) beneficiază nu doar de argumentația obligatorie (cu descinderi prin câteva domenii predilecte), ci sunt acompaniate, de fiecare dată, de poziția celui care scrie.

            Angajarea deplină a autorului o confirmă implicit frecventele inserții autobiografice: momente de răspântie ale devenirii proprii („Aveam puțin peste 20 de ani, tocmai mă eliberasem din armată și mă simțeam la o răscruce de drumuri, fără să știu încotro să mă îndrept. După câteva ezitări, am pornit pe drumul literaturii, lăsând în urmă fotografia și pictura” – Despre lungul drum până la tine însuți), scene din copilărie (Despre zăpezile de altădată), lansări de carte și recitaluri cu public din creația sa lirică. Relevante se dovedesc convingerile personale, îndeosebi încrederea în bunătate, în dragoste și în perenitatea valorilor spiritului – indiferent de capriciile vremilor („Este știut că după orice sfârșit urmează un alt început și că, după ce dărâmi ceva, trebuie să pui altceva în loc. Cei care însă au dorit să dărâme valorile spirituale ale ființei noastre nu doar că nu au reușit să pună în loc altceva, dar nici măcar nu și-au dat seama că valorile spirituale nu pot fi dărâmate. Cel mult pot fi umbrite, ascunse sau de-a dreptul ignorate. […] Fie că le ignorăm, fie că nu, ele există!” – Despre devenire și evoluția umană).

            Pentru a le susține, editorialistul apelează la gânditori din varii spații și epoci culturale: Socrate („poate mai viu decât în timpul vieții sale, mai viu decât mulți dintre contemporanii noștri. Oare nu înseamnă asta că, prin gândire, îți poți învinge moartea, sau că, de fapt, pentru cel ce gândește profund, moartea nici nu există?” – Despre moartea morții și învierea vieții), Sfinții Părinți, T.S. Eliot, Eugenio Montale, Eschil, Friedrich Nietzsche, Eminescu (cel care îndeamnă – în poema Pentru păzirea auzului – la detașare de vuietul cotidian: „a aerului miere / slăbănogește mintea și mândra ei putere” – Despre vârstele și vremea înțelepciunii), Emil Cioran, Mircea Eliade, Nichita Stănescu ori, mai aproape de noi, Carmen Mușat (care pledează într-un editorial al său pentru „redescoperirea valențelor formatoare ale discursului cultural” – Despre nenăscuți).

            Nu lipsesc linkurile – de sorginte postmodernistă – către experimentele poetice personale: „mă simt nevoit să mă citez din eternelia: «nu poți avea dacă nu ești. și dacă ești, ți-e suficient să fii. pentru că ființa are totul. și totul e supus ființei» – Despre „a fi” și „a avea”). Pentru Nicolae Silade, a fi (pentru sine) înseamnă „a nu fi pentru lumea înconjurătoare” (Despre nenăscuți), a trăi în microuniversul propriu („să te refugiezi în lumea gândurilor tale, probabil cea mai reală dintre lumile posibile” – Despre clipa cea repede și înafara ei; sau: „Cei care însă doresc să ajungă la cunoaștere își întorc fața de la lumea celor văzute pentru a privi în ei înșiși. Veți spune, probabil, că îndemn la asceză, la sfidarea acestei lumi pentru una imaginară. Adevărul este că lumea în care trăim este cea imaginară. Lumea reală se află înlăuntrul nostru” – Despre lucrurile cu adevărat importante; sau: „pot spune că averea mea e în mine însumi, că averea mea sunt eu însumi” – Despre moștenire și comorile spirituale).

            A fi mai înseamnă să „poți fi fericit doar cu foarte puținul. Și foarte puținul ăsta poate fi la fel de bine șansa de a te bucura de cele cinci simțuri (văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul), cum poate fi și șansa de a te bucura de o simțire mai înaltă, cum este aceea a poeților, care văd nevăzutele” (Despre puțin necesarul pentru a fi fericit). Să fii cumpătat („Și mai multă înțelepciune găsesc în stăpânirea de sine decât în dorința de a stăpâni totul. Pentru că, după cum cel ce se cunoaște pe sine cunoaște totul, tot așa și cel ce se stăpânește pe sine stăpânește totul” – Despre marele poet și cel care stăpânește totul). Să prețuiești, precum Rabindranath Tagore, „picătura de rouă strălucitoare în iarba din fața ușii” tale (Despre lucrurile cu adevărat importante).

            Remarcăm faptul că majoritatea editorialelor selectate în prezentul volum îndeamnă la cunoaștere autentică (Despre manipularea prin învățătură), implicit a limbii. Or, cum „stăpânirea limbii nu se poate face decât prin cultură” (Despre umflarea în pene și dezumflarea la români), individul neînstare să-și asume limba și cultura – opinează, pentru cel care are urechi de auzit, jurnalistul Nicolae Silade – nu poate lua nici decizii în cunoștință de cauză și este nevoit să re-acționeze – îndeosebi în momentele-cheie ale destinului său ori ale devenirii colective – la felul în care alții îi hotărăsc soarta. Pro-acțiunea, în cazul său, se dovedește dificil (sau imposibil) de înfăptuit. El este gândit de alții, după legile și interesele altora, atât la nivel restrâns (grup, organizație, partid etc.), cât și în plan lărgit: „Pentru a te împotrivi, trebuie să te bazezi pe ceva: pe cultură. […] Dar dacă nu o ai, accepți. Și atunci, oricât te-ai umfla în pene, vine dezumflarea. Europa îți impune reguli, americanii, care te-au ignorat 50 de ani, îți dau sfaturi și se aliază cu tine în interesul lor. E cazul să ne trezim, să realizăm că, fără a pune accentul pe cultură, vom rămâne o colonie a marilor puteri” (idem).

De aici și responsabilitatea cuvintelor: „ele, cuvintele, spre deosebire de celelalte mărfuri, au darul de a transmite un mesaj, de a trasa o cale, de a îndruma. […] Când nu îți transmit nimic, când nu îți dau de gândit, când nu te determină să-ți schimbi viața, când nu te îndeamnă să te cunoști, să fii, ele sunt doar vorbe în vânt” (Despre prețul cuvintelor și prețuirea Cuvântului).

De aici menirea cu totul aparte a celui care scrie: „În opinia mea, scriitor adevărat este doar acela care a devenit el însuși din Cuvânt, prin Cuvânt și pentru Cuvânt, cel care se cunoaște pe sine, cel care este, cel care te îndeamnă să fii” (idem, subl. n.).

Suntem de părere că editorialele-eseu ale lui Nicolae Silade sunt scrise cu profesionalism, întrunind la modul superior imperativele genului: luciditate, suplețe – a limbii și a gândului, ironie (în doze homeopatice) și, desigur, coloană vertebrală.

Delia MUNTEAN