Constantin Cubleșan, despre volumul „everest”

Nostalgic și meditativ

Cu o statornicie admirabilă, Nicolae Silade cultivă specia lirică a poemului în proză, foarte puțin practicată la noi, în ciuda faptului că oferă mari posibilități de exprimare liberă. Noul volum, everest (Editura Brumar, Timișoara, 2020) este ilustrativ în totul. Această formulă poetică constituie, la drept vorbind, o opțiune oarecum programatică a sa („dintotdeauna mi-am dorit să scriu pentru totdeauna/să surprind întotdeauna acel indescifrabil/care să nu fie nici prea poezie nici prea proză /…/ această declarație de dragoste pe proprie răspundere” - declarație de dragoste…), formulă în care își vede modalitatea de exprimare proprie, originală: „nimeni nu a spus totul despre tot cum voi spune eu” (chilia sfântului…).

Nostalgic și meditativ, Nicolae Silade are un discurs liric confesiv, calm, condus de o afectivitate pregnantă, ce insinuează un fals biografism: „stau aici pe malul cernei într-o cameră de 4x4 cu un frigider/ într-un colț un calorifer în altul/…/ din când în când ies pe terasă la o cafea o țigară și privesc/ ruinele de peste drum ruinele comunismului îmi spun/ o frunză de nuc cade la picioarele mele o ridic o studiez cu atenție/ apoi îi dau drumul pe apă” - (everest). Sunt cuprinse în această mărturisire de sine, dacă dorești să le decoperi, coordonatele esențiale ale poeziei sale. Mai întâi, o stare contemplativă, poetul având plăcerea de a admira peisajul, hibernal mai ales („iarna la munte nu se compară cu vara la mare. și iarna încă nu-i/ un anotimp. e un regat. e o țară. nu e peisajul care devine tablou/ e chiar tabloul realității reale /…/ în acest rai e o mare bucurie să ajungi aici o mare bucurie să/ privești. dar și mai mare să vezi cum se albește împrejurul. și cât de/ alb devine. mai alb ca începutul. o nesfârșire albă peste care nimeni/ n-a pășit vreodată.  o nesfârșire albă  peste care dumnezeu a presărat// cristale” - zăpezile de la stâna de vale, III); nu e totuși un peisagist, un pictural.

Cadrul natural îl provoacă întodeauna la reflecție, la meditație asupra existenței înseși, într-o ritualizare mistică a spectacolului vieții: „toată noaptea să stai să privești cum ninge. cum crește zăpada/ zăpada care acoperă totul /…/ și după înghețul care a cuprins lumea noastră de gheață să ieși singur în/ lumea zăpezii singur în nesfârșirea albă când soarele își împrăștie razele// peste munții înzăpeziți. peste brazii ninși. peste drumurile ascunse vederii /…/ da să ieși singur din/ singurătatea ta. să intri în singurătatea lui dumnezeu”. Discursul se metaforizează astfel, observația asupra realității primește gravitatea conștientizării comuniunii cu miracolul de dincolo de percepția direct-senzorială - „dimineața devreme când pescărușii încă dorm pe nisipuri și mulțimea/ pe țărm așteaptă ca pe-un miracol răsăritul (câte miracole numără viața/ noastră nu se întreabă nimeni?) când soarele programat să răsară la 6:26/ încă mai stăruie pe sub valuri (parcă voind să ne-arate că știința nu știe tot/ că între iluzie și realitate de-o frumusețe fără seamăn e iluzia realității)” - marea cea mare. Apoi, Nicolae Silade e un sentimental care știe să-și cenzureze însă cu eleganță efuziunile de acest fel, mai ales atunci când poetizează predispoziții erotice, căci nu scrie poezii de dragoste, în accepțiunea comună a exercițiului cântării iubirii, cât comentează, oarecum peisagistic, deșteptarea sentimentului în sine, lăsând impresia unui spectator al acesteia, ce caută sensuri livrești pentru adorarea femeii: „din balcon am zărit o femeie goală pe plajă. și mi-am/ amintit de eva. și mi-am zis că lumea începe cu ea. lumea/ dragostei. celelate lumi sunt doar închipuire. maya. nirvana/ e dragostea. fără ea nu începe nimic. fără ea totul sfârșește./ îndrăgostește-mă, doamne, îndrăgostește-mă!” (versetele de la marea neagră).

Asemenea pasaje de reflecție (de meditație) asupra sensurilor existențialității sunt prezente aproape fără excepție în întregul său discurs liric, asumându-și personal trăirile: - singurătatea („da. să ieși singur din/ singurătatea ta. să intri în singurătatea lui dumnezeu. strălucitoare. să vezi// ceea ce vede doar el. să te bucuri de ceea ce vezi. acolo unde nimeni nu/ mai vede nimic iubirea care mișcă sori și stele da. să fii acolo unde e totul./ unde totul e să fii” - zăpezile de la stâna de vale, VI) - visul ca realitate sau realitatea ca vis („realitatea în care ne/ trezim este tot un vis da un vis mai real dacă pot spune așa mult mai/ real și mult mai frumos decât toate visele pe care le visează omul în/ trecerea lui prin visul lui dumnezeu și nu pot să nu mă întreb unde/ unde sfârșește visul unde// începe realitatea cine al cui vis este cine a visat pe cine și cine a fost/ viu în vis și cine este viu în realitate în realitatea asta care este tot/ un vis dă-ne doamne o realitate de vis în care să visăm să visăm să/ visăm cu ochii deschiși” - o realitate de vis) - libertatea („nu m-am gândit niciodată la libertate nuuuu pentru că gândurile mele ori/ nu sunt ale mele ori libertatea mea nu este libertate dar am tot așteptat/ să fiu liber de sărbători /…/ viața asta o viața asta în care ești liber să fii liber să mori în libertate/ oare e nu e cea mai minunată captivitate mă întreb în timp ce aștept să fiu/ liber de sărbători” - liber în captivitate/captiv în libertate) ș.a.

Problematizarea realității trece prin propriul afect, susținut (dublat) de o meditație dramatică asupra vieții, a vieții în care se mișcă neîncetat ca un observator subiectiv (cum altfel?) al acesteia, exultând oarecum patetic întru frumusețile ei („răsare pentru prima oară soarele și răsare pentru mine și răsare/ din mine precum eu răsar din toate lucrurile pentru a lăuda toate/ lucrurile pe care le-am găsit făcute da și le-am refăcut întru lauda/ facerii și desfacerii întru lauda creației care se creează pe sine și/ nu încetează nici după moarte moartea morții dacă vreți învierea” - pădurea verde), sau oripilându-se observând și reținând mizeriile realității concrete pe care le descrie într-un soi de aqua-forte: „câtă liniște dimineața în cartierul muncitoresc după ce a murit/ comunismul dacii ruginite bălării cât casa și blocuri fără uși fără/ ferestre fără locatari ca un cimitir fără morți și alei pline de gropi/ și tomberoane de sârmă cu peturi de bere și bătrâna aceea care/ adună deșeuri stau într-un opel și-o privesc îi tremură mâinile// dar tot nu se lasă mai are doi dinți dar încă mai caută și părul/ ei alb și și hainele negre spun totul despre ea despre noi dar cine/ o vede cu mâini tremurânde adună deșeuri cu mâini tremurânde/ adună gunoaie un gunoi și comunismul a fost și capitalismul la/ gunoi va ajunge dacă n-o vede pe bătrâna care adună deșeuri” (cartier)

Poemele în proză ale lui Nicolae Silade au în retorica lor o mare încărcătură meditativă în ordine filosofică asupra lumii, asupra existenței lumii, totul însă pornind de la propria experiență de viață, de la impresiile provocate de realitatea ambiantă pe care o percepe, de obicei, din perspectiva contemplării, fie natura, anotimpurile în dinamica lor miraculoasă (vară/iarnă/primăvară), introducând în metaforicul versurilor o marcată tentă religioasă, asumată organic. Își introspectează poziția în lume, comunicând impresiile și mai ales ideatica  într-un soi de colocvialitate discursivă, poetizând trecerea timpului ca pe un dat al parcurgerii drumului spre finitudine: „credeai că totul se încheie aici. dar nu se încheie. totul/ continuă. ai văzut anotimpurile lumii. anotimpurile omului./ și anotimpurile vieții. dar după un timp vine alt anotimp. un/ anotimp al versului. anotimpul universului. vine un timp fără/ de timp. un fel de ieșire din timpul lumii. un fel de intrare/ într-un timp personal. iar timpul tău personal nu are nicio/ legătură cu anotimpurile lumii. pe care le privești detașat/ de undeva de sus de foarte sus. din timpul în care exiști.// din timpul și din locul în care exiști.  cu adevărat. și ceea/ ce vezi este lumea pe care ai biruit-o. este omul. fratele tău./ și este soarele. fratele omului. și pământul întors în pământ./ viața și moartea indestructibil legate de la facerea lumii” (un anotimp în paradis)

Lirica aceasta cu insinuări epice în dezvoltarea metaforică a meditației asupra propriei condiții existențiale, într-un timp diurn perceput ca dimensionalitate parabolică a faptului/a gestului aparent banal, consumat cu o participare sentimentală în marele anotimp existențial al firii, marcheaă originalitatea expresiei poetului Nicolae Silade, asigurându-i astfel un loc aparte în pleiada scriitorilor de azi.

Constantin CUBLEȘAN

Menuț Maximinian despre volumul [despre] de Nicolae Silade

Actualitatea literaturii*

La Lugoj apare, de mai bine de zece ani, „Actualitatea literară”, o revistă în care, de-a lungul timpului, pe lângă autorii din zonă au publicat nume importante ale literaturii. Importanţa revistelor literare a fost dezbătută, de-a lungul vremii, cele mai recente semnale de alarmă fiind trase odată cu restructurarea uneia dintre cele mai vechi reviste româneşti - „Familia” de la Oradea.

            Pe acelaşi subiect, în urmă cu ani, Silade trăgea un semnal de alarmă că, printre cele peste 3000 de manifestări cultural-artistice şi sportive aprobate de Consiliul Judeţean Timiş nu se regăseşte nicio revistă de cultură din judeţ. „Dacă în alte judeţe ale patriei CJ-urile finanţează nu una, ci două, trei sau chiar patru reviste de cultură, editează fără pretenţii cărţi de referinţă pentru literatura română şi finanţează concursuri, festivaluri naţionale sau internaţionale de poezie, nu înţeleg de ce CJ Timiş nu vrea să fie „fruncea” şi la acest capitol. Pe drept cuvânt, scriitorul bănăţean trăieşte într-un vest foarte sălbatic din acest punct de vedere. Nu-i rămâne decât să bată din uşă în uşă până găseşte un patron care sfidează criza şi e dispus să încurajeze cultura, sau să sune un prieten. Care poate. Poate că...”.

            Cartea „[despre]”, apărută la Editura Brumar, sub semnătura lui Nicolae Silade, jurnalist, fondatorul săptămânalului „Actualitatea” şi mai apoi al revistei „Actualitatea literară”, vorbeşte, prin editorialele cuprinse aici, tocmai despre importanţa presei culturale. Adunate din cei zece ani de existenţă ai publicaţiei ce apare lunar pe piaţă, editorialele vorbesc „despre” (cuvânt ce apare în titlul a 90% din editoriale) literatură, artă, lume şi nenumăratele ei feţe, suferinţă şi înţelepciune, valoarea cuvântului scris.

            Da, poţi trage un semnal de alarmă şi asupra modului în care literatura este percepută la nivel naţional de către mai marii ţării şi iubirea oamenilor de rând pentru pagina scrisă. Anul acesta, la statuia lui Mihai Eminescu de la Bistriţa, ne-a recitat versuri, de Ziua Culturii Naţionale, o angajată a Serviciului de Salubrizare (o măturătoare, pe înţelesul tuturor, meserie pe care ar trebui s-o respectăm cu toţii) ce se străduia cu lopata să ne facă loc să ajungem la poet printre troienele de zăpadă. Lucrul acesta îl remarcă şi Silade care spune că, de multe ori, mai mari iubitori de poezie decât mai marii statului sunt „chiar şi boschetari, cetăţeni turmentaţi, copii ai străzii. Figuri
expresive ca şi poezia prezentată lor”.    

            În „mocirla de nemaisuportat a cotidianului autohton”, salvarea vine prin cultură, tocmai de aceea revistele tipărite au un rol important în ducerea mai departe a unui mesaj al elitelor peste timp. Probabil, va veni vremea în care  şi la noi presa culturală va fi mult mai respectată de către toate structurile sociale. S-a constatat că în perioada de izolare, din cauza coronavirusului, românii au citit mai mult, însă câştigul ar fi ca ei să rămână cititori constanţi şi nu unii de ocazie.

În urmă cu câţiva ani, asistam şi la Bistriţa la „Drumul Crucii” adus de Daniel Leş, cel care l-a interpretat pe Hristos, păşind desculţ pe străzile oraşului, biciuit la propriu. Despre suferinţă şi înţelepciune vorbeşte şi scriitorul bănăţean care a vizualizat, la Lugoj, aceste scene, declarând: „Ce am înţeles noi din suferinţa Mântuitorului, ce înţelegem din suferinţele altora? Înţelegem ceva când îl vedem suferind pe cel de lângă noi, când vedem o ţară întreagă în suferinţă?”.

Jurnalistul dezbate şi o altă faţetă a învăţăturii, aceea a manipulării, fiind de părere că „omul trebuie să înveţe doar să vorbească, să scrie, să numere şi să citească, restul fiind manipulare, aducerea lui într-o lume atât de complexă (complicată) încât aflarea sensului ei devine aproape imposibilă. Se ştie că, la naştere, omul este înzestrat cu nenumărate calităţi şi puteri supranaturale, pe care le pierde pe parcurs, treptat, pe măsură ce ia contact cu lumea noastră”. Într-adevăr, ar trebui să discernem şi să citim mai ales în zilele noastre, de multe ori, printre cuvinte, pentru că, dincolo de mesajele politicienilor de multe ori se ascund nonsensuri.

            Antologiile în etapa postrevoluţionară sunt o problemă pentru că foarte mulţi au încercat să facă o afacere din acestea, pe lângă unu sau două nume cunoscute apărând diferiţi „poeţi” care au fost incluşi în urma unor sume. Este exact ca la Taraf TV, unde „artişti” fără voce plătesc pentru a apărea în faţa publicului. Nu mai există selecţii. Este şi situaţia inversă în care tineri debutanţi nu sunt luaţi în seamă de către grupările ce s-au închis, promovând aceiaşi oameni şi mai greu dând şansă altora să se afirme. Acesta a fost motivul pentru care Nicolae Silade se gândea, în 2010, la apariţia unei reviste care să dea o şansă tuturor pentru exprimare, pentru că, în publicaţiile de la Timişoara se răzbătea mai greu: „Oare ne consideră ei, timişorenii, mai retardaţi sau e vorba de vreo invidie la mijloc, de faptul că Lugojul a fost şi încă este, credem noi, capitala spirituală a Banatului?”.

            Sunt convins că redacţia revistei, aşa cum se întâmplă la majoritatea publicaţiilor culturale, este asaltată de diferite titluri de cărţi ale unor scriitori dornici să se afirme. Tocmai de aceea, selecţia se face drastic, directorul publicaţiei dându-ne şi o reţetă a lucrurilor făcute cu măsură: „Nu are rost să citeşti mult, important este să citeşti esenţialul”.

            Valorile şi revalorizarea sunt mereu pe agenda scriitorului, care în editorialele sale semnalizează multiplele crize ale lumii contemporane, cea mai gravă dintre acestea fiind cea a reperelor spirituale care ne-au ajutat să rezistăm peste timp: „Societatea a evoluat enorm de mult din punct de vedere ştiinţific, însă cu preţul unui mare regres moral”.

            Poate că, în ultima perioadă, şi internetul cu iluziile lui ne-a luat o parte importantă din aprofundarea adevăratelor cunoştinţe care să ne ajute la realizarea unui „pachet” de cultură generală cu care să ne putem prezenta oriunde cu fruntea sus. Mai grav este când totul rămâne la capitolul iluziei, iar când eşti pus faţă-n faţă cu cineva dincolo de ecranul calculatorului să nu mai poţi socializa. Silade spune că (şi trebuie să îi dăm dreptate) farmecul îmbrăţişării, vuietul vântului, ropotul ploii nu pot fi trăite pe youtube, ci doar prin trăirile adevărate, nu doar în spaţiul virtual.

Două texte „Despre critica de întâmpinare şi întâmpinarea criticii”, respectiv „Critica de receptare şi receptarea criticii” vorbesc despre ruptura dintre generaţiile de scriitori, dar şi despre un zid care s-a creat între generaţiile de critici. Despre poezia de azi, Silade trage un semnal de alarmă că a coborât în stradă, în spaţii neconvenţionale, limbajul ei devenind unul vulgar, devalorizând-o. „Coborând atât de jos, cum mai poate face legătura cu muzica sferelor, cu înălţimile spiritului”, se întreabă scriitorul. Iarăşi două editoriale au aproximativ aceeaşi temă, „Despre politică, literatură şi credinţă”, respectiv „Despre politică, religie şi literatură”, vorbindu-ne despre modul în care apar revoluţionari atât printre scriitori, cât şi printre oamenii politici, lucrurile fiind oarecumva la fel: „Nu eşti apreciat într-un grup, îţi faci repede grupul tău, pe facebook, aduni o mulţime de fani şi te proclami lider. Nu te publică o revistă, îţi faci repede un blog, un site, chiar o revistă online [sau una printată, de ce nu?, dacă te ţin buzunarele] şi eşti mare. Ba chiar poţi visa şi la o editură şi, în loc să-i îmbogăţeşti pe
întreprinzătorii de dinaintea ta, le poţi lua tu banii celor care visează la măreţia literară”. Mai grav este atunci când şi religia este în schimbare: „Asistăm, se pare, la o înţelegere de taină între politică şi religie, astfel încât populaţia să poată fi ţinută sub control”.

Editorialul „Despre vise, mitologie, filozofie, religie şi poezie” aduce toate frământările noastre prin „Cuvântul care cuvântează viaţa”, interpretarea scriitorului fiind una pe măsură. În ceea ce privește repetiția unor citate din Evanghelia după Toma, Eschil, Sfântul Francisc din Assisi, Elytis, Seferis, Eliot, Montale, Ungaretti ș.a., autorul le consideră repere ale gândirii umane de inspirație divină.

Cartea aceasta de editoriale străbate drumuri culturale ce se întind pe existenţa a zece ani, ne vorbeşte despre evoluţia presei literare de la print la online, după cum şi cărările noastre sunt mai nou virtuale şi mai puţin bătătorite prin iarba plină de metafore.

Nicolae Silade propune, astfel, prin gândurile sale, readucerea în actualitate a reperelor fiecărei generaţii şi cunoaşterea acestora de către marele public pentru că, dacă nu-ţi ştii rădăcinile culturale şi spirituale nu ai identitate.

* Nicolae Silade: [despre], Editura Brumar, Timișoara, 2020

 Menuţ MAXIMINIAN

R. V. Giorgioni, despre „everest„ și [despre] de Nicolae Silade

Nicolae Silade, veşnic îndrăgostitul...

Veacul de singurătate al iubirii 

Vino tu cu suediile tale cu finlandele tale şi siberiile în prezentul meu alb în mănăstirea mea de gheaţă în care mă rog (N.S.) 

Exceptând volumul de la debut de la Editura Litera (Visul în lucru, 1979: la debut toţi poeţii sunt filosofi!), Nicolae Silade poate fi considerat un poet al iubirii. Nu c-ar fi el mai frumos ca noi, dar se pare că de mic i-au plăcut „muzele”... Şi zicând cu tărie aceasta, mă sprijin pe cartea lui în două părţi, intitulată iubirea nu bate la uşă. Şi aşa şi este: ea vine întotdeauna, te ia prin surprindere, are neobrăzarea de a da buzna peste om (mai cu seamă când omul este şi poet). Voi începe prin a emite câteva păreri despre Nicolae Silade - îndrăgostitul, spre a trece apoi la cărţi „mai serioase”, până la a ajunge pe „muntele” everest (cel mai recent volum de versuri, tipărit ca şi celelalte, la editura timişoreană Brumar).

Aşadar, avem de-a face – după propria caracterizare – cu un poet „în serviciul iubirii”: „eşti în servicul iubirii nicio absenţă nu poate fi motivată asta/ mi-a spus ea înainte să plece şi plecarea ei spori iubirea”. În acelaşi poem (54, din iubirea... II) poetul face constatarea aparent banală că „şi dragostea e supusă timpului” şi se cere trezită din adormire – sau amorţeală – acţiune pentru care „e nevoie de ochi de răbdare de lacrimi...” Poetul este şi un virtuoz al sonetului şi sunt sigur că multe femei (încă) suspină după poezia de tinereţe a lui N. S., înlocuită de „panseurile” sale lirice ulterioare. Toată cartea e compusă din poezie rimată/sonet pe partea stângă şi din poeme în vers alb pe cea dreaptă.

Dar iubirea, după ce a bătut la uşă (şi i s-a deschis... „iată eu stau la uşă şi bat”) devine invidioasă, geloasă, absolut restrictivă: lumea întregă se miceşte/diminuează, reducându-se la el şi ea. Toate celelalte – fiinţe sau lucruri – trec pe planul doi şi se estompează, iar „surâsul bucuria dragostea celuilalt devin hrana ta zilnică” (56). Desigur, ca orice poet liric care se respectă, N. S. invocă birtul şi băutura – ca Ion Mureşan în cartea sa Alcool: „Decât iubiri în van, mai bine-n birt/ În fum, cu votcă şi prostituate,/ Cu nepăsarea de a fi, în flirt,/ Să dai mereu tristeţile pe spate” (XCIX). Deşi pare a se lăsa purtat de val, poetul se sustrage acestui lumesc carnaval: „Dar har de ai, nu-l risipi în bar/ Oricât ar fi amarul de amar!”

 Dacă ar fi să mă-ntrebe cineva care aspect îl prefer din poezia siladiană din acea perioadă, aş opta fără discuţie pentru sonet, gen în care poetul a realizat performanţe notabile printre cei care încă îl mai cultivă în zilele noastre. Iată o mostră: „Când voi pleca în noaptea necuprinsă/ Unind în mine cele patru zări/ Îţi voi lăsa, în flacără nestinsă,/ Iubirea, să răspundă la-ntrebări” (CII). Iată şi un sonet care sună, oareşcum, ca eminescianul De ce nu-mi vii: „De ce te vreau când nu mă vrei, când altul/ Fără să vrea primeşte ce-i oferi?/ De ce coboară în abis înaltul?/ De ce e mâinele mereu în ieri?/.../ De ce e gândul meu împărătesc/ Când slugile din gândul tău mă fură?/.../ De ce nu vrei măcar să mă împaci/ Cu gândul meu, cu mine. De ce taci?” (CXXXI).

Dar poezia de dragoste a autorului se îmbină/se împleteşte adesea cu cea religioasă; avem parte aşadar de o iubire dublă: „sufletul  meu ţi se-nchină e lumina divină ce vine înainte de crăciun/... e o sumă/ de păcate iertate o albire de suflet e cerul deschis (s.n.) din care coboară/ unul câte unul îngerii mei păzitori ca fulgii în ochii miraţi ai copiilor// iarna e împărăţia ta şi sala de aşteptare a mântuirii mele... / celor ce credem în iubirea ta în noua ta venire...” (131). „Degeaba însă vin cu tot alaiul/ De sentimente reîmprospătate/ Tu izgoneşti din mine raiul/ Şi-mi laşi doar veacul de singurătate...” (CLVI).

Escaladând Everestul... O fereastră spre Dumnezeu

Cel mai recent volum de versuri al lugojeanului Nicolae Silade este intitulat, cum spuneam (cu deplină îndrăzneală urcă poetul muntele!), everest. Cartea a apărut la binecunoscuta editură Brumar din Timişoara în anul pandemiei, 2020; MMXX, cum obişnuiesc ei să noteze anii. De aproape 150 de pagini – şi împărţită în două cicluri  - , ea cuprinde cele mai noi poeme scrise şi publicate de autor în presa literară. Un volum nou de versuri e (pentru puţinii care ştiu să-l aprecieze) o mană cerească, fereastră spre cer: „şi pe când săpa o fereastră în munte [probabil o fereastră spre/ dumnezeu] doi vânători îl împuşcară. din greşeală spune legenda...” (Am citat din partea a III-a a poemului chilia sfântului ioan de la prislop, care începe aşa: „se pare că a fost spus totul despre tot. dar nimeni nu a spus totul despre/ tot cum voi spune eu”. Astfel, poetul îşi „arogă” dreptul unui nou început în poezie; a reinventa lumea aşa cum numai el poate sau ştie).

Avem de-a face cu un poem teist în care se înregistrează comunicarea om-Dumnezeu: „când dumnezeu m-a întrebat cine eşti tu? cine vrei să fii? n-am ştiut/ să-i răspund. mă gândeam să fiu apa. pământul. sau despărțirea apelor de pământ. mă gândeam să fiu focul. să fiu cerul. sau toate laolaltă. lumina care luminează în lume și întunericul n-a biruit-o. mai târziu i-am zis: doamne vreau să fiu eu însumi. și dumnezeu mi-a zis: să fii!” Fără a fi vorba de-o poezie manifest religioasă, ideea de Dummnezeu este prezentă, implicit sau explicit, în mai toate poemele volumului: „cât de uman e dumnezeu când ne vorbeşte de iubire. şi cât de divin e/ omul când iubeşte” (chilia sfântului ioan de la prislop – II); „...şi s-a/ retras. în sine însuşi s-a retras. acolo unde nu e loc de-ntors. nici timp/ de amăgire. e mai degrabă o suire în fiinţa lumii. în dumnezeire”. Avem în faţă o poezie în care aluziile şi citatele biblice (ex.: Ioan 3:16) se împletesc: „și n-am putut să nu mă întreb ce a simțit dumnezeu când și-a văzut fiul răstignit pe cruce”  (o zi ca oricare alta pe pământ dar cu totul altfel în ceruri).

De bună seamă, ca toţi poeţii, şi Nicolae Silade simte nevoia irepresibilă a definiţiilor poetice. Una din cele mai sonore din volum, „cercul e pauza de respiraţie a spiralei”, este întâlnită în poema (non)sensul giratoriu. Dedicat unei intersecţii clujene, vizavi de hotelul unde au fost cazaţi poeţii la o întâlnire literară, acest poem prezintă o viziune autohtonă a universului: „un sens giratoriu care adună cele şapte străzi ale clujului care adună/ tot clujul toată românia lumea pământeană & subpământeană/ şi le învârte le învârte le învârte până când/ încep să urce toate în spirală spre cer...” Câteva poeme sunt dedicate cartierului unde locuieşte poetul: arealul său pământesc: cartier, bătrânul de la blocul 5, fratele lui george.

Un poem impresionant este cel dedicat mamei elisabeta: „pe mama o cheamă elisabeta nu nu e regina angliei dar e mai frumoasă/ decât ea și mai bună și mai regină...”; „dar mama e altfel decât surorile ei îmi cere mereu integrame şi pixuri... mă sună mereu şi-mi citeşte din/ biblie şi are o oră a  ei pe care o ţine ascunsă (s.n.)”; „mama dacă o întrebi cum am venit pe lume îţi va vorbi despre dragoste/ îţi va spune că a fost un miracol cu trei săptămâni înainte de naşterea domnului...”  O mostră care dovedeşte că iubirea de mamă n-are pereche în lume, se înscrie în seria agapao/agape (iubirea pură, dezinteresată cu care numai Dumnezeu poate iubi), depăşind toate celelalte iubiri pământeşti.

Dar poate că era necesar să încep demersul meu exegetic cu un poem integral citabil, scurt, dar cu valoarea unei profesiuni de credinţă, ilustrând aşadar crezul poetic al autorului: „mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ le-am binecuvântat şi le-am zis:/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul/ luaţi chipul meu numele meu/ şi suflare din suflarea mea/ [...] mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul le-am zis” (cuvintele). Un poem antologic.

Un imn adresat iernii ca anotimp imperial este cel intitulat zăpezile de la stâna de vale, poem dedicat iernilor româneşti din Coşbuc şi Alexandri: „să stai la geam şi să priveşti cum ninge.../ ce mare nea. ce înălţime. ce linişte. ce împăcare...”; „şi iarna încă nu-i/ un anotimp. e un regat. e o ţară...” (versuri care nouă ne-au amintit de cartea lui Gabriel Gafiţa – Iarna e o altă ţară). Putem spune, de altfel, că iernii îi este dedicată o întreagă secţiune (transversală) a cărţii. Iată încă un poem, inspirat botezat printre troiene şi troieni: „...şi maşinile care abia se mai văd printre troiene şi troieni aş vrea să număr fulgii toţi dar încă nu m-am născut nu...” Poetul îşi imaginează prima iarnă din „viaţă”: viaţa intrauterină, cu câtva timp înainte de data naşterii care, la orice poet, este una fastă, norocoasă, cu adevărat frumoasă: „ninge tare ninge continuu ninge frumos dar încă nu m-am născut...”

Dar, de la naşterea fizică, poetul trece la naşterea din nou, întru înţelepciune duhovnicească: „...un dangăt de clopot cheamă la liturghie prea multe religii prea puțină credință să treci dintr-un paradis în altul asta e naşterea naşterea din nou când troienit de înţelepciune (s.n.) te întrebi ce e viaţa...” Iar când poetul declară „e bine înăuntru” nu-ţi dai seama la ce înăuntru se referă: spaţiul de confort al căminului conjugal, sau pur şi simplu la protecţia caldă a lichidului amniotic în care fătul se lăfăie ca un celest scafandru, belfer înotător... „e bine înăuntru dar parcă mai frumos/ e afară și poate că totuși ar trebui să mă nasc pe mine însumi din mine”. Dar ciclul anotimpurilor se continuă în ultima secţiune a cărţii, intitulată un anotimp în paradis (iarna valahă, primăvara românească, vara carpatină, toamna principatelor). Un anotimp poetic celebrează şi poemul în VII părţi, splendid intitulat şapte zile medievale: „...pe alei ne întâmpină palmieri/ care-adună în ei mulţimi de tăceri. unde sunt cei de ieri? cetatea e vie de/ acum înainte doar prin ei. şi doar prin cuvinte”.

Deşi uneori pare puţin discursiv, poetul ştie să ascundă în text, ca pe o bombă, surpriza lirică - adeseori monotonia naşte poezia. Aparent, ai de-a face cu o incontinenţă verbală, dar când te aştepţi mai puţin apare revelaţia: „...după un pahar de răchie şi un recital de fabule/ cum apăsa cadenţat pe câte-o morală nepieritoare/ cu aerul că schimbă lumea această lume mereu în schimbare/ în care vii hotărât să rămâi/ dar eşti totdeauna pe picior de plecare” (ghilgameş). E drept, nu întotdeauna finalurile sunt la fel de pregnante ca acesta, dar şi aşa merită să te transformi într-un culegător de perle, pe urmele poetului: „de ce-aş da valea cernei pe o plimare în bronx cheile nerei pe un sejur în manhattan/ zgârie-norii mei sunt aceşti munţi minunaţi munţii/ carpaţi cu vârful în dor bucegi făgăraș parâng retezat și floarea/ de colț ca o stea răsărind în inima lor și zăpezile de altădată care iar/ se arată ca un miracol pe everestul meu interior”  (everest VI). 

-II-

Despre ce este vorba în [despre]: o carte intitulată chiar [despre] 

Acolo, odată cu gemantanul, a dispărut şi americanul… (p.96) 

Odată cu volumul de versuri everest, poetul Nicolae Silade publică la aceeaşi editură (Brumar-ul poeţilor) o plachetă de 118 pagini, în care include editorialele din revistă – cunoscuta de-acum „Actualitate(a) literară” – semnate număr de număr în primul ei deceniu de existenţă. Cartea începe cu un scurt argument al autorului, urmat de primul editorial, în ordine cronologică: „De ce o nouă revistă literară” (A.l. nr. 1, octombrie 2010).  Din postura de director – ex cathedra… - poetul argumentează necesitatea unei noi reviste în peisajul literaturii române – reviste care, oricât ar fi de multe tot nu sunt prea multe, cum au unii impresia. De asemenea, explică pentru toată lumea sintagma afişată pe frontispiciul revistei (comuniştii titrau „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”; lozincă din care este de reţinut doar ideea unirii): că nu este vorba despre nicio grupare, organizaţie, o nouă uniune de creaţie, paralelă cu cea existentă: Uniunea Scriitorilor.  Idee reluată în textul de la pagina 82, intitulat „Despre Uniunea Scriitorilor... şi Unirea Scriitorilor din România” (dubla subliniere ne aparţine, spre a indica termenul de unire, pe care cade întreg accentul).

            Editorialele siladiene sunt mici eseuri pe teme varii, care încearcă să explice lumea. Unul dintre texte - cel de la p. 96 - chiar se intitulează „Despre ce vorbim”, încercând să clarifice termenii „ecuaţiei”. În acest text, editorialistul se foloseşte de-un „banc” – de fapt o povestioară cu tâlc, în care un american face un experiment ciudat: abandonează un geamantan în mijlocul unei (aero)gări, în diferite locuri geografice, curios să vadă ce se întâmplă (Dar cată să-ţi povestesc eu toată întâmplarea, cititorule... Ia pune mâna şi citeşte singur. Fiindcă multe din aceste minipanseuri sunt pe tema scrisului şi cititului.). Despre cunoaştere în general - poate cea mai acută temă a filosofiei, alături de cea a morţii - , se ocupă editorialul de la pag. 113, titlu complet: „Despre informare, cunoaştere, inteligenţă şi înţelepciune”. Dar probabil că patru teme, chiar convergente, sunt prea mult, prea greu de tratat într-un singur text.

            Deşi minuscule  - ocupând de regulă o pagină de carte – editorialele lui N. Silade încearcă imposibilul: să acopere toată plaja gândirii umane, textul de la pag. 11 – A.l. nr. 5/ februarie 2011 – chiar intitulându-se „La ce bun filosofia?”. Glosând pe marginea dictonului Barba non facit philosophum, poetul nostru arată că, dacă întrebarea cu pricina    şi-o puneau până acuma oamenii de rând, după 200 – sau chiar 2.500 - de ani de filosofare, au ajuns să şi-o pună, dureros şi acut, filosofii înşişi. Iese puternic în relief criza folosofiei clasice, cea „de sistem”: „Dacă filosofia e cel mai lung drum spre adevărul la care prin credinţă ajungi într-o clipă... ajungem unde trebuia, de fapt, să pornim. Într-o deşertăciune a deşertăciunilor, cine mă poate convinge că filosofia nu e deşartă?” (Editoriale cu tematică similară sau care chiar se suprapun în arealul gândirii descoperim la pag. 84, 90, 93: „Despre politică, literatură şi credinţă”; „Despre vise, mitologie, filosofie, religie şi poezie; „Despre politică, religie şi literatură”.)

            Din această aserţiune ca dintr-o „manta a lui Gogol” (Dostoievski) se dezvoltă un întreg florilegiu de teme cultural-filosofice, teme pe care noi am încercat să le grupăm, cât de cât, tematic, iar nu cronologic, cum o făcuse poetul: în ordinea apariţiei lor în revistă. Aşadar, texte despre gândire/cunoaştere (la pagina): 11, 13-26, 41, 58, 73, 81 etc., 114. Le-am legat prin liniuţă de unire pe cele de la p.13 şi 26, fiind legate ele însele prin tematică şi conţinut: prima este intitulată „Despre suferinţă şi înţelepciune”, iar a doua, „Despre vârstele şi vremea înţelepciunii”. „Dar ce am înţeles noi din suferinţa Mântuitorului, ce înţelegem din suferinţele altora?”, se întreabă poetul-cugetător.

            Despre lucrurile cu adevărat importante

Foarte multe texte se referă la literaţi, literatură/cultură: poeţi şi critici: 8-28, 9, 31, 87-88, 115. Şi de data asta am cuplat câteva editoriale, fiind nu numai afine, ci pentru că tratează subiecte aproape identice. Încă de la început (p. 8), poetul se arată preocupat de distincţia supremă, Premiul Nobel pentru Literatură: „Despre culorile Premiului Nobel”, „Despre... cum am luat eu Premiul Nobel”. Iar cum se întâmplă şi la noi cu Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, la fel se petrece, la nivel global, cu premiul instituit de Alfred Nobel, inventatorul dinamitei. Despre poeţi – ... talent, înzestrare şi har -  se preocupă îndeaproape eseurile de la paginile: 9, 45, 54, 80, 107.

            Cele mai importante – nu interesante: interesante sunt cam toate, mai puţin inerentele repetiţii – ni s-au părut cele legate de Dumnezeu-Cuvântul, veşnicie, renaştere şi înviere. Despre adevărata cunoaştere – a lui Dumnezeu – cea care face distincţia între inteligenţă (deşteptăciune, isteţime) şi înţelepciune. Nu degeaba spune Solomon în Eclesiastul că „frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”; iar el – sau psalmistul David - mai spune şi: „Nebunul zice în inima lui, nu este Dumnezeu”! Iată care sunt textele (ar fi prea mult să le analizăm pe toate): „Despre preţul cuvintelor şi preţuirea Cuvântului”, „Despre sfârşitul veacurilor şi regăsirea veşniciei” „Despre înviere sau visul unei nopţi de primăvară”. Şi una cu titlu în rimă („defect” profesional care mărturiseşte poetul din autor): „Despre Dante, Isus şi lumea văzută de sus”. Nouă ne-a căzut cu tronc mai cu seamă textul „Despre Dumnezeu nu se face vorbire” – temă atacată şi de noi într-o serie de articole vizând morala în artă.

            ...„Despre lucrurile cu adevărat importante” (p. 59) - iată despre ce combate, despre ce încearcă (de la termenul franţuzesc vine cuvântul „eseu”) să scrie prietenul nostru, colegul Nicolae Silade. Despre cele care nu se văd cu ochii din carne, ci cu vederea duhovnicească, fiindcă „Împărăţia Cerurilor este în lăuntrul vostru”, cum glăsuieşte Scriptura. Poetul îi citează aici pe Rabindranath Tagore şi Lao Tse (iată o idee interesantă, proprie lui: am fost făcuţi din pământ, dar ne-am desprins de el „spre a-l  privi dinafară ca pe-un miracol”, p. 60). Dacă, desprinşi de pământ, ne îndreptăm ochii spre cer, spre realitatea invizibil-lăuntrică, vom găsi, ca oameni şi ca poeţi, toate motivele să-L slăvim pe Cel care se numeşte pe Sine: „Eu sunt Cel ce (ceea ce) sunt”/ „ce este”; „Eu sunt Cel-ce-voi-fi... fiindcă/ din cauză că sunt”...

R. V. GIORGIONI

Nicolae Silade și reflecțiile unui „dezvremenitor”

Nicolae Silade și reflecțiile unui „dezvremenitor”   

            Cu siguranță, Nicolae Silade e „pe cale” și pe cai mari atunci când vine vorba de Poezie, calea victoriei (nu o simplă uliță, stradă, stradelă sau bulevard) reprezentând un fericit parcurs poematic, o sumă de victorii personale ale inspiratului poet. Ca și famous people painting din debut, Nicolae Silade este unul dintre acei famous people writing, calea victoriei nefiind altceva decât calea (lactee a) Poeziei, triumful spiritului asupra materiei. În era click-ului și a pixel-ului (dublate de răspunsul postmodern al poetului la apelul rousseau-ist de întoarcere la natură), pentru cel în cauză, poezia funcționează ca efect de [localizare], Silade practicând un soi de „topometrie-topografie” literară, fapt care conferă volumului calea victoriei (ce se înscrie în „lucrările omului”, diferite, ca nuanță și substanță, de „lucrările domnului”) calitatea unui veritabil „plan” de situație.

Nevoia poetului de spațiu populat (cu grădini, vegetație luxuriantă și copii, simbol al inocenței la care recurge în repetate rânduri), echivalent al unei așezări-reașezări în sine (întreg volumul fiind, în fapt, un dialog monologat cu sinele, la rându-i topos-arhipelag interior), dar și prilej de meditație-autoscopie, parte din fascinația acestuia pentru rural/matrice/veșnicie, modelat însă de beneficiile pe care le presupune „up-datarea” la civilizație („să prinzi răsăritul într-un sat modernizat din vest” - idem), vine în completarea obsesiei lui Nicolae Silade pentru vedere/privire/localizare, fapt ce transformă calea victoriei nu doar într-o veritabilă calea banatica, ci într-un ghid al călătoriilor extinse: „[…] privirea e doar un dar vederea un har/lumina o binecuvântare […]” (idem).

În funcție de starea de spirit sau de inspirația de moment, Nicolae Silade își pune titlurile poemelor în proză fie între paranteze drepte [reflexul unei (auto)limitări-delimitări] sau rotunde, fie le lasă libere, nestrunite, fără contur sau hotar. Există situații când finalul poemelor e unul deschis, conjuncțiile și (siebenbűrgen) ori se (j’adore sau zece pentru costinești III) de la sfârșit reclamând o invitație la continuare fie din partea cititorului (chemat astfel să coparticipe la `maieutica” textului), fie o revenire din partea poetului însuși, `suspendat” între gânduri și lumi.

calea victoriei e construită pe alternanța binoamelor sau a dubletelor antinomice: văzut-nevăzut, lumină-întuneric, cuprins-necuprins, infern-paradis (cu purgatoriul intermediar, după modelul dantesc), mișcare-nemișcare, existență-inexistență, aici-acolo, lumea aceasta-lumea cealaltă, aproape-departe, viu-mort. În genere, poemele în proză ale lui Silade sunt poeme celebratoare, poeme-cadre, poeme-secvențe (secvențiale), „asocieri ciudate” [ce amintesc de tehnica (bri)colajului și a punerii laolaltă], după cum afirmă însuși poetul, populate de un univers uman condensat, aparent haotic, în care celebritățile, rânduite ca într-o galerie portretistică (de tip „șantier”, oricând îmbunătățibilă), joacă un rol central [cuprins/necuprins]: platon, bill gates, pelé, lenin, columb, gingis han, santa maria, napoleon, che guevarra, castro, cezar, yasser arafat, bush, gorbaciov, keops, stalin, da vinci, marx, nietzsche, lincoln, mao, elisabeta a II-a, shakespeare, mozart, tolstoi, picasso, spielberg, marie curie, elvis, hemingway, churchill, roosevelt, einstein, confucius, corneliu baba, cleopatra, aristotel, van gogh, toulouse-lautrec, tagore, rousseau, maica tereza, michelangelo, dali, pavarotti, marilyn monroe, goethe, lao zi, beethoven, hitler, mussolini, chaplin, ford, mike tyson, putin, freud,  gorki, pușkin, bill clinton, de gaulle, nobel, thatcher, eminescu, brâncuși, enescu, eliade, cioran, arghezi. La fel de bine, sunt poeme-tablouri, de tip caleidoscop, de unde puternicul impact imagistic-vizual.

Autosituarea lui Nicolae Silade în vecinătatea numelor de rezonanță invocate presupune lipsa unor complexe de inferioritate sau ale învecinării, inhibiții sau dificultăți de identificare din partea acestuia. Altfel spus, libertate deplină de creație („[...] liber liber liber într-o lume liberă [...]” - aleea litoral VII), conștiința valorii, dar și orgoliu de scriitor: „[…] eminescu poet și jurnalist ca mine ca/tine […]”( (pixeli (5)), „ninge ca într-o simfonie de mozart/ca într-un tablou de/da vinci picasso matisse ninge ca într-un poem de silade” (ninsoarea cea mare de pe muntele mic).

Există momente în calea victoriei când poetul îmbracă mantia ezoterismului, a încifrării hermeneutice: „[…] timpul/istoriei e chiar istoria timpului” [cuprins/necuprins], „dar cum să pui în mișcare nemișcarea te întrebi […]”, „[…] nu e nimic întâmplător în lumea/întâmplărilor […]”, „[…] când totul sfârșește într-o mare nemișcare/[...] care începe/ // să se miște de la sine din sine prin sine și pentru sine […]” [ecranizare], „[…] poate că moartea nici nu există […]” (pixeli).

Silade, la care coexistă poezia, proza, filmul și tabloul, cel care, pe-alocuri, își tehnicizează afectele (împrumută cuvinte din jargonul informatic), își este sieși „regizor”, creează scenarii sub semnul și auspiciile paradoxului: „ar fi prea simplu să  spui că vii dintr-o dragoste/mare dintr-un vis de dragoste dar poate că așa este/și așa este după ce ai văzut acel powerpoint de la/nasa și te simți ca un pixel într-o nesfârșită/hologramă și întreg sistemul solar e un pixel față/de alte sisteme solare […]” (idem), „[…] moartea a/murit de mult și dacă ești viu ești viu pentru că trăiești într-o țară moartă […]” (calea victoriei I), „ce să-i mai spui acestei lumi care știe atât de multe/dar cunoaște atât de puțin […]” (calea victoriei III).

Din perspectiva tentației de a cuprinde cât mai mult în poemele sale, Nicolae Silade arde etapele într-un ritm galopant-halucinant, așa că nu este de mirare că alături de pixeli, la câteva versuri distanță, se lasă pătruns de vraja poveștii de tip clasic: „[…] poate că totul e doar o poveste […]” (idem), de unde și tonul dubitativ (punerea sub semnul întrebării a evidenței și crearea, în replică, a evidenței poetice), alternarea realității „reale” cu realitatea virtuală. Cum Nicolae Silade e un om dedicat studiului, rememorarea vârstei christice ni-l prezintă în ipostaza acumulării de experiențe esențiale (tutunul și cafeaua adjuvanți îl țin cât mai mult timp conectat), atât pe linie extatic-spirituală, cât și pe cea lumesc-psihedelică (muzică, lectură), de unde și „uceniciile” sale succesive: „ascultam john lennon și citeam// elytis și prin norul  de fum din camera mea făceam/drumul îndărăt spre facerea lumii” (pixeli (2)).

Urmând calea începută în volumul miniepistole (ce conține poeme mai mult sau mai puțin autoadresate), melomanul Nicoale Silade („[…] muzica te face mai bun mai frumos mai viu […]”-  (pixeli (4)), cel îndrăgostit de viață (pe care preferă s-o descopere singur, și nu să-i fie explicată sau povestită: „[…] prefer bucuria// de a admira splendoarea de a trăi încă viu această// minune vie când plouă peste cele șapte izvoare” - pixeli (6)), nu renunță la galanterii când vine vorba de femei (femeia-peisaj), față de care se poartă curtenitor: „pot să vă dau un like domnișoară îi zic unei fete/ care vine pe plajă cu țâțele goale și părul în vânt/ are un trup de culoarea pământului are ochii de/culoarea mării și doar bikini o despart de/ goliciunea edenică […]” (j’adore sau zece pentru costinești X). Deloc întâmplător, în/pe calea victoriei, desprinsă parcă dintr-un „vis treide” (pixeli (3)), o fata morgana „adaptată” rigorilor (paradoxale) impuse de mediul online, se perindă o „ea” generică, universal-valabilă, iluzorie (căreia îi rezistă cu țigări și cafea), cu o identitate precar-incertă, în afara timpului și a spațiului, față de care manifestă un adevărat cult: „[…] seamănă totuși cu// fecioara maria dar mai mult seamănă fecioara/ maria cu ea și nu are nume pentru că toate numele// sunt în numele ei și nu are vârstă pentru că toate// vârstele sunt grație ei și tinerețea fără bătrânețe și// viața fără de moarte […]” (idem).

În poemele sale de tip pixel (la fel, realitatea-pixel, irealitatea-pixel, omul-pixel, „nesfârșire pixelată” (pixeli (7)), „cerul înstelat cu pixeli” (pixeli (8)), „când totul se reduce la un pixel dintr-o imagine/ care îți stăruie în memorie dincolo de memoria/timpului […]“ - pixeli (13) etc.), fărâma care conține întregul (de unde și asemănarea cu tehnica pointilistă), Nicolae Silade pune în ecuație (citește poeme) faptul cotidian, dar și preferințele sale în materie de artă, muzică și limbaj IT. Pe toate le notează cu acribie ca-ntr-un jurnal (nedatat), pe toate le filtrează poetic și poematic. Iubitor de lux-lucis, de lumină, de soare, de apus și de răsărit, de piscuri, înălțimi și creste, de întinderi de ape (marea), de spectacolul grandios al naturii, fascinat de originile milenare ale poporului român (Herculane, Valea Cernei și miturile și legendele locului ocupă un loc important în poemele sale - „pământul e sfânt”- pixeli (7)), Silade se sustrage realității de tip carceral pe care o reprezintă blocul-spațiu de locuit (de dincolo de ferestre consemnează banalul în detaliu, pe care-l translatează apoi în „actualitatea literară” - pixeli (5)), creionând adevărate pictograme de inspirație chinezească (din nou, Herculane, cu peisajele sale de vis: „între ceea ce vezi și ceea ce este e un zid// transparent precum sticla […]” - pixeli (11)).

calea victoriei, „oglindire a celui ce sunt” (la o masă lungă și bogată), e locul în care Nicolae Silade creează adevărate șarade: „inexistența tuturor existențelor”, „[…] dumnezeu la fel survolează lumea și se face/ că nu vede/ ceea ce nu poți vedea dar nu trece cu/ vederea când vede că nu vrei să vezi când vede că/ nu vrei să crezi e o problemă// de vedere aici […]” (pixeli (11)), „[…] nu/ timpul nu el e important aici nu timpul ci să ajungi/ la timp sau înaintea timpului cu patru anotimpuri” (calea victoriei IV), „[…] adevăratul salvamar (am învățat la școala/ vieții) te învață mersul pe ape te învață înălțarea la/ cer” (aleea litoral III). În poemul (cu vădit rol de manifest) care dă titlul volumului, îl regăsim pe autor (rural plus citadin) în ipostaza de ghid prin București („[…] vă voi arăta calea vă voi/ arăta totul vă voi povesti totul” (calea victoriei I)), moment în care „rousseau”-istul Silade reconfigurează, schimbă paradigma și perspectiva, se focalizează de pe macro (peisaj), pe micro (om): „mă gândesc la cei fără mâini fără picioare la cei/ fără cap fără suflet […]” (idem). 

Întreaga creație a lui Nicolae Silade stă sub semnul călătoriei (poetul-Ulise), fapt dovedit prin aceea că întoarcerii la natură i se alătură întoarcerea la iubire, adevărata „victorie” a poetului: „[…] calea victoriei este calea iubirii” (idem), calea poetului dinspre sine înspre sine (locuirea în sine însuși), ca prim-pas înspre descoperirea „celuilalt”, drumul spre Centrul-Axis al propriei ființe: „[…] eu scriu aici și îmi spun cunoaște-te pe/ tine însuți și stăpânește-te pe tine însuți dacă vrei/ să nu fii stăpânit […]” (imaginea statului). Veritabilă luare în posesie, admirabil exercițiu de domolire a sinelui năvalnic!

Itinerariile lui Silade nu se consumă doar în areale geografice bine definite (bucurești, herculane, padova, san marco, liubliana, szeged, mamaia, costinești, bușteni, buziaș, brașov, sighișoara, mediaș, alba iulia, sebeș, mărginimea sibiului, sibiu, făgăraș), ci și în istorie, în opera unor scriitori de primă mână (gunnar ekelöf, ungaretti, bacovia, eminescu), în mitologie sau în religios („ai văzut cum ne culcă luna la pământ cum ne/ ridică soarele din ape și dumnezeu din cuvânt spre/ cuvântare și binecuvântare […]” (calea victoriei V). Legat de aspectul spiritual (saltul de la fizic la metafizic), muntele și marea (simboluri predilecte, care-i provoacă poetului stări, îi induc senzații și îl inspiră) sunt percepute și din perspectiva hierofaniei, de unde și ideea peisajelor care se autocontemplă, se auto(ex)pun în lumină.

Tot sub zodia călătoriei se situează și fascinația lui Nicolae Silade pentru nou, pentru început, pentru primenire (exterioară și interioară), pentru „o nouă zi” și „o viață nouă” (j’adore sau zece pentru costinești VIII), replică la oroarea de banalitate, de static, de încremenire (inclusiv în mentalități păguboase): „[…] și ce/ suntem noi altceva decât drum și călători deopotrivă” (siebenbűrgen). 

Nu tot ce cade sub incidența poeticului e pe placul lui Nicolae Silade. Față de poezia generaționistă, de pildă, care, în opinia sa ucide misterul și frumosul, el emite ironice judecăți de valoare, devenind neîngăduitor-șfichiuitor: „[…] poezia generaționistă a anului/ 2017 care a abolit valorile și se reconfigurează de la/ o lună la alta de la o zi la alta// aș spune că ea seamănă […] cu/ fata aceea superbă care adună gunoaiele de pe/ plajă dar nu despre frumusețea ei scriu poeții/ anului 2017 ci despre gunoaiele pe care ea le adună/ sărmanii poeți […] unii au/ distrus poezia alții au reinventat-o […]” (aleea litoral V). La fel de tranșant este Silade când ia atitudine împotriva politicului ucigător de speranță (imaginea statului).

calea victoriei atrage prin mesajul predilect pozitiv pe care-l conține, veritabil crâmpei de filosofie existențială: „viață/ nonstop” (aleea litoral VI). Așadar, să luăm aminte!

* Nicolae Silade, calea victoriei, Ed.Cartea Românească Educațional, Iași, 2019, 91 p.

Florin-Corneliu POPOVICI