Durata eónică a poeziei lui Nicolae Silade
Noul volum de poezii al lui Nicolae Silade, eon [un fel de antologie] (BrumaR, Timișoara, 2023, 335 p.) încheie triada aparițiilor masive de acest fel, după calea victoriei (C.R., 2019) și everest (Brumar, 2020).
Într-un „cuvânt de încheiere” (p. 322), poetul mărturisește că majoritatea textelor cuprinse în „eon” face parte „din teancurile de manuscrise rămase prin sertare”, multe din sutele de poeme pierdute fiind rescrise din memorie și considerate, ca atare, „poeme reînviate”.
Fiind, de fapt o „antologie”, poetul a făcut loc textelor rămase prin unele reviste (precum „Orizont”, „Luceafărul”, „România literară”, „Familia”, „Convorbiri literare”, „Ramuri” , „Flacăra” ș.a.), precum și, mai bine de două treimi, celor din al doilea său volum, mergere înainte (Lugojpress, 1997), la care adaugă în întregime poemul eternelia (Marineasa, 2006). De asemenea, din miniepistole (Grinta, 2017, ed. a II-a, 2018) a reținut câteva poeme considerate „reprezentative în ceea ce privește viziunea mea poetică”.
Aceasta ar fi materia volumului „eon”, deopotrivă „culegere” și „antologie”, lăsându-se deoparte nu numai volumul de debut „visul în lucru” (1979), dar și cele două volume „iubirea nu bate la ușă” (2013, 2016), precum și „calea victoriei” (2019), „La guérison d'illusion et autres guérisons” (Stellamaris, Franța, 2020) și „everest” (2020) – ultimele trei îndreptățind o antologie menită a-l defini liric reprezentativ al generației sale și unul dintre cei mai interesanți poeți români de azi.
*
Observăm, din cele unsprezece pagini de cuprins (pp. 325-335), că autorul are o viziune arhitecturală coerentă a „felului de antologie” propus, începând cu textul „În loc de cuvânt înainte, un înainte de cuvânt”. Este un fel de a se defini, în relație cu „Facerea” veterotestamentară, prin care Dumnezeu a creat lumea cu toate ale ei mișcătoare și nemișcătoare, drept poet rătăcind ca Dante prin selva oscura ani întregi, după care a ieșit la lumină, regăsindu-și „calea”.
Desigur, având prețuirea cuvenită pentru Eminescu, evocat și-n alte poeme (ciclul întreg „omul cu două umbre” stă sub veghea unui motto din „Scrisoarea I”), liricul lugojean nu poate face abstracție în devenirea sa de creatorul genialei viziuni cosmogonice din care chiar citează în „înaintea-zicere” amintită, cu respect vădit pentru punctuație de obicei eludată din discursul poetic siladian:
«E ca un început de lume, ca un început de viață, e la fel ca atunci când Dumnezeu a zis „Să fie lumină!” și s-a / făcut lumină [...] Ei bine, prin întunericul acela „ca o mare făr-o rază”, când „nici de văzut nu fuse și nici ochi care să vază”, îmi pare că am rătăcit și eu, până pe la vreo 30 de ani, și, precum Dante prin pădurea lui întunecată, încă trei ani și jumătate mai apoi. După care, a început să se facă ziuă în viața mea, a răsărit soarele și mi-am regăsit calea.»
Sau acest poem, „eminescu”, evocând centenarul morții poetului comemorat la Iași, „într-o zi mohorâtă”, la care este prezent, iar prin procedeul intertextualității postmoderniste, autorul exprimându-se astfel, adică în gravități deloc joculare, ludice, congruent cu o indelebilă sensibilitate romantică: „au trecut o sută de ani și mai bine de când/ încă viu încă tânăr călcam/ pavajul străzilor. în drum spre propria-mi/ moarte. de care acum mi-amintesc. da./și urc pe copou să văd dacă teiul/ a înflorit. apoi mă cobor la casa pogor./ însă nu mai e nimeni din cei de altădată./ nici veronica. toți au plecat./ numai tu iubito/ ca un înger dintre oameni/ în calea vieții mele ieși.”
Eon vorbește, la un loc, despre o bogată experiență de viață, în devălmășia etapelor sale, în centrul discursului poeticesc fiind poetul însuși, cu aspirațiile, satisfacțiile, ezitările și neîmplinirile sale. Este evocată acea perioadă a definirii / întemeierii de sine ca poet, o „geologie” a ființării sale existențiale, fără conotații gnostice, dar cu trimiteri la miturile creației, întemeierii, afirmării depline.
Așa că nu trebuie să ne surprindă nici referențialele „biografeme”, fără de care lirismul de față nu-și are sens, nici trimiterile la anumite elemente livrești din marile culturi, prin tâlcul cărora poetul se exprimă fără înconjur, cu un elan nestrunit de confesivitate în fond terapeutică, de soteriologie a zicerii poetice, lăsând, totuși, impresia unui liber arbitru din viața sa, adică, altfel spus, acea reflecție aporeică și mai puțin carteziană ce trece ca briza de primăvară peste lanurile sugerând profunzime acvatică și imensitate marină.
„Eonul” este un fel de biografie interioară a vieții poetului, începând de la „întâlnirea cu zeul” care l-a trezit „din somnul cel negru al morții” (eon I), până la renașterea „din propria ei cenușă” a speranței („privind cum răsare/ nimb de aur în jurul/ chipului meu” (eon VIII) și, desigur, la isihia apogeică („rug nestins”) ce-l face pe poet să retrăiască „un veac de frumusețe”, să audă în preajmă-i „cuvintele sfințite/ și stele de din stele se aprind/ și cu tristeți ușoare îmi mângâie fruntea/ (...)/ văd fericirea și o spun:/ e adevărul viu și vie în lăuntrul său minunea/ iubirea ce-a salvat de la pieire lumi” (eon IX).
Totul în numele unei superioare înțelegeri în concordanță și armonie cu principiul suprem al creației: „iubirea ce-a salvat de la pieire lumi” (în înțelesul vechi grecesc de „agape”, față de un zeu sau omenire, spre deosebire de celelalte înțelesuri mai restrictive, „eros”, „filia”, „storgé”/ frățească, protectoare, loială, în sens categorial).
Foarte interesant ni se pare ciclul „vindecările” (I – IX), cu trimiteri la taumaturgia christică din evanghelii, de vreme ce, în mod sugestiv-engramat, poetul scrie despre vindecările „ologului”, „slăbănogului”, „orbului”, ciungului/ „omul cu mâna uscată”, „avarului”, „surdo-mutului”, despre „vindecarea de mistere”, despre „vindecarea sinelui”, „de iluzii și alte felurite vindecări”.
Remarcăm în toate aceste taumaturgii o strunire mai accentuată a discursului liric, despovărat din verbiajul fast, exotic, de un barochism devălmaș, adică fixarea pe sugestia onto-existențială, chiar etică a condiției umane integratoare.
Să cităm doar „VIII. Vindecarea sinelui” și vom vedea felul în care se situează poetul față de un ideal, dezavuând epicureismul, turma de „porci a lui Epicur”:
„merită să pierzi un paradis
pentru serbările auguste ale trupului
pentru strigătele lui de disperare
pentru această scurtă legănare
pe valuri de-ndoială și mirare?
merită să pierzi un trup
pentru o slavă oarecare
pentru o suită de ecouri care
nu-ți vor reda ce ai pierdut?”
De observat că, odată cu practicarea unui lirism mai concentrat, fixat pe idee și despovărat din veștmintele retoricii poetice, își face apariția și rima cu virtuțile ei muzicale de transfigurare emoțională, de sensibilizare sufletească:
„mai întâi și întâi/ să ne aducem aminte/ de unde venim/ dacă suntem ceea ce suntem/ și încotro ne roim// haide să vezi/ cum se târăște omul/ în sfera lui albastră de mister/ n-are habar nu vrea să iasă/ ca șarpele care-și înghite coada/ pe sine însuși se înghite el” (IX. vindecarea de iluzii și alte felurite vindecări).
Vorbind despre formulele condensării lirice, putem da exemplul cel mai potrivit cu ciclul „împărăția cuvintelor”, un fel de mărturisire „eonică” a definirii și întemeierii propriului destin, cu trimitere la temele „creației” prin logosul atotstăpânitor, de-a dreptul pantocratic, născător de lumi, dar și de iluzii. Vorba poetului trăgând cu ochii dar și cu verbul spre textele sfinte:
„deodată/ apele s-au despărțit de ape/ eternitatea de eternitate/ mi se-arăta uscatul/ cu ale lui/ făpturi uscate// a fost un vis?/ a fost realitate?/(...)// și-a fost o zi/ și-a fost o noapte/ apoi o viață fără moarte/ în ceruri și-n deasupra lor/ m-am reîntors triumfător/ și fericit aparte” (poem).
Precum un făuritor de lume și univers, poetul creează și el lumi imaginare, sugerând a concura creația divină. Căci ce poate fi „împărăția cuvintelor” decât o sumă de lumi imaginare: „aceasta e deci/ împărăția cuvintelor/ sumă a miilor/ de împărății” („împărăția cuvintelor”).
Cu atât trăirea în existențialitatea dată este mai acut-simțită, reverberând durata „eonică”, precum în piesa „a fi”: „trăiesc/ fiece clipă/ ca și cum ar fi ultima// ca și cum/ fiece clipă/ ar fi cea dintâi”.
„Agape”-ul de care vorbeam poate fi stare de extazie, de transcendere, de incantatorie dorință erotică, precum în „incantațiile” ciclului amintit, în care întâlnim și piesa „lumina”, exprimând dorința de salvare prin comuniune erotică: „și iată lumina/ dragostea mea./ e timpul să plec din țara uitării./ cu mâna întinsă spre cer voi striga./ voi porunci vântului. mării./ și vântul și marea mă vor asculta./ e timpul să vii/ dragostea mea./ e timpul să plec/ din țara uitării”.
Aceeași adăstare existențialist-expresionistă, foarte aproape de consacratul „strigăt” al lui Munch, în poemul „la masa tăcerii”, tăcerea fiind condiție sine qua non a înțelegerii marilor mistere, dar și un fel de popas testamentar, la o „cină de apoi”:
„ușile – vraiște/ ferestrele vraiște// și nimeni nu vine/ și nimeni nu pleacă// de jur împrejur/ de pereți atârnate/ icoanele două -/ sprezece-mi surâd// ușile – vraiște/ ferestrele – vraiște// cu o pâine în față/ cu o cană cu vin/ stau singur la masa/ tăcerii și strig”...
Conștient că poeții nu pot schimba lumea „cu versul”, vorba lui Hölderlin „La ce bun poeții în vremuri de restriște spirituală? – poetul declină un specific tablou social-tipologic în felul următor:
„la ce bun poeții? îngeri rebeli ai grădinii de vară, trântori/ visători, golani orbecăind prin piețe, pușlamale, cafegii, bețivi,/ curvari, destabilizatori, cine are nevoie de ei? la naiba, am și uitat/ versul acela frumos și vital cu care voiam să încep.” (poeții).
Desigur, între calofilie și mizerabilism, poetul Nicolae Silade și-a găsit drumul său, cultivând o poezie de respirație adâncă și viziune largă, înclinând către „literaturizarea” visului, aspirației, iluziei, de vreme ce trăiește intens toate aceste teme ale transfigurării prin cuvânt într-o existențialitate anostă, disforică, provocatoare chiar de atitudini răspicate.
În ciclul „mașina de înrămat neliniști” avem exact imaginea unui sine agresat, în afară de mașinism și tehnologie, de spectrul unor amintiri, stări de lucruri, aspecte etc. ale unei mentalități de „naufragiat”:
„mă așez la această fereastră/ ce dă înspre mare. și ascult. și privesc./ țipetele pescărușilor și vuietul valurilor/ mi-amintesc de o mare iubire./ de un naufragiu pe mări. parcă văd și acum/ acele insule plutitoare. marea/ când furtunoasă. când calmă./ strâmtorile și stâncile ei. nimic/ nu s-a schimbat. doar că un altul acum/ naufragiază pe mare.” (la fereastră).
Poetul este, în fondul fibrei sale, un romantic, trăind într-o lume alienantă și căutându-și reperele, dincolo de convențiile canonice ale scriiturii, de unde spiritul său de „reformator”, de „remodelare” a poeziei după o sensibilitate afectată de viziuni moderniste, chiar avangardiste.
Nu este, însă, un avangardist, precum Voronca, „miliardarul de imagini”, ci un postmodernist deloc devălmaș, de vreme ce poezia lui are o oarecare coerență. Poetul are, în cazul textelor sale, știința construcției, acel centripetism de care vorbea Ștefan Aug. Doinaș pentru statutul unui text poetic inteligibil; nu se pierde, deși uneori dă impresia, într-un verbiaj de gratuități suprarealiste, abstracte, de intenționate non-sensuri, dimpotrivă poemele sale, de integralități tematice, intră sub expresivitatea unor sintagmatice metaforizări, unor metafore-simbol care trimit la „creație” și Dumnezeu, la arte poetice, la existență și moarte, la eros și exorcizare prin lirism, la „binecuvântări” și „vindecări” ș.a.m.d., încât în piesa finală vorbește de propria-i viață ca despre „o hologramă vie într-o lume moartă”, dar și despre „această / înălțare a sinelui în sine doamne cât de aproape e omul de tine și cât de/ departe ești tu cât de înalt în această măreție albastră m-am chemat pe/ mine însumi la mine și am răspuns chemării mele și iată-mă și iată-l pe// cel flămând cel însetat cel ce plânge cel alungat din sine iată-l așezat/ la locul lui iată-l așezat la înălțime la marea cea mare unde vii să devii/ și mai mare unde vii să devii și nesfârșita mare e o nesfârșită zi cum/ nesfârșite sunt toate cele ce sunt și atotputernic este cel care este/ am văzut tatuate aceste cuvinte pe mâna celui ce a scris înainte// și am luat aminte și am luat înălțime am luat tot ce se poate lua/ dintr-o viață și am dat tot ce se poate da dar ceea ce rămâne e ca/ o hologramă vie într-o lume moartă sau ca imaginea soarelui ce apune/ în propriul său răsărit mântuiește-ne pe noi acum și-n timpul vieții noastre/ slobozește-ne și amintește-ți de noi cei care în măreție am fost asemenea ție” (ziua a șaptea. o hologramă vie).
Pretutindeni trimiterile la textele biblice sunt de-a dreptul edificant-tulburătoare, liricul fiind nu un poet religios în sensul tranzitiv al termenului, ci un poet care, confruntându-se dramatic cu o existențialitate de sfârșit și început de mileniu, apelează la mitograme din textele vetero- și novo-testamentare pentru a-și face inteligibil discursul și pentru a se defini pe sine în contextul lumii în care trăiește.
Într-o poezie el se declară drept Orfeul unor începuturi de lume, când „nu eram decât eu pe pământ/ și-atunci/ de singurătate de pustietate/ am început să cânt// iar cântecul meu plăsmuia în pustie/ ființe celeste/ asemenea mie/ cu mine îngemănate” (orfeu – „omul cu două umbre”).
În definitiv, „eon” este în parte o antologie reușită, trecând în revistă problematica ideală și existențială a acestei poezii de semnificative specificități și diferențieri, atât în plan ideatic cât și în robustețea ei stilistică.
Desigur, antologia, cuprinzând și texte inedite, evocă, itinerant, o durată „eonică” în devenirea/ „întemeierea de sine” a poetului Nicolae Silade, unul din liricii de azi ușor recognoscibili prin textele sale în care pune un bogat conținut de idei, nu expozitiv ori ostentativ-livresc, ci într-un mod asumat, angajându-i propriul destin literar.
