Am citit, de curând, un volum de poeme în proză al cunoscutului poet și jurnalist Nicolae Silade, volum intitulat everest și apărut, în 2020, la Editura Brumar, din Timișoara. A fost o revelație. Cartea m-a impresionat profund, prin forța lirismului său și prin densitatea sa ideatică.
Poezia lui Nicolae Silade se întemeiază, în lectura și interpretarea mea, pe sesizarea irealității imediate, în contrast cu intuirea realității de fond a celor ce sunt. Referentul, deci, este senzorial și suprasenzorial, în egală măsură, întrucât lucrurile lumii țin, în optica sa, de transcendență, nu de imanență.
Ca urmare, înaintarea către structurile generative ale textului pretinde, categoric, o anume inițiere în sistemele fundamentale de gândire:
„...când te trezești la realitate și vezi
că realitatea nu e ceea ce se vede
când între gândire și vedere
e miracolul care te face să fii
când trebuie să alegi
între lucrările omului
și lucrările domnului
când afli că împrejurul ți-e frate
și tată și fiu împrejurul
de ce să mai aștepți răsăritul
când răsăritul lumii ești tu” (p. 12-13).
Acest proces lăuntric complex și fascinant, străjuit, la un capăt, de instanța umană și, la celălalt, de instanța divină, este clădit, textual, pe viziunea trecerii, a curgerii (râul, izvorul) și pe înregistrarea șocului antonimic dintre entitățile mundane, știut fiind că orice obiect (în sens larg, generic) își conține, în sine, contrariul și, la limita sa ontologică, se preschimbă în acesta.
Așa cum, în gândirea și credința extrem-orientală, Samsara nu este nimic altceva decât reversul (sau aversul) Nirvanei (p. 62), ambele fiind stări de spirit antagonice, și atât. Firește, șocul antonimic poate conduce (și chiar conduce) la măcinarea, la pulverizarea, la aneantizarea entităților antrenate în el, lăsând să se întrezărească, astfel, golul, vacuitatea, infinitatea posibilităților de „a fi”.
Și, tot ca în gândirea extrem-orientală, eul (inclusiv, ori, mai ales, cel poetic) pare a fi conștiința definită, adică individualizată, numită, limitată, datată, existentă empiric, aspirând, necontenit, spre cunoașterea Conștiinței nedefinite (și spre pierderea în aceasta). Aspirând spre dizolvarea în Conștiința nelimitată, eternă, suficientă sieși, altfel spus, spre Duhul, spre traversarea perdelei de iluzii senzoriale, căreia i se dă numele de realitate (în ciuda faptului că este doar aparență, doar irealitate):
„...cuvintele sunt de prisos în fața realității care bolborosește în irealitatea ei...” (p. 68).
Cel dintâi suport al metalumii poetice din acest volum este, așadar, eul, cu dramele, frământările, suferințele și extazierile sale. Portretul lui poate fi extras din anecdotica tuturor poemelor, din tensiunile latente și din discursivitatea lor, dar îl descoperim cvasi-complet, desăvârșit de intervenția lui Dumnezeu, în admirabilul text (Re)facerea omului:
„...Iar când Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!»,
viața lui s-a luminat dintr-odată, pe toată întinderea.
Și sufletul său s-a înviorat dintr-odată, pe de-a-ntregul.
A devenit dintr-odată alb și curat și strălucitor.
Și unde altădată era durere, acum era bucurie...” (p. 92).
Acesta este omul esențial, cel „născut din nou” (p. 93), reîntors la momentul genezic, mântuit de păcatul neascultării. Iar individul activ, trăitor aici și acum, scrib aici și acum, insul sensibil și reflexiv, cel care scrie trăind și trăiește scriind, este totuna cu duhul său, înalt, atent, veghetor, neclintit, dominator, precum Everestul.
Omul, în deplinătatea sa, omul esențial este Everestul propriei sale existențe, în inima lumii create, este statornicia în veșnicul flux:
„...e ca o primăvară care vine pentru prima oară e ca o întoarcere în paradisul din care te-ai alungat și începi să vezi începi să auzi glasul domnului printre pomii din grădină așa începi cu o
întoarcere în sine după risipirea în cele lumești cu o urcare pe everestul dinlăuntrul tău [...] nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucerești everestul dinlăuntrul tău ca să fii și începi să fii când începi să înțelegi și începutul tău e chiar începutul lumii...” (p. 10-11).
De la această altitudine, el, eul creator de poeme, caută, în infinitul spațial (muntele, marea, zarea, cerul) și în nemărginirea vremii, Marea Prezență – Duhul, Paradisul, Dumnezeu. Marea Prezență, Cel care este, Cel care, fiind, se ascunde și, uneori, pare a se arăta (p. 86).
Căci viața însăși este „visul lui Dumnezeu”, declară poetul, în consonanță cu acei mari gânditori pentru care lumea întreagă este acest vis:
„...minunat ca mai toate visele pe care le visează omul în trecerea lui prin visul lui dumnezeu...” (p. 107).
Între acești piloni metafizici, Everestul lăuntric și Dumnezeul nevăzut, se întinde lumea, făptura, universul celor văzute, auzite, atinse, universul celor care sunt fiindcă par a fi, al celor care există neexistând, al celor care, supuse necruțătoarei Impermanențe, rămân, în fond, totalmente iluzorii, fructe ale ignoranței noastre ontologice:
„...lumea care își vede de treabă în infernul ei nesfârșit” (p. 41).
Impermanența însăși, nestatornicia pancosmică, ar putea fi un foarte bun dascăl pentru conștiințele definite pierdute în ambianța haotică a iluzoriei realități, a etern dezamăgitoarelor aparențe.
Pentru a ne trezi ar fi de ajuns să observăm două fenomene, două procese, pe cât de clar, pe atât de măiestru iluminate de poet. Mai întâi, curgerea, trecerea, ce se adresează percepției nemijlocite, cunoașterii senzoriale:
„...pe aici trec toate și toți pe aici chiar și trecerea trece...” (p. 19).
Sau acest orizont heraclitean al individului antropocosmic:
„...o iau în sus spre cele șapte izvoare o iau în sus ca odinioară isus
și privesc ca un om al apei ce sunt ca un om al soarelui al cerului
și al pământului privesc de sus soarele privesc de sus pământul
și cerul și apa curgerea asta nestăvilită...” (p. 66).
Ori:
„... viața trece dacă te gândești la trecerea ei
viața trece fără să te gândești la trecerea ei
viața trece eu rămân” (p. 78).
Apoi, cum anticipam, passim, teribila antonimie, care destramă, pentru cunoașterea inteligibilă, sub ochii sufletului, de data aceasta, sub privirea ochiului lăuntric, destramă, mărunțește, pulverizează înșelătoarea realitate, mincinoasa consistență și statornicia nulă a obiectelor lumii:
„... în hotel vânzoleală de nedescris nu știai cine vine cine pleacă
de ce vin cei ce vin de ce pleacă cei ce pleacă
intrând și ieșind din sensul giratoriu
în pauza de respirație a spiralei” (p. 52).
Sau:
„...și dacă susul și josul și oricândul și pretutindenea mai au vreun înțeles pentru tine, cel care ești, și sus, și jos, și pretutindeni, și totdeauna, acum când se golesc de sens toate sensurile, ca să dea sens non-sensului, într-un înțeles mai înalt...” (p. 86).
Ori antonime onto-metafizice, precum:
„...răsare soarele peste dealul viilor peste
valea morții...” (p. 71).
Încât toate reperele intuiției noastre se prăbușesc, instaurând confuzia, deruta, opresiunea irealității, ori, dimpotrivă, ajutându-ne să facem primii pași spre eliberarea din stereotipul dinamic al rutinei:
„... o lume de îngeri aș spune, o îngerime de oameni, un rai
prin care înaintăm cu mașina, căutând cazare, un loc în care timpul stă pe loc și locul devine timp...” (p. 81).
Ce-i de făcut atunci? Cum ar trebui să fie viața adevărată, nerătăcită, ne-eșuată, a omului de pământ? Poetul nu dă soluții. Rostul unui poet nu este acela de a oferi, de-a dreptul, soluții, la enigma vieții, ci acela de a sugera, de a genera, la cititor, de a stârni întrebări.
Ceea ce și face, cu prisosință, Nicolae Silade, notând, cu înțeleaptă artă, traseul său existențial, printre evenimente, mai mult sau mai puțin explicabile, printre reflecții, printre miracole (termen dominant).
În acest demers, în acest flux de idei trăite, de simțăminte supravegheate reflexiv, de închipuiri vizionare, poetul recurge, când crede de cuviință, la o inspirată intertextualitate, citând enunțuri din opera unor poeți români sau străini, enunțuri topite armonios și necesar în enunțul propriu.
În fine, descoprim, totuși, în elogiul zăpezii, echivalent ambiguu al luminii, al liniștii, al împăcării, al uitării, echivalent al fericirii calme, durative, al apropierii, al supra-apropierii de Dumnezeu, sugestia că salvarea din amenințarea infernului este posibilă.
Această pledoarie, prezentă în splendidul poem Zăpezile de la stâna de vale („acest paradis de la stâna de vale”, p. 84), ca oricare alta, de fapt, este construită strict în limitele și cu mijloacele artei literare, lăsând libere orice căi diferite de abordare și de decriptare a simbolisticii textuale.
Iată și acest pasaj din poemul Iarna valahă (Un anotimp în Paradis), cu evocarea inclusiv a glotogenezei:
„... eu însumi ninsoare eu însumi un fulg, era o dimineață albă
albă cum n-au mai fost de-atunci, asemeni nopții albe care
se sfârșise, iar ziua prima zi pe lume începu, ca o pagină
albă peste care gânduri albe așterneau întruna cuvinte...” (127).
Țelul e „patria de sus” (p. 82 ), „...unde e totul. unde totul e să fii. pe acoperișul lumii. și lumea de jos și lumea de sus să fie o singură lume. și să fie o întindere albă. o nesfârșită întindere. peste care doar urmele pașilor tăi să se vadă. urmele pașilor tăi către tine însuți” (p. 85).
Izbăvirea constă, deci, ne spune, totuși, poetul
„... în această pogorâre/ înălțare în această întruființare când dumnezeu se întâlnește cu omul și omul cu dumnezeu [...] să ieși singur din singurătatea ta. să intri în singurătatea lui dumnezeu...” (p. 84-85).
*
Un poeta genuinus, doctus și artifex: Nicolae Silade. Și cartea sa de poeme Everest, o carte cu o puternică personalitate spiritual-estetică, în peisajul părăginit, fără idei, fără emoție, fără har, al poeziei române actuale.
