Nicolae Silade, pe Calea Victoriei

Numai la o primă vedere, poemele în proză din calea victoriei (Cartea Românească Educaţional, Iași, 2019) susțin ideea că Nicolae Silade preferă o poezie de notație ce înregistrează – sec, dar expresiv – spaţii și figuri asociate cu deriziunea, grotescul sau caricatura existențială.

La drept vorbind, indiferent la ce pagină deschide volumul scriitorului timișorean, cititorul poate descoperi decupaje în care desenul sordidului, doar întîmplător travestit în straie românești, este executat fără greș.

Iată, spre ilustrare, cîteva fragmente emblematice din desfășurarea poematică amplă ce dă și titlul volumului:

„de ziua franței iată-mă în micul paris bucuros să vă văd din nou să revăd vechile parcuri clădirile vechi cișmigiu herăstrău lacul tei casa scînteii casa poporului casele o iau pe magheru pe dorobanți spre calea victoriei și iată doamnelor și domnilor calea calea victoriei this way ladies and gentleman da pe aici urmați-mă și vă voi arăta calea vă voi arăta totul vă voi povesti totul// (...)// 

mă răcoresc și văd și aud alături arabii vorbesc de afaceri 9 milioane de euro zice unul 9 milioane de euro zic eu și mă mir și mă gîndesc la cei fără bani fără casă la cei singuri mai ales la cei singuri în postcomunism postmodernism postumanitate din cinci în cinci minute sună sirena salvării pe calea victoriei afacerile arabilor înfloresc europa hotel sir hotel elis grand hotel//

aici unde mă aflu e super e intim dar fumatul e interzis trebuie să ies pe balcon să fumez și să beau ăștia vor să facă din infern paradis sărind peste purgatoriu jos în birt doi țigani se ceartă pe un bilet de avion el vrea la londra ea la paris el își face vînt cu evantaiul ea e grasă pînă peste poate își flutură întruna poalele rochiei e o adevărată șatră aici un spectacol fără// gypsy queen (...)// 

veniți pe calea victoriei doamnelor și domnilor să mergem la academie la parlament la președinție să mergem la monarhie să mergem să trîntim politichia în boscheții din parcul gării de nord unde vine prostituata să se culce cu tine tocmai cînd vrei să te trezești și din cinci în cinci minute sună sirena salvării pe calea victoriei vrea cineva să fie salvat? vrea cineva să fie?” (calea victoriei, I).

Sau cîteva secvenţe, tot elocvente, din aleea litoral, transformată într-un întristătoare paradă de expresii ale kitsch-ului:

„istanbul kebap peroni terase manele gogoașa înfuriată rock decibeli romanţe tineret beţivi bătrînet megadiscoteca tineretului supermarket farmacie tarabe cu suveniruri retro foto art distracţie nonstop printre nonstopuri viaţă nonstop (ce frumos sună!) în fuga ta de simboluri tu însă te întrebi ce vrea să însemne zborul porumbelului alb peste vilele de la malul mării// ţi-ai dorit să prinzi vreme frumoasă la mare și vine o zi ca asta urîtă urîtă urîtă în nu ai ce face nu ai ce vedea (dacă mai e ceva de văzut după ce ai văzut totul) stai pe balcon si privești marea învolburată valurile învălurite de valuri cerul acoperit femeile acoperite și bărbaţii sub acoperire urîtă urîtă e vremea acum dar femeile tot frumoase// parcă mai frumoase decît dezgolite (aici sunt avantajate babele) mai frumoase în rochii retro în blugi rupți în fuste mini” etc. etc.

După cum se observă, prin numeroși referenți – pe care, pe urmele anumitor sociologi ai identităţii (Alex Muchielli, Loredana Sciolla & co), aș risca să-i împart în materiali, proprii și sociali – , identitatea poetică pare a se fixa într-un spațiu și un timp ușor de raportat la actualitatea noastră recentă.

Recentă – nu actuală, mă grăbesc să adaug, avînd în minte faptul că, pe halucinantul fond socio-medical covidic (horribile dictu!), dimensiunile geografiei noastre, deopotrivă fizice, culturale și spirituale, s-au reconfigurat cu totul neliniștitor.

Așa încît, indiferent de cromatica sau pitorescul lor aparent, colajele de felii sănătoase de viață urbană (desigur, nesănătoasă!) tăiate în calea victoriei, fotogramele sau instantaneele expurgate de sensuri grave pe care Nicolae Silade le decupa și reproducea, cu o minuție de grefier al realului, în A.D. 2019 pot părea, acum, piese de recuzită muzeală.

Unele care marchează însă de două ori mai apăsat (i.e. mai întunecat) ideea de absență teribilă, diferență radicală sau distanță ireconciliabilă – îndeosebi între reprezentări, percepții și lumi interioare.

Cu toate că scriitorul este, cum spuneam, un excelent grefier al realului, poezia lui se întemeiază totuși pe o cu totul altă dimensiune decît cea propriu-zis socială ori etno-identitară.

Camuflajul de homo viator – frecvent erijat, după necesităţi și cu drapajul intertextual cuvenit, cînd în Ulise al lui Homer, cînd în Ulysses al lui Joyce – face mai mult decît să îi ofere prilejul coborîrii în infernul unei existențe colective descentrate, lipsite de busolă morală și temei fiinţial.

Deși pare a viza fantoșele mișcate pe pînza urbană, acest trigger po(i)etic are o cu totul altă țintă, anunţată prin cugetările amare pe marginea inadecvării congenitale, dezvăluită însă pe deplin abia prin reflecțiile grave, cu un miez autentic religios, ce constituie adevărata sursă de alimentare existenţială și discursivă a căii victoriei.

Nici armura (auto)ironică, nici țesătura de protecție intertextuală, abil întinsă în jur, nu pot ascunde irizările acestui nucleu de încărcătură energetică maximă:

„cînd totul se reduce la un pixel dintr-o imagine/ care îţi stăruie în memorie dincolo de memoria/ timpului cînd se face liniște în jurul tău și liniștea/ aceea te cuprinde intră în tine și te liniștește și e ca/ o întoarcere în sine după ce ai rătăcit precum ulyse/ pe toate mările lumii și te întorci acasă și acasa nu/ mai e acasă ce mai poţi spui ce mai poţi să faci/ cînd toate au fost făcute// 

și desfăcute și totul se face din nou stai singur cu o/ bere în faţă și bei și tot bei în timp ce penelopa ta se/ iubește cu dușmanii tăi (...)//

după patruzeci de zile de potop după patruzeci de/ zile în pustiu realizezi că ești viu încă viu și că a fi/ viu e o minune dar cine să-și amintească de tine de/ aventurile tale pe mare cînd tu ești amintirea/ tuturor și numai tu îţi amintești de toţi cînd marea/ acoperă totul și cerul acoperă marea și deasupra// 

ești tu doar tu cel născut din sine prin sine pentru/ sine iar trecutul prezentul/ viitorul sunt simple convenţii umane cum spunea/ montale ce comedie umană divină ce dante ce/ joyce ce nietzsche dumnezeu are ultimul cuvînt în/ traducere asta înseamnă că el este da cel care este//

la urma urmei însă cine va călca pe urmele noastre/ și ce lăsăm în urmă cînd totul se reduce la un pixel/ dintr-o imagine care îti stăruie în memorie dincolo/ de memoria timpului”. (13)

E limpede astfel că, transformată în viziune, vederea panoramică a lui Nicolae Silade nu reţine (în)semnele decăderii sociale, biologice și/ ori spirituale din împrejurimile propriei ființe decît ca simple agregate lirice.

În interstițiile spațiului poietic configurat în carte luminează de fapt certitudini de cea mai curată extracție filosofică sau religioasă:

„hotel marconi padova piața san marco veneția și patru anotimpuri într-o singură zi și toată viața într-o singură clipă așa să trăiești spune un poet suedez cu dorul ironic după o vecie ironică după lucrul în sine şi materia indestructibilă cu ura împotriva prostiei generale a statului şi a legilor cine să-l contrazică? fii calm şi taci şi aşteaptă mai spune el gunnar ekelöf și mai zice://  

așteaptă mîntuirea ce vine cînd nu mai e vreun izbăvitor […] cînd soarele va intra în pămînt şi luna în piatră da trebuie să speri sau să crezi sau amîndouă altfel e greu pe pămînt cum spune bacovia și viața ta nu e viață e moartea ce se ispășește trăind cum a spus ungaretti dar să revin am pornit așadar pe un drum singurul drum care duce din noi înșine spre noi înșine//(...)// 

ai văzut cum ne culcă luna la pămînt cum ne ridică soarele din ape și dumnezeu din cuvînt spre cuvîntare și binecuvîntare dacă ai văzut patru anotimpuri într-o singură zi și ziua aceea e a opta zi și anotimpul în care ajungi e al cincilea anotimp atunci înseamnă că semnele s-au adeverit înseamnă că ai înțeles neînțelesurile și mai înseamnă că ești cel care trebuie să fie// 

și nu mai urmează decît învierea acea înviere despre care toți vorbim acea înviere în care toți credem dar nimeni nu vrea să o mărturisească să o încerce pentru că e un exercițiu spiritual la urma urmei doamnelor și domnilor și îți arde creierul îți arde sufletul în timp ce trupul tău călătorește prin cele patru anotimpuri padova san marco liubljana și szeged și calea victoriei”. (calea victoriei, V)

În punctul lor valoric cel mai înalt, poemele în proză ale lui Nicolae Silade își provoacă cititorii să îl însoţească în singura călătorie care contează cu adevărat, din moment ce mizează pe exerciţiul spiritual al căutării Fiinţei dincolo de înșelătoarele corpor(e)alităţi din infernul cotidian.

Amintindu-le în același timp că această cale a victoriei sigure se confundă, în cazuri fericite, cu însăși via poetica... 

Emanuela ILIE