Nicolae Silade, un poet (şi) al cetăţii  

Tabloul lumii lui Nicolae Silade este un purgatoriu în continuă transformare, o zbatere individuală şi colectivă întru ajungerea la lumină, la izbăvire, poetul apărându-ne în postura omului superior, dar nu a unuia blazat care, copleşit de avatarurile societăţii mediocre actuale, să ia drumul renunţărilor, ci a unui om al cetăţii, cu misiunea de a anticipa liniile esenţiale ale raiului posibil, obiectiv a cărui finalitate ar putea opri suferinţa prezentă a acestei lumi. Nu uită însă nicio clipă că  „Dumnezeu are ultimul cuvânt”, de unde şi frecventele secvenţe psalmice pe parcursul discursului liric al volumului „Calea Victoriei” (Ed. Cartea Românească Educaţional, Iaşi, 2019).

Calea Victoriei este o sintagmă pe care poetul o împrumută din lumea concretă şi tot cu semnificaţii ale unor elemente concrete din prezentul acestui bulevard bucureştean operează pentru a zugrăvi metaforic Calea (iar contextul ne duce cu gândul la binecunoscutul verset „Eu sunt Calea, adevărul şi viaţa” – Ioan, 14:6) de urmat pentru semenii români, în condiţiile în care imaginea tristă a realităţii relevă compromiterea identităţii individuale şi naţionale, depersonalizarea, pierderea „umanismului” şi a „postumanismului”, manifestarea deja a unei perfide apocalipse.   

Poetul se aşază, cel puţin temporar şi cu scop eliberator, în fruntea semenilor ca un învăţător modern, vizionar, cu acces la multe dintre tainele divine şi umane. El îi invită să ia act de „infernul” şi de „purgatoriul” pe care ei înşişi le trăiesc şi, conştientizând suferinţa, s-o valorifice în vederea purificării. Lecţia pe care trebuie s-o înveţe românii pe această cale a biruinţei, a mântuirii, a eliberării de chin este iubirea. 

Precum Apostolul Pavel, poetul are cheia salvării neamului: „calea victoriei este calea iubirii vino pe calea victoriei vino pe calea iubirii cum? tu ne chemi în infernul de pe calea victoriei întreabă cineva da vă chem în infern în purgatoriu în paradis altfel cum vreţi să fiţi” (calea victoriei – I). În continuarea ideii de iubire ca unică misiune a omului pe pământ vine şi învăţatura întregului poem calea victoriei (compus din cinci grupaje de poeme în proză): „din timpul zăbovirii se face timpul izbăvirii”. 

Cu alte cuvinte, în „zăbava” dintre naştere şi moarte să ne ostenim pentru mântuire sau pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu, singura cale de înviere („acea înviere despre care toţi vorbim acea înviere în care toţi credem dar nimeni nu vrea să o mărturisească să o încerce pentru că e un exerciţiu spiritual”). Poetul invită, aşadar, la spiritualitate, la manifestarea esenţei divine înrădăcinate în natura omului de la facerea lui Adam, la autoexorcizare urmărind întoarcerea în lumină, cu traversarea căii victoriei.

Pixeli, alcătuit din treisprezece grupaje de poeme în proză, debutează cu ipoteticul „poate că”, dar se sfârşeşte în acelaşi spirit al învăţăturii Apostolului Pavel – „peste toate e dragostea atotstăpânitoare dragostea atotvindecătoare iubirea care mişcă sori şi stele” – şi cu reiterarea ideii de natură divină a omului care, privit din această perspectivă, este nemuritor: „în aşteptarea împăratului care vine din noi prin noi şi pentru noi [...] care vin şi pleacă şi rămân cum rămâne cuvântul în cuvânt şi piatra în piatră pe o stâncă deasupra căreia tu mereu te înalţi din eternitate în eternitate”. 

Dar între primul şi ultimul cuvânt al acestui amplu poem eul liric are momente de accentuată disperare, de înălţare spirituală, de contemplare şi de încântare în faţa desăvârşirii naturii, de recunoştinţă pentru darurile lui Dumnezeu, de omagiere a femeii în general, a femeii sale şi a muzei, printre aceste femei aflându-se şi confundându-se cu/risipindu-se în ele şi Fecioara Maria, de reflecţie asupra singurătăţii umane tot mai drastice, asupra necazurilor lumii, ale societăţii, ale individului. 

Poetul este martor şi subisant, este cel ce trăieşte „calvarul golgotei”, dar este şi cel ce se identifică neîncetat cu fratele întru limbă, cultură, simţire, cu fiecare colţ al patriei, este vocea conştiinţei care îţi strigă adevărul chiar dacă nu vrei să-l auzi, aşa cum se întâmplă în această frază-avertisment: „dumnezeu la fel survolează lumea şi se face că nu vede ceea ce nu poţi vedea dar nu trece cu vederea când vede că nu vrei să vezi când vede că nu vrei să crezi”.

Nicolae Silade este un vajnic admirator al trupului feminin şi nu se sfieşte să-l „cânte” în termeni senzuali, uzitându-i fie în formă brută, fie prelucraţi, în formă sugestivă, plastică. În acest volum, dedică frumuseţii feminine două ample grupaje de poeme, j’adore sau zece pentru costineşti şi aleea litoral, prilej pe care îl foloseşte inclusiv pentru transpunerea realităţii de la malul mării într-un limbaj poetic propriu stilului său. O simplă imagine poate stârni fantezia poetului. 

El este făuritorul de poveste sau mai curând principiul activ şi creator care suflă „forţă de viaţă” peste o mână de nisip, dând naştere unei lumi: „să vezi ce fază un copil pe malul mării construia un castel de nisip l-am privit curios cum [...] copilului îi creşte barbă cum se uită după femei şi femeile după castelul lui// am văzut cum o aduce la curte pe frumoasa frumoaselor cum îi face copii şi cum o exilează în turn am privit mai departe şi am văzut mai departe cum copilul se copilăreşte pentru copilul său care se copilăreşte pentru copilul său care se” (j’adore sau zece pentru costineşti – III). 

Imnurile închinate frumuseţii fizice a femeii se transformă de multe ori, în mod neaşteptat, în mărturisiri ce ţin de misterul, de senzualitatea şi de labirintul reflexiv al bărbatului: „pot să vă dau un like domnişoară îi zic unei fete care vine pe plajă cu ţâţele goale şi părul în vânt are un trup de culoarea pământului are ochii de culoarea mării şi doar bikinii o despart de goliciunea edenică [...] ea vine şi îmi cere un foc şi în mine se aprinde focul acel foc care arde şi nu se mistuie deloc ea zâmbeşte îmi mulţumeşte şi tace şi mă-mbrăţişează cu tăcerea ei (j’adore sau zece pentru costineşti – X).

Ultimele poeme în proză – la o masă lungă şi bogată, aşteptând să înceapă, ninsoarea cea mare de pe muntele mic – readuc cititorul în tabloul din care face parte şi Dumnezeu. Este o cină de taină a Lui cu toţi oamenii, unde aceştia sunt inspiraţi să „preavadă”, să aibă revelaţia propriei dumnezeiri. Pentru mai multă elocvenţă, poetul remarcă şi evidenţiază facerea luminii, care „e-ntâia şi cea mai mare minune”, considerând că aceasta a fost transbordată dintr-un banal black-hole în spaţiul destinat fiinţei prin puterea cuvântului divin. Și tot pentru a-şi convinge semenii, condiţionează efemeritatea umană doar de lipsa lui Dumnezeu.

Fără semne de punctuaţie, fără o încărcătură expresivă care să distragă atenţia de la adevăratul înţeles al mesajului poetic, într-un limbaj uşor de urmărit, dând impresia cititorului că participă la un joc ale cărui reguli pot fi prinse în chiar vâltoarea acestuia,  calea victoriei este un turbion de meditaţii poetice menit să mişte mulţimea de oameni înspre zona miracolului. Nicolae Silade surprinde lumea aşa cum este, oficiază în stilul său caracteristic un ceremonial prin care este revendicată lumea aşa cum ar putea/ar trebui să devină, exerciţiul premoniţiei invitând la regândirea configurării prezentului, cu precădere a prezentului românesc. Otium elegans pentru semenii noştri!

Diana Dobriţa BÎLEA

Everest, cu urmele pașilor Poetului Nicolae Silade  

Cetatea poeziei a cucerit-o fără a se  expune primejdiei de a fi învins. Fără cărări strâmte, întortocheate, Nicolae Silade a ajuns la poezie direct, firesc, precum ai spune, iată, sunt eu și ora dimineții, sunt eu și ora înserării, sunt eu aici, acum.

Sesizabil, evident, vizibil, fără trufie, chiar foarte vizibil în lumea literară, din... actualitatea literară, dacă e să aducem în vorbire măcar tangențial numele revistei pe care o coordonează și o trimite din Lugoj către toată țara. Precum bine se știe, sloganul îi aparține. 

Volumul everest, adică, miniepistole, denominativul s-a imprimat deja în identitatea autorului (fără niciun  semn  de umbră), cartea editată în plină teamă planetară de pieire aduce o notă de echilibru și înțelepciune peste toate semnificațiile și semnificantele pe care le poate suscita interpretarea textului. Cutezanță poetică în plină  furtună globală. Fără îndoială.

Dar să deschidem cartea și vom afla borna spre everest. Simbolistica titlului este și ea cutezătoare.Nu e doar o privire cuviincioasă, dârză, sau, visătoare, buimăcită de dorința urcușului. Este mai degrabă o țintă. Un ideal. Atrăgător, incitant, tulburător și admirat. Dorința de a-i măsura înaltul, în cazul de față, aparține unui poet. 

Înzestrat cu imaginație, firește, cu uimire în fața miracolului lumii și cu ispititoarea iubire pentru cuvinte, venită dinspre divinitate, Nicolae Silade creează și ne invită la derularea unui spectacol  în care el este personajul principal. Cu puterea de a se dedubla, detașându-se, devenind chiar și spectatorul principal. Cu  fiorul ceresc îngăduit a fi o încercare umană, tot autorul își  asumă și responsabilitatea de regizor. 

Se înțelege, scenariul în plan larg, existențial, aparține lui Dumnezeu, poetul fiind însă hărăzit să iluzioneze frumos cititorul, cum că lumea infinită încape în poezie, dar numai secvențial înțeleasă. Luând în seamă, dsigur, parametrii  extatici ai artei, susținând și îmbogățindu-i pe cei tereștri. În recuzita obligatorie a spectacolului poetic se înscriu cuvintele. Cizelate într-un sens anume. Ele însele, un dar divin, parte din marea creație. Poetului  i-a fost hărăzit să le adune, să le boteze cu însușiri noi, să le folosească la construirea unei imagini ideatice a lumii. Ilustrativ, selectăm: „...cuvintele noastre nerostite încă. simțeam o lumină în ele. o iluminare. o muzică de mai presus de sfere. și a fost prima noapte prima tăcere înainte ca soarele din cuvânt să se nască”. (pag. 102).

Poezia, ni se sugerează foarte pertinent, este ca un Everest simbolic. Interior. Adună... urmele pașilor tăi, către tine însuți. Spectacolul lumii nu ar avea durată dacă nu ar fi măsurat, omenește, în ore, zile, ani. Intră în ecuație, ca element foarte important, timpul. Totul se derulează  în timp dar, într-un ritm  propriu. Impus de autor. 

Reperele geografice sunt prezente ca fiind elemente componente ale unui existențial cotidian, sau ale universului poetic, ori, ale univesului dăruit de creator, corelate  în poeme care sugerează împletirea elementului real cu misterul. Ambele fiind la discreția observației nostre. Trebuie doar să le vedem. Trebuie doar să încercăm a le percepe.

Poetul vrea însă și înțelegerea semnificantului adânc. Ar fi nevoie, însă, de  capacitatea să-l deslușim: „am ajuns duminică la sâmbăta de jos duminică la sâmbăta de sus iată încă/ una din cudățeniile timpului și în timp ce te rogi îți sunt ascultate  rugăciunile...dar tu nu știi încă asta pentru că tu/ trăiești în timp și numai cel din afara timpului vede și numai cel fără de timp/ aude la mânăstirea brâncoveanu la mânăstirea prislop” (pag. 97).

Poetul însuși devine adesea spectator, lucid, mai ales lucid și echilibrat, un observator fără melancolii veștejite sau efuziuni stridente. Și în acest volum ca în toate celelalte există o notă specifică, devenită deja  marcă Nicolae Silade și care constă în faptul că, dintr-un  spectacol  cotidian, aparent cunoscut, exersat de către fiecare dintre noi, unde și el, cum spuneam, se prezintă ba în chip de observator, de spectator sau de actor, ca un viraj brusc, apare o străluminare filozofică. O relaționare cu trecutul, cu infinitul, cu esența lumii, cu cerul. De pildă, zice: „...și trebuie să înțelegi asta/ să nu se simtă dumnezeu în tine un rob în tine încătușat/...și lumea dansând goală înafara lumii pe o scenă imaginară..” (pag. 48).

Lumea trece, se petrece, se destramă și se leagă, de la începuturi și până în prezent, acest adevăr fiind sursă nesecată de inspirație pentru poeții lumii, dar, tocmai pentru a accede la everest, e nevoie de accentul personal adus în poezie. 

Nicolae Silade găsește acel ceva care îl diferențiază și de poezia de stare, și de poezia posmodenistă cu fragmentarismul său, și de poemele descriptiviste, adunând din fiecare câte ceva care marchează chiar expresivitatea poetică particulară. Astfel, reușește să puncteze esența trecerii  vieții din etapă în etapă, repetabilă istoric, filozofic și cosmogonic, prin intruziunea unei mișcări rafinate, de  la esență la cotidian și invers. Asemeni unui pasaj aproape invizibil între liniile a două sau mai multe oglinzi paralele. 

Poetul ne invită să aflăm cum se arată la un anume moment, zăpada, ninsoarea abundentă, muntele, marea, dimineața de la un balcon de bloc oarecare, vești minore notate de facebook, amintiri despre sărbători trecute în memoria afectivă  și, dintr-o dată, pe partea cealaltă a oglinzii, într-un vers, o frază, o imagine, apare esența. Substratul de permanență. Permanentizarea  prin imagine poetică.

Într-o subtilă, magică rapoartare la Divinitatea ca forță supremă. Fără explicitări. Surpriza fiind acaparatoare. Tulburătoare. Iată un exemplu dintre cele multe posibile: „șapte zile la mare nu sunt multe. dar mai multe nu sunt. în șapte zile  se învârte lumea”. „când stai pe balcon cu marea în față e imposibil să nu/ te gândești la ulise. la aventurile mării. la aventurile vieții/ la homer. la mai marele cântăreților. la cei care au fost înainte de tine aici. aici unde începe totul. aici unde totul se sfârșește/ și-ți pare că viața ta seamănă cu viețile lor. cu valurile. (pag. 104)

Ceasul vechi măsoară timpuri noi, într-un miracol al renașterii permanete, chiar dacă, pe parcursul drumului poetic spre everest, întâlnim valea de gheață, și  zăpezi (îndrăgite de autor după câte lasă a se înțelege), (pag. 188). Făclii, străzi cu amprente temporale diverse (pag. 121), lumea febrilă,  în permanentă schimbare, important rămâne raportul sinelui cu universul... „trăim pe pământ. pe mări. și-n cuvânt.” (pag. 118); „le facem loc celor ce vin. și ieșim. din nou în larg. ce e frumos durează puțin” (pag. 120), cum spune într-o miniepistolă.

Întregul parcurs poetic ne aduce aminte de spusele  marelui Will, lumea este un teatru și toți oamenii-s actori, adevăr vehiculat mult și în literatura medievală prin simbolistica motivului, ruotta della fortuna.

Iată acum o împletire temporală și asociativ-metaforică, o relaționare  între aceste teme și motive literare vechi și miniepistolele care l-au consacrat pe Nicolae Silade. Caruselul trecerii pământene, firește, are un cadru temporal. Cu deschidere spre infinit, așa încât și timpul dar și necuprinderea universului  cu sentimentele definitorii, mă refer la variațiuni de iubire, toate  devin teme refrențiale în scrisul său. Imaginea timpului măsurat terestru, comparativ cu cel din veșnicii, ține omul mereu în cumpăna emoțională. Everestul său interior se poate accesa doar prin trăirea esențelor.

Drept exemplificare, notăm doar o secvență poetică: „în față începutul lumii. și oamenii se nășteau rând pe rând, fiecare singur. fiecare din propriul cuvânt.”; „cei care spun prima zi vor spune și ultima. așa începe numărătoarea. așa începe timpul. cu o numărătoare.” (pag. 103); 

„și dacă am ajuns aici dacă am ajuns să vorbesc despre mine/ despre viața mea dăruită mării despre viața mea dăruită dragostei/ o, hypocrite lecteur, mon semblable, mon frere, înseamnă că marea/ și dragostea sunt fără sfâșit. și fără sfârșire sunt cuvintele mele. care poartă în ele și marea și dragostea.” (pag.1 05).

În acest periplu prin viață și meditație, autorul nu se aventurează singur. Tocmai pentru a contura încă un vector de veridicitate. Își ia  drept prieteni de drum personalități marcante, vremile se intersectează, ideile așișderea. Îi întâlnim pe Homer, Ulise, James Joyce, ne întoarcem la Ungaretti sau Lucian Blaga, toți ctitori ai unui everest propriu. 

Nu avem termen de comparație cu alte miniepistole scrise  în contemporaneitate, caracterul de unicitate fiindu-i atribuit pe merit lui Nicolae Silade, așa că, putem sconchide că everestul creației poetice este complementar cu everestul interior. Numai în acest fel se  poate ajunge la un echilibru. Între două fațete ale unui Everest simbolic.

 Cât despre montarea în pagină a textului, autorul se încadrează în modernismul neacceptării regulilor stricte. Ar fi o îngrădire. Punctuația se dovedește a fi o alegere proprie. Tocmai pentru a demarca esența de  perisabilitate. 

Imaginile  poetice aduc în prim plan viața cu notele sale de repetabilitate ciclică, raportarea omului la univers și implacabilul divin, nu avem de-a face cu paliere minore, cu toate referirile la cotidian. Dimpotrivă, neînțelesurile lumii prezente în miniepistole sunt niște crâmpeie de înțelepciune.Tonalitatea poetică nefiind una apăsătoare.

Versul nu oftează, cititorul beneficiază de o subtilitate colocvială. E mai degrabă tonul unui filozof care știe mersul lumii și ce anume poate fi schimbat.

Lumea este un scenariu pentru identitatea fiecăruia. Sentimentele, trăirile sunt energia însăși, fără de care nu ne-am putea asuma rolul pe scena  vieții, a  lumii.  

Veronica BALAJ