pasajul

pasajul

cică se face ziuă zice unul dar ziuă nu e dacă nu vezi pe unde
mergi dacă nu vezi încotro dacă nu îţi aduci aminte când ai pornit
la drum şi cum ai ajuns aici la pasajul ăsta pe care trebuie să urci
spre a coborî dincolo şi iarăşi să urci de dincolo spre a coborî aici

cred că cititorul nu are nimic împotriva unei mici digresiuni în care
vreau să vă reamintesc un poem de robert frost cel cu patru premii
pulitzer pentru poezie dar niciun nobel un poem pe care îl recitesc
adesea şi în care se face vorbire despre două drumuri care duceau

într-o pădure galbenă iar poetul (celebru pentru „pentru descrierile
realiste ale vieţii rurale şi arta limbajului colocvial american prin care
examinează teme sociale şi filozofice complexe” cum zice wikipedia
această carte a vieţii care ne adună pe toţi) aşadar poetul întristat

că nu le poate urma pe amândouă o porneşte pe cel mai neumblat
şi asta i-a schimbat viaţa zice frost dacă viaţa se poate schimba sau
nu poate vom vorbi altădată pentru că vreau să mă întorc la pasaj şi
la descrierea realistă a vieţii urbane într-un limbaj colocvial românesc

iar pasajul ăsta pe sub care trec perpendicular trenuri pline cu morţi
pe sub care trec dintr-o parte în alta oamenii străzii oamenii oraşului
oamenii infernului cotidian pasajul ăsta sub care se adună noaptea
boschetarii să se încălzească la focul mic din butoaie pasajul ăsta

un adăpost pentru viaţa subterană peste care trec dintr-o parte în
alta norii şi păsările şi îngerii lui dumnezeu peste care mai trece din
când în când un poet urmat de camioanele lui pline cu versuri urmat
de cititorii săi cu limuzine luxoase şi motociclişti bărboşi pasajul ăsta

o construcţie solidă şi trainică poate mai solidă mai trainică decât
piramidele egiptene are zece piloni gigantici care seamănă perfect
cu cei zece stâlpi ai lumii şi are o istorie lungă mai lungă decât istoria
lumii şi va dăinui cât dăinuie lumea lumea aceasta şi cealaltă lume

eon

eon

eon I

întâlnire cu zeul glasul său mai puternic ca tunetul
m-a trezit de din somnul cel negru al morţii 
şi fulgerul său o clipă mi-a luminat
în depărtare calea

atât cât să văd cum se înalţă la ceruri
sufletul şi cum se pogoară
solie spre o lume pierdută

vai mlaştina-n care stăruie omul şi vai
pentru multele sale păcate

dragostea mea tăinuită eu ţie mă rog
du-mă departe departe departe

dincolo de râul ce se cheamă uitare
am visat o câmpie-nflorită cu crini
o întindere mai albă ca spuma
mării ce urcă-n înalturi

acolo dragoste du-mă şi sună de înviere
să se deştepte îngerii şi sună de întâlnire cu zeul hai sună



eon II

căci dreaptă a fost dreaptă chiar moartea
în priveliştea fără nume ce trupuri înveşmântă
cu verzile-i flăcări şi văpăi miresmate

ea care aminteşte mereu fărădelegile
şi-n focuri de gheenă purcede să le ardă

o suflete răscumpărat priveşte
au fost drepte vestirile
celui sfânt între sfinţi

acum iată se-ntoarce zefirul
şi zori de ziuă nouă se arată



eon III

şi aurora venea surâzând şi mari cete de îngeri
în urmă-i se deşteptau una câte una deschizând
porţile paradisului

să intre înţeleptul şi cel fără de prihană
mai marele cântăreţilor şi dreptul să intre

însă mai înainte ca înaltul să se înalţe
şi mai înainte ca adâncul să se adâncească
au fost strălucind în memorie albul
cel pururea viu şi nebiruitul

semn că vremea se întoarce în vreme
şi e nevoie de dragoste de un singur cuvânt
pentru ca totul să o ia de la capăt

după cum a fost scris iară pustiul
ca într-o vedenie să se umple de soare
de cânturi de flori



eon IV

apoi am trecut de cealaltă parte
a cerului şi am prins de îndată
rădăcini în sfinţenie

atât de adânc încât veşnicia - am simţit
cum urcă în mine laolaltă cu sângele
unei vieţi mai curate

era iubirea în lăuntrul meu atotputernică
pre cele din afară luminându-le astfel
încât să se vadă la mari depărtări
singurătatea-mi

dar cine
poate doar ochiul de apă
întors către sine să fi zărit vreo imagine
a pururei mele

şi numai o clipă apoi iarăşi însemnul
şi harul şi tainele
tot mai mult tăinuite



eon V

dincolo de cuvinte în patria fără de seamăn
a zânelor acolo o nouă lumină
răsare şi inima inima lumii
cu toate fiinţele-n preajmă unite întru adorare
începe să cânte

patrie asemenea patriei şi totuşi nevăzută
acolo atotputernici zefiri poartă clipe de pace
şi miresme de crini împrejmuie veacul se preschimbă
în muzici culorile un dans al sferelor
încremenit

acolo te aştept vino acolo grădini suspendate
ca într-un vis se ivesc tot ce-ai pierdut
acolo vei regăsi vino
val după val cu marea ce urcă
de-a dreptul în cer

va fi ca o naştere nouă bucuria
ce nicicând n-ai atins-o acolo leagăn îţi va fi
şi vor fi toate fiinţele-n preajmă
întru adorare unite şi va fi patria ta
adevărată şi mereu nevăzută



eon VI

pătrar de veac şi vânturi răvăşind o tinereţe
iese tristeţea în lumină cu sunete de clopot
şi cu lacrimi

unde s-au dus împovăraţi de nepăsare anii
unde fetele păşind goale pe prundişuri
zâne

ce-n mreje ale dragostei m-au prins
şi m-au legat şi m-au pierdut apoi
printre cuvinte

apă curgătoare tu nu te opreşti nicicând
pe un mal ce se surpă vin acum ursitoarele
ce vor

nimic nu mai e cu putinţă trecutul întreg
o mireasmă viitorul mister şi ziua
de azi străbate cu greu întunericul

ce vor nădejdea e sus iar fericirea
departe pe celălat mal dar nimeni
nu vede

şi înecaţii fac pluta pe râul funebru



eon VII

spune-mi tu zefire tu care treci abătut
peste viaţa mea veche suflând uşor
ca într-o lumânare spune-mi tu care treci
prin moarte cârmind spre lumină
spre o viaţă nouă

unde e trandafirul a cărui mireasmă
prin lume ai risipit-o unde e el
cel pururea viu cuvântul născător de cuvinte
el fratele tău

văzătorule tu care citeşti în frunze
destinul unei lumi ce mă visează tu care vezi
cum înverzeşte timpul cum iarăşi alb se face
şi cum moare spune-mi unde

cine e zeul cel fără de nume
cel ce se poartă pe valuri înainte de lumină
şi mult după moarte spune-mi cine

în ora de aur când aurora coboară
când pământul cel nou se iveşte din ape
învăluit în raze în mii de luciri

cine e cel ce întreabă cel ce răspunde
cel ce rosteşte cuvinte născătoare de lumi
spune-mi cine e geamănul tău



eon VIII

privind cum răsare din propria ei cenuşă
speranţa şi privind cum răsare
nimb de aur în jurul chipului meu

ai spus lumină şi lumină s-a făcut
viaţa mea toată pe căile cerului
lumină s-a făcut

iar pământul un înger din braţele lui
smulgându-mă am zărit pe cel sfânt cum întinde
o mână celui de lume desprins

atât de nouă minunea era atât de multe
splendorile c-am păşit de îndată
înspre tine privind

cum răsare din neguri noul soare al lumii
cum răsare nimb de aur în jurul
chipului tău



eon IX

un veac de frumuseţe retrăiesc acum
în clipa asta singura care nu trece
rug nestins

în preajmă ard cuvintele sfinţite
şi stele de din stele se aprind
şi cu tristeţi uşoare îmi mângâie fruntea

mereu sihastru ascultând
doar foşnetul zefirului printre frunzare
şi până dincolo de vis privind

văd fericirea şi o spun:
e adevărul viu şi vie în lăuntrul său minunea
iubirea ce-a salvat de la pieire lumi