Şerban Codrin: NICOLAE SILADE dinaintea unor mari mirări, treziri, priviri, cântări (III)

Miniepistolele 29-56 alcătuiesc partea a treia a unui unic poem, aparentă spovedanie, unde realul devine, tocmai prin supralicitare, un real fantasmagoric, prilej de aur, de neratat să apeşi pe accelerator şi, fie cum o fi, numai sinceră să fie: „să nu spui că nu-ţi place să stai seara pe balcon să asculţi cântarea de greieri a nopţii de august cu laptopul stins şi toate/ gândurile stinse risipite în nemărginirea stelară când luna trece/ imperială pe deasupra platanului şi platanul înalt cât şapte vieţi// de om aruncă o frunză la picioarele tale să nu spui că nu-ţi place/ să priveşti o femeie frumoasă cea mai frumoasă femeie din lume (...) să nu spui că nu-ţi place/ să dormi pe balcon înfăşurat în stele în raze de lună în simfonii/ de greieri să visezi cum se face ziuă în timp ce se face ziuă// să nu spui că nu-ţi place să te trezeşti într-o viaţă nouă/ sub soarele nou să nu spui că nu-ţi place să fii” (32)

Orice pe lumea asta, faptă sau obiect, devine prilej de confesiune, de unde poetul, singur, cu cerul deasupra, singur dinaintea cafelei aburinde, extrage un fel al său de poezie, sau de trezire, sau de ascultare, sau de cântare. Oare degeaba marile epopei încep cu evocarea unei melopei esenţiale, cântă-mi zeiţă, cântă-mi armele şi pe bărbatul?... Iată-l pe cantorul nostru înaintea marilor „treziri”, a marilor „priviri”, a marii „cântări”, a marilor „mirări”, a marii „trăiri”:

„să te trezeşti să priveşti un răsărit de soare ca şi cum ai privi/ începutul să te trezeşti să priveşti în oglindă un răsărit de soare/ ca şi cum ai privi propria viaţă întoarsă să te trezeşti să priveşti/ soarele urcând printre blocuri să te trezeşti să priveşti dâra de// de lumină din ferestre şi surâsul primei femei întâlnite să te trezeşti/ să asculţi liniştea din primele ore să te trezeşti să asculţi forfota/ păsărilor din platani şi zgomotul maşinilor din parcare să te trezeşti/ să cânţi astăzi e ziua mea şi să fie chiar ziua ta să te trezeşti să-i// trezeşti pe cei care vin să te trezeşti să miroşi o cafea aburindă/ să te trezeşti să guşti din dulcele clipei să te trezeşti să te pipăi şi/ să urli sunt să te trezeşti să te miri să se facă lumină să te trezeşti/ să te ridici să umbli pe ape să te trezeşti să-ţi aminteşti să te înalţi// la cer să te trezeşti să porneşti spre propriul tău drum să te trezeşti/ să trăieşti propria viaţă să te trezeşti să iubeşti, trezeşte-te” (33) Număraţi îndemnurile la trezire şi la autotrezire şi veţi dezlega tot atâtea sensuri în aceleaşi cuvinte simbolic repetate.

Fiecare miniepistolă ascunde o enigmă evidentă cu cât un poem sau altul lasă impresia că transcrie câte un fapt brut, neprelucrat, tocmai aparenta necizelare depunând mărturie de subtilizare maximă. Astfel apar unele fapte autobiografice, totuşi prefacerile, schimbările, deformările, fragmentările, recompunerile, mixările, interconectările sunt estetice, intenţionat creatoare de sugestii precum în foarte atent dozatul poem între concret agresiv şi subtilitate mai mult decât intenţionată, căutată:

„când eram mai tânăr locuiam în bucureşti pe 13 septembrie şi/ lucram la itb floreasca şi visam să devin un mare taximetrist pe/ o dacia 1300 sport. locuiam la o doamnă care avea optzeci şi şase/ de ani şi pretindea că este nepoata lui octavian goga. nu-mi cerea// chirie nu-mi cerea decât să stau la taclale cu ea în timpul meu liber./ nicolae imi zicea mergi jos la alimentara şi cumpără-ţi vin şi ţigări şi/ cafea şi vino să mai stăm de vorbă am atâtea să-ţi spun. dar eu eram/ tânăr tânăr nu aveam chef de taclale şi gândul mai mereu îmi zbura// la fetiţele dulci din bucureşti. pe care le plimbam cu taxiul în imaginaţia/ mea. şi timpul meu liber se risipea pe vin pe ţigări şi pe cafea. n-am rezistat/ să stau acolo nici măcar cât a rezistat guvernul goga la putere. după ce/ am plecat ceauşescu a dărâmat 13 septembrie şi 14 septembrie şi toate// zilele românilor până la revoluţie. plus visul meu de mare taximetrist/ acum îngropat undeva între grand hotel marriott şi casa poporului” (34)

Acelaşi balans între dragoste şi carte duce la întrebarea de ce dragostea are nevoie de existenţa cărţii, de ce o carte are nevoie de pasiunea misterioasă numită uneori dragoste? Poetul prin poezie pune întrebări fără să ceară răspunsuri, însă le poate sugera în infinite variante:

„niciodată n-am ştiut să aleg între o femeie frumoasă şi o carte bună/ mi-au plăcut întotdeauna femeile întotdeauna cărţile nu le poţi separa/ sunt dătătoare de viaţă amândouă sunt izvor de iubire şi de/ înţelepciune dar o femeie frumoasă citind o carte bună ehei o femeie// frumoasă citindu-mă ca pe o carte bună în timp ce eu citesc toate/ femeile frumoase ca să înţeleg viaţa şi frumuseţea ei şi misterul da/ qui n’a pas connu la femme n’a pas connu la vie îmi spune cineva/ şi înclin să-i dau dreptate pentru că viaţa fără femei nu e viaţă iar// cel ce iubeşte ştie şi cel ce știe iubeşte am aflat din cărţile bune/ din cartea cărţilor pe care o tot citesc şi o tot citesc şi tot misterioasă/ rămâne oare n-ar fi mai bine mă întreb eu pe mine să fac dragoste cu/ cea mai frumoasă femeie din lume iar ea să mă nască din nou să îmi// spună mai pune şi tu mâna pe-o carte pe cartea cărţilor de exemplu/ căci naşterea e cea mai mare minune iar eu să îi zic că dragostea” (38)

Ceea ce se observă şi nu e recomandabil să se ajungă la vizibilitate este apariţia unei oboseli cam după miniepistola 38. De ce nu ar trebui? Volumul cuprinde o arhitectură urmărită cu acribie, deci poemele unde autorul îşi simte puterile de comunicare sleite ar fi trebuit sacrificate prin înlăturare, deoarece altele aşteaptă să le ia locul, scrise, rescrise, aşezate în poziţie de aşteptare. Nu se întâmplă aşa. De ce? Miniepistola 39 are carenţe stilistice prea evidente, bineînţeles că reparabile. Se repetă de 7 ori în 14 versuri lungi pronumele relativ „care”, precum „cerul albastru în care deveneam invizibil” în loc de „cerul albastru unde deveneam invizibil” şi aşa mai departe, ceea ce nu ar trebui să se întâmple. Neatenţie? Nu cred. Alte cauze? Probabil... Să fie poetul prea sedus de farmecul universului său imaginar, prea cufundat în reverie, de unde oscilaţia de multe ori prea periculoasă, scăpată de sub control, între ordine şi neglijenţă? Un poet comunică nu numai cu conştientul, cât, mai ales, cu inconştientul unui cititor, este un vrăjitor al mesajelor subliminale, deci are la dispoziţie întregul arsenal al inefabilului. Nu am decât un sfat, mai mult autocontrol. Bătrânul hâtru filozof Gaston Bachelard ne-a lăsat o astfel de frază: „Când este vorba să scrii prostii, ar fi cu adevărat mult prea uşor să faci o carte groasă”. Miniepistolele lui Nicolae Silade încap, arghezian, într-o cărticică de-a dreptul subţire, unde nu este loc de „prostii”, dar poetul este şi el om, să-i oferim cel puţin această şansă...

Un text se străduieşte să schimbe faţa unor lucruri şi a unor fapte, însă unele repetiţii devin inutile, parcă anume folosite să umple un gol de neumplut altfel:

„să locuieşti într-un apartament cu două camere cu două balcoane/ ca şi cum ai locui în propriul tău cer luminat de propriul tău soare/ hrănit din propriul tău pământ şi te-ai scălda în toate apele lumii/ în toate oceanele în toate mările în toate fluviile, în toate râurile// până la ultima picătură căci ale tale sunt toate ale tale al tău/ este totul totul este şi totul vine din tot şi toate pleacă în toate/ totul este geneză şi totul apocalipsă şi învierea un miracol o să/ vezi şi o să crezi şi te vei minuna vei privi împrejur şi împrejurul// va fi al tău cât vezi cu ochii vei privi înăuntru şi vei vedea totul/ ca-n palmă cu ochii închişi vei vedea şi dragostea ce-nvăluie/ totul dragostea din care totul se naşte vei privi înăuntrul tău/ şi te vei vedea pe tine însuţi şi te vei minuna// căci al tău este totul totul este totul vine din tot şi toate pleacă/ în toate totul este geneză şi apocalipsă şi învierea un miracol” (40)

Repetiţiile au rol incantatoriu, rol de refren, au orice rol le atribuie poetul, însă nu să arunce cuvintele din dicţionar într-un spaţiu; mai degrabă aştepţi alte momente de inspiraţie, sau aşezi textul în păstrare pentru vremuri mai bune.

Grav, când poetul îşi ia gândurile în serios, cu atât mai mult se motivează să devină mai dramatic chiar decât în tiradele vechiului teatru din amfiteatrele de marmoră:

„mă gândeam la nişte poeme politice şi brusc fără nicio legătură/ cu politica mi-a venit în minte sintagma numai cel ce zideşte are/ dreptul să dărâme ia să vedem noi mi-am zis cine e ziditorul cine/ dărâmătorul şi am găsit dărâmători peste tot dărâmători de case// oraşe şi ţări dărâmători de familii popoare valori dar niciun ziditor/ nu e bine mi-am zis nu se poate dărâmi dărâmi dărâmă dar pune/ ceva în loc altfel se alege praful de dărâmarea ta ori vine ziditorul/ şi te-ntreabă unde e zidirea lui şi nu ştiu cum vei motiva adevărul// dragilor e că nu ştim să zidim nimic nici rău nici bine ne pricepem/ însă să dărâmăm frumos să dărâmăm bine fără să ştim cine este/ ziditorul dărâmăm tot dar tot urmele zidirii se văd iar urmele nu se/ pot dărâma nu se pot şterge cum nu poţi şterge amintirea în care// ai fost ai iubit ai gândit pentru că urma acestora eşti chiar tu da tu/ cel care vrei să dărâmi şi dragostea fără de care nimic nu poate fi” (55)

Întrerup cercetarea prea ostentativă, a căutării lumânării cu lumina lumânării, şi revin la partea întâi, unde un poem ar putea fi marcă a întregului final prin simplă nouă poziţionare, un poem ambiguu, ceva între copilăros şi ultraserios, tocmai prin asta excepţional, capabil de multiple sensuri/semnificaţii. Iată-l, merită scos în evidenţă.

„astăzi am mers la grădiniţă. grădiniţa din spatele/ judeţeanului. o grădiniţă nouă. modernă. postmodernă./ educatoarele: una şi una. copiii: unul şi unul. ca îngerii./ roiau cu duiumul în preajma mea. ca într-o poveste// romantică. întotdeauna mi-a plăcut să merg la grădiniţă./ odinioară mergeam de mână cu sora mea. un fotograf/ ne-a făcut atunci o poză. o poză alb-negru. decolorată/ în timp. o poză de colorat. în timp. o am şi acum. o port// în buzunarul de la haină ca pe un lucru de preţ./ nepreţuit. din când în când o scot la lumină şi atunci/ pornesc spre grădiniţă cu surioara mea. o ţin de mână/ şi zâmbim unui înger. unui înger care a fost fotograf.// sau poate poet. pentru că numai poeţii ştiu/ să eternizeze nepreţuitele clipe” (14)

Poetul are dreptate, 56 de miniepistole, 56 de clipe mai scurte, mai lungi, depinde numai de starea de moment a miniepistolierului, când fotograf, când participant „la colocviile reflex alături de alţi poeţi şi alte frumoase/ poetese unele trecute bine de patruzeci de ani” (51), când obligat să răspundă la întrebarea: „ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?”, pentru că „totul e deşertăciune/ şi goană după vânt dar iubeşti deşertăciunea şi goneşti după/ vânt până când vântul se-ntoarce şi te ia şi te duce departe// în locuri luminoase (...)” (48)

Oricum, totul e ambiguu în catedrala lirică a celui care nu a „învăţat nimic din viaţa asta” (1), dar „vremea a fost frumoasă cât s-a citit poezie sau poezia a făcut// vremea frumoasă s-a spus acolo că viaţa e ba un hotel în care vii/ îți spui poezia şi pleci ba că e un râu pe marginea căruia stau poeţii/ în neînţeleasa lor eternitate dar eu cred că viaţa este chiar muntele/ din faţa ta îl urci pe o parte îl cobori pe cealaltă şi gata eşti iarăşi// pe marginea râului pe terasa unui hotel de şapte stele unde îţi bei/ cafeaua în linişte privind cum vremea se schimbă vremurile nu” (51)

Volumul „miniepistole” a primit Marele premiu al Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei în anul 2018. El se adaugă unei bibliografii relativ restrânse, alcătuită din Visul în lucru, Litera, 1979, Cartea poeţilor (colectiv), Lugojpress, 1994, Mergere înainte, Lugojpress, 1997, eternelia, Marineasa, 2006, iubirea nu bate la uşă (I), BrumarR, 2013, iubirea nu bate la uşă (II), BrumaR, 2016, everest, BrumaR, 2020. 

Acestui din urmă volum îi voi dedica o atenţie accentuată, deoarece, la o primă lectură, se dovedeşte ofertant, continuând stilul, diversificându-l totodată, din „miniepistole”, cu întrebarea dacă autorul propune alte  schimbări, metamorfoze, într-o epocă de trecere, ambiguă, instabilă, neprecizată, precum a noastră, când poezia devine „o formă de artă de tristă statură periferică” (apud Joseph Epstein, citat de Constantin Dehelean, Cafeneaua literară, 11, noiembrie 2021). 

Ei bine, Nicolae Silade nu propune nimic periferic, suflul său liric se adaugă altor câtorva rare eforturi de a renaşte poezia aflată întotdeauna în stare agonică sau vie, cum o recomandă unii, creatorii, cum o receptează alţii. Abuzul actual al mijloacelor de informare duce la dezechilibre de receptare nu numai în domeniul literar, însă totul, treptat, se reechilibrează şi destabilizează, prin aportul creativ, inovator şi distructiv, al generaţiilor de creatori. Bătrânii Orfeu şi Homer reîntineresc pe zi ce trece, nicio grijă pentru destinul lor.

...........................................................................................................

Nicolae Silade, miniepistole, editura Grinta, Cluj-Napoca, 2019

Șerban CODRIN

 

Nicolae Silade sau cum banalitatea devine metafizică (I)

        Când îşi imaginează imperiul literar, poetul cu mari proiecte propune un nou simţ al realităţii, cu ajutorul căruia se autoîntemeiază pe sine şi îşi construieşte „brava lume nouă” tematic, ideatic, estetic, adică totul. De bună seamă, amplul poem everest este un simbol al devenirii sale, al măsurii între celelalte măsuri, să le spunem, ale lumii. Astfel, să preluăm în priviri, în auz, în reverii părţile I-VIII, unde poetul îşi condensează, deocamdată spre proprie orientare printre pericole şi deviaţii de la calea propusă, una dintre artele poetice:

         „(...) şi începi să vezi/ începi să auzi glasul domnului printre pomii din grădină aşa începi cu o// întoarcere în sine după risipirea în cele lumeşti cu o urcare pe everestul/ dinăuntrul tău oamenii da oamenii cum spune carl sandburg ei sunt/ firele de iarbă ale lui walt whitman trestiile gânditoare ale lui pascal ei/ şlefuiesc minunile până când nu mai rămâne nimic din ele ei învăluie/ simplitatea într-o mulţime de zorzoane nu e uşor să renunţi la ei dar/ dar pentru o întâlnire cu/ dumnezeu merită merită să renunţi la tine însuţi pentru a te câştiga/ pe tine însuţi (...)”.

         Poetul nu aduce argumente filozofice, religioase, istorice, ci numai morale/etice pentru a justifica un loc al omului între oameni şi a trage o primă concluzie („nu am văzut oameni care să vrea să fie mai/ oameni decât oamenii”) înainte de a ne conduce spre miezul agitat al universului său:

         „nu trebuie să urci everestul ca să fii deasupra lumii trebuie să cucereşti/ everestul dinlăuntrul tău ca să fii şi începi să fii când începi să înţelegi/ şi începutul tău e chiar începutul lumii şi e ca o primăvară care vine/ pentru prima oară în lumea aceasta împietrită în care (unde, n.n.) tu eşti mişcarea/ în lumea aceasta în mişcare în care (unde, n.n.) stai împietrit ca statuia lui mihai eminescu” (II).

         Da, concluzie orgolioasă, iar poetul o afirmă cu mare convingere: „dimineaţa devreme cu mult înainte să se crape de ziuă/ (...) când te trezeşti la realitate şi vezi/ că realitatea nu e ceea ce se vede// când între gândire şi vedere/ e miracolul care te face să fii// când trebuie să alegi/ între lucrările omului/ şi lucrările domnului// când afli că împrejurul ţi-e frate/ şi tată şi fiu împrejurul// de ce să mai aştepţi răsăritul/ când răsăritul lumii eşti tu” (III).

         Aceste ultime două jumătăţi de verset se sprijină copios pe o premergătoare argumentaţie poetică, încât autorul trebuie înţeles în calitatea sublimată de creator, de purtător de reverie, iar nu de învăţător, de moralizator pe orice catedră înaltă sau amvon. O variantă a Everestului este „un bloc de provincie”, unde „atunci m-am văzut pe mine însumi urcând zilnic 55 de trepte şi tot/ atâtea coborând în spirală (...)”, iar mai departe, într-o lungă înşiruire de personaje/personalităţi, se opreşte brusc într-un „da m-am văzut pe mine pentru că în fiecare/ dintre voi mă văd pe mine însumi” (IV)

         Poetul recunoaşte: „această piatră din capul unghiului acest rug aprins care arde/ arde şi nu se mistuie arde şi nu se mistuie/ aşa este stânca aceasta pe care îmi construiesc casa/ casa mea din cuvinte/ ce aţi crezut?” Cum are păreri bune despre oameni, le admiră castelele din Spania, palatele de vară, cetăţile, dar îşi preferă, pentru uz propriu, o peşteră, un bordei, un iglu, o colibă a unchiului Tom, „într-o cameră de 4x4 cu un frigider într-un colţ şi un calorifer în altul/ pe malul unui râu de munte sau la marginea mării/ eu prefer să locuiesc în mine însumi”, mai mult, poetul enumeră, luxuriant, marile destinaţii ale migraţiei turistice, fiindcă se mai întreabă o dată, ştiind că popoarele migratoare spre Capela Sixtină, Cairo, Palatul Dogilor şi aşa mai departe nu îl vor crede: „de ce nu mă vedeţi pe mine în mine însumi” ? (V)

         O altă enumerare de personaje istorice, de specii umane cu „nori de praf se ridică pe urmele lor”, „uteciştii de azi comuniştii de mâine securiştii bolşevicii naziştii şi fidel şi/ stalin şi che ciocoii vechi ciocoii noi ciuma roşie ciuma neagră moartea/ albă nihil novi sub sole”, urmează mărci de „automobile electrice taxiuri zburătoare avioane şi păsări şi îngeri şi zei” fiindcă „pe aici trec toate şi toţi pe aici chiar şi trecerea trece (...) şi floarea de colţ ca o stea răsărind/ în inima lor şi zăpezile de altădată care iar se arată ca un miracol pe/ everestul meu interior”. Mottoul din Dante, „Prin mine treci spre locul de durere/ prin mine treci spre veşnica jelire (...)” ajută la devoalarea adevăratelor sensuri încifrate în versete. (VI)

         În vreme ce eul creator/poetul se plimbă, „n-am văzut sculptor mai mare ca râul”, trece în genul epic şi, cinic, povesteşte pe scurt despre o vilă donată „printre meandrele unui gest măreţ”, cu „schimbări la faţă” odată cu trecerea timpului, devenind casă de odihnă pentru preoţi, hotel comunist, aşezământ recuperat, monahal, mănăstire de maici, în orice caz o naştere, o moarte, o renaştere printre adevărate şi mai multe schimbări la faţă decât în alegoria biblică. (VII).

         În cele din urmă, prea multă realitate îl enervează pe poet, aşa că, vrei, nu vrei, o atacă furibund: „întrebarea care naşte veşnic întrebări de ce venim de ce plecăm de ce nu/ rămânem carpe diem îmi spun şi mă uit pe youtube la tigrul siberian la preşedintele putin şi la vila lui de un miliard de dolari de pe malul mării/ negre la colecţiile lui de artă de două miliarde de dolari şi la frumoasa lui/ gimnastă câtă frumuseţe îmi spun şi câtă bogăţie şi câtă putere în mâinile/ unui singur om mă uit pe youtube la king jong-un coreeanul de nord/ care are ţara la picioare şi tot la picioarele ţării va fi tot un schelet (...)”. Nicolae Silade îşi are propriile spaţii de referinţă în lumea imaginară, unde domneşte ordinea sa poetică, decât în lumea reală, aflată sub stăpânirea necunoscutului, a întâmplătorului, iată, a efemerului politic, „stăpân nu e cel puternic stăpân e cel ce se stăpâneşte/ cel care murind trăieşte căci el este viu şi el va moşteni pământul” (VIII).

         Poemul „ghilgameş” preia un vers din Nichita, pe care-l tot rostogoleşte prin praful vieţii şi morţii, Enkidu, „care a vânat cu mine lei”, devenind un portar de supermarket, câţiva profesori, câţiva prieteni poeţi. Într-o viziune de realism tern, prozaic, „astăzi vineri 13 mănânc polonezi cu muştar beau bere ursus”, poetul schimbă cârma, „ieri s-a dus şi arcadie profesorul de sport din primară/ prietenul meu care a vânat cu mine idei”, pentru ca, în cele din urmă, fascinantul său portret să se încheie cu „acordeonul său weltmeister/ după un pahar de răchie şi un recital de fabule/ cum apăsa cadenţat pe câte o morală nepieritoare/ cu aerul că schimbă lumea această lume mereu în schimbare/ în care (unde, n.n.) vii hotărât să rămâi/ dar eşti totdeauna pe picior de plecare”. Textul este un exemplu, alături de prea multe, cum banalul cel mai agresiv se metamorfozează în metafizică, în filozofie.

         Nu probabil, ci sigur, în mâna altui poet astfel de texte s-ar prăbuşi în platitudine, în truisme. Nicolae Silade deţine nişte secrete inefabile, atât ale propriului talent, cât şi ale culturii, aşa că ridică nimicul din noroi şi îl transformă în artă, în sublim, dar fără ostentaţie, cu o simplitate de zâmbet candid. În definitiv, ce este poezia dacă nu cel mai mare nimic devenit o minunăţie inexplicabilă.

         Iată arta poetică din incipitul poemului „declaraţie de dragoste pe propria răspundere”: „dintotdeauna mi-am dorit să scriu pentru totdeauna/ să surprind întotdeauna acel indescifrabil/ care să nu fie nici prea poezie nici prea proză/ cum spunea czeslaw milosz laureatul nobel pentru literatură în 1980/ sau Odysseas Elytis laureat cu un an înainte/ poezia zicea el începe de acolo de unde/ ultimul cuvânt nu-l are moartea”. Parcă este un fragment de eseu, de proză filozofică, rece, fără fior poetic, însă imediat poetul devine metafizic.

Astfel, „pictorul acela din lovrin”, anonim, are noroc să facă portretul marii iubiri inaccesibile a poetului, „care s-a prăpădit probabil săracul/ neştiut de nimeni/ doar ei au şansa asta doar lor le arată dumnezeu frumuseţea (...)”; poemul continuă, însă ultimul verset citat, apoi altele, luminează dintr-o dată pustietatea, păienjenişul, subteranele, decăderea, dăruind sens înalt poemului, ridicându-l la ceruri, cum s-ar zice.

Aceasta este arta adevăratului poet, care nu selectează frumosul din cuvinte, metafore, versificaţie, ci îl găseşte oriunde, în „mucegaiuri şi noroi”, precum spunea Tudor Arghezi, iar Nicolae Silade are forţa, declanşează energiile să lanseze pe orbită frumosul său, care, văzut de aproape, pare rudă cu hidoşenia, cu sluţenia, cu inevitabila banalitate, cu ceea ce, de fapt, suntem, fiinţe aproape oarbe, aproape surde, aproape pierdute între nimic şi nimic, într-o lume ostilă, pe o planetă aproape inexistentă în univers, ceva fără importanţă de azi pe mâine, însă, himeric, trăieşti (ce o fi însemnând trăieşti?) „o viaţă care se transformă încet încet în tablou în/ poezie” (ghetsimani, II).

Şerban CODRIN DENK

Nicolae Silade sau cum banalitatea devine metafizică (II)

        Metaforic, reveriile poeţilor pot fi telurice, acvatice, aeriene şi ale focului, ceea ce numim elementele primordiale teoretizate de filozofia greacă antică. Astfel, pare limpede, în poezia română Tudor Arghezi este în mare parte un poet al pământului cu toate ale sale, unelte agricole, glie, recoltă, munţi, „râpi şi gropi adânci, suite de bătrânii mei pe brânci”; George Bacovia este perceput ca un poet al apei, prin ploi tomnatice, zăpezi în decembrie şi aşa mai departe. Un poet evanghelic a scris şi rostit „La început a fost cuvântul”, Nichita s-a vrut poet al necuvintelor. Nicolae Silade este în mod evident poet al pământului, al apei (marea îl obsedează, râurile); altă dată, programatic, se proclamă poet al cuvintelor:

         „mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ le-am binecuvântat şi le-am zis:/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul/ luaţi chipul meu, numele meu/ şi suflare din suflarea mea/ stăpâniţi peste toţi aceia care vor să vă stăpânească/ ascultaţi de toţi aceia care vor să v-asculte/ mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul le-am zis” (cuvintele)

         În ordinea spiritului, poezia cuvintelor ar trebui să fie prima, poezia celorlalte patru elemente se exprimă cu atât mai accentuat prin poezia cuvintelor. Dacă eşti poet cu destin, poezia ta trebuie să fie o intensă, apoi o complexă desfăşurare a tuturor elementelor. Rămân întrebările: ce se întâmplă cu poezia sentimentelor, cu poezia ideilor? Răspunsuri s-au dat: se suprapune/se interferează cu poezia elementelor, o accentuează, îi oferă profunzime şi înălţime, sau mai exact, îi oferă reveria profunzimii şi a înălţimii, reveria interiorului psihic şi a exteriorului fizic, fie restrâns, de interior, fie cosmic, în orice caz, reverii infinite; poeţii, dacă sunt poeţi, se descurcă în aceste labirinturi, le explorează, le organizează. Nicolae Silade este un maestru, fără pretenţii de maestru ludic, al orientării în aceste simbolice labirinturi, unde îşi este propriul fir al Ariadnei.

         „(...) să vă spun că iubirea te eliberează din toate chiar dacă rămâi/ subjugat iubirii unei iubiri înstelate oricum pământul e o captivitate/ poate cea mai frumoasă cerul o altă captivitate poate cea mai albastră şi/ viaţa asta o viaţa asta în care (unde, n.n.) eşti liber să fii şi liber să mori în libertate/ oare nu e cea mai minunată captivitate (...)” (liber în captivitate/captiv în libertate).

         În dreptul său la reverie, poetul se joacă liber cu reveria, o face pe naivul, pe zăpăcitul, pe nepriceputul, în definitiv îşi exprimă relaţiile cu lumea în moduri indirecte, obligându-ne pe noi, cititorii săi, să-i intuim adevăratele intenţii prin lecturi ezoterice, sibilinice, aproape prevestitoare a ceva şi de ceva. Astfel, etajul 9 al poetului devine semnul unui alt Everest interior/exterior.

         „nu înseamnă că sunt în al nouălea cer dacă am găsit un apartament liber/ la etajul 9 dar după cum se vede de aici împrejurul la ora 21 aş putea zice/ da sunt în al nouălea cer în limbaj popular asta înseamnă că sunt fericit dar/ de ce nu poţi fi fericit şi la etajul 10 în al zecelea cer asta chiar nu înţeleg// când toate lucrurile de nota 10 înseamnă perfecţiune şi luminile oraşului da/ strălucesc mai frumos decât stelele din orice parte le priveşti te ademenesc/ te cheamă te strigă pe nume în timp ce divinitatea nici nu te cheamă nici nu/ te respinge dar te aduce cu picioarele pe pământ când îţi spune da da totul// e deşertăciune iar tu cu capul tău în nori trebuie să înţelegi asta şi trebuie/ să ieşi din asta ca şi cum ai ieşi din tine însuţi şi te-ai privi de sus ca pe un/ străin şi te-ai compătimi în timp ce în oraşul de sus se pregătesc petreceri/ şi iată că priveşti de sus oraşul de sus aşa cum dumnezeu priveşte lumea/ din raiul său care a fost raiul nostru şi nu mai poate fi pentru că nu-l putem/ face după chipul şi asemănarea noastră pe cel ce ne-a făcut asemenea lui” (oraşul de sus, I)

         Poem al pământului (oraşul, blocul) are semnificaţii suprapuse, metafizice, dovadă a subtilului amestec tematic şi ideatic. Iată continuarea în altă parte a poemului, nu explic nimic, totul pare la vedere, şi totuşi, nu este nimic la vedere, fiindcă reveria nu este obiect, ci stare sublimată:

         „zice dante aici e infernul aici purgatoriul şi paradisul aici în lumea de jos dar/ sus în lumea de sus în lumea de deasupra lumii ce lume e iată păsările care/ trec peste ţara pustie a lui ts eliot şi avioaele care trec pe deasupra păsărilor/ dar niciun om de jos nu priveşre în sus şi niciun om de sus nu priveşte în jos// numai dumnezeu în marea lui milă numai dumnezeu cum ne priveşte el nu/ ne priveşte nimeni şi cum ne compătimeşte el nimeni nu ne compătimeşte” (oraşul de sus, III)

         Un poem emblematic este „versetele de la marea neagră”, o poezie a reveriei apei, o poezie a poeziei apei, o poezie care emană o energie albastră, neliniştită uneori, contemplativă alteori.

         „din camera noastră cu vedere la mare am privit îndelung/ nesfârşirea albastră. cu ce ochi o priveam! şi ce gânduri din/ senin îmi veneau! şi zburau ca pescăruşii pe deasupra valurilor/ şi plecau ca bărcile de pescari în larg până dincolo de linia/ orizontului. până dincolo. o, linia orizontului uman!// era prima zi. erau primele impresii. despre timp şi locaţie. şi/ dacă totul e fără sfârşire – îmi spuneam – dacă totul e fără sfârşire/ de ce tocmai noi să începem? de ce tocmai să sfârşim/ să sfârşim/ adică într-o nesfârşire? şi nu prima zi mă preocupa într-atât./ (...) când stai pe balcon cu marea în faţă e imposibil să nu/ te gândeşti la ulise. la aventurile mării. la aventurile vieţii. la homer. la mai marele cântăreților. la cei care au fost înainte de tine aici. aici unde începe totul. aici unde totul sfârşeşte. şi îţi pare că viaţa ta seamănă cu vieţile lor. cu valurile”

         Să nu mă acuzaţi că sunt prea lungi citatele propuse din poemele lui Nicolae Silade. Într-un interviu despre locul lui Mihai Eminescu în poezia română, în cultură şi spiritualitate, Nicolae Silade acuza critica literară luată în totalitate că a înşirat prea multe vorbe şi a citat/citit prea puţin dintr-un poet pur şi simplu, că a bătut degeaba câmpii în frunte cu toţi divinizaţii şi marii şi vorbăreţii comentatori, uitând că poezia se contemplă prin citire/audiere şi atâta tot, se comentează de fiecare în parte în propriul monolog interior, cu atât mai mult dacă eşti poet.

Propunându-vă aceste citate vă îndemn să luaţi contact direct cu fragmente din, în viziunea mea, eminentele poeme, cu atât mai mult cu cât cărţile unde au fost tipărite nu se găsesc în librării, ci, probabil, se ascund în unele biblioteci.

Într-o primă Istorie a literaturii române, în secolul XIX, în loc de încheiere, autorul atrăgea atenţia că se vorbea prin unele adunări de literaţi şi jurnalişti despre un talent prea-plin de promisiuni. Fără comentarii, se reproducea „Epigonii” alături de numele unui poet necunoscut, un poem cât toate comentariile la un loc.

         Eu, în loc de poemul eminescian, aş încheia cu „şapte zile medievale” sau, dacă vreţi alte titluri, poftim, propuneţi, dar nu o voi face de data aceasta, insistând pe îndemnul că toate poemele lui Nicolae Silade, indiferent de numele volumului, trebuie citite şi luate în posesie afectivă, fiindcă veţi repeta concluzia mea: ne aflăm în faţa unui poet dominant, luminat şi luminos, în matricea unui fascinant univers de idei.

         „încă din zori am pornit să înconjurăm cetatea. cu admiraţie. ce lupte/ s-au dat acolo doar tunurile pot povesti. pe tunuri fac tinerii fotografii./ în memoria tinerilor ucişi de tunuri? eu cred că nu. (...) iar tu, care din urmă ne vii,/ cu o întreagă istorie-n spate, poţi tu spune cum să rămâi viu între vii?/ fără luptă nu există victorie. fără eroi nu există istorie. fără femei nu există urmaşi. acum te rugăm să ne laşi. înconjurăm cetatea. cu graţie./ cu admiraţie. iat-o şi pe domnişoara în costum popular. ne invită să/ vizităm un neştiut sanctuar. zâmbetul ei e mai scump decât taxa. noi/ o taxăm cu un surâs princiar. şi intrăm. pe alei ne întâmpină palmieri/ care adună în ei mulţimi de tăceri. unde sunt cei de ieri? cetatea e vie de/ acum înainte doar prin ei. şi doar prin cuvinte.” (şapte zile medievale, III) 

Şerban CODRIN DENK

Nicolae Silade, pe Calea Victoriei

Numai la o primă vedere, poemele în proză din calea victoriei (Cartea Românească Educaţional, Iași, 2019) susțin ideea că Nicolae Silade preferă o poezie de notație ce înregistrează – sec, dar expresiv – spaţii și figuri asociate cu deriziunea, grotescul sau caricatura existențială.

La drept vorbind, indiferent la ce pagină deschide volumul scriitorului timișorean, cititorul poate descoperi decupaje în care desenul sordidului, doar întîmplător travestit în straie românești, este executat fără greș.

Iată, spre ilustrare, cîteva fragmente emblematice din desfășurarea poematică amplă ce dă și titlul volumului:

„de ziua franței iată-mă în micul paris bucuros să vă văd din nou să revăd vechile parcuri clădirile vechi cișmigiu herăstrău lacul tei casa scînteii casa poporului casele o iau pe magheru pe dorobanți spre calea victoriei și iată doamnelor și domnilor calea calea victoriei this way ladies and gentleman da pe aici urmați-mă și vă voi arăta calea vă voi arăta totul vă voi povesti totul// (...)// 

mă răcoresc și văd și aud alături arabii vorbesc de afaceri 9 milioane de euro zice unul 9 milioane de euro zic eu și mă mir și mă gîndesc la cei fără bani fără casă la cei singuri mai ales la cei singuri în postcomunism postmodernism postumanitate din cinci în cinci minute sună sirena salvării pe calea victoriei afacerile arabilor înfloresc europa hotel sir hotel elis grand hotel//

aici unde mă aflu e super e intim dar fumatul e interzis trebuie să ies pe balcon să fumez și să beau ăștia vor să facă din infern paradis sărind peste purgatoriu jos în birt doi țigani se ceartă pe un bilet de avion el vrea la londra ea la paris el își face vînt cu evantaiul ea e grasă pînă peste poate își flutură întruna poalele rochiei e o adevărată șatră aici un spectacol fără// gypsy queen (...)// 

veniți pe calea victoriei doamnelor și domnilor să mergem la academie la parlament la președinție să mergem la monarhie să mergem să trîntim politichia în boscheții din parcul gării de nord unde vine prostituata să se culce cu tine tocmai cînd vrei să te trezești și din cinci în cinci minute sună sirena salvării pe calea victoriei vrea cineva să fie salvat? vrea cineva să fie?” (calea victoriei, I).

Sau cîteva secvenţe, tot elocvente, din aleea litoral, transformată într-un întristătoare paradă de expresii ale kitsch-ului:

„istanbul kebap peroni terase manele gogoașa înfuriată rock decibeli romanţe tineret beţivi bătrînet megadiscoteca tineretului supermarket farmacie tarabe cu suveniruri retro foto art distracţie nonstop printre nonstopuri viaţă nonstop (ce frumos sună!) în fuga ta de simboluri tu însă te întrebi ce vrea să însemne zborul porumbelului alb peste vilele de la malul mării// ţi-ai dorit să prinzi vreme frumoasă la mare și vine o zi ca asta urîtă urîtă urîtă în nu ai ce face nu ai ce vedea (dacă mai e ceva de văzut după ce ai văzut totul) stai pe balcon si privești marea învolburată valurile învălurite de valuri cerul acoperit femeile acoperite și bărbaţii sub acoperire urîtă urîtă e vremea acum dar femeile tot frumoase// parcă mai frumoase decît dezgolite (aici sunt avantajate babele) mai frumoase în rochii retro în blugi rupți în fuste mini” etc. etc.

După cum se observă, prin numeroși referenți – pe care, pe urmele anumitor sociologi ai identităţii (Alex Muchielli, Loredana Sciolla & co), aș risca să-i împart în materiali, proprii și sociali – , identitatea poetică pare a se fixa într-un spațiu și un timp ușor de raportat la actualitatea noastră recentă.

Recentă – nu actuală, mă grăbesc să adaug, avînd în minte faptul că, pe halucinantul fond socio-medical covidic (horribile dictu!), dimensiunile geografiei noastre, deopotrivă fizice, culturale și spirituale, s-au reconfigurat cu totul neliniștitor.

Așa încît, indiferent de cromatica sau pitorescul lor aparent, colajele de felii sănătoase de viață urbană (desigur, nesănătoasă!) tăiate în calea victoriei, fotogramele sau instantaneele expurgate de sensuri grave pe care Nicolae Silade le decupa și reproducea, cu o minuție de grefier al realului, în A.D. 2019 pot părea, acum, piese de recuzită muzeală.

Unele care marchează însă de două ori mai apăsat (i.e. mai întunecat) ideea de absență teribilă, diferență radicală sau distanță ireconciliabilă – îndeosebi între reprezentări, percepții și lumi interioare.

Cu toate că scriitorul este, cum spuneam, un excelent grefier al realului, poezia lui se întemeiază totuși pe o cu totul altă dimensiune decît cea propriu-zis socială ori etno-identitară.

Camuflajul de homo viator – frecvent erijat, după necesităţi și cu drapajul intertextual cuvenit, cînd în Ulise al lui Homer, cînd în Ulysses al lui Joyce – face mai mult decît să îi ofere prilejul coborîrii în infernul unei existențe colective descentrate, lipsite de busolă morală și temei fiinţial.

Deși pare a viza fantoșele mișcate pe pînza urbană, acest trigger po(i)etic are o cu totul altă țintă, anunţată prin cugetările amare pe marginea inadecvării congenitale, dezvăluită însă pe deplin abia prin reflecțiile grave, cu un miez autentic religios, ce constituie adevărata sursă de alimentare existenţială și discursivă a căii victoriei.

Nici armura (auto)ironică, nici țesătura de protecție intertextuală, abil întinsă în jur, nu pot ascunde irizările acestui nucleu de încărcătură energetică maximă:

„cînd totul se reduce la un pixel dintr-o imagine/ care îţi stăruie în memorie dincolo de memoria/ timpului cînd se face liniște în jurul tău și liniștea/ aceea te cuprinde intră în tine și te liniștește și e ca/ o întoarcere în sine după ce ai rătăcit precum ulyse/ pe toate mările lumii și te întorci acasă și acasa nu/ mai e acasă ce mai poţi spui ce mai poţi să faci/ cînd toate au fost făcute// 

și desfăcute și totul se face din nou stai singur cu o/ bere în faţă și bei și tot bei în timp ce penelopa ta se/ iubește cu dușmanii tăi (...)//

după patruzeci de zile de potop după patruzeci de/ zile în pustiu realizezi că ești viu încă viu și că a fi/ viu e o minune dar cine să-și amintească de tine de/ aventurile tale pe mare cînd tu ești amintirea/ tuturor și numai tu îţi amintești de toţi cînd marea/ acoperă totul și cerul acoperă marea și deasupra// 

ești tu doar tu cel născut din sine prin sine pentru/ sine iar trecutul prezentul/ viitorul sunt simple convenţii umane cum spunea/ montale ce comedie umană divină ce dante ce/ joyce ce nietzsche dumnezeu are ultimul cuvînt în/ traducere asta înseamnă că el este da cel care este//

la urma urmei însă cine va călca pe urmele noastre/ și ce lăsăm în urmă cînd totul se reduce la un pixel/ dintr-o imagine care îti stăruie în memorie dincolo/ de memoria timpului”. (13)

E limpede astfel că, transformată în viziune, vederea panoramică a lui Nicolae Silade nu reţine (în)semnele decăderii sociale, biologice și/ ori spirituale din împrejurimile propriei ființe decît ca simple agregate lirice.

În interstițiile spațiului poietic configurat în carte luminează de fapt certitudini de cea mai curată extracție filosofică sau religioasă:

„hotel marconi padova piața san marco veneția și patru anotimpuri într-o singură zi și toată viața într-o singură clipă așa să trăiești spune un poet suedez cu dorul ironic după o vecie ironică după lucrul în sine şi materia indestructibilă cu ura împotriva prostiei generale a statului şi a legilor cine să-l contrazică? fii calm şi taci şi aşteaptă mai spune el gunnar ekelöf și mai zice://  

așteaptă mîntuirea ce vine cînd nu mai e vreun izbăvitor […] cînd soarele va intra în pămînt şi luna în piatră da trebuie să speri sau să crezi sau amîndouă altfel e greu pe pămînt cum spune bacovia și viața ta nu e viață e moartea ce se ispășește trăind cum a spus ungaretti dar să revin am pornit așadar pe un drum singurul drum care duce din noi înșine spre noi înșine//(...)// 

ai văzut cum ne culcă luna la pămînt cum ne ridică soarele din ape și dumnezeu din cuvînt spre cuvîntare și binecuvîntare dacă ai văzut patru anotimpuri într-o singură zi și ziua aceea e a opta zi și anotimpul în care ajungi e al cincilea anotimp atunci înseamnă că semnele s-au adeverit înseamnă că ai înțeles neînțelesurile și mai înseamnă că ești cel care trebuie să fie// 

și nu mai urmează decît învierea acea înviere despre care toți vorbim acea înviere în care toți credem dar nimeni nu vrea să o mărturisească să o încerce pentru că e un exercițiu spiritual la urma urmei doamnelor și domnilor și îți arde creierul îți arde sufletul în timp ce trupul tău călătorește prin cele patru anotimpuri padova san marco liubljana și szeged și calea victoriei”. (calea victoriei, V)

În punctul lor valoric cel mai înalt, poemele în proză ale lui Nicolae Silade își provoacă cititorii să îl însoţească în singura călătorie care contează cu adevărat, din moment ce mizează pe exerciţiul spiritual al căutării Fiinţei dincolo de înșelătoarele corpor(e)alităţi din infernul cotidian.

Amintindu-le în același timp că această cale a victoriei sigure se confundă, în cazuri fericite, cu însăși via poetica... 

Emanuela ILIE

Nicolae Silade, un poet (şi) al cetăţii  

Tabloul lumii lui Nicolae Silade este un purgatoriu în continuă transformare, o zbatere individuală şi colectivă întru ajungerea la lumină, la izbăvire, poetul apărându-ne în postura omului superior, dar nu a unuia blazat care, copleşit de avatarurile societăţii mediocre actuale, să ia drumul renunţărilor, ci a unui om al cetăţii, cu misiunea de a anticipa liniile esenţiale ale raiului posibil, obiectiv a cărui finalitate ar putea opri suferinţa prezentă a acestei lumi. Nu uită însă nicio clipă că  „Dumnezeu are ultimul cuvânt”, de unde şi frecventele secvenţe psalmice pe parcursul discursului liric al volumului „Calea Victoriei” (Ed. Cartea Românească Educaţional, Iaşi, 2019).

Calea Victoriei este o sintagmă pe care poetul o împrumută din lumea concretă şi tot cu semnificaţii ale unor elemente concrete din prezentul acestui bulevard bucureştean operează pentru a zugrăvi metaforic Calea (iar contextul ne duce cu gândul la binecunoscutul verset „Eu sunt Calea, adevărul şi viaţa” – Ioan, 14:6) de urmat pentru semenii români, în condiţiile în care imaginea tristă a realităţii relevă compromiterea identităţii individuale şi naţionale, depersonalizarea, pierderea „umanismului” şi a „postumanismului”, manifestarea deja a unei perfide apocalipse.   

Poetul se aşază, cel puţin temporar şi cu scop eliberator, în fruntea semenilor ca un învăţător modern, vizionar, cu acces la multe dintre tainele divine şi umane. El îi invită să ia act de „infernul” şi de „purgatoriul” pe care ei înşişi le trăiesc şi, conştientizând suferinţa, s-o valorifice în vederea purificării. Lecţia pe care trebuie s-o înveţe românii pe această cale a biruinţei, a mântuirii, a eliberării de chin este iubirea. 

Precum Apostolul Pavel, poetul are cheia salvării neamului: „calea victoriei este calea iubirii vino pe calea victoriei vino pe calea iubirii cum? tu ne chemi în infernul de pe calea victoriei întreabă cineva da vă chem în infern în purgatoriu în paradis altfel cum vreţi să fiţi” (calea victoriei – I). În continuarea ideii de iubire ca unică misiune a omului pe pământ vine şi învăţatura întregului poem calea victoriei (compus din cinci grupaje de poeme în proză): „din timpul zăbovirii se face timpul izbăvirii”. 

Cu alte cuvinte, în „zăbava” dintre naştere şi moarte să ne ostenim pentru mântuire sau pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu, singura cale de înviere („acea înviere despre care toţi vorbim acea înviere în care toţi credem dar nimeni nu vrea să o mărturisească să o încerce pentru că e un exerciţiu spiritual”). Poetul invită, aşadar, la spiritualitate, la manifestarea esenţei divine înrădăcinate în natura omului de la facerea lui Adam, la autoexorcizare urmărind întoarcerea în lumină, cu traversarea căii victoriei.

Pixeli, alcătuit din treisprezece grupaje de poeme în proză, debutează cu ipoteticul „poate că”, dar se sfârşeşte în acelaşi spirit al învăţăturii Apostolului Pavel – „peste toate e dragostea atotstăpânitoare dragostea atotvindecătoare iubirea care mişcă sori şi stele” – şi cu reiterarea ideii de natură divină a omului care, privit din această perspectivă, este nemuritor: „în aşteptarea împăratului care vine din noi prin noi şi pentru noi [...] care vin şi pleacă şi rămân cum rămâne cuvântul în cuvânt şi piatra în piatră pe o stâncă deasupra căreia tu mereu te înalţi din eternitate în eternitate”. 

Dar între primul şi ultimul cuvânt al acestui amplu poem eul liric are momente de accentuată disperare, de înălţare spirituală, de contemplare şi de încântare în faţa desăvârşirii naturii, de recunoştinţă pentru darurile lui Dumnezeu, de omagiere a femeii în general, a femeii sale şi a muzei, printre aceste femei aflându-se şi confundându-se cu/risipindu-se în ele şi Fecioara Maria, de reflecţie asupra singurătăţii umane tot mai drastice, asupra necazurilor lumii, ale societăţii, ale individului. 

Poetul este martor şi subisant, este cel ce trăieşte „calvarul golgotei”, dar este şi cel ce se identifică neîncetat cu fratele întru limbă, cultură, simţire, cu fiecare colţ al patriei, este vocea conştiinţei care îţi strigă adevărul chiar dacă nu vrei să-l auzi, aşa cum se întâmplă în această frază-avertisment: „dumnezeu la fel survolează lumea şi se face că nu vede ceea ce nu poţi vedea dar nu trece cu vederea când vede că nu vrei să vezi când vede că nu vrei să crezi”.

Nicolae Silade este un vajnic admirator al trupului feminin şi nu se sfieşte să-l „cânte” în termeni senzuali, uzitându-i fie în formă brută, fie prelucraţi, în formă sugestivă, plastică. În acest volum, dedică frumuseţii feminine două ample grupaje de poeme, j’adore sau zece pentru costineşti şi aleea litoral, prilej pe care îl foloseşte inclusiv pentru transpunerea realităţii de la malul mării într-un limbaj poetic propriu stilului său. O simplă imagine poate stârni fantezia poetului. 

El este făuritorul de poveste sau mai curând principiul activ şi creator care suflă „forţă de viaţă” peste o mână de nisip, dând naştere unei lumi: „să vezi ce fază un copil pe malul mării construia un castel de nisip l-am privit curios cum [...] copilului îi creşte barbă cum se uită după femei şi femeile după castelul lui// am văzut cum o aduce la curte pe frumoasa frumoaselor cum îi face copii şi cum o exilează în turn am privit mai departe şi am văzut mai departe cum copilul se copilăreşte pentru copilul său care se copilăreşte pentru copilul său care se” (j’adore sau zece pentru costineşti – III). 

Imnurile închinate frumuseţii fizice a femeii se transformă de multe ori, în mod neaşteptat, în mărturisiri ce ţin de misterul, de senzualitatea şi de labirintul reflexiv al bărbatului: „pot să vă dau un like domnişoară îi zic unei fete care vine pe plajă cu ţâţele goale şi părul în vânt are un trup de culoarea pământului are ochii de culoarea mării şi doar bikinii o despart de goliciunea edenică [...] ea vine şi îmi cere un foc şi în mine se aprinde focul acel foc care arde şi nu se mistuie deloc ea zâmbeşte îmi mulţumeşte şi tace şi mă-mbrăţişează cu tăcerea ei (j’adore sau zece pentru costineşti – X).

Ultimele poeme în proză – la o masă lungă şi bogată, aşteptând să înceapă, ninsoarea cea mare de pe muntele mic – readuc cititorul în tabloul din care face parte şi Dumnezeu. Este o cină de taină a Lui cu toţi oamenii, unde aceştia sunt inspiraţi să „preavadă”, să aibă revelaţia propriei dumnezeiri. Pentru mai multă elocvenţă, poetul remarcă şi evidenţiază facerea luminii, care „e-ntâia şi cea mai mare minune”, considerând că aceasta a fost transbordată dintr-un banal black-hole în spaţiul destinat fiinţei prin puterea cuvântului divin. Și tot pentru a-şi convinge semenii, condiţionează efemeritatea umană doar de lipsa lui Dumnezeu.

Fără semne de punctuaţie, fără o încărcătură expresivă care să distragă atenţia de la adevăratul înţeles al mesajului poetic, într-un limbaj uşor de urmărit, dând impresia cititorului că participă la un joc ale cărui reguli pot fi prinse în chiar vâltoarea acestuia,  calea victoriei este un turbion de meditaţii poetice menit să mişte mulţimea de oameni înspre zona miracolului. Nicolae Silade surprinde lumea aşa cum este, oficiază în stilul său caracteristic un ceremonial prin care este revendicată lumea aşa cum ar putea/ar trebui să devină, exerciţiul premoniţiei invitând la regândirea configurării prezentului, cu precădere a prezentului românesc. Otium elegans pentru semenii noştri!

Diana Dobriţa BÎLEA

Everest, cu urmele pașilor Poetului Nicolae Silade  

Cetatea poeziei a cucerit-o fără a se  expune primejdiei de a fi învins. Fără cărări strâmte, întortocheate, Nicolae Silade a ajuns la poezie direct, firesc, precum ai spune, iată, sunt eu și ora dimineții, sunt eu și ora înserării, sunt eu aici, acum.

Sesizabil, evident, vizibil, fără trufie, chiar foarte vizibil în lumea literară, din... actualitatea literară, dacă e să aducem în vorbire măcar tangențial numele revistei pe care o coordonează și o trimite din Lugoj către toată țara. Precum bine se știe, sloganul îi aparține. 

Volumul everest, adică, miniepistole, denominativul s-a imprimat deja în identitatea autorului (fără niciun  semn  de umbră), cartea editată în plină teamă planetară de pieire aduce o notă de echilibru și înțelepciune peste toate semnificațiile și semnificantele pe care le poate suscita interpretarea textului. Cutezanță poetică în plină  furtună globală. Fără îndoială.

Dar să deschidem cartea și vom afla borna spre everest. Simbolistica titlului este și ea cutezătoare.Nu e doar o privire cuviincioasă, dârză, sau, visătoare, buimăcită de dorința urcușului. Este mai degrabă o țintă. Un ideal. Atrăgător, incitant, tulburător și admirat. Dorința de a-i măsura înaltul, în cazul de față, aparține unui poet. 

Înzestrat cu imaginație, firește, cu uimire în fața miracolului lumii și cu ispititoarea iubire pentru cuvinte, venită dinspre divinitate, Nicolae Silade creează și ne invită la derularea unui spectacol  în care el este personajul principal. Cu puterea de a se dedubla, detașându-se, devenind chiar și spectatorul principal. Cu  fiorul ceresc îngăduit a fi o încercare umană, tot autorul își  asumă și responsabilitatea de regizor. 

Se înțelege, scenariul în plan larg, existențial, aparține lui Dumnezeu, poetul fiind însă hărăzit să iluzioneze frumos cititorul, cum că lumea infinită încape în poezie, dar numai secvențial înțeleasă. Luând în seamă, dsigur, parametrii  extatici ai artei, susținând și îmbogățindu-i pe cei tereștri. În recuzita obligatorie a spectacolului poetic se înscriu cuvintele. Cizelate într-un sens anume. Ele însele, un dar divin, parte din marea creație. Poetului  i-a fost hărăzit să le adune, să le boteze cu însușiri noi, să le folosească la construirea unei imagini ideatice a lumii. Ilustrativ, selectăm: „...cuvintele noastre nerostite încă. simțeam o lumină în ele. o iluminare. o muzică de mai presus de sfere. și a fost prima noapte prima tăcere înainte ca soarele din cuvânt să se nască”. (pag. 102).

Poezia, ni se sugerează foarte pertinent, este ca un Everest simbolic. Interior. Adună... urmele pașilor tăi, către tine însuți. Spectacolul lumii nu ar avea durată dacă nu ar fi măsurat, omenește, în ore, zile, ani. Intră în ecuație, ca element foarte important, timpul. Totul se derulează  în timp dar, într-un ritm  propriu. Impus de autor. 

Reperele geografice sunt prezente ca fiind elemente componente ale unui existențial cotidian, sau ale universului poetic, ori, ale univesului dăruit de creator, corelate  în poeme care sugerează împletirea elementului real cu misterul. Ambele fiind la discreția observației nostre. Trebuie doar să le vedem. Trebuie doar să încercăm a le percepe.

Poetul vrea însă și înțelegerea semnificantului adânc. Ar fi nevoie, însă, de  capacitatea să-l deslușim: „am ajuns duminică la sâmbăta de jos duminică la sâmbăta de sus iată încă/ una din cudățeniile timpului și în timp ce te rogi îți sunt ascultate  rugăciunile...dar tu nu știi încă asta pentru că tu/ trăiești în timp și numai cel din afara timpului vede și numai cel fără de timp/ aude la mânăstirea brâncoveanu la mânăstirea prislop” (pag. 97).

Poetul însuși devine adesea spectator, lucid, mai ales lucid și echilibrat, un observator fără melancolii veștejite sau efuziuni stridente. Și în acest volum ca în toate celelalte există o notă specifică, devenită deja  marcă Nicolae Silade și care constă în faptul că, dintr-un  spectacol  cotidian, aparent cunoscut, exersat de către fiecare dintre noi, unde și el, cum spuneam, se prezintă ba în chip de observator, de spectator sau de actor, ca un viraj brusc, apare o străluminare filozofică. O relaționare cu trecutul, cu infinitul, cu esența lumii, cu cerul. De pildă, zice: „...și trebuie să înțelegi asta/ să nu se simtă dumnezeu în tine un rob în tine încătușat/...și lumea dansând goală înafara lumii pe o scenă imaginară..” (pag. 48).

Lumea trece, se petrece, se destramă și se leagă, de la începuturi și până în prezent, acest adevăr fiind sursă nesecată de inspirație pentru poeții lumii, dar, tocmai pentru a accede la everest, e nevoie de accentul personal adus în poezie. 

Nicolae Silade găsește acel ceva care îl diferențiază și de poezia de stare, și de poezia posmodenistă cu fragmentarismul său, și de poemele descriptiviste, adunând din fiecare câte ceva care marchează chiar expresivitatea poetică particulară. Astfel, reușește să puncteze esența trecerii  vieții din etapă în etapă, repetabilă istoric, filozofic și cosmogonic, prin intruziunea unei mișcări rafinate, de  la esență la cotidian și invers. Asemeni unui pasaj aproape invizibil între liniile a două sau mai multe oglinzi paralele. 

Poetul ne invită să aflăm cum se arată la un anume moment, zăpada, ninsoarea abundentă, muntele, marea, dimineața de la un balcon de bloc oarecare, vești minore notate de facebook, amintiri despre sărbători trecute în memoria afectivă  și, dintr-o dată, pe partea cealaltă a oglinzii, într-un vers, o frază, o imagine, apare esența. Substratul de permanență. Permanentizarea  prin imagine poetică.

Într-o subtilă, magică rapoartare la Divinitatea ca forță supremă. Fără explicitări. Surpriza fiind acaparatoare. Tulburătoare. Iată un exemplu dintre cele multe posibile: „șapte zile la mare nu sunt multe. dar mai multe nu sunt. în șapte zile  se învârte lumea”. „când stai pe balcon cu marea în față e imposibil să nu/ te gândești la ulise. la aventurile mării. la aventurile vieții/ la homer. la mai marele cântăreților. la cei care au fost înainte de tine aici. aici unde începe totul. aici unde totul se sfârșește/ și-ți pare că viața ta seamănă cu viețile lor. cu valurile. (pag. 104)

Ceasul vechi măsoară timpuri noi, într-un miracol al renașterii permanete, chiar dacă, pe parcursul drumului poetic spre everest, întâlnim valea de gheață, și  zăpezi (îndrăgite de autor după câte lasă a se înțelege), (pag. 188). Făclii, străzi cu amprente temporale diverse (pag. 121), lumea febrilă,  în permanentă schimbare, important rămâne raportul sinelui cu universul... „trăim pe pământ. pe mări. și-n cuvânt.” (pag. 118); „le facem loc celor ce vin. și ieșim. din nou în larg. ce e frumos durează puțin” (pag. 120), cum spune într-o miniepistolă.

Întregul parcurs poetic ne aduce aminte de spusele  marelui Will, lumea este un teatru și toți oamenii-s actori, adevăr vehiculat mult și în literatura medievală prin simbolistica motivului, ruotta della fortuna.

Iată acum o împletire temporală și asociativ-metaforică, o relaționare  între aceste teme și motive literare vechi și miniepistolele care l-au consacrat pe Nicolae Silade. Caruselul trecerii pământene, firește, are un cadru temporal. Cu deschidere spre infinit, așa încât și timpul dar și necuprinderea universului  cu sentimentele definitorii, mă refer la variațiuni de iubire, toate  devin teme refrențiale în scrisul său. Imaginea timpului măsurat terestru, comparativ cu cel din veșnicii, ține omul mereu în cumpăna emoțională. Everestul său interior se poate accesa doar prin trăirea esențelor.

Drept exemplificare, notăm doar o secvență poetică: „în față începutul lumii. și oamenii se nășteau rând pe rând, fiecare singur. fiecare din propriul cuvânt.”; „cei care spun prima zi vor spune și ultima. așa începe numărătoarea. așa începe timpul. cu o numărătoare.” (pag. 103); 

„și dacă am ajuns aici dacă am ajuns să vorbesc despre mine/ despre viața mea dăruită mării despre viața mea dăruită dragostei/ o, hypocrite lecteur, mon semblable, mon frere, înseamnă că marea/ și dragostea sunt fără sfâșit. și fără sfârșire sunt cuvintele mele. care poartă în ele și marea și dragostea.” (pag.1 05).

În acest periplu prin viață și meditație, autorul nu se aventurează singur. Tocmai pentru a contura încă un vector de veridicitate. Își ia  drept prieteni de drum personalități marcante, vremile se intersectează, ideile așișderea. Îi întâlnim pe Homer, Ulise, James Joyce, ne întoarcem la Ungaretti sau Lucian Blaga, toți ctitori ai unui everest propriu. 

Nu avem termen de comparație cu alte miniepistole scrise  în contemporaneitate, caracterul de unicitate fiindu-i atribuit pe merit lui Nicolae Silade, așa că, putem sconchide că everestul creației poetice este complementar cu everestul interior. Numai în acest fel se  poate ajunge la un echilibru. Între două fațete ale unui Everest simbolic.

 Cât despre montarea în pagină a textului, autorul se încadrează în modernismul neacceptării regulilor stricte. Ar fi o îngrădire. Punctuația se dovedește a fi o alegere proprie. Tocmai pentru a demarca esența de  perisabilitate. 

Imaginile  poetice aduc în prim plan viața cu notele sale de repetabilitate ciclică, raportarea omului la univers și implacabilul divin, nu avem de-a face cu paliere minore, cu toate referirile la cotidian. Dimpotrivă, neînțelesurile lumii prezente în miniepistole sunt niște crâmpeie de înțelepciune.Tonalitatea poetică nefiind una apăsătoare.

Versul nu oftează, cititorul beneficiază de o subtilitate colocvială. E mai degrabă tonul unui filozof care știe mersul lumii și ce anume poate fi schimbat.

Lumea este un scenariu pentru identitatea fiecăruia. Sentimentele, trăirile sunt energia însăși, fără de care nu ne-am putea asuma rolul pe scena  vieții, a  lumii.  

Veronica BALAJ