Gheorghe Grigurcu despre Nicolae Silade


Gheorghe Grigurcu despre Nicolae Silade


Cel mai apropiat de mottoul cărţii, dat de celebra profeţie a lui Malraux, potrivit căreia "Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc", ni se pare a fi Nicolae Silade

Prin gestul de a evoca "sângele mărturisind despre o viaţă mai presus de viaţă", "minunea care deodată ne luminează pe dinlăuntru", "acest suflu nou înţesat cu oracole (...) prilej de înălţare şi cântec/ bucurie şi lacrimă de bucurie/ la hotarele unei alte lumi/ la hotarele unei alte vieţi", autorul se ridică peste "urgie" şi "fărădelegi", pentru a celebra, smerit, chipul Creatorului lumii. 

Limbajul său de psalmist este "alb", mustind, precum un tub de neon, de o lumină a revelaţiei, care împlineşte rolul unei metafore sufleteşti: ”o, cât de lungi cât de lungi drumeţii/ de la un capăt la altul al vieţii/ de la un capăt la altul al morţii/ şi lumea aceea roind la răscruci/ printre cruci aşteptând întoarcerea ta/ o, tu care vii din înalturi/ deopotrivă stăpân peste ape şi lumi/ mersul nostru pe pământ e străin/ e o naltă suire pe culmi ce se nalţă/ e o altă suire într-un cer mai senin” (Poema silvană, IV).

Gheorghe GRIGURCU
recenzie la Cartea poeţilor, Editura Lugojpress, 1994, 
publicată în revista Contemporanul

Despre o feerie a textului. O carte a lui Nicolae Silade

Despre o feerie a textului. O carte a lui Nicolae Silade



O carte aparent cuminte, cum ar zice comentatorul grăbit, este această eternelia a lui Nicolae Silade (Timişoara, Editura Marineasa, 2006, 90 p.), autor aproape discret în literatură, dar extrem de activ în managementul cultural din provincia bănăţeană.

Poet, eseist, cu o vervă publicistică originală, Nicolae Silade ne aşează pe masa lecturii mai întâi o carte ciudată; apoi nonconformistă, dacă orizontul nostru de aşteptare s-ar reduce la confortul lecturii; şi deodată interesantă, pentru că aparenta, iarăşi, oralitate a discursivului aduce izul proaspăt (dacă vreţi, nostalgia) al poemelor în proză, astfel că textele îndepărtează la fel de brusc de noi pericolul de a ne sastisi spiritul cu o mostră din eventuala „unterhaltungsliteratur”.

E un lirism subversiv aici şi trebuie să fii atent, foarte atent să-i surprinzi farmecul. Insolitul te determină să rişti comentariul în spiritul unor posibile „xenograme” (ca să trimitem la luciditatea formulării radicalului clujean Ştefan Borbely), valoarea poemelor care solemnizează afecţiunea, frumosul, sentimentul le conferă, totuşi, un apriorism ontologic:

„dacă acum aş bate la poarta ta sunt sigur că/ cineva îmi va deschide. o fecioară în alb cu o coroană/ de argint pe creştet. sau vreun bătrân bogat în ani. dar/ porţile nababilor de pe pământ sunt ferecate. inima lor la fel./ îşi apără proprietatea. dar sufletul şi-l pierd uşor./de-aceea eu la alte porţi voi bate. şi mi se deschide de/ îndată. chiar dacă bat la poarta tainelor.” (p. 79)

Un parfum simbolist traversează acest construct de un lirism al răspântiilor semantice, am zice. Şi tocmai de aceea adeverind că de la plăcerea scriiturii eul auctorial ne salvează, ne readuce din fictiv în realitate, apoi revenirea în starea textului capătă nuanţe arhetipale.

Iubirea, spre exemplu, este absolutul, întemeierea, temă a iniţierilor, dar şi maxima sufletului în ritualul redobândirii eternităţii, după izgonirea din paradis:

„şi cât te iubesc. o, cât de mult te iubesc. din ce/ în ce mai mult. până când iubirea ia chipul tău şi se/ veşniceşte. până şi iubirea primeşte numele tău. mai mult/ decât această lume. mai mult decât această viaţă te/ iubesc pe tine. în tine am totul. şi totul eşti tu. cine te-a/ văzut? cine te cunoaşte? cine mai poate iubi? hei, cine/ mai poate iubi e încă viu. înţelept. şi puternic.” (p. 19)

O insolită feerie a textului devine parabola acestor delicate unităţi estetice. Iar cartea lui Nicolae Silade este a unui eu serafic care aderă la mitul lumii din prea marea dragoste a autorului pentru oameni.

Ionel BOTA