A doua declaraţie de dragoste a unui ales

A doua declaraţie de dragoste a unui ales

O prezenţă pregnantă în spaţiul cultural românesc, ca director al revistei „Actualitatea literară”, dar şi ca poet, Nicolae Silade se află acum la cel de-al şaptelea volum de poezie, debutul său editorial producându-se în anul 1979 cu cartea „Visul în lucru”. Ultimul volum apărut (Ed. Brumar, 2016) reprezintă a doua parte din „iubirea nu bate la uşă” – după ce prima parte a fost editată în 2013 – şi cuprinde un număr de 156 de poeme. Cartea se deschide cu un mesaj către cititor intitulat „din zece în zece ani te cheamă marile iubiri”, iubiri care nu pot fi decât infinite în timp şi în spaţiu: „Iubind mereu. Mereu iubind. Stele din stele răsărind”. Doar prin prisma acestei filosofii de viaţă pot fi receptate versurile lui Nicolae Silade, care ni se relevă ca un trubadur îndrăgostit de femeie, şi nu de o anumită femeie!, şi care alege să fie el însuşi, sincer până la capăt, arzând până la capăt şi tocmai de aceea vulnerabil, dar renăscând de fiecare dată mai puternic în lumina viitoarei iubiri – o altă felie, de fapt, a iubirii eterne.

Poetul aspiră la desăvârşirea fiinţei sale prin iubire, în ciuda timpului care trece şi care din când în când îl răneşte; un rid, nişte fire albe ori o pierdere din energia virilă devin cauze ale plecării femeii iubite. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că în lirica sa femeia este mereu tânără, are trup „de fată”, este „preafrumoasă” şi ştie să „preamângâie”, ceea ce are drept efect revigorarea bărbatului: „Şi-n sacrul schimb de pofte şi plăcere/ Mă simt mai tânăr, mai frumos, mai viu” (LXXXVI). În aceste condiţii, iubita devine atotputernică, un Dumnezeu personal al poetului: „Am devenit, din rege, cerşetor,/ Un biet călugăr fără mănăstire,/ Mă rog doar ţie, poate scap de dor” (XCVII). Dar nu există o altă cale, un alt mod de a trăi, de a fi bărbat, întrucât poetul pune semnul egal între femeie şi viaţă: „nu trebuia să mă îndrăgostesc de tine o spun ca şi cum/ aş spune nu trebuie să mă îndrăgostesc de viaţă (69).

Când nu apelează la melodicitate, cele mai multe poeme ale sale având o structură clasică şi fiind fluide, calde, plăcute auzului datorită prozodiei perfecte, poetul se exprimă aforistic, oferind soluţii, chei de supravieţuire cât timp iubirea stă departe de suflet: „... e mai bine să taci, să aştepţi// pentru că dragostea oricum răspunde oricui şi n-are importanţă când şi n-are importanţă unde” (61); „nicio bucurie nu vine dacă nu dăruieşti bucurii” (85); „puținele cuvinte care merită a fi spuse/ aceste cuvinte atât de puţine cuvinte te iubesc” (125).

Poetul Nicolae Silade închină imnuri femeii şi vibraţia erotică urcă spre paroxism, este dependent organic şi sufleteşte de Evă sau e ironic, caustic uneori, fin şi constant observator, ca un bărbat care nu-şi scapă nicio clipă femeia din ochi, arar autoironic, vulnerabil la „zâmbirea” ei, meditativ, nostalgic, ludic, teribil de lucid, ancorat cu toate puterile în prezentul care îi oferă în plus mijloacele tehnologice moderne de a rămâne legat de ea. E ca şi cum femeile s-ar aduna într-una singură şi aceasta ar fi de fiecare dată alta, păstrând esenţa, dar inconstantă cu el şi cu ea însăşi, de unde absenţa, dorul, suferinţa ori mulţumirea, adoraţia, plăcerea trupească ridicată la grad de scop şi modalitate de a trăi. Nici moartea n-ar putea să pună capăt arderii fără întrerupere în flăcările cele mai înalte ale simţirii deopotrivă sufleteşti şi trupeşti: „Nu e iubirea ţinta vieţii mele,/ Ci viaţa însăşi e iubirea mea.// Nu e iubirea totul într-o viaţă,/ Însă doar ea de moarte mă dezvaţă!” (XCI). Chiar şi el, un îndeaproape cunoscător al femeii, e uneori luat prin surprindere de meandrele ei, astfel încât, ca jumătate a perechii adamice, se întreabă dacă într-adevăr ea a plecat din coasta lui. Alteori, perechea adamică funcţionează aşa cum a gândit-o şi a dorit-o Dumnezeu: „... ea vine goală cum a lăsat-o dumnezeu/ şi cu goliciunea ei îmi acoperă goliciunea asta e dragostea (...)// mă îmbrăţişează şi pomul cunoaşterii nu ne mai interesează/ ne sărutăm şi zicerea şarpelui n-o mai ascultăm” (67). Dependenţa de dragoste – „nimic nu există fără dragostea ta” (105) – poate să însemne şi a trăi iubirile, a trece din iubire în iubire: „Şi m-ai uitat aşa cum uiţi o plasă/ Cu lucruri inutile-ntr-un vagon,/ Şi m-a găsit o altă preafrumoasă, / În drumul către casă, ca baston.// Şi-am mers cu ea, cam un amar de vreme,/ Am sprijinit-o-n suflet şi în trup,/ Până şi ei i se făcuse lene/ De dragoste, şi trebuia s-o rup.// De-atunci îmi caut o altă preafrumoasă” (CXXX). În viziunea poetului, femeia e „totală”, perfectă („cine ţi-a dat trup a avut desigur în vedere originea lumii nu sfârşiturile”), misterioasă ca o Giocondă („nu mai vorbesc de surâsul tău enigmatic); el (re)capătă viaţă prin ea, precum odinioară Galateea din dragostea lui Pygmalion: „cine suflet ţi-a dat a vrut să mă însufleţească pe mine” (62).

Visul de iubire nu-l ocoleşte pe poet, care, pentru a fi mai elocvent, recurge la frumoase imagini artistice dinamizate de verbe folosite la modul condiţional-optativ. Iată un poem pe care îl redau întreg, pentru că nu reuşesc să las la o parte nici măcar un vers: „Eu m-aş iubi cu tine zi şi noapte,/ Până la moarte şi-aş muri iubind,/ Fără-ntreruperi, în eternitate,/ A ta preafrumuseţe răsărind!// Ţi-aş oferi plăceri nebănuite, / Pe cea mai ’naltă culme de plăceri,/ Cum n-au visat nici cele mai dorite/ Femei de azi, de mâine sau de ieri!// Şi te-aş numi regină-ntre regine,/ Şi te-aş aduce-n noul meu regat,/ Să fii mai mare chiar peste virgine,/ Aşa cum Dumnezeu mi te-a lăsat!// Dar, ca să fie totul cum doreşti/ N-ar trebui decât să mă iubeşti!” (LXXXIV).

Poetului nu-i scapă emanciparea femeii şi superficializarea trăirilor ei sufleteşti şi denunţă faptul că ea alege de multe ori luxul în pofida iubirii: „ne-am iubit pe bancnote cam asta s-a întâmplat/ azi-noapte la sat dar la palat cucoanele erau supărate şi pe bună/ dreptate dintre toate nu alesesem niciuna prea mă fascina soarele/ prea mă fascina luna din ochii ţărăncii miruna” (129).

Ţinându-se departe de modele literare, talentatul poet Nicolae Silade scrie o poezie frumoasă, care se adresează sufletului mai mult decât minţii. Iubitorii liricii de dragoste găsesc în poemele sale acea lumină izvorâtoare de înaltă emoţie, care alină, vindecă şi rămâne încă multă vreme înlăuntru să mângâie fiinţa. Nu m-aş mira să aud într-o zi că a apărut şi a treia parte din „iubirea nu bate la uşă”. Ar fi ca o a treia declaraţie de dragoste. Şi cui nu-i plac declaraţiile de dragoste, oricâte ar fi ele, atunci când vin din partea unui ales?
Diana Dobriţa BÎLEA